Goga[v=]

Rezumarea primului mesaj :

OCTAVIAN  GOGA-
5]Fereste-te de banalitate. Nu uita ca daca va fi sa te ineci – cel putin nu te ineca intr-un lighean cu apa – zvarle-te in ocean…
4]Trecutul e noaptea, iar amintirile, candele care cu vremea se sting.
3]Mai devreme sau mai tirziu va dainui cine e mai cinstit si mai tare in credinta lui.
2]O dragoste apusa e ca un vulcan, niciodata nu poti zice ca a trecut pericolul de a izbucni din nou.
1]Nu cunosc o mai mare greseala pentru soarta unui neam decît înlocuirea faptei cu vorbe...
=====
VENTURIA

Un scriitor clujean cere deshumarea lui Goga

Soţia lui Octavian Goga, spionul lui Hitler?
În spatele tumultuoasei poveşti de iubire dintre Octavian şi Veturia Goga apar iţe complicate de uneltiri şi trădări de ţară. Povestea lor s-a înfiripat pe când aveau fiecare în jur de 40 de ani, ambii fiind căsătoriţi: Octavian Goga cu Hortensia Cosma, iar Veturia cu Lazăr Triteanu.


În epocă, legătura lor a reprezentat un subiect plin de savoare, spre deliciul presei de scandal. Omul politic Octavian Goga, ajuns, în mai multe rânduri, după Unirea din 1918, ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, ministru al Cultelor şi Artelor, ministru de Interne şi chiar prim-ministru, ar fi reprezentat un bun paravan pentru jocuri de influenţe şi spionaj: „Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth“, scrie Mircea Goga, strănepotul lui Octavian Goga, în cartea Veturia Goga,
Privighetoarea lui Hitler. Potrivit lui Mircea Goga, cei doi îndrăgostiţi au făcut, în mod deliberat, din iubirea lor un subiect „literar“: „Ceea ce avea menirea să lase despre cuplul lor – altfel, adulterin – imaginea marilor cupluri sacralizate de literatură au fost cele trei caiete intitulate „Florile tăcerii“, publicate de istoricul Gheorghe I. Bodea, în 1998, nimic altceva decât un exerciţiu de ficţiune destinat iluzionării posterităţii“. În aceste caiete, Goga însuşi îi mărturisea Veturiei că taina cea mai mare a vieţii sale a fost iubirea nesfârşită pentru ea.
Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei din umbră a nazismului. „Metamorfozată în „Privighetoarea lui Carol II“, Eminenţa cenuşie, egeria şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, către care „şi-a ciripit“ propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol II, pe Mareşal, ca, de ­altfel, pe toţi cei din însuşi staff-ul celui de-al III-lea Reich, şi i-a condus la pierzanie“, consideră Mircea Goga. Octavian Goga s-a stins din viaţă la Ciucea, la 7 mai 1938, când avea 57 de ani, în condiţii care ridică destul de multe semne de întrebare. Veturia a supravieţuit încă 41 de ani, până în iunie 1979.

Octavian si Veturia Goga
Dr. Mircea Goga, stranepot al lui Octavian Goga, a publicat o monografie uluitoare despre viata si...

Cântarea României n-a fost inventată de Ceauşescu, ci de Octavian Goga Cred că mulţi dintre noi ne aducem aminte de celebrele spectacole “Cântarea României”, de pe vremea lui ceauşescu, în care, zeci de mii de figuranţi erau adunaţi pe stadioane pentru a-i cânta în strună “conducătorului iubit al patriei”. Oficial, Cântarea României...

Minciuni comice despre marele poet Octavian Goga





UN UNGUR GUVERNEAZĂ ROMÂNIA
– Articol din gazeta ,,Kurjer Polski"
(,,Curierul Polonez"), din 20 ianuarie 1920 –
Este de origine ungur (ca şi Hitler – austriac). S-a născut în
Transilvania, care era în Imperiul Austro-Ungar.
În 1900 părăseşte orăşelul său natal şi vine în Budapesta. Aici,
împarte activitatea sa în studiul filozofiei şi poeziei. Revista lunară
,,Apus”, asemănătoare revistei ungare ,,Chimera”, şi cîteva
publicaţiuni de stînga publică poemele şi essayurile lui. Goga se
introduce în mijlocul tinerilor artişti şi literaţi liberali, care prin
arma talentului lor luptă împotriva dominaţiei anti-ungară a
Habsburgilor. Acest tineret, pentru moment îşi petrece viaţa în
cafenele, unde îşi consumă cea mai mare parte din zi, unde îşi declamă
operele şi discută ore întregi. Însă Goga nu are talent. Toate
încercările lui de a ajunge nu dau nici un rezultat. Nu reuşeşte să
joace nici un rol în anturajul remarcabilului poet şi luptător ungur
Ady Endre.
Anii trec fără nici un folos, iar mizeria devine din ce în ce mai grea.
Hărţuit de sărăcie, bolnav şi lipsit de orice mijloace de întreţinere,
Goga bate la uşa senatorilor, unde reuşeşte să rămînă cîteva luni, din
mila binevoitoare a unui doctor prieten. Dar iată vine anul 1914. Aust
ro-Ungaria este cuprinsă de flăcările războiului. Octavian Goga, care
în ţara sa nu cunoscuse decît amărăciuni şi insuccese, se decide să-şi
schimbe patria. Goga ia parte activă în campania naţională, propagînd
războiul alături de Entantă. În această activitate este strălucit
ajutat de uşurinţa de a scrie versuri, căpătată în bisericuţele
literare din Budapesta. În scurt timp capătă titlul de poet naţional al
României. Poetul se preschimbă în agitator, agitatorul în politician.
Obţine cetăţenia română, spre a-şi putea depune candidatura ca deputat.
Î
n 1926, devine ministru în guvernul Averescu. Aşadar, după 23 de ani de
la sosirea în România (1914), el devine şeful guvernului.

http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=23753

Soţia lui Octavian Goga, agenta lui Hitler
Scriitorul Mircea Goga (60 de ani),
numit şi „românul de la Sorbona“, unde predă de zece ani limba şi
cultura română, este singurul strănepot care mai poartă numele marelui
poet ardelean.
Fiu al scriitorului Ioan Goga junior,
dispărut prematur după ani grei de închisoare politică în anii ’50,
pentru „vina“ de a fi fost din viţa poetului, Mircea Goga a cunoscut-o
în mod direct pe a doua soţie a lui Octavian Goga, misterioasa Veturia.

Uluitoarea
ei poveste de viaţă a devenit, peste jumătate de secol, subiectul unei
cărţi de 700 de pagini, „Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler“,
editată de RAO. „Am scris povestea vieţii ei mai ales dintr-un profund
sentiment justiţiar“, ne-a mărturisit autorul. „Acela că românii
trebuie să înceteze a mai taxa memoria lui Octavian Goga pentru faptele
săvârşite de văduva lui“.

Subiect de scandal în epocă

În
spatele tumultuoasei poveşti de iubire dintre Octavian şi Veturia Goga
apar iţe complicate de uneltiri şi trădări de ţară. Povestea lor s-a
înfiripat pe când aveau fiecare în jur de 40 de ani, ambii fiind
căsătoriţi: Octavian Goga cu Hortensia Cosma, iar Veturia cu Lazăr
Triteanu. În epocă, legătura lor a fost un subiect plin de savoare,
spre deliciul presei de scandal. Mircea Goga afirmă că Veturia, fiind o
femeie cerebrală şi, la 40 de ani, o „Julietă fanată“, ar fi prea
simplu ca pasiunea subită a lui Octavian Goga să fie pusă doar pe seama
acelei „crize de patruzeci de ani“.

Strănepotul crede că cei doi
îndrăgostiţi au făcut în mod deliberat din iubirea lor un subiect
„literar“: „Ceea ce avea menirea să lase despre cuplul lor - altfel,
adulterin - imaginea marilor cupluri sacralizate de literatură, au fost
cele trei caiete intitulate «Florile tăcerii», publicate de istoricul
Gheorghe I. Bodea, în 1998, nimic altceva decât un exerciţiu de
ficţiune destinat iluzionării posterităţii“, explică Mircea Goga. În
aceste caiete, Goga însuşi îi mărturisea Veturiei că cea mai mare taină
a vieţii sale a fost iubirea nesfârşită pentru ea.

A slujit Berlinul, din 1914

Unii
publicişti vorbesc de un destin nedrept al Veturiei: după ce ar fi
abandonat, ca soprană, o carieră artistică de excepţie, prin căsătoria
cu Octavian Goga, aceasta ar fi acceptat şi exilul voluntar la Ciucea,
pentru a administra domeniul şi castelul cumpă rate de prima soţie a
poetului ardelean.

Mircea Goga afirmă însă că neguroasa
personalitate a Veturiei e specifică trădătorilor: „«Privighetoare a
României» pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la începutul secolului
trecut, recrutată în 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a
urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbră a nazismului.
Metamorfozată în «Privighetoarea lui Carol II», Eminenţa cenuş ie,
egeria şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler,
către care «şi-a ciripit» propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe
Carol II, pe Mareşal, ca, de altfel, pe toţi cei din însuşi staff-ul
celui de-al III-lea Reich şi i-a condus la pierzanie“, scrie Mircea
Goga.

„I-a grăbit moartea“

Omul
politic Octavian Goga, ajuns, în mai multe rânduri, după Unirea din
1918, ministru al instrucţiunii şi cultelor, ministru al cultelor şi
artelor, ministru de interne şi chiar prim-ministru, ar fi reprezentat
un bun paravan pentru jocuri de influenţe şi spionaj: „Căsătoria
Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea
unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete germane, a
căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth“, comentează
strănepotul.

În umbra unui om politic de anvergura lui Octavian
Goga se puteau face şi desface multe în spaţiul mioritic, iar familia
Goga le-a servit drept scut uman şi obiect de şantaj menit să
neutralizeze orice reacţie din partea poetului.

„Refuzul
categoric al lui Octavian Goga de a colabora, urmat de demisia din
francmasonerie şi de decizia de a părăsi ţara pentru a se stabili
definitiv în Elveţia i-au grăbit asasinarea“, explică strănepotul.

Octavian Goga s-a stins din viaţă la Ciucea, pe 7 mai 1938. Veturia a supravieţuit încă 41 de ani, până în iunie 1979.

Mircea Goga a strâns în carte mărturiile „aliaţilor“ şi „victimelor“ Veturiei. În tinereţe, a ars împreună cu ea documente

Nebuloasa poveste de dragoste dintre Octavian şi Veturia Goga pare peste timp un complicat şi amar subiect de roman de spionaj.

La
vremea vizitelor sale la castel, în anii ’60, Mircea Goga spune că
sentimentele pe care le încerca erau la fel de tulburi: „Petreceam la
Ciucea, în castel, weekendurile şi vacanţele, în compania Veturiei
Goga, iar la Cluj, când o vizitam pe mătuşa mea, Eugenia Luca, îi
împărtăşeam toate descinderile. Veturia Goga nu «mi-a destăinuit
secrete» în mod direct. Esenţial în discuţiile cu ea era ceea ce «lăsa
să-i scape» ori ceea ce făcea fără să conteste. În cartea mea despre ea
nu eu sunt cel care relatează «teribilele-i secrete», ci aceia care au
cunoscut-o în viaţă, aliaţi ori victime. Contactul meu direct cu
documente «incriminatoare» se întâmpla când, la solicitarea ei, târziu
în noapte şi în condiţii conspirative, ardeam împreună scrisori sau
adrese oficiale“, povesteşte autorul.

Castelană la Ciucea

Interesul
„castelanei de la Ciucea“ pentru strănepotul poetului a crescut brusc
la scurt timp după ce a încetat prigoana familiei Goga.

Tatăl
lui Mircea Goga, fiul vărului primar al poetului, Ioan Goga senior,
fusese luat copil de suflet de poet şi crescut de prima sa soţie,
Hortensia Cosma.

„Pe tatăl meu, Veturia Goga l-a considerat ca
fiind «al rivalei» şi i-a fost profund ostilă“, se destăinuie Mircea
Goga. „La Ciucea, de pildă, familia de sânge a poetului nu era primită,
iar tatăl meu cu atât mai puţin. Ciucea o considera domeniul ei
personal, deşi fusese cumpărat de Octavian Goga înaintea căsătoriei cu
Veturia, cu bani împrumutaţi de la Hortensia şi, prin însăşi voinţa ei,
nemairestituiţi“ spune Mircea Goga.

„Era însuşi «baubaul» familiei“

La
aproape 4 ani după reabilitarea, în 1957, a lui Octavian Goga, s-a
stins şi tatăl lui Mircea Goga, după ani grei de puşcărie pentru vina
de a fi fost descendent al poetului.

„După decesul tatălui meu,
cauzat de un cancer la stomac, provocat de tratamentul «preferenţial»
aplicat lui în detenţie, interesul Veturiei Goga faţă de mine a crescut
brusc. M-a invitat la Ciucea, iar eu, din curiozitate, m-am dus. S-o
cunosc însemna o provocare irezistibilă. Era însuşi «baubaul»
familiei“. La început am fost fascinat de personalitatea ei şi extrem
de flatat de interesul şi de afecţiunea pe care mi le arăta. Treptat
însă s-a limpezit în mintea şi în sufletul meu convingerea că
reprezentam, ca unic băiat cu numele Goga ce eram, trofeul victoriei ei
supreme asupra familiei Goga, cu care s-a aflat într-un război fără
milă şi pe faţă, încă din 1921, de la căsătoria sa cu Octavian Goga:
nora în casă a mamei poetului, Aurelia Goga, a fost şi a rămas
Hortensia.“

Strănepotul recunoaşte însă că Veturia a reuşit
uluitoarea performanţă de a fi fost „singura castelană care, într-un
regim comunist, şi-a păstrat intacte toate privilegiile“.

MUZEU

Mausoleul iubirii, construit de Veturia

Conform
dispoziţiei testamentare a lui Octavian Goga, corpul său a fost depus
la Ciucea, iniţial într-un mormânt provizoriu unde a stat timp de 20 de
ani (1938-1958), perioadă în care s-a realizat Mausoleul. Aici sunt
înmormântaţi poetul şi soţia sa, Veturia Goga.

După moartea
soţului ei, Veturia Goga i-a propus lui Constantin Brâncuşi realizarea
Mausoleului, dar neavând răbdarea cerută de sculptor, monumentul a fost
construit după planurile arhitectului G.M. Cantacuzino.

Mozaicul
de Murano, care plachează, după desen, cavoul şi faţada, este strădania
de zeci de ani a Veturiei Goga, care în 1966 a donat statului român
toată proprietatea de la Ciucea, cu condiţia ca aici să se înfiinţeze
un muzeu memorial cu numele poetului. Muzeul s-a deschis un an mai
târziu, în 1967.

http://www.satumareonline.ro/cp/17/244/So%C5%A3ia-lui-Octavian-Goga,-agenta-lui-Hitler

Octavian Goga, Adrian Agachi, 5/7/2009
Pe 7 mai se împlinesc 71 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Octavian Goga (1881-1938). Alcătuit din aceeaşi plămadă de doină şi rugăciune asemenea lui Coşbuc, Goga ne-a lăsat drept moşte...

OCTAVIAN GOGA- "Poetul patimiri neamului"
http://www.lefo.ro/carmensylva/istlitrom/goga.htm

Goga în temniţă

Cînd ospitalitatea ungurească oficială l-a găzduit pe Octavian Goga, marele poet al românilor, în temniţa din Seghedin, i-am trimis salutul meu. Fratelui salut de frate, dragoste nobilului luptător. În cazul acesta contează însă numai faptul că i-am trimis salutul dintr-un sanatoriu. De atunci, în sanatoriul din Varosmajor, profesorul Szabo şi zeloşii medici m-au pus frumuşel pe picioare. Acum, după atîtea şi atîtea săptămîni, cu toată starea sănătăţii mele, totuşi mă întorc timid şi trist în lume şi-l invidiez cu o reprobabilă pizmă pe Goga. Trebuie să fie o fatalitate în faptul că, atunci cînd Goga a intrat cu triumf divin în temniţa sa, eu m-am prăvălit neputincios şi zdrobit în sanatoriu, or, eu, deşi am cunoscut închisoarea Seghedinului numai în vremea apucăturilor de filfizon ale tinereţii mele, pe Dumnezeul meu, altceva am voit.

Adevărat, am avut oarecare parte de temniţă, pentru vitejii pe hîrtie, pentru probe de îndrăzneală şi chiar pentru dragostea puternică de popor, dar soarta mea ungurească mult m-a mai batjocorit de atunci. Vai, nu mă mai pot înverşuna nici chiar tîmpii, nimic din maghiarismul rostului meu de poet, şi de-aceea îmi par mie însumi gol şi becisnic, căci goală şi becisnică este arena ungurească ce mi-a degradat în scîrbă însufleţirea mea. Robia lui Octavian Goga e o viaţă şi o libertate de invidiat, pe cînd stirpea mea ungurească e tristeţe de moarte şi plictiseală. Acum învăţ din nou să umblu şi să păşesc pe cîmpul de luptă al celei mai sterpe societăţi, căutîndu-mi postul meu de silă, ca şi cînd m-aş duce într-un lazaret de ciumaţi.
(Text publicat, în febr. 1912, în ziarul "Világ", din Budapesta)

Bolnavul nu mai recunoştea pe nimeni. "Pînă a închide ochii pentru totdeauna, degetele mîinii stîngi făceau gestul reflex al răsfoirii unui volum. I s-a pus chiar o carte în mînă şi marele intelectual... o mîngîia şi o răsfoia". Ştirea că Octavian Goga a avut la Ciucea un atac de apoplexie şi că era pe moarte s-a răspîndit cu repeziciune în marile case bucureştene, avide de senzaţional, beneficiind acum şi de binefacerile telefonului. Generalul Radu R. Rosetti, care a lăsat interesante pagini de jurnal, se făcea ecoul celor ce l-au cunoscut pe poet că, "decît să rămînă complet paralizat, cum zic doctorii, mai bine să se stingă". Şi, parcă pentru a menaja suferinţa lumii culturale şi politice, muribundul s-a stins degrabă. Evocîndu-i viaţa, Nicolae Iorga scria vădit înciudat de risipirea acestui mare creator cu care adesea şi-a încrucişat spada: "S-a distrus urmînd năluca (puterii), mergînd cu un fanatic avînt pînă la distrugerea unui trup care, ca prin minune, a putut să reziste şi pînă acum acestui necruţător zbucium. S-a ars pe sine prin flacăra nestinsă care ardea în el". Pentru a i se organiza funeralii naţionale, corpul neînsufleţit a fost transportat cu un tren special la Bucureşti, unde a fost depus la Ateneu. În gări oamenii se adunau tăcuţi, plîngîndu-l. Presa a descris pelerinajul de la locuinţa din Capitală a defunctului, enumerînd personalităţile care au depus cărţi de vizită şi au semnat în registrul de condoleanţe ("Curentul" din 11 mai 1938). Ceremonia funerară a fost simplă, dar impresionantă. O mare omenire - relata Ion Petrovici - înşirată pe străzi, ieşită la balcoane, căţărată pe acoperişuri, a ţinut să-i aducă un ultim omagiu. În mod neaşteptat - se arăta surprins Victor Slăvescu - a venit regele însoţit de Marele Voievod Mihai. După terminarea serviciului divin, Carol al II-lea a exprimat condoleanţe soţiei celui dispărut, "zdrobită de durere lîngă catafalc". La 29 mai murea la Răşinari şi mama poetului, Amelia Goga, cea care i-a dat nu numai viaţă, ci şi chipul şi asemănarea ei. Înmormîntat iniţial la cimitirul Bellu, Octavian Goga a plecat apoi să se odihnească veşnic în impozantul mausoleu ridicat în parcul reşedinţei sale de la Ciucea de Veturia Goga. Nici acolo n-a avut parte însă de liniştea atît de mult răvnită în ultima parte a vieţii. În "Jurnalul " său, prinţesa Martha Bibescu relata că "în fiecare seară Veturia, însoţită de musafirii ei, se duceau la sicriu, implorîndu-l să se deschidă, pentru a-l lăsa pe mort să se întoarcă în salon". Acest ritual de bocitoare de profesie friza penibilul şi sfida, în mod surpinzător pentru o femeie instruită, intimitatea manifestării sentimentului de durere. Liviu Rebreanu a exprimat mai tîrziu un punct de vedere surprinzător, care îndeamnă la reevaluarea sentimentului de regret pentru dispariţia prematură a poetului şi omului politic. "Săvîrşindu-se mai curînd - reflecta el -, cel puţin a închis ochii, în ţara visurilor împlinite. Prin moartea timpurie, ursita lui poate că a vrut să-i cruţe durerea crîncenă a sfîrtecării hotarelor" (referire la cedarea unei părţi din Ardealul iubit Ungariei horthyste). După căderea cortinei, drama vieţii sale i-a inspirat şi lui Pamfil Şeicaru gînduri ce îndeamnă la meditaţie. A fost un răsfăţat al ursitelor - reflecta el; viaţa i-a surîs mereu şi drumurile spre culmi i-au fost netezite şi scurtate. Cînd a tras însă linie şi a adunat, s-a văzut un om nefericit. Fericită este doar naţiunea al cărui fiu a fost. Poate că, din cîte visuri şi-a făurit, acesta să fi fost cel mai frumos, dar n-a mai apucat s-o ştie. Acesta a fost Octavian Goga, cum el însuşi s-a prezentat celor ce i-au deschis cărţile: "În noaptea mea înviforată,/ Drumeţ îndrăgostit de soare,/ Am fost o hartă spînzurată/ Pe-o straşină de închisoare...".
(Sfîrşit)

Contemporanii acelor timpuri au, însă, o cu totul altă părere. Gh. Jurgea Negrileşti avea şi o explicaţie pentru influenţa femeilor din statul major al soţului asupra unor decizii ale sale, cum ar fi selecţia funcţionarilor de stat. În materie de oameni - spunea el- Antonescu se ferea de "canalii iscusite". Dar nu se ştie de ce, la el alegerea oamenilor se făcea prin filiera femeiască. "Ştabul" său era format din soţia sa, Maria, din Veturia Goga, Georgeta Cancicov şi Corina Constantinescu (soţiile lui Mircea Cancicov şi, respectiv, Atta Constantinescu, miniştri în guvernul antonescian) - toate viclene şi eficiente în atingerea scopurilor personale. Gabriel Ţepelea apreciază că prezenţa în cabinetele regimului a unor foşti partizani ai lui Octavian Goga era rezultatul influenţei văduvei sale pe lîngă viitorul mareşal. Nu întîmplător, după reprimarea rebeliunii legionare, ziarul mişcării, "Cuvîntul", a publicat un comunicat de o rară violenţă în care chema pe camarazi la luptă pentru mîntuirea neamului românesc, "căzut în robia tîlharilor şi a curvelor". Prin acest ultim cuvînt, "legionarii vizau pe doamnele Antonescu şi Goga", considera Ion Hudiţă ("Jurnalul" II, pag. 236). Dar energica văduvă şi-a continuat netulburată preocupările sale mondene şi activităţile civice în vogă oglindite în presă, la vreme de război: era preşedintă a Societăţii de Patronaj, grupînd reprezentante ale aristocraţiei capitalei în scopuri de binefacere, calitate în care vizita, în 1943, cu un alai de doamne, Şcoala de menaj pentru fete de la Topoloveni, condusă de Niculina Mihalache, soţia cunoscutului fruntaş ţărănist Ion Mihalache. În acelaşi timp, trudea la terminarea impozantului mausoleu funerar de la Ciucea al defunctului său soţ. Grăbit, Octavian Goga n-a mai aşteptat să-şi vadă acest somptuos lăcaş de veci. După căderea de la guvernare şi sub presiunea propriei deprimări - relatează Onisifor Ghibu - poetul a părăsit ţara cu gîndul de a se expatria. A plecat, în tovărăşia soţiei sale, în Elveţia, la Berna, intenţionînd să-şi cumpere o casă liniştită, unde să-şi petreacă restul vieţii, să-şi tămăduiască sufletul şi să-şi lecuiască trupul şubrezit, departe de frămîntările de pînă atunci. Presa din ţară i-a pricinuit însă noi motive de amărăciune. Numeroşi adversari politici nu s-au sfiit ca, în lipsa lui, să-l trateze drept trădător care, după ce a dus-o bine în ţară, se retrăgea în străinătate pentru a duce o viaţă de huzur (Onisifor Ghibu, "Amintiri", pag. 147). Aceste calomnii l-au durut atît de tare, încît n-a mai semnat contractul de cumpărare a casei, hotărîndu-se să se întoarcă în ţară. La Biblioteca Academiei, relata Ion Hudiţă, printre profesorii univerisitari care studiau acolo, circula ştirea că "Goga e foarte grav bolnav", suferind de inimă şi neputîndu-se reface psihic după brutala sa înlăturare de la putere. Dar, revenind din străinătate la începutul lunii mai 1938, fostul prim-ministru a apărut tuturor mai senin şi mai împăcat cu soarta. În după-amiaza zilei de 5 mai s-a reîntors cu automobilul de la Cluj la Ciucea. Era vesel, a vorbit destins cu sătenii şi servitorii, povesteşte Ion Dodu Bălan. Nimic nu anunţa congestia cerebrală produsă în seara aceleiaşi zile. După atac, revenindu-şi pentru o clipă, a cerut hîrtie pentru a scrie soţiei aflate la Bucureşti. Doar două litere din cuvîntul "Dragă" şi din mesajul rămas nerostit au putut prinde viaţă. În amurgul zilei următoare, starea de sănătate i s-a complicat cu o bronho-pneumonie.

"Ambiţioasa Veturia", cum o definea Onisifor Ghibu ("soţie ambiţioasă", întărea impresia Stelian Popescu), este cea care şi-a încurajat bărbatul în cariera politică, spre a-şi satisface vanitatea şi a ne menţine în lumea bună. Cu o remarcabilă perspicacitate şi abilitate, ea cîntărea fără greş oameni şi oportunităţi, cultivînd întotdeauna cu profit relaţiile cele mai potrivite scopurilor sale. Această artă a ajutat-o să joace, şi după tristul sfîrşit al soţului său, un rol deosebit în frămîntatele evenimente de la sfîrşitul deceniului 4 şi cel care a urmat. O găsim implicată în încurcata afacere dinastică, de partea prinţului exilat Carol şi a celor care unelteau pentru readucerea în ţară şi aşezarea lui pe tronul României - şi ce avantaje ar fi decurs de aici! Stelian Popescu relata că ea l-a contactat pe prinţ la Nisa şi "desigur că, dat fiind talentul de intrigantă şi actriţă, şi chiar mai rău, cum o considera Antonescu (aluzie răutăcioasă la un pretins deficit de moralitate), pusese şi ceva la cale". După reuşita planului, a cultivat, cu aceeaşi siguranţă în orientare, apropierea de Elena Lupescu şi apoi de Maria Antonescu, femei ambiţioase şi influente, cu rol însemnat în deciziile celor doi bărbaţi din fruntea ţării. Valeriu Pop era încredinţat că bunăvoinţa regelui faţă de Octavian Goga avea ca principal suport tocmai faptul că soţia sa se afla "în raporturi asidue cu Lupeasca". Dacă, în această versiune, femeia părea să fi avut iniţiativa, jucînd rolul de locomotivă, Mihail Manoilescu a susţinut, dimpotrivă, că Octavian Goga a fost acela care a împins-o în faţă pe doamna Goga, cu scopul de a accede în cercul ocult al Camarilei, unde se legau şi se dezlegau, în realitate, treburile ţării şi unde se hotăra soarta guvernelor şi a oamenilor politici. Avidă de ştiri pe gustul său, lumea bună afla că metresa regală primea de la noua sa prietenă un splendid covor românesc, iar gurile rele nu pierdeau prilejul să vadă în acest dar covorul întins pe care soţul abilei doamne urma să păşească spre Putere! Seismul provocat de abdicarea regelui Carol al II-lea şi venirea generalului Antonescu în fruntea statului n-a fost resimţit de pragmatica Veturia decît în măsura în care a trebuit să se adapteze cu repeziciune la noua ambianţă, cu mult mai austeră, din jurul dictatorului, dar nu mai puţin profitabilă. "Inconsolabila văduvă", cum era numită cu ironică compasiune, mai dezinvoltă decît oricînd, făcea politică pe picior mare, aflîndu-se - ne spune Valeriu Pop - în "excelente raporturi de prietenie cu generalul Antonescu" şi în relaţii intime cu soţia acestuia. Un apropiat al regimului, Vasile Barbul, explica dedesubturile acestei relaţii speciale. Mama sa, Lucreţia Barbul, făcea parte, alături de Maria Antonescu şi Veturia Goga, din grupul restrîns de direcţie al Consiliului de Patronaj - societate caritabilă pentru nevoile războiului. Dar încă din perioada anterioară generalul Antonescu a fost un prieten al lui Octavian Goga şi al familiei sale. Acesta era singurul dintre oamenii politici pe care l-a admis în anturajul său şi i-a arătat "o oarecare prietenie", atît cît îi îngăduia firea sa aprigă şi chiar sălbatică. Talentat povestitor, Goga ştia să ţină trează, ore întregi, atenţia soldatului taciturn. Unii autori, din cei care pretind că dispun de date privind intimitatea din căminul cuplului Antonescu, au făcut referiri la atitudinea cazonă a mareşalului, lipsit, cel puţin în public, de orice manifestare de tandreţe şi romantism, neagreînd mondenităţile la care soţia sa era tentată, ca orice femeie, să participe. "Nu-i permitea niciodată să se amestece în treburile lui", sună o astfel de afirmaţie (Cristian Grosu "Relaţia cazonă a mareşalului Antonescu cu soţia sa, Maria, în "Jurnalul Naţional" din 16 februarie 2004).

Prieten cu generalul Ion Antonescu, ministru al Apărării Naţionale în guvernul său - relatează Valeriu Pop - acesta l-a pus în contact cu şeful Gărzii de Fier. Mai departe, Victor Slăvescu afla de la un legionar din familia nobiliară Sturdza detalii despre întîlnirea de trei ore din casele acestei familii dintre Octavian Goga şi Corneliu Zelea Codreanu, finalizată, se spune, printr-un aranjament: Garda să nu facă greutăţi guvernului naţional-creştin. Primul-ministru avea de ce să-şi frece mîinile a satisfacţie: avea liniştea dorită în ţară şi, desigur, regele îl va felicita. Stupoare, însă: după numai 24 de ore s-a văzut concediat, iar lucrurile s-au precipitat în felul următor. Prin agenţii săi, Armand Călinescu a aflat de întîlnirea conspirativă dintre cei doi şi, la rîndul său, a raportat regelui. Drept urmare, la capătul a 40 de zile de guvernare, a fost convocat la Palat, unde regele, socotind, probabil, că s-a achitat de obligaţii, l-a primit cu o mină glacială şi fără nici o umbră de prietenie pe faţă. Trebuia căutat numai un pretext plauzabil pentru ca demiterea să nu pară un gest brutal şi lipsit de justificare. Aflînd de scena audienţei, Mihail Sturdza reda următorul schimb de cuvinte care, pînă la urmă, îmbrăca şi o notă de umor:
- Dragă Goga, încăierările între Mişcarea Legionară şi guvernul dumitale sînt prea dese şi prea violente. Îmi pare rău, dar mă văd silit să-ţi cer demisia.
- Maiestate - a răspuns Goga contrariat -, dificultăţile cu legionarii s-au terminat. Aseară m-am înţeles cu Codreanu.
- Te-ai înţeles cu Codreanu? - a sărit în sus regele. Foarte rău, dragă Goga, foarte rău. Voi forma un alt guvern (Mihail Sturdza, "România şi sfîrşitul Europei", pag. 161-162). Indignat, Octavian Goga a priceput abia atunci farsa a cărei victimă fusese. Generalul Gabriel Marinescu, om de încredere al camarilei, fost şi viitor subsecretar de stat la Ministerul de Interne, relata că, ieşind de la Palat într-o stare de maximă surescitare, Goga a tunat şi a fulgerat împotriva regelui, declarînd celor cîţiva ziarişti aflaţi întîmplător acolo că foarte curînd va reveni la putere şi va plăti celor care au conspirat pentru a-l îndepărta. "Un mare caraghios care nu-şi dă seama de nulitatea lui politică", reflecta cu dispreţ omul Palatului (Ion Hudiţă, "Jurnalul politic", 1938). Aşa s-a sfîrşit cariera politică a lui Octavian Goga. În continuă goană după himera puterii, dar fără să ajungă vreodată la un liman ospitalier, Octavian Goga apărea tot mai obosit. Sentimentul că era neînţeles, victimă a izolării într-o societate ingrată, i se agrava. Zelul său monarhic se simţea trădat. Întreaga sa fiinţă era împovărată de o imensă decepţie. Însingurarea şi înstrăinarea de marile probleme ale vremii sale l-au îmbătrînit prematur, agravîndu-i starea de sănătate niciodată robustă, precum şi presimţirea - mai veche - a iminenţei propriului său sfîrşit. Cunoscuţii săi au vorbit despre preocuparea obsesivă pentru sănătatea proprie.

Cum a murit Octavian Goga (I)

Era atît de optimist în durata guvernării sale, încît vechea bună dispoziţie îi revenise, cunoscuţii găsindu-l, din nou, spiritual cum fusese altădată. În dimineaţa Anului Nou 1938, conform tradiţiei, membrii Cabinetului au mers la Palat pentru a-l felicita pe rege. Răspunsul acestuia a fost un elogiu al programului de guvernare încît, măgulit şi mai sigur pe el decît oricît, primul-ministru s-a aplecat spre vechiul său amic, Ion Petrovici, acum ministru al Educaţiei naţionale, şi i-a şoptit la ureche cu satisfacţie: "Nu mai rămîne decît să ceară înscrierea în partid" - era vorba, desigur, de Partidul Naţional Creştin (Ion Petrovici, "Prin meandrele timpului", pag. 231). Cît de mult se înşela!, reflecta prietenul său. Se pare că regele nu avea cu sine în acel moment picătura de otravă, sau că nu sunase încă ceasul cel rău care a scurtat zilele celui nepregătit pentru o menire ce nu i se potrivea. Curînd după aceea, în dimineaţa Bobotezii - 6 ianuarie 1938 - după serviciul religios, echipa ministerială a primit pe malul Dîmboviţei, pe un ger năpraznic, defilarea trupelor. Aflat în cea mai bună dispoziţie, primul-ministru a replicat celui care se declarase îngheţat: "Să dea Dumnezeu să îngheţăm tot aşa şi la anul!". Peste un an, Octavian Goga trecuse de cîteva luni în lumea îngheţată a veşniciei. Analizîndu-i peste multă vreme slăbiciunile guvernării, Nichifor Crainic credea cu tărie că greşeala de neiertat a fost momentul "cînd s-a dat, cu partid cu tot, pe mîna ministrului de Interne, Armand Călinescu", omul credincios al regelui. Aceştia doi aveau treabă: să lichideze partidele, să-i termine pe legionarii care nu se lăsau înregimentaţi, să schimbe regimul politic, iar Goga îi încurca. Vorbind cu amîndoi, separat, Nichifor Crainic afla de la fiecare cum aveau de gînd să sfîrşească unul pe celălalt. "Dar - conchidea el - nu era greu de prevăzut că Armand Călinescu, dispunînd, pe lîngă inteligenţă, şi de răutatea chiorului, avea să iasă biruitor"; ceea ce avea să se şi întîmple. Pînă atunci însă proaspătul prim-ministru şi-a luat rolul în serios. Lăudat public de rege pentru programul său de guvernare, a trăit cîteva săptămîni de stare euforică, singurele griji părînd a rezulta din starea de insecuritate provocată de asaltul necontenit al cămăşilor verzi asupra autorităţilor de stat. Trebuia, deci, să ajungă la o înţelegere cu Căpitanul pentru a nu-i mai face necazuri.

Octavian Goga, Nicoleta Statie, 4/1/2007
"Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În fata strălucirii tal...

Octavian Goga, Nicoleta Statie, 4/1/2007
"Rãtãcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stãpâne, În fata strãlucirii tal...

Gavril ISTRATE: „Octavian Goga în memoria şi conştiinţa critică românească“

România interbelică în rapoarte diplomatice

O lectură pasionantă: Rapoarte diplomatice din Bucureşti (1937-1939), semnate de ambasadorul Iugoslaviei Iovan Du…ic (să-l ortografiem Ducici), volum apărut la Editura Universal Dalsi, în traducerea lui Dorin Gămulescu. În Cuvîntul înainte al volumului, Eugen Simion nu exită să afirme că ne aflăm în faţa unei "cărţi excepţionale din multe puncte de vedere", conţinînd texte scrise "cu talent şi inteligenţă de un moralist şi un observator fin al istoriei... un spirit cultivat şi un scriitor care nu se ignoră". Şi, într-adevăr, rapoartele lui Ducici, fatalmente subiective, cel puţin pe alocuri, confirmă din plin aprecierile criticului. Ele sînt, în fond, nişte eseuri scrise de un moralist inspirat, rafinat, despre o istorie ce devenea din ce în ce mai tragică şi despre o lume europeană ce începea să intre în derută, presimţind, uneori mai acut poate decît oamenii politici şi de stat, marile nenorociri ce aveau să se abată asupra sa. Din punctul de vedere al modului în care ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti surprinde psihologia românilor, Eugen Simion îl înscrie pe Ducici "în familia intelectuală a lui Paul Morand", ambasadorul Franţei la noi, cîţiva ani mai tîrziu, autor al unei binecunoscute cărţi despre capitala ţării noastre şi despre români în general.

Într-un amplu raport din 7 ianuarie 1938, după ce se referă la cîteva caracteristici ale poporului român "care a reuşit să creeze o bogăţie, cît şi o artă mai mari decît ale vecinilor balcanici", Ducici schiţează un portret al lui Octavian Goga (noul şef al Guvernului român, alături de A.C.Cuza), despre care afirmă dintru început că este "o personalitate cu totul de excepţie". Iar mai departe: "Goga este un om care surprinde mai cu seamă prin rapiditatea incredibilă a reflecţiilor lui, prin fineţea şi bogăţia modalităţilor de exprimare. Cu fiecare propoziţie dovedeşte o cultură generală remarcabilă şi ordonată, precum şi simţ critic. Se simte în el oratorul şi mai cu seamă polemistul: nu certăreţul, ci duelistul veritabil. Un om rasat ale cărui convingeri vin mai degrabă de la inimă decît de la raţiune, ale cărui intenţii – se pare – sînt în mică măsură datorate unui plan decît unui caz de conştiinţă sau sentimentului datoriei. Este omul care crede nu numai în capacitatea sa, ci şi într-o chemare. (...) Mai mult patriot decît umanist, mai mult român decît european sau decît balcanic. Ca fost parlamentar maghiar (deputat român în Parlamentul de la Budapesta – n.mea), la tribună este un as; însă ca fost luptător transilvan este abil în conspiraţii şi în subterfugii. Se spune că altminteri este integru din punct de vedere moral, independent, stăpîn pe sine şi un om care se dăruie total. (...) Dacă Goga va reuşi ca înainte de alegeri să ducă la bun sfîrşit cîteva lucruri, el va deveni mai puternic decît toţi adversarii săi la un loc. Este mai puternic decît ei cu vorba şi cu scrisul. (...) Goga este convins că noua Românie va fi creată de el însuşi şi că va constitui primul factor spiritual în estul european, la fel cum printre celelalte ţări din zonă România este cea mai bogată şi cea mai europeană după societatea sa. Pentru o astfel de misiune el mai are, în afară de talent, însuşirile unui iniţiator înnăscut, forţa voinţei şi experienţa politicianismului (a fost ministru al afacerilor interne), precum şi cinstea personală care îi este zadarnic negată".
http://www.evenimentul.ro/articol/romania-interbelica-in-rapoarte-diplomatice.html
======

Ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti (1937-1939), Iovan Ducici, relatează într-un raport convorbirea sa cu Octavian Goga, proaspăt prim ministru al României, care îi declară diplomatului sîrb: "Am venit la putere să-i redăm României onoarea, pentru că ea pătimeşte din cauza paraziţilor autohtoni şi a străinilor nesătui". Fireşte, şi atunci la ordinea zilei era – ce altceva? – decît... reforma, pentru înfăptuirea căreia, zice Goga, în şedinţa Consiliului de Miniştri, "au fost stabilite ieri comisii speciale, formate din oameni învăţaţi şi necompromişi". În fine, diplomatul sîrb se întreabă "cît de departe va ajunge ideea lui Goga despre naţionalism", după ce precizează că noul prim ministru, care "mi se pare că pentru noi prezintă un interes cum poate nici unul dintre predecesorii săi nu a prezentat", nu este "apărătorul unor idei străine (naziste – nota mea), aceasta este numai o aparenţă. De la nazişti are pe steagul partidului său doar zvastica; însă acest simbol antic fusese folosit de A.C.Cuza încă din anul 1910, deci cu mult timp înaintea nemţilor". Scenariul lui Ducici, ca răspuns la întrebarea amintită, este nu doar fascinant, ci şi plauzibil: "Discutînd aici cu Iorga (...) despre faptul că, pentru moment, Italia a abandonat ideea imperialismului în Balcani, el mi-a declarat în mod deschis regretul său. Există în Italia ideea latinităţii atunci cînd se are în vedere România, fosta Dacie, dar această idee există şi în România. Aici există asociaţii cuţo-vlahe care au legături cu ţinţarii noştri de prin Serbia de sud; şi Iorga, care nu e singurul care gîndeşte astfel, crede că există o Românie şi în Pelagonia, în Bitolia şi Kruşevo. Le sînt cunoscute şi masele româneşti nesîrbizate din districtul Pozarevac şi de prin Timoc şi există un ziar Timocul care se redactează aici pentru propagandă. Sînt încredinţat că atît Iorga, cît şi Mussolini consideră că un imperiu latin este posibil dacă se stabileşte pe această cale o legătură peste Albania şi Bitolia cu Timocul, legătură întreruptă pe vremea vechilor împăraţi, dar menţinută pînă astăzi pe temelia unei latinităţi sănătoase" (s.mea). Pentru un astfel de proiect – scrie ambasadorul şi bunul cunoscător al istoriei Ducici – "Goga, ca ideolog de rasă şi om cu mari convingeri privind ţara sa, este în mod cert foarte deschis". Ideea, atrage atenţia diplomatul scriitor – "este un principiu al zilei de mîine şi al viitorului pe care îl poţi face cu uşurinţă atotputernic cu ajutorul şcolii, bisericii, cazărmii şi literaturii". Aşadar, Literatura văzută ca o putere – alături de şcoală, de biserică şi de armată.

Sînt multe pagini extraordinare în această cronică sui generis formată din rapoarte diplomatice. Mă mai opresc la una, datată 18 decembrie 1938, care se referă la înfiinţarea, de către Carol al II-lea, a Frontului Renaşterii Naţionale, partid ce reunea "personalităţi din toate fostele partide naţionale", între care 25 de politicieni, 20 de foşti miniştri, dar şi miniştri activi, generali etc, Ducici observă că "tocmai Transilvania s-a apropiat prima, prin mulţi fruntaşi ai săi care în 1919 au fost pentru unire, de organizarea acestui partid unic", citînd nume ca: Lucian Blaga, Silviu Dragomir, Iuliu Haţieganu, I.Fluieraş şi alţii, în pofida faptului că, în stilul său binecunoscut, Iuliu Maniu trimisese Regelui un memorandum – condamnat din start la insucces – prin care formarea noului partid era calificată, în esenţă, ca fiind o aventură antidemocratică. "S-a produs şi un fapt senzaţional" – notează diplomatul sîrb. Nicolae Iorga a publicat în Neamul Românesc două articole "care au fost confiscate", protestînd pentru că hotărîrea a fost luată fără consultarea prealabilă a consilierilor regali printre care se număra. Lui Ducici i se pare că F.R.N. "chiar înlocuind orice alt control, va reuşi, în grelele zile de astăzi, să formeze cu adevărat un front devotat Coroanei şi ataşat ideii de apărare naţională". Din păcate, cel puţin în ce priveşte "apărarea naţională", vezi pierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi a unei mari părţi din Ardeal, previziunea învăţatului ambasador nu s-a adeverit. Ceea ce interesează însă, acum, după 61 de ani, este atmosfera epocii şi dramatismul unei istorii zbuciumate pe care scriitorul le surprinde cu fineţe. Ca şi tipologiile politice şi moravurile ce îl exasperau altădată pe un P.P. Carp. De pildă, F.R.N. declara la puţin timp de la înfiinţare că are 3,5 milioane de membri, cifră "îndoielnică", zice Ducici, întrucît unele persoane s-au înscris "în cîte trei şi patru locuri". Ambasadorul dă ca exemplu cazul unui cunoscut profesor "care s-a înscris în calitate de profesor prin Universitate, în calitate de membru al Academiei prin Academie şi în calitate de cetăţean obişnuit prin primăria competentă".

Nimic nou sub soare! Aceleaşi moravuri de ieri, de azi şi dintotdeauna.


http://www.evenimentul.ro/articol/romania-interbelica-in-rapoarte-diplomatice-ii.html

OCTAVIAN  GOGA-
5]Fereste-te de banalitate. Nu uita ca daca va fi sa te ineci – cel putin nu te ineca intr-un lighean cu apa – zvarle-te in ocean…
4]Trecutul e noaptea, iar amintirile, candele care cu vremea se sting.
3]Mai devreme sau mai tirziu va dainui cine e mai cinstit si mai tare in credinta lui.
2]O dragoste apusa e ca un vulcan, niciodata nu poti zice ca a trecut pericolul de a izbucni din nou.
1]Nu cunosc o mai mare greseala pentru soarta unui neam decît înlocuirea faptei cu vorbe...
=====
VENTURIA