Sarbu/Turcescu[v=]

http://www.formula-as.ro/2012/1003/galeria-celebritatilor-91/oana-sarbu-mi-am-dorit-dintotdeauna-sa-emotionez-14666

Glorie din butoane

- La popularitatea si experienta pe care le ai, in Occident te-ai fi bucurat de un statut de exceptie. Nu si la noi, unde artistii afirmati inainte de '89 sunt scosi din programele televiziunilor. Exista vreo explicatie?

- Raspunsul meu este scurt: pentru ca suntem superficiali, pentru ca judecam superficial, pentru ca am ajuns sa apreciem numai imaginea, nu si fondul. Din acest motiv, cred ca nici nu se poate face o comparatie intre situatia din Occident si cea din Romania. Am vazut o multime de concerte mari, de anvergura, la viata mea! Si sunt la curent cu ceea ce se intampla in industria muzicala din occident. In Romania

s-a ajuns la o stare de fapt paradoxala: artistii care au succes real, nu succesul acela de azi pe maine, canta la evenimente private si in cluburi. In Romania nu se vand CD-uri, deci nu se poate vorbi despre profituri din drepturi conexe. In Romania nu se mai organizeaza concerte, in adevaratul sens al cuvantului. Exceptiile sunt rarisime. Deci nici din vanzarea biletelor nu se poate castiga. Si atunci, dupa cum spuneam, suntem redusi la cantarile in cluburi si la evenimente private. Care, nici ele, nu ne aduc averi. Iar muzica ne-o promovam singuri, incarcand-o pe Internet si facand-o sa circule pe retelele de socializare. Ideea este ca muzica pe care astazi producatorii si redactorii si organizatorii de concerte mizeaza este un construct artificial, un produs obtinut prin inducerea unor iluzii, pe principiul "fum si oglinzi". Azi, in Romania, artist poate sa devina oricine arata bine, isi expune nurii si are un firicel de voce, caci vocea "adevarata" se obtine din butoane. Noi, ceilalti, care nu ne bazam pe butoane si pe fuste scurte, suntem exclusi. Dar, pana la urma, ceea ce e esential e ce iti doresti tu de la viata. Eu, de pilda, mi-am dorit dintotdeauna sa emotionez. Asta am vrut sa creez cu calitatile mele, cu talentul meu si cu pregatirea mea muzicala: emotie. Si asta fac si azi - cu o chitara, cu un pian, cu vocea mea si cu un repertoriu compus din melodii in care eu cred si care consider ca ma reprezinta. Nu pot sa fac ceva ce nu simt, doar ca sa intru in vederile promoterilor de azi. Asta este o meserie pe care, atunci cand o faci cu credinta, nu pentru scopuri comerciale, nu te lasa sa dormi. Valul asta tsunamic de creativitate pe care ti-l solicita iti poate seca restul energiilor, iti poate modifica, eventual, chiar si personalitatea. Asta este o meserie pentru oameni cu har. Iar daca ai acest har, ai datoria sa i te dedici, indiferent de riscuri.

- Dar de ce artistii acestia cu har nu-si provoaca singuri destinul? De ce nu aplica si ei formula "Daca vrei, poti"? De ce nu organizeaza festivaluri, serate, concerte? Cu siguranta ca publicul i-ar urma.

- S-au facut cateva astfel de concerte la Sala Palatului, sub diverse titulaturi. Si, intr-adevar, salile au fost pline. Dar si acestea au fost organizate de niste case de productie. De pilda, anul acesta, Ovo Music, a lui Ovidiu Komornic, a organizat o gala cu mai multi artisti si cu premii. Dar noi intre noi nu avem cum sa ne adunam intr-un astfel de concert, pentru ca el presupune o anumita logistica, iar logistica tine de management. Unii dintre noi nu ne pricepem, pur si simplu, la asta, iar pentru altii, cei care ar avea cunostintele necesare, e o postura umilitoare: sa alergi pe la unii si pe la altii si sa ceri bani, pana la urma, pentru tine insuti. Pentru ca, finalmente, totul se rezuma la bani: bani ca sa inchiriezi sala, bani pentru sonorizare, bani pentru publicitate, ca sa afle oamenii si sa cumpere bilete, etc. Iar noi nu avem forta financiara necesara ca sa aducem bani de-acasa pentru toate astea. Asa ca, dupa cum iti spuneam, artistii acestia cu har traiesc acum exclusiv din banii castigati din cantari la petreceri private. Inainte mai erau si petrecerile publice, organizate de primarii, dar, din pricina crizei, nici pentru acestea n-au mai existat bugete. Ce mai, e foarte greu, iar forta noastra financiara, si asa destul de firava, a slabit si mai mult in ultimii doi ani.

- O intrebare delicata, dar necesara: cum te descurci?

- Din punct de vedere strict financiar, eu m-am ingrijit sa nu mai depind doar de meseria mea de artist. Mi-am desfacut evantaiul profesional. Am urmat niste cursuri de PR (relatii publice) si mi-am gasit niste angajamente care imi permit sa nu-mi fac griji legate de traiul meu, de plata facturilor etc. In plus, securitatea asta financiara imi ofera si posibilitatea sa nu accept decat acele cantari care imi convin, sa nu cobor standardul. Pe de alta parte, e adevarat ca, in ultima vreme, n-am mai prea avut nici timp, dar mi-am propus ca, in acest an, sa incerc sa-mi relansez cariera muzicala. Pentru ca nu-mi vine s-o las balta. Inca douazeci de ani de-aici inainte, daca voi fi sanatoasa, cred ca mai pot canta si cred ca ma mai pot prezenta frumos pe scena. Deci, o sa reiau colaborarea live cu Virgil Popescu, Puiu Pascu si, poate, si Titi Herescu.

"Complicaseniile" vietii

- In ciuda zbaterilor vietii, ai adoptat un copil. Un gest caritabil si curajos, care spune mult despre tine. Te descurci in cariera de mama?

- Cred ca aparitia lui Alex este cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat in toata viata mea de pana acum. Povestea e insa sinuoasa... La 20 de ani, cand m-am maritat, eram inca un copil, ba - mai mult! - un copil pus fata in fata cu un succes de proportii. Aceea a fost o perioada traita, cumva, pe repede-inainte, care nu-mi permitea, nici ca timp, si nici ca peisaj interior, sa duc o viata personala normala. Asa ca, marturisesc, in epoca aceea nu resimteam dorinta de a deveni mama. Desi, la drept vorbind, datele de baza corespundeau necesitatilor: aveam un sot care ma iubea, aveam o casa, aveam si banii mei... Si totusi, sentimentul matern m-a ocolit. Apoi, inainte sa implinesc 30 de ani, am avut o cumpana: un accident groaznic de masina, in urma caruia am suferit mai multe operatii, ca sa-mi recuperez piciorul drept. Minunea aceasta, de a fi supravietuit, mi-a schimbat perspectiva asupra vietii si atunci am simtit, pentru prima data, ca as vrea sa devin mama. Dorinta aceasta a crescut, incetul cu incetul, in mine... A fost nevoie de ceva timp. Pe de-o parte, nu treceam, din punct de vedere sentimental, printr-o perioada foarte echilibrata. Pe de alta parte, eu sunt o natura destul de sofisticata si de dificila. Oricat as parea de dragutica, romantica si linistita, in realitate, am o personalitate aplecata spre lucrurile complicate. Intotdeauna am fost atrasa de "complicasenii", pe care apoi le mai complic si eu: le intorc pe toate partile, despic firul in patru, imi ridic la fileu tot felul de intrebari la care fie nu gasesc nici un raspuns, fie gasesc o suta de raspunsuri si nu stiu pe care sa-l aleg... Ador jocul cu nuantele vietii.

Ceea ce insa, uneori, poate sa-mi puna si bete in roate, pe anumite drumuri. Si ca sa nu mai lungesc povestea... Abia in apropierea varstei de 40 de ani mi-am spus ca vreau sa devin mama si mi-am si promis ca in urmatorii doi ani voi fi mama. Si am mai simtit ceva: ca voiam sa adopt un copil. Mi-e greu sa pun in cuvinte ce am simtit atunci, dar asta a fost: ca voiam sa adopt un copil. Nu era nici curaj, nici nebunie, nici caritate... pur si simplu, asta am simtit sa fac. Si am purces la drum, iar Dumnezeu m-a ajutat sa ma tin de promisiunea facuta mie insami. Mi-am dezvoltat un sentiment matern, de care poate ca nici eu nu ma crezusem capabila, iar Alex e copilul meu. Punct. Alex e cea mai mare implinire a vietii mele, iar pentru binele lui, nu ma dau in laturi de la nimic. Iar faptul ca Alex e un copil cu multe calitati ma obliga si mai mult. E un baietel inteligent, sensibil, foarte personal si are si un soi de maturitate precoce, trateaza lucrurile cu mare seriozitate. De aceea sunt foarte atenta cum il cresc. Vreau sa-i fiu si mama, si prietena, sa fiu si autoritara, si permisiva, si, mai presus de toate, vreau sa-i fiu un model.

- Se spune ca maternitatea schimba radical o femeie. Ii da puteri absolute si o pune pe drumul cel bun al vietii... Este adevarat?

- Eu n-am experimentat maternitatea fizica, deci n-am cum sa ma pronunt. Mie, Doamne-Doamne a ales sa mi-l trimita altfel pe Alex, asa ca eu ma pot raporta doar la experienta maternitatii, ca sentiment si responsabilitate. Daca alegerea asta m-a schimbat...? Cred ca am capatat un fel de posesivitate, in sensul ca-mi place sa controlez nemijlocit relatia mea cu Alex, iar faptul ca ma dedic lui, in primul rand, e resimtit, imi inchipui, si de ceilalti apropiati. Probabil ca se simte ca nu le mai sunt atat de devotata pe cat le eram inainte. Nu stiu daca asta e bine sau rau, dar numai asa mai pot sa functionez. Alta cale nu mai exista. Iar faptul ca nu sunt casatorita si ca nu am o familie traditionala imi permite sa-mi aranjez existenta asa cum consider eu ca e benefic pentru mine si pentru Alex. Am un prieten, de 7-8 ani de zile (pe Robert Turcescu, n. red.), dar amandoi ne-am pastrat unele zone separate pe drumul vietii. Si ne e foarte bine asa... Desi, ca sa fiu sincera pana la capat, acum, de cand il am pe Alex, simt uneori nevoia unei familii traditionale. Dar numai uneori. (rade) Asta, pentru ca si asa, eu si Robert suntem aproape tot timpul impreuna: zi de zi ne vedem, avem programe comune, suntem impreuna in vacante, de sarbatori, in week-end-uri ne vizitam parintii amandurora...
Mai bine de unul singur decat singur in doi

- Nu te temi de singuratate? De singuratatea pe care o vezi, intr-o zi, pe chipul tau din oglinda?

- Nu pot sa spun ca am o perspectiva negativa asupra casatoriei. Din contra! Cred, in continuare, ca pot fi cupluri care, unindu-se intr-o casnicie, pot trai literalmente fericite, impreuna, pana la sfarsitul vietii. Si asta mi se pare minunat! Insa nu sunt adepta lui "trebuie sa ma casatoresc, ca sa nu fiu singura" sau lui "trebuie sa ma casatoresc, ca sa intru si eu in randul lumii". Eu consider ca cererea in casatorie trebuie sa vina din partea unui barbat care iubeste o femeie, fara de care nu mai poate trai.
Si pe care o doreste langa el pentru tot restul vietii. Totusi, eu nu stiu cum as reactiona daca as primi o astfel de cerere. Ti-o spun sincer. Pentru ca m-am obisnuit cu un soi de libertate si de independenta, la care nu stiu daca mai sunt dispusa sa renunt. De fapt, daca e sa merg in profunzime, probabil ca raspunsul meu ar fi "da", dar asta numai daca barbatul respectiv ar fi genul acela de om care sa-mi stea in spate, sa ma protejeze si sa ma sustina aproape in orice secunda. Daca ar fi un barbat altruist, capabil sa-si lase, la un moment dat, preferintele de prim-plan pentru propria lui viata, in favoarea mea, a femeii pe care se presupune ca o iubeste. Numai in aceasta situatie cred ca m-as putea apropia de un barbat in asemenea masura incat sa accept o noua casatorie. Dar, deocamdata, nu se pune problema unui asemenea scenariu. Si nici n-am intalnit o astfel de persoana. Sau oi fi intalnit-o, dar a trecut pe langa mine si nu am vazut-o. (rade) Ca si abilitatea aceasta de a-i selecta pe oamenii cu care te inconjuri e mare lucru! Eu sunt o persoana destul de putin sociala, iar sociabila sunt, mai curand, din necesitate. Si prietenoasa devin abia dupa ce cunosc omul. Dar eu ma simt bine asa cum sunt... Si ma simt bine cu felul in care e asezata viata mea. Iar solitudinea, fie ea de azi sau din viitor, nu ma sperie, nu e un Bau-Bau. In plus, eu nu as putea accepta langa mine un barbat care sa faca de mancare si sa ma astepte acasa cu sortul agatat de gat. M-as plictisi. Asa cum m-as plictisi si alaturi de un intelectual care sa stea toata ziua cu nasul in carti. Ca atare, prefer un barbat alaturi de care sa impart o anumita doza de simplitate a vietii, in functie de chef, cu care sa impart clipe de petrecere, de umor, de trai familial, de iubire pentru copii, de iubire pentru animale, cu care sa am in comun anumite preferinte artistice, pornind de la o seara la teatru si terminand cu un concert. Si cam asta este genul de relatie pe care o am eu in prezent.

- Pe zi ce trece, lumea din jurul nostru e tot mai nesigura si agresiva. Te nelinisteste ce se petrece in jurul tau? Criza, urletele televizoarelor?

- Eu sunt un om marcat de o stare de liniste perpetua. Nu stiu ce s-ar putea intampla astfel incat sa ma panichez si sa-mi pierd calmul. Fireste ca si eu, ca toata lumea, resimt criza. Numai ca refuz sa ma las sufocata de tentaculele deznadejdii. Din contra, am ales sa vad partea pozitiva a situatiei: acum, ca nu mai putem sa ne cheltuim banii cu usurinta cu care o faceam altadata, avem posibilitatea sa mai echilibram balanta. Inainte, trebuie sa recunoastem, multi dintre noi aruncam bani pe o sumedenie de prostii, pe lucruri de care nu aveam neaparat nevoie. Eu vad numai la mine in casa cate am strans! Am dat de pomana saci intregi de haine, dintre care pe multe nici nu apucasem sa le port. Asa ca eu vad in criza asta o manifestare a dorintei si a necesitatii, la nivel planetar, de a ne intoarce la esenta vietii, de a ne mai debarasa de consumismul asta aproape salbatic.

http://www.click.ro/vedete/romanesti/Oana-Sarbu-filma-scene-dragoste-Anca-Turcasiu-Eugenia-Serban-Stefan-Iordache-Mircea-Albulescu-Tora-Vasilescu-Maia-Morgenstern_0_1330666987.html

http://www.vedeta.ro/Robert_Turcescu_s_a_imbolnavit_de_varicela-22695.html

http://www.vedeta.ro/Oficial__Robert_Turcescu_se_lanseaza_in_muzica-22664.html

http://www.enational.ro/monden/robert-turcescu-s-a-facut-agent-imobiliar-118774.html/

http://www.cancan.ro/showbiz/showbiz-intern/robert-turcescu-o-insala-pe-oana-sarbu-cu-o-femeie-din-viata-lui-florin-salam-fotografii-incendiare-200997.html

Robert Turcescu va juca intr-un scurtmetraj regizat de Bobby Paunescu


http://cinema.rol.ro/Stiri/Filme/Robert-Turcescu-va-juca-intr-un-scurtmetraj-regizat-de-Bobby-Paunescu.html

Jurnalistul debuteaza in actorie cu un rol de șofer de taxi intr-un scurtmetraj regizat de Bobby Paunescu. Producția acestuia se afla in stadiul de "discuții", potrivit paginademedia.

"E rolul foarte mic", a declarat Turcescu pentru sursa citata. "Un șofer de taxi, dar nu dau detalii despre poveste, pentru ca discuțiile nu sunt nici macar in faza incipienta. () Mi-ar placea sa fac asta pentru ca sunt un consumator de asemenea filme, deși sa fii consumator nu e de ajuns pentru a juca in filme".

Turcescu a mai lasat sa se ințeleaga ca acesta a fost un vis de-al lui, sa apara intr-un film. "Am vazut ca au facut-o mulți confrați: Andreea Marin, Oreste, Badea", a mai spus jurnalistul.

A destabilizat boss-ul Pro TV, Adrian Sârbu, compania mamă?

Oana Sârbu: „Nu ştiu dacă mi-am găsit jumătatea"

Află de ce şi-a făcut trupă Robert Turcescu!

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Află de ce şi-a făcut trupă Robert Turcescu!

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Oana Sârbu: "Iubesc flirtul şi îmi place să mă joc. Am vocaţie de iubită, nu de nevastă"

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Oana Sîrbu: „Am notorietate şi fără să mă expun prosteşte“

Robert Turcescu nu poate sta departe de muzică. Realizatorul TV cântă la "Cronica Cârcotașilor"

Mai mult: Articole | Libertatea.ro

Adrian Sârbu, bossul Pro Tv, debarcat de la şefia companiei Central European Media Enterprises?

Robert Turcescu: „Niciodată nu s-a discutat despre un subiect atât de delicat“

Filimon Sârbu, erou din întâmplare
În dimineaţa de 22 iunie 1941, volbura primei zile de război l-a tras pe Filimon Sârbu din anonimat, sortindu-l celebrităţii. Şi astfel, destinul unui tânăr hunedorean a ajuns să descrie cel mai bine situaţia comuniştilor din România în primele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

Condamnat la moarte şi executat la Jilava în 19 iulie 1941, Filimon Sârbu trece drept primul comunist mort după intrarea României în războiul cu Uniunea Sovietică. Săracă în eroi, istoria Partidului Comunist din România (PCdR) şi-a însuşit finalul tragic al tânărului de 24 de ani, aşezându-l, alături de Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Donca Simo, Olga Bancic în galeria „martirilor pentru cauza clasei muncitoare”. Fabricarea „mitului” Filimon Sârbu a început chiar din 1945: „Filimon Sârbu, primul patriot român, asasinat de gloanţele româneşti, întruchipează astfel lupta poporului român, năzuinţele sale şi duşmănia împotriva cotropitorilor nemţi”[1].

Străzi, localităţi, şcoli, întreprinderi industriale, cooperative agricole de producţie au fost botezate cu numele său, iar elevii îi aflau povestea din manualul de citire. Versiunea revizuită şi adăugită de autorităţi, desigur, căci adevărul despre moartea lui Filimon Sârbu trebuia adaptat nevoilor partidului.



Un joc de-a şoarecii cu pisica

Din 1924 până la 23 august 1944, mai mult în vorbă decât în faptă, comuniştii duceau propriul lor război cu statul român în care nu se regăseau. În opinia lor, era nedrept de mare şi prea strâmb croit. Încă de la fondare, partidul extremei stângi se pusese în slujba Sovietelor. În optica vecinului de la răsărit, România Mare era un „stat imperialist”, construit artificial la finele primului război mondial prin alipirea unor teritorii care nu-i aparţineau. Şi adepţii comunismului din România, mânaţi tot timpul de la spate, şi-au propus să ronţăie din rotundul României mari. Au dus cu statul „burghez” un război pe viaţă şi pe moarte, s-a spus după 1945. În realitate, lupta comuniştilor cu autorităţile a fost mai mult un joc de-a şoarecii cu pisica. Mai bine de două decenii felina nu ostenise prea tare: supraveghea tot timpul, dar scotea ghearele numai când rozătoarele se avântau mult prea departe de ascunziş. Sau când, din înalte raţiunui de stat, trebuia să arate că-i acasă, şi că masa nu-i liberă pentru joc. Astfel s-a scris în epocă şi povestea morţii lui Filimon Sârbu.

După 70 de ani de la producerea faptelor interesantă se dovedeşte lectura dosarului cauzei întocmit de Siguranţă[2]. Comparând documentele din arhivă cu bogata literatură dedicată cazului în timpul regimului comunist se poate reconstitui mecanismul după care s-a construit „mitul” Filimon Sârbu.

În zorii zilei de 22 iunie 1941 prin toate mijloacele de informare populaţia a fost anunţată că armata română pleacă să elibereze Basarabia şi nordul Bucovinei, pornind astfel cruciada împotriva bolşevismului. Cu câteva zile înainte de eveniment Filimon Sârbu, un tânăr strungar de 24 de ani, membru al Uniunii Tineretului Comunist, îşi dăduse întâlnire cu câţiva cunoscuţi pe plaja din Mamaia, lângă Institutul Oceanografic. Invitat la întâlnirea clandestină, Caravan Ion, soldat în flotila de Hidroaviaţie, a pus în gardă autorităţile care l-au sfătuit să se prezinte la discuţii. Soldatul cocheta cu mişcarea comunistă, dar avea în acelaşi timp o mătuşă care lucra la Siguranţă[3]. Şi de la vorbă la trădare n-a mai fost decât un pas.



Un fapt banal a căpătat proporţii nebănuite

După cum fusese stabilit, la 9:30, cinci tineri în frunte cu Filimon Sârbu s-au întâlnit pe plaja Modern din Mamaia. La scurt timp după întâlnire întreg grupul a fost arestat de agenţii Siguranţei din Constanţa. Dacă nu s-ar fi anunţat intrarea României în război, cu certitudine întâlnirea tinerilor ar fi rămas consemnată în hârtiile Siguranţei ca una din zecile, poate sutele de discuţii sterile în care un simpatizant comunist încerca să facă prozeliţi, discret şi fără rezultate notabile. Dar aşa, în noua conjunctură, un fapt banal a căpătat proporţii nebănuite. La această şedinţă conspirativă, scria şeful Biroului Siguranţei din Constanţa în adresa către Curtea Marţială de pe lângă Corpul II Armată Bucureşti, Filimon Sârbu a căutat să determine pe ceilalţi participanţi ca în caz de bombardament să facă semnalizări prin întreruperea şi reaprinderea curentului de la uzina electrică[4].

Trei dintre tinerii arestaţi în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 – Tunschi Alexandru, Buta Nicolae şi Giuglea Eugen – lucrau, într-adevăr, la Uzina Electrică din Constanţa. Iar Filimon Sârbu mai ispăşise o condamnare pentru activitate comunistă. Atât a fost de ajuns pentru ca autorităţile să compună la repezeală dosarul complotului „care se găsea în stare de fecundaţie”[5], scria D. Florea, comisar ajutor la Biroul de Siguranţă din Constanţa în procesul-verbal de încheiere a cercetărilor. Mai departe, agenţii de Siguranţă au condus ancheta spre deznodământul dezirabil.

La primele cercetări Filimon Sârbu nu a recunoscut nimic din ce i se imputa. Acesta, şi nu conţinutul propriu-zis al declaraţiilor reprezintă cel mai elocvent indiciu că practicile lumii comuniste îi erau familiare. „La ziua de 22 iunie a.c., fantaza Filimon Sârbu în faţa comisarului Florea, cam pe la orele 9 am plecat spre Bulevardul Regina Maria, de unde după ce am luat un pachet de ţigări am plecat pe Bulevard spre Mamaia. În apropiere de pescărie m-am întâlnit cu trei băieţi să mergem spre băi şi dintre care cunoşteam pe unul şi ştiam că îl cheamă Jean. M-am apropiat şi eu de grup şi m-am dus să facem baie. După baie am ieşit afară unde au mai venit doi tineri pe care nu-i cunoşteam. Stând de vorbă unul din tineri ne-a spus că războiul dintre România şi Rusia a început. După aceea am întrebat pe tinerii de la uzină dacă mai este liber postul de strungar. Totodată am mai întrebat ce ar face dacă aviaţia inamică ar ataca oraşul. La care tinerii nu au răspuns. În acel moment a venit domnul şef al Siguranţei şi cu un domn agent şi ne-au arestat”[6].



Ceilalţi patru arestaţi recită aceeaşi poezie

Cum a decurs ancheta mai departe nu se poate cu precizie. „Filimon Sârbu, ca şi ceilalţi tineri, este supus celor mai bestiale torturi, e ars cu fierul roşu numai pentru a-şi recunoaşte «vinovăţia»”[7], s-a scris în prima biografie eroică, apărută în 1945. Chiar aşa să fi fost, asemenea metode de anchetă nu erau consemnate în scriptele poliţiei. Fie că au declarat de bunăvoie, speriaţi de consecinţe, fie că au cedat presiunilor fizice şi psihice de la care agenţii vremii nu se dădeau înlături, ceilalţi patru arestaţi recită aceeaşi poezie, ca şi cum o unică voce le-ar fi dictat ce să spună: Filimon Sârbu i-a convocat la o întrunire conspirativă, le-a vorbit de binefacerile regimului sovietic pentru muncitori şi le-a trasat sarcina ca în caz de bombardament, cei care lucrau la uzina electrică să prelugească iluminatul cât mai mult, pentru ca astfel avioanele sovietice să poată repera oraşul[8]. Un amănunt din biografia lui Alexandru Tunschi îl indică drept cel mai uşor convins de agenţi „să ajute” ancheta: era cetăţean român de etnie rusă, şi o dovadă de ataşament faţă de România era binevenită în vremea războiului cu Sovietele. Ulterior, în istoria ascunsă publicului, Tunschi a figurat drept trădător al cauzei[9]. Că ceilalţi patru tineri au căzut la învoială cu poliţia rezultă şi din modul cum a fost distribuită pedeapsa: numai Sârbu a fost condamnat la moarte. Fatale i-au fost antecedentele, care au ajutat autorităţile să fabrice la repezeală „un comunist periculos”. Astfel, dosarul a fost lucrat ca la carte, şi în timp record.



La fel de grăbită a fost şi Curtea Marţială a Corpului II Armată, care a judecat procesul celor cinci la începutul lunii iulie 1941, în sala de festivităţi a liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti „cu maximă celeritate”.

Condamnat de moarte în temeiul Decretului-Lege nr. 236 din februarie 1941, Filimon Sârbu a fost executat în 19 iulie 1941 la Jilava. În dezvoltările ulterioare ale propagandei comuniste, ca orice bun erou, s-a comportat exemplar. A refuzat să fie legat la ochi şi a spus câteva cuvinte, diferite de la o ediţie la alta a biografiei encomiastice. „Nu este nevoie. Primesc moartea cu ochii deschişi, pentru că mor pentru o cauză naţională. Voi fi răzbunat”[10], sună varianta din 1945. „«Primesc moartea cu ochii deschişi, pentru că mor pentru o cauză dreaptă! Voi fi răzbunat». Şi, înainte ca bruta de plutonier – călău să dea drumul rafalei ucigătoare a puştii mitralieră, Filimon Sârbu se înalţă pe vârfurile picioarelor şi strigă din toate puterile: «Moarte fasciştilor! Trăiască România Liberă!»”[11], ar fi spus într-o altă variantă. Sau „Nu recunosc decât o singură instanţă, clasa muncitoare şi partidul ei!”[12] - într-o versiune ulterioară anului 1965. Procesul verbal de execuţie nu consemnează nimic deosebit despre reacţia lui Sârbu: „Cerând să ni se identifice condamnatul Sârbu Filimon, se scria în actul oficial, în prezenţa plutonului de execuţie i-am citit sentinţa de condamnare la moarte, precum şi ordinul M.Ap.N citat mai sus prin care i s-a respins cererea de graţiere şi întrebându-l dacă mai are vreo ultima dorinţă, a răspuns negativ. După aceasta Sfinţia sa Preortul Cpt. Barbu Gheorghe, confesorul garnizoanei Bucureşti, a dat condamnatului asistenţa religioasă. La orele 17:45 am procedat la împuşcarea cu puşca mitralieră...”[13]. Câte ceva despre comportamentul lui Filimon Sârbu în faţa morţii a aflat familia sosită la Jilava a doua zi după execuţie. Dorind să afle cum a sfârşit fratele său, lui Victor i s-a povestit că a refuzat să fie lagat la ochi, nu şi despre vreun angajament solemn faţă de cauza comunistă[14].



Un transfer de eroism

În lipsa unor dovezi concludente este greu de spus cum a primit Filimon Sârbu moartea. Pare mai probabil ca atitudinea eroică să fi fost dacă nu o plăsmuire, cel puţin un transfer de eroism spre Filimon Sârbu dinspre un alt comunist, a cărui ţinută nu se putea populariza. „Întâmplarea mi-a oferit prilejul să discut despre această amnezie strategică cu unul din principalii ei gestionari direcţi, scrie Pavel Câmpeanu – cu Mihail Roller, la Institutul de Istorie a partidului, al cărui director era. În cursul convorbirii, el a luat o hârtie care se găsea pe biroul lui şi mi-a întins-o să o citesc. Era procesul-verbal de execuţie a unui utecist condamnat la moarte în 1943, cu care întâmplător fusesem amic, Aurel, al cărui nume evreiesc nu mi-l amintesc. Tânărul a căzut strigând: «Trăiască Partidul Comunist!», menţiona comandantul plutonului de execuţie în procesul verbal pe care-l întocmise. «Asta ţinută de erou – a comentat Roller – dar cum să-l popularizez cu aşa nume?” Sub supravegherea antisemitismului evreiesc, istoria partidului era retuşată conform principiului: decât cu martiri evrei, mai bine fără martiri”^[sup][15][/sup].

Din dosarul speţei rezultă intenţia clară a autorităţilor de a face vâlvă în jurul cazului. „Avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a aproba să trimitem Serviciului Cenzurii, pentru publicarea în ziare şi pentru difuzarea la Radio, scria procurorul militar la Comandamentul 2 Teritorial, a comunicatului prin care se aduce la cunoştinţa publicului condamnarea la moarte a comunistului Sârbu Filimon”[16]. În 20 iulie, din ziare şi de la radio, publicul a aflat următoarele: „Curtea Marţială a Comandamentului II teritorial, cu sentinţa nr. 22 din 4 iulie 1941, a condamnat la moarte pe Sârbu Filimon pentru crima de îndemn la acţiune cu caracter de uneltire împotriva ordinei de Stat, precum şi pentru crima de constituire de asociaţiuni clandestine. În ziua de 22 iunie 1941, ora 9 şi 30 dimineaţa, Sârbu Filimon a convocat pe condamnaţii Tunschi Al., Giuglea Eugen, Buda Nicolae şi Dincă Gheorghe şi, după ce le-a descris binefacerile regimului comunist, i-a îndemnat ca, în cazul alarmelor aeriene din Constanţa, să facă acte ostentatitive de luminare a oraşului din Uzina electrică pentru ca reperajul bombardamentului inamic să fie posibil. Prin aceeaşi sentinţă Tunschi Al. şi Giuglea Eugen au fost condamnaţi la câte 15 ani muncă silnică şi Buda Nicolae şi Dincă Gheorghe la câte 20 de ani muncă silnică”[17]

Publicitatea făcută în jurul cazului arată că autorităţile au intenţionat să dea un avertisment infimului grup comunist: în vremuri de război, sprijinul dat inamicului cu gândul, cu vorba sau cu fapta se pedepseşte cu moartea.



Moartea lui Filimon Sârbu le-a fost utilă tuturor

Exagerările din timpul războiului au netezit după 1945 drumul falsificatorilor istoriei partidului comunist. Sub noua orânduire, fapta lui Filimon Sârbu era subsumată acţiunii eroice a partidului, de subminare a „maşinii de război germane”. Că nu a fost deloc aşa reise din relatările lui Constantin Pârvulescu, conducătorul de facto al organizaţiei Constanţa a PCdR în vara lui 1941, membru în Comitetul Central desemnat de Moscova în august 1940. În amintirea lui Pârvulescu, activitatea partidului la Constanţa în primele zile de război a strălucit prin absenţă: „A început războiul şi erau nişte restricţii, că dacă te prindea cu un chibrit aprins te împuşca pe loc pentru că, spuneau ei, semnalizezi aviaţiei sovietice. În felul acesta au fost împuşcaţi doi-trei oameni”^[sup][18][/sup].

Era imposibil ca UTC Constanţa să plănuiască fapte de eroism fără ştirea lui Constantin Pârvulescu. Dacă ar fi fost astfel, episodul revoluţionar s-ar fi adăugat fără doar şi poate la biografia lui. Rememorând perioada petrecută la Constanţa, şi-a adus aminte că mai multe săptămâni a stat ascuns în podul casei unui ţăran, a cărui soţie era plecată la ţară: „Am reuşit să fac ceva muncă, dar asta până la începutul războiului. La un moment dat am rămas fără nici o casă conspirativă din cauza bombardamentelor. Ultima dată am stat la un marinar căruia îi plecase soţia la ţară. O perioadă am stat în podul casei, deoarece nu puteam face nici o mişcare din cauza bombardamentelor, mai ales că în jur era calea ferată”^[sup][19][/sup]. Un asemenea episod, cu greu poate fi contorizat în dreptul „luptei pentru marea cauză a libertăţii, progresului şi democraţie”.

Mult s-a minţit în legătură cu cazul Filimon Sârbu, atât la momentul producerii faptelor, cât şi ulterior, după neimaginata ajungere la putere a partidului comunist. În vara lui 1941 autorităţile antonesciene i-au construit lui Filimon Sârbu portretul de individ periculos. Începând chiar din 1945, colegii săi scăpaţi cu viaţă l-au aşezat în galeria eroilor comunişti, de unde n-a mai plecat până în 1989. Propaganda comunistă a păşit cu încredere pe drumul deschis de mistificările din timpul regimului Antonescu. În realitate, moartea lui Filimon Sârbu le-a fost utilă tuturor.

Robert Turcescu: Mircea Badea are 320.000 ...

Adrian Sârbu, tatăl ProTV, salariu de 1,8 milioane de dolari

Tăticul Pro TV a dat un “tun” de 2 milioane €!




Adrian Sârbu a vândut la bursa din America 100.000 de acţiuni din compania care deţine postul TV de pe Pache Protopopescu Cel mai mare trust de pre... citeşte mai mult

Robert Turcescu, în discuţii pentru achiziţionarea postului de radio Sport Total

Robert Turcescu şi-a început doctoratul