Aman[v=]

http://www.enational.ro/news/business/tablourile-lui-aman-la-superoferta-497716.html/

Theodor Aman- întemeietorul picturii românești moderne

Theodor Aman

Studiile lui Theodor Aman

Theodor Aman, sărbătorit la Muzeul Satului

http://cultural.bzi.ro/cei-mai-cunoscturi-pictori-romani-theodor-aman-1346

Adrian-Silvan IONESCU - CARTEA DE ARTĂ. Theodor Aman, „academist“ şi militant? Vasile Florea a dat la lumină o nouă monografie Theodor Aman. Pentru autor nu era un subiect nou deoarece, în 1965, publicase un volum Theodor Aman – cu o versiune în limba franceză, în seria de lux Les maîtres de l’art roumain a Editurii Meridiane – şi, în 1972, mai semnase o plachetă Th. Aman în seria „Mica Bibliotecă de Artă“ a aceleiaşi edituri, unde, o lungă perioadă, a fost redactor. Volumul de faţă este bilingv, român-francez, şi este, practic, o ediţie adăugită a anterioarelor lucrări. De altfel, comparîndu-le, se observă că anumite formulări de frază şi idei sînt identice ori vag modificate. Aportul important al actualului volum constă în ilustraţia mult mai bogată decît în anterioarele publicaţii şi în excelenta ei calitate, exceptînd tocmai coperta, ale cărei culori sînt cu cel puţin o tonalitate mai închise decît originalul Seratei.
Cîteva erori de încadrare în epocă

Autorul nu intră în prea multe detalii biografice, deoarece preferă să se ocupe de operă, pe care o supune unei detaliate analize plastice. Din cînd în cînd depistează înfluenţele suferite de artist din mediul extra-artistic, social sau politic. Unele afirmaţii apar lipsite de acoperirea documentului de arhivă, cum este, spre pildă, activitatea revoluţionară a tînărului: „[...] la vîrsta de numai 17 ani s-a înscris în Clubul revoluţionarilor de la Craiova şi a participat cu tot entuziasmul tineresc la desfăşurarea evenimentelor de la 1848“. În ce mod s-a angrenat în luptă? Cum a participat? Aceasta autorul nu o spune. Or, numele lui Aman nu apare în documentele acelei perioade alături de acelea ale luptătorilor care şi-au jertfit libertatea, sănătatea şi cariera pentru cauza revoluţionară. Prietenia cu Bălcescu, Iscovescu şi alţi fruntaşi revoluţionari se cimentează abia la Paris, în 1850, cînd viitorul artist se afla la studii şi frecventa aceleaşi cercuri cu exliaţii români. La sfatul Bălcescului va strînge el documentaţia legată de epoca lui Mihai Viteazul, studiind stampele de la Bibliothèque Nationale din Paris, pe care mai tîrziu le va folosi în lucrările cu tematică istorică. Cînd pictorul se afla la Constantinopol, în octombrie 1854, spre a fi prezentat sultanului Abdul Medjid, căruia îi dăruise pictura sa cu subiect de actualitate Bătălia de la Olteniţa, se reîntîlneşte cu Iscovescu, aflat acolo ca musafir al padişahului. Dar cînd amicul său se stingea din viaţă, Aman nu se afla în preajma patului său de suferinţă şi, deci, nu putea „să ia asupra sa sarcina de a transporta în ţară ultimele lucrări ale muribundului“, aşa cum pretinde autorul. Cercetările au dat la lumină documente care lămuresc destinul moşenirii lui Iscovescu, ajunsă în ţară abia peste trei ani, în 1857, fără ca Aman să aibă vreun aport la transportul lăzilor. Altă aserţiune nefondată şi neverificată, pe care Florea o preia de la alt exeget, este aceea că „după consumarea spectaculoasă a primelor entuziasme juvenile, Aman s-a apropiat de partidul conservator“. Din corespondenţa cu fratele său mai mare, Alexandru Aman, reiese că nu îndrăgea Partidul Liberal, aflat la putere, şi că nu-l agrea pe şeful acestuia, Ion C. Brătianu, care fusese prim-ministru de mai multe ori. Dar nu rezultă de aici nici un motiv pentru a-l considera apropiat de conservatori, căci în favoarea lor nu se pronunţă în nici o misivă ori act oficial. Ceea ce denotă că autorul nu şi-a bazat cercetarea pe documentaţie de arhivă, pentru că nu ar fi comis asemenea regretabile erori.

Alteori autorul caută explicaţii pentru anumite lucrări sau decizii ale artistului în zona supoziţiilor, ceea ce nu concordă cu o lucrare ştiinţifică. Astfel, motivul călătoriei în Crimeea, pentru a se documenta la faţa locului în vederea elaborării unor lucrări cu tematică de actualitate, din războiul dintre Imperiul Rusesc şi cel Otoman, aliat cu Franţa, Anglia şi Sardinia, este pus pe socoteala jocurilor politice: „S-ar mai putea ca tînărul Aman să fi fost animat şi de motive politice. Faptul că înfrîngerea Rusiei în conflict avea să ducă la pierderea de către aceasta, în favoarea Moldovei, a celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, aşa cum s-a decis prin Tratatul de pace de la Paris (1856), putea să explice în parte prezenţa artistului în tabăra învingătorilor“. O asemenea afirmaţie este total deplasată, pentru că, la data cînd Aman s-a aflat pe cîmpul de luptă din faţa Sevastopolului, pe 17 octombrie 1854 – cînd abia începea bombardamentul asupra fortificaţiilor ruseşti –, rezultatul era încă foarte nesigur şi avea să mai treacă aproape un an pînă la căderea Turnului Malakoff, care a decis soarta războiului. Iar Aman nu putea să prevadă cum vor evolua evenimentele şi nici faptul că Basarabia se va întoarce în trupul ţării. Preliminariile călătoriei artistului în zona de conflict şi aventurile prin care a trecut le-ar fi putut găsi Florea în paginile de corespondenţă, majoritatea edită. Pe sultan îl chema Abdul Medjid – sau, mai corect, Abdulmecid – şi nu Nedjid, cum apare în carte, presupunem a fi greşeală de tipar.


De peste 70 de ani, în istoriografia românească – ce încerca să fie în consonanţă cu aceea occidentală a anilor ’40 – academismul este incriminat ca o etapă malignă a creaţiei artistice, fără a se fi înţeles prea bine ce a fost, de fapt, academismul şi fără a sesiza importanţa acestuia în evoluţia plasticii universale şi naţionale. Originile dispreţului pentru Academie se găsesc în răzbunarea lui Jacques Louis David faţă de instituţia fondată de Ludovic al XIV-lea, care, în tinereţea artistului, îl respinsese de trei ori la concursul pentru Premiul Romei şi apoi, în chiar anul izbucnirii Revoluţiei Franceze, încercase să oprească expunerea unui mare tablou al său la Salon. În calitatea sa de director al artelor, o va desfiinţa în 1793. A fi considerat „academist“ în anii ’60 ai veacului al XX-lea era infamant, iar artistul etichetat astfel – sau, în argou, „pompier/pompierist“ – era retrogradat pînă la totala excludere din rîndul plasticienilor care meritau atenţie.

Academismul însemna însă baza educaţiei artistice, ABC-ul tînărului învăţăcel întru arte, căruia îi erau oferite formule sigure de încadrare şi colorare, destinate succesului imediat, bazele unui desen viguros şi ale unei compoziţii clare şi echilibrate, siguranţă în execuţie, finisaj impecabil, în maniera vechilor maeştri. Aceasta era însă, pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, doar o platformă de pornire pentru artistul inspirat şi dornic de a investiga noi mijloace de expresie. Aman a fost unul dintre aceştia şi întreaga sa operă demonstrează, fără putinţă de tăgadă, aspiraţia sa de a explora noi teme şi noi tehnici, dar cu păstrarea, în general, a manierei de lucru. De aceea etichetarea cu intenţie peiorativă, de „academist“ care adesea i-a fost aplicată, fără nuanţări, lui Aman este răuvoitoare şi total lipsită de justeţe, denotînd imposibilitatea celor ce au folosit-o de a avea o viziune clară şi detaliată asupra operei în ansamblul ei. Pentru el, academismul, în sensul propriu al termenului, a fost doar o etapă de început pe care a depăşit-o destul de repede, chiar dacă a fost fondator de Academie şi şef al ei. Vasile Florea reuşeşte să prezinte acest aspect în mod diplomatic, pentru a nu ofensa nici pe exegeţii tradiţionalişti, nici pe cei moderni, deşi, în esenţă, păstrează preconcepţiile generaţie ’60 a istoricilor de artă români: „Aspiră la cîştigarea rapidă a unui prestigiu care să îi asigure consacrarea oficială. Îşi stabileşte sarcini cutezătoare; ţinteşte la «arta mare», la realizarea de tablouri istorice importante, pe lîngă care modestele peisaje intimiste sau scenele de gen îi par cu totul minore, concepţie împărtăşită de toţi reprezentanţii academismului. Nu este surprinzător deci că se va lăsa atît de lesne atras de strălucirea exterioară şi falsă a unui academism neoclasicizant. [...] Atitudinea proacademistă a lui Aman, într-o vreme cînd această orientare era în declin pe plan european, se justifică mai degrabă prin faptul că, în etapa dată din istoria picturii româneşti, academismul era o fază necesară istoriceşte.“ Mai departe, autorul nu se poate abţine să nu reintre în clişeele anilor ’60, cînd afirmă că „tehnica academistă prăfuită, uscată, lipsită de prospeţime“ diminua valoarea lucrărilor artistului. Şi numai prăfuită şi uscată nu a fost pictura lui Aman, ci strălucitoare şi proaspătă de-a lungul întregii sale cariere!


Urmele viziunii realist-socialiste



Este ciudat cum se uită faptul că arta românească de şevalet era încă foarte tînără, avînd doar vreo trei sau patru decenii de cînd era practicată, şi că era axată exclusiv pe portret, în vreme ce, în restul Europei, genurile principale erau statuate de cîteva sute de ani, începînd cu Renaşterea. Iar procesul acomodării publicului cu temele majore ale plasticii era dificil şi de durată. Aşa că apariţia lui Aman a însemnat a adevărată revoluţie pentru artele naţionale prin însăşi parcurgerea, cu rapiditate, a etapelor şi a curentelor europene: clasicism în faza sa academistă, romantism şi tatonări în zona impresionismului, chiar dacă el nu a fost vreodată impresionist în adevăratul înţeles al cuvîntului.
Este ciudat că în aceste lucrări recente se încearcă, la fel ca în anii victoriei viziunii realist-socialiste şi ai analizelor materialist-dialectice la care era supusă arta, a fi evidenţiată poziţia de artist angajat a lui Aman, conştient de valoarea de manifest a operei de artă: „[...] Un alt obiectiv al revoluţiei «din 1848», căruia el i-a acordat o atenţie sporită, a fost emanciparea ţăranului. [...] Orientarea progresistă de totdeauna a pictorului a făcut ca el să arate, încă de tînăr, un viu interes zugrăvirii ţăranului“. Dar, prin felul în care tratează subiectele cîmpeneşti – pe care nu le abordează de tînăr, ci abia în a doua parte a vieţii – este evident că obiectivul urmărit era acela al revelării hedonismului vieţii de la ţară. În cadrul operei sale, aceste lucrări par un divertisment necesar prin care reuşea să se distanţeze de scenele de gen şi de portretele cotidiene, majoritatea dominate de acromatisme. Era un fel de evadare, de întoarcere la natură, pentru a regăsi curăţenia şi puritatea, sinceritatea şi naivitatea, bucuria simplă şi voioşia sănătoasă a omului de la ţară, nealterat de civilizaţia urbană, mult diferite de sofisticatele petreceri de salon cu care era el obişnuit şi pe care, adesea, le prilejuia în atelier. Dar, de aici pînă la un real protest era o cale foarte lungă! Pentru că Aman nu a fost vreodată militant.


Aman a fost cel mai important şi cel mai bine documentat pictor de scene istorice din arta românească. Doar Constantin Lecca o practicase înaintea sa, însă cu mijloace mult mai modeste, contigue generaţiei anilor ’30. Iar după el, G. D. Mirea a abordat-o cu mare succes, depăşindu-şi magistrul. Florea este destul de nedrept în aprecieri – chiar dacă formularea este plină de poezie, translatînd limbajul specific artelor plastice spre o zonă conexă, aceea a sonorităţilor – atunci cînd conchide: „Aşadar, cu toate scăderile, pictura sa istorică trebuie judecată şi preţuită pentru ceea ce este, o chemare însufleţită de trîmbiţă, şi nu pentru ceea ce, cu alte scopuri şi cu alte mijloace, ar fi putut să fie: o simfonie. Aceasta cu atît mai mult cu cît pictorul a ştiut – şi uneori a şi reuşit! – să schimbe trîmbiţa cu violoncelul“. O analiză nepărtinitoare, comparatistă l-ar fi edificat pe autor că Aman a compus chiar simfonii în pictura sa istorică, nici una mai prejos creaţiilor contemporanilor săi Vernet, Pils, Meissonier, Yvon, Bellangé, Menzel, Homer, Matejko sau Surikov – din a căror familie făcea, cu cinste, parte. Dacă s-ar organiza, cîndva, o mare expoziţie internaţională cu opere de inspiraţie istorică, Aman şi-ar găsi un loc de frunte pe simeză, alături de toţi cei menţionaţi şi de mulţi alţii, mai mărunţi.


Independent de cele cîteva adăugiri făcute după bibliografia mai recentă – între care studiile adunate în volumul Centenar Theodor Aman 1991 se pare că i-au fost de cel mai mare ajutor – monografia Theodor Aman de Vasile Florea este doar o actualizare şi, în termeni dragi zilelor noastrre, o „cosmetizare“ a celor din 1965 şi 1972, păstrînd intactă viziunea „de clasă“ a anilor cînd au fost redactate acele cărţi. Nu a fost făcută o minimă încercare de primenire sau de aducere de noi informaţii privind activitatea maestrului, cum ar fi, spre pildă, contribuţia sa la ceremoniile încoronării din 1881 şi la elaborarea schiţelor pentru însemnele regale – subiect tabu pentru istoricii de artă din intervalul 1950-1989. Pentru anul apariţiei acestui volum, 2010, Aman ar fi meritat mai mult şi s-ar fi pretat a fi scris altfel!


Se pare că mai trebuie aşteptat pînă să vedem o monografie definitivă dedicată acestui prim plastician modern din arta românească. Cum, la fel, va mai dura pînă să putem vizita, din nou, Muzeul Theodor Aman – frumoasa casă în stil neoclasic de pe str. C.A. Rosetti nr. 8, decorată cu acroterii de teracotă, cu medalioane simbolice şi cu efigiile lui Michelangelo şi Tiţian. Beneficiind, în 2001, de o generoasă donaţie din partea Ambasadei Americane, muzeul a fost închis pentru lucrări de consolidare şi restaurare. Dar acestea s-au terminat în 2008 şi a fost făcută o redeschidere de jure, în cadru intim, pentru primarul general al Capitalei, care ieşea atunci din funcţie. Însă de atunci şi pînă acum, publicul nu a avut acces la muzeu. Este păcat că generaţii întregi de studenţi de la Universitatea Naţională de Arte nu pot vizita acel lăcaş al muzelor pe care l-a construit Aman, în 1869. Foarte puţină lume mai ştie că acolo este un muzeu, iar Casa Aman nu mai poate fi dată ca reper în trama stradală a contemporaneităţii, ca altădată, cînd te puteai referi „Vis-à-vis de Muzeul Aman sau în diagonală de... sau pe strada cu Muzeul Aman...“. Şi uite aşa ne dispar, încet-încet, reperele – mai ales culturale – ale Capitalei!



Secolul al XXI-lea nu este, certamente, un veac propice memoriei marelui Aman!

Vasile FLOREA
Theodor Aman
album, 121 de tabouri
Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2010, 152 p.

Adrian-Silvan IONESCU - Theodor Aman, primul artist modern român La Muzeul Naţional Cotroceni s-a deschis o amplă expoziţie dedicată operei lui Theodor Aman. Este prima manifestare de anvergură pe plan naţional, de la marea retrospectivă organizată de noi cu ocazia centenarului morţii maestrului, în 1991, la Muzeul Naţional de Artă al României, şi apoi itinerată la Craiova, Turnu Severin, Timişoara, Arad, Deva, Cluj, Tîrgu Mureş, Iaşi, Bacău şi Constanţa. Prezentarea creaţiei lui Aman, atît de variată ca gen şi tehnică, este totdeauna un eveniment. Iar manifestarea de la Palatul Cotroceni – aşezată sub genericul „Theodor Aman, pictor şi gravor“ – este, cu certitudine, un asemenea eveniment, prin selecţia de lucrări reprezentative provenind de la mai multe instituţii importante ale ţării, precum: Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul de Artă Craiova, Biblioteca Academiei Române, Muzeul „Theodor Aman“, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Complexul Muzeal Naţional „Moldova“ Iaşi, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul Naţional Brukenthal, Complexul Muzeal Arad şi Muzeul de Artă Braşov. De la întoarcerea de la studiile pariziene, în 1857, şi pînă la moartea survenită în 1891, Theodor Aman a fost animatorul vieţii artistice bucureştene. Iar timp de mai bine de un deceniu, începînd din 1864, a fost cel mai bine cotat artist român, cel mai des premiat şi beneficiar al celor mai substanţiale achiziţii pentru pinacotecile din Bucureşti şi Iaşi. El rămîne, totuşi, o figură singulară şi de excepţie în arta românească a secolului al XIX-lea.
Din suita de lucrări de pe simeză pot fi distinse, cu claritate, traiectele creaţiei lui Aman, începînd cu pictura istorică – atît de dragă maestrului, care o considera „genul major“ –, urmată de portret (genul care-i aducea un cîştig constant), de tematica orientală, de cea rurală, de scena de gen (în care prezenta ca, într-un jurnal ilustrat, existenţa sa construită pe precepte estetice), de peisaj şi de natură statică. Neintenţionîndu-se organizarea unei retrospective care ar fi repetat-o pe cea a centenarului, de data aceasta au fost alese doar cîteva pînze din fiecare gen enumerat. Este lăudabil că au fost expuse cîteva lucrări care, din diverse motive (unele legate chiar de dimensiunea ce le făcea netransportabile), nu figuraseră data trecută între op-ţiunile organizatorului. Astfel, a fost adusă de la IaşiBătălia de la Plonin, impozantă pictură bataillistă, ce face deosebită cinste artistului aflat la începuturile carierei. Sau, de la Ploieşti, marele portret figură întreagă (290 x 175 cm) al Spătarului Mihail Cantacuzino, fondatorul Spitalului Colţea, pictat în 1862 la comanda Eforiei Spitalelor, în care se relevă marile cunoştinţe ale artistului de a reda preţiozitatea texturilor (mătasea, caşmirul, blana, postavul). Tot de acolo provine o piesă rarisimă pentru creaţia lui Aman – o ladă de zestre cu ferecături de metal argintat, dăruită la căsătoria lui Petre Grădişteanu, în 1887, pe care a aşternut mai multe dintre genurile în care el era neîntrecut: pe capac o horă ţărănească, pe laturile mici flori (liliac în stînga şi trandafiri în dreapta), la blatul din spate două ghirlande de flori, între care a plasat dedicaţia, iar pe blatul din faţă o duioasă compoziţie cu un cuplu ce se plimbă, la braţ, prin parcul unei case de ţară, pe a cărei alee, în prim-plan, stă un căţel. Acesta este un foarte bun exemplu de artă aplicată.


În prima sală, cea dedicată picturii istorice, nu sînt panotate multe lucrări, dar toate sînt emblematice pentru opera artistului: compoziţia alegorică Unirea Principatelor, Proclamarea Unirii (Votul de la 24 Ianuarie 1859), Bătălia de la Plonin, Bătălia cu facle a lui Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul primind solii turci cu daruri din partea sultanului, Tudor Vladimirescu şi portretul în acvaforte al domnitorului Carol I, alături de acuarela De strajă la Coroana României în care sînt figurate însemnele regale, coroana şi sceptrul, aşezate pe o pernă de catifea roşie, lîngă care stau de santinelă un dorobanţ şi un marinar. În 1881, maestrul Aman fusese desemnat să facă parte din comisia ce trebuia să stabilească forma şi elementele simbolice ale acestor însemne, atunci cînd principele devenise primul rege al României. Şi tot el a fost însărcinat cu schiţarea lor – este regretabil că acel desen în peniţă, cunoscut de prea puţină lume şi aflat în patrimoniul Muzeului „Theodor Aman“, nu a putut fi împrumutat pentru manifestarea de faţă. Ar fi fost o potrivită restituire pentru Palatul Cotroceni care, pînă la construirea Castelului Peleş, a fost reşedinţa de vară a regelui Carol.


Urmează o sală cu portrete ale celor apropiaţi, rude şi prieteni: mama artistului,Pepica Aman, fratele Alexandru Aman şi cumnata Aristia, familiaRacoviţă – Grigore, Nicolae, Cleopatra şi Jean –, Anica Filipescu, Nicolae Mavros, micul George Capşa. Păcat că nu se întîlneşte nici un autoportret în ulei, ci întîlnim doar piese de mici dimensiuni, o acuarelă şi două gravuri. După marele număr de portrete rămase de la el, atît în muzee, cît şi în colecţii particulare, şi după modul de lucru, se vede că artistului îi făcea plăcere să se apropie de chipul uman, să descopere trăsăturile de caracter, să intre într-un dialog intim – şi mut – cu modelul, după paginare şi, astfel, să dea viaţă pînzei pe care îl imortalizase.


Peisajul şi natura statică – panotate în sălile următoare – apar ca teme de sine stătătoare în a doua parte a carierei maestrului, atunci cînd tematica istorică îşi pierduse din însemnătate ca mijloc de luptă şi de propagandă în favoarea idealurilor de unitate şi independenţă ale ţării, ce-şi găsise, în sfîrşit, calea pe care urma să se dezvolte. Şi în această privinţă, era un pionier pentru arta românească. În marile sale pînze cu scene de bătălie, peisajul era doar fundal al încleştării; la fel, viziunea de naturmortist asupra armelor, odoarelor şi detaliilor de veşminte din lucrările cu tematică istorică, ce se desfăşurau în interior, era doar un auxiliu pentru conferirea fastului aulic respectivelor cadre. Vizite la ţărmul Mării Negre, după ce Dobrogea fusese anexată teritoriului României în 1878, călătorii în străinătate sau vacanţe odihnitoare la Sinaia ori la ţară îi oferă tot atîtea motive de peisajare.


În expoziţie pot fi admirate: Vara la ţară, Canoniera Griviţa în portul Constanţa, Pe malul Lacului Herăstrău, Stejarul, O vedere din Bughea. Multe dintre acestea au o mare încărcătură autobiografică – par a fi un jurnal în imagini al vieţii liniştite şi opulente pe care o duceau el şi soţia, înconjuraţi de rude, prieteni şi admiratori. Curtea din spatele casei artistului, plină de flori şi de verdeaţă, cu ronduri şi alei îngrijite, sau curtea largă a conacului de la moşia familiei erau spaţii ideale de petrecere a după-amiezelor toride ale verii (Petrecere cu lăutari, În grădină, Femei în grădină,Vara la ţară). Avînd o firească aplecare spre traiul rafinat, spre petrecerile de societate pe care le organiza în casa lui – serate, supeuri, onomastici, baluri costumate şi concerte, pe care apoi le aşterne cu penelul în mici tablouri de mare forţă evocatoare –, artistul devine cronicar monden al timpului şi al lumii sale, înscriindu-se pe aceeaşi linie cu francezul James Jacques Joseph Tissot, cu belgianul Afred Emile Léopold Stevens, cu italianul Giovanni Boldini, cu spaniolul Mariano Fortuny y Carbo şi cu americanul William Merritt Chase. Această mondenitate a lui Aman putea fi perceptibilă „ca un element de modernitate“. Toate lucrările din această suită exală aceeaşi bucurie suscitată de motivul uşor, frivol chiar, în care artistul se simte neinhibat de seriozitatea temei ca atunci cînd aborda „genul major“ al istoriei.

Interioarele de atelier, prezentate fie într-o viziune de naturmortist, cu atenţie pentru fiecare obiect care compune ambianţa, fie în aceea de cronicar monden, interesat de evoluţia unei petreceri sau serate muzicale sînt, de fapt, nişte autoportrete spirituale. În acest fel, pictura devine un memento al propriului eu, o biografie în linie şi pată, un jurnal scris în tonuri strălucitoare sau întunecate, destinat să păstreze, peste ani, amintirea unor clipe de excepţie. Ele îl reprezintă pe plastician în cel mai înalt grad în evoluţia sa artistică şi stilistică, prin rafinamentul închegării interiorului ce constituia spaţiul matrice în care trăia, visa şi crea. În acest mediu somptuos, cu notă acuzat aulică, menit a evidenţia stirpea nobilă a creatorului, maestrul oficiază actul artistic, cu gesturi solemne, senioriale, aşezat în faţa şevaletului, cu spatele la invitaţii pe care pare a-i ignora tocmai pentru a le dovedi concentrarea şi arderea interioară din timpul lucrului; oaspeţii îl înconjoară, cu admiraţie şi stimă. Atelierul era locul său cel mai drag şi, de aceea, acolo şi-a imortalizat trăsăturile în autoportrete pline de forţă şi demnitate – cadrul cunoscut, peretele tapetat, ramele aurite, lambriurile şi mulurile neogotice ale canaturilor uşii se disting în fundal.


Naturile statice sînt, pentru Theodor Aman, excelente exerciţii de culoare şi materialitate. Artistul nu se avîntă în experimente de mărunţire a tuşei şi de divizionism, pe linia contemporanilor săi impresionişti, ci rămîne fidel unei redări fotografice a modelului. În unele dintre lucrări, unde stropii de apă de pe boabele de struguri sau sucul unei felii de pepene lucesc în lumină, se citeşte lecţia micilor maeştri din Secolul de Aur al picturii olandeze. Pe lîngă naturile statice în care sînt aranjate, inspirat, fructe sau flori (cu precădere liliac, trandafiri şi, uneori, ghiocei), se disting cîteva în care, alături de vaze sînt aşezate obiecte care definesc un portret sau chiar un autoportret. Aşa este Pomiera cu cireşe unde, în prim-plan, se află o scrumieră cu o ţigaretă fumegîndă şi o fotografie de tip cabinet ce depăşeşte marginea mesei, la fel ca mînerele de cuţite sau talgerele din picturile lui Willem Kalf sau Willem Claesz Heda. În aceeaşi lucrare apar, în plan secund, nişte preţioase obiecte de porţelan chinezesc din colecţia autorului. Lîngă Buchetul de liliac se află o casetă de bijuterii deschisă, o mănuşă lungă, de bal, şi două epistole peste care odihneşte un condei de argint. Pe plicuri se văd scrise numele şi adresa artistului sau a soţiei sale iubite. Într-o altă Natură statică cu flori, artistul a inserat fotografia înrămată a fiicei sale adoptive, Zoe – viitoarea soprană de renume Zina de Norÿ –, purtînd o pălărie în formă de paletă cu peneluri în chip de penaj, pe care însuşi artistul o desenase pentru a-şi găti odrasla la un bal costumat. Toate aceste compoziţii aveau valoare mnemonică pentru autor şi familia sa. Iar prelungirea realităţii prin metoda imaginii în imagine, respectiv fotografia inclusă în tablou, era o noutate absolută în plastica naţională.


Tematica rurală apare tot în a doua parte a vieţii. Prin felul în care abordează subiectele cîmpeneşti, este evident că obiectivul urmărit era acela al revelării hedonismului vieţii de la ţară. Lucrări precum Horă, Copii jucînd hora, Glume de peste Olt,Hora de la Aninoasa, Horă la ţară – toate figurînd în expoziţie – sînt peremptorii în acest sens. În cadrul operei sale, aceste lucrări par un divertisment necesar prin care reuşea să se distanţeze de scenele de gen şi de portretele cotidiene, majoritatea dominate de acromatisme. Era un fel de evadare, de întoarcere la natură, pentru a regăsi curăţenia şi puritatea, sinceritatea şi naivitatea, bucuria simplă şi voioşia sănătoasă a omului de la ţară, nealterat de civilizaţia urbană, mult diferite de sofisticatele petreceri de salon cu care era el obişnuit şi pe care, adesea, le prilejuia în atelier.


În schimb, tematica orientală l-a preocupat întreaga viaţă, fiind atras – pe filiera romanticilor – de cromatica intensă şi de lumina strălucitoare a spaţiului meridional, de misterul haremului şi de viaţa aparent tihnită a odaliscelor care citeau, leneveau pe sofa, cîntau la mandolină sau se plimbau prin grădini înmiresmate.


Una dintre sălile mai mici a fost rezervată graficii lui Aman în care gravura în acvaforte – căreia i-a consacrat efortul creator timp de o decadă, cu începere din 1871 – ocupă un loc important. El este primul peintre-graveur român de anvergură, făcînd parte din aceeaşi distinsă familie cu Whistler, Corot şi Pissaro. În 1875, devenise chiar membru într-o organizaţie pariziană de specialitate, Societatea Acvafortiştilor.



Într-o vitrină fuseseră adunate cîteva dintre obiectele personale ale artistului: cîteva peneluri, o parafă, trei portrete fotografice luate la diverse vîrste, precum şi o coroană de lauri şi o paletă dăruite cu ocazia zilei onomastice, de Sf. Teodor Tiron, pe 17 februarie al anului 1891, de elevii săi de la Şcoala de Belle-Arte, al cărei fondator şi prim-director a fost timp de 27 de ani.
După vernisarea expoziţiei Theodor Aman, pictor şi gravor, în seara de 24 martie 2011, a urmat un concert al cărui repertoriu a reprodus programul unei serate muzicale date în casa Aman pe 28 februarie 1979, eveniment la care a participat însăşi doamna ţării, principesa Elisabeta, mare cunoscătoare şi amatoare de muzică. Spre satisfacţia publicului actual, numeros şi entuziast, au fost interpretate piese vocale şi instrumentale de Verdi, Vieuxtemps, Mozart, Bach, Schumann şi Chopin.


Theodor Aman este primul artist modern, în adevăratul înţeles al cuvîntului, din istoria plasticii româneşti. Prin viaţa şi activitatea sa, el a influenţat şi a grăbit deschiderea spre modernitate a artelor din ţara noastră, marcînd, în acelaşi timp, evoluţia ulterioară a mişcării instituţionale pînă la izbucnirea Războiului cel Mare. Acum, în 2011, la împlinirea a 180 de ani de la naştere şi la 120 de la moarte, se cuvine să-i aducem maestrului Theodor Aman un prinos de recunoştinţă pentru proteica sa activitate organizatorică şi pentru opera de artă aflată sub semnul modernismului.

Retrospectivă Aman, la Cotroceni

Theodor Aman, un patriot şi un artist, deopotrivă
http://www.atac-online.ro/08-12-2009/Theodor-Aman-un-patriot-si-un-artist-deopotriva.html
Theodor Aman, născut la Câmpulung în anul 1831, a fost unul dintre cei mai prolifici pictori români. A realizat peste 3000 de lucrări, a fost gravor şi pictor şi muzicant amator. Primele studii în ale picturii şi le face la Craiova, sub îndrumarea profesorului C. Lecca, după care îşi continuă demersul debutului artistic la Colegiul Sf. Sava, la clasa profesului Carol Walenstein. Un pas esenţial în cariera sa îl deţine plecarea la Paris, unde studiază pictura cu Martin Drolling şi Fr. Picot.
O bună parte din timpul său şi-l dedică Revoluţiei din 1848, încluzându-se în Clubul revoluţionar local de la Craiova. A călătorit la Constantinopol, fiind primit de Sultan, căruia i-a prezentat tabloul “Bătălia de la Olteniţa”. În Crimeea a pictat “Bătălia de la Alma”, tablou expus la Paris (1855). La Craiova, a executat Portretul Pepicăi Aman, mama sa (1855-1856), portretul lui Alexandru Aman, fratele său şi portretul Aristiei Aman, soţia lui Alexandru (1856). La 12 octombrie 1857 se află din nou la Craiova, martor al scenei de entuziasm din faţa şcolii Centrale, când a avut loc o întâlnire publică, prounionistă. Evenimentul i-a inspirat tabloul “Hora Unirii la Craiova”, pictat în acelaşi an.
Tot în 1857 a pictat portretele lui lancu si Sevastita Socolescu (cumnatul şi sora sa), iar mai târziu, portretele lui Grigore Nicolae şi Jean Racoviţă (Craiova, 1865). A fost deopotrivă, un mare portretist dar şi unul dintre personajele animate de un puternic simţ patriotic. Opera lui Aman a avut o tematică plină de variaţiuni, incluzânt spaţii mitologice, religioase, socile, istorice şi portrete.
A reuşit să oglindească aproape fiecare eveniment politic şi social din ţara noastră: unirea Principatelor Romane ("Unirea Principatelor" -1857, "Hora Unirii de la Craiova" – 1857, "Votul de la 24 ianuarie 1859" - 1861), cucerirea independentei, reformele lui Cuza - secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor (1864) ("Tăran cu căciula în mână" – 1875, "Adunaţi la mămăliga" – 1876). O aluzie la vizita lui Cuza-Voda la Constantinopol este lucrarea “Vlad Ţepes şi solii turci”. Cum spuneam, paralel cu aceste subiecte artistul realizează şi potrete ("Autoportret" – 1853, "Cezar Bolliac" – 1854, "Pepica Aman" – 1855, "Tudor Vladimirescu"). A fost un partizan al luptei popoarelor pentru liberatea popoarelor (ex. "Masacrarea bulgarilor de catre turci").
A fost fondator, profesor şi director a Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Şi-a adus o importanţă contribuţie la înfiinţarea primei Pinacoteci din Bucureşti. Ultima sa lucrare realizată este “Boierii surprinşi la ospăţ de trimişii lui Vlad Ţepeş”. Alte lucrări de referinţă sunt: "Hora de peste Olt", "Hora de la Aninoasa", "Brâuleţul", "Ţiganca". A oscilat între academism şi romantism, prezentânt multe trăsături realiste, dar nu e de negat nici faptul că a fost preocupat şi de înoirile venite dinspre partea impresionistă.

S-a nascut in urma cu 175 de ani un pictor de exceptie Theodor Aman - intemeietorul Scolii de Arte Frumoase Pictorul român Theodor Aman s-a nascut la 20 martie 1831 la Câmpulung-Muscel. Ia lectii de pictura cu marele Constantin Lecca, iar in 1850 pleaca la Paris pentru a-si aprofunda studiile in acest domeniu. In acest oras, Aman picteaza portretul sau, primul tablou insemnat ce este expus in 1853. Atras de pictura istorica, el picteaza adevarate opere, precum „Lupta de la Oltenita", „Batalia lui Mihai la Sfântul Gheorghe", „Ultima noapte a lui Mihai Viteazul", „Unirea Principatelor", „Tudor Vladimirescu" si „Batalia de la Alma". Scoala franceza isi pune amprenta asupra tehnicii pictorului ce abordeaza o varietatea de teme in operele sale, scene de interior, pictura decorativa, natura moarta, gravura si face incursiuni si in domeniul sculpturii, precum si in arta literara. Popularitatea pictorului a crescut foarte mult in acea perioada si datorita functiei de profesor pe care Aman a detinut-o la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti, al carei intemeietor si director a fost. Grav bolnav fiind, Theodor Aman se stinge din viata la data de 19 august 1891, lasând in urma o ultima lucrare neterminata, o arta inestimabila ca valoare si o contributie esentiala la intemeierea primelor scoli românesti de arte frumoase. Iulia PETRESCU

ULTIMA ORA

Theodor Aman, un patriot şi un artist, deopotrivă

Theodor Aman, de la academism la Barbizon

Un gest incredibil: italianul Adriano Mengotti restaureaza doua tablouri ale pictorului Theodor Aman

Cele 3.000 de picturi ale lui Theodor Aman. Arte frumoase – mitologie şi religiozitate

Casa pictorului Theodor Aman (II)

Împreuna cu pictorul Gheorghe Tattarescu, Aman pledeaza pentru înfiintarea la Bucuresti a Scolii de Belle Arte. Reuseste sa puna bazele învatamîntului artei plastice românesti la 5 octombrie 1864, cînd Alexandru Ioan Cuza semneaza decretul de înfiintare a Scolii de Arte Frumoase si îl numeste director pe Theodor Aman. În anul 1865, artistul se casatoreste cu Ana Niculescu-Dorobantu, pe care o imortalizeaza într-unul din frumoasele sale tablouri. În acelasi an, participa la prima expozitie a artistilor în viata, alaturi de Gheorghe Tattarescu si Karl Storck. În 1869, Aman încredinteaza lui Frantz Scheller constructia casei sale din Strada Clementei, dupa propriile planuri arhitecturale, si tot el concepe decoratiile interioare si exterioare, mobilierul, vitraliile, sculpturile în lemn si teracota. În 1872, Aman începe sa lucreze în tehnica gravurii în propriul sau atelier si picteaza tabloul "Izgonirea turcilor la Calugareni". Tema istorica din literatura cronicarilor si a scriitorilor clasici români îi inspira tablouri de mare forta dramatica precum "Stefan cel Mare si aprodul Purice", "Boieri surprinsi la ospat de trimisii lui Vlad Tepes", "Vlad Tepes si solii turci", "Mihai Viteazul contemplînd capul lui Andrei Bathory", "Rapirea cadînelor de ostasii lui Mihai Viteazul", "Batalia de la Calugareni", "Cea din urma noapte a lui Mihai Viteazul" (dupa poemul lui Dimitrie Bolintineanu). A creat, de asemenea, frumoase peisaje si imagini pline de culoare, închipuind atmosfera petrecerilor simple de la tara, cu tineri înlantuiti în jocuri iuti, hore si brîuri taranesti. A executat portrete de mare expresivitate (Zoe Brâncoveanu, Iancu Vacarescu, Ana Aman, Elena Cuza, Tudor Vladimirescu), a participat cu succes la multe expozitii retrospective, fiind foarte apreciat în contextul vietii artistice românesti. A format generatii ilustre de pictori, împartasind din stiinta si arta sa, la catedra Scolii de Belle Arte, al carei director a ramas pîna la sfîrsitul vietii. La 19 august 1891, Aman se stinge din viata la vîrsta de 60 de ani. Sotia sa, Ana, care va trai pîna în anul 1926, doneaza statului casa cu operele si obiectele marelui artist, în ideea realizarii unui muzeu memorial, care se va deschide în 1908, deci exact în urma cu 100 de ani. Tot conform dorintelor testamentare ale familiei Aman, iau fiinta la Craiova muzeul si biblioteca Fundatiei Aman. Cladirea actuala din Bucuresti a muzeului Theodor Aman a cunoscut în ultimul timp avatarurile unor evenimente, care i-au afectat structura si i-au subrezit rezistenta. Astfel, în urma tirului de foc si a vehiculelor grele de lupta, concentrate în Piata Palatului în decembrie 1989, carora le-a cazut prada Biblioteca Centrala Universitara (fosta Fundatie Regala), din vecinatatea muzeului, casa Aman a fost serios avariata. La aceasta s-a adaugat si constructia pripita si abuziva, la o distanta de numai un metru de peretii casei Aman, a unui nou corp de cladire, ridicat în 1990, pe locul fostei gradini de spectacole "Boema", ceea ce a zdruncinat si mai tare fundatia muzeului. Din pacate, aceste avataruri nu s-au încheiat, dat fiind ca lucrarile de consolidare, conservare si restaurare ale muzeului Aman, începute în urma cu doi ani, se prelungesc nepermis de mult, tergiversarile punînd în real pericol acest edificiu cu valoare deosebita de patrimoniu. (Sfîrsit)

Casa pictorului Theodor Aman (I)Situata pe strada C. A. Rosetti nr. 8 (fosta Strada Clementei), în vecinatatea Bibliotecii Centrale Universitare si a Bisericii Boteanu din Bucuresti, casa în care a locuit si a creat marele pictor Theodor Aman (1831-1891) reprezinta unul dintre cele mai valoroase edificii de patrimoniu din secolul al XIX-lea ale Capitalei. Casa a fost ridicata dupa planurile artistului, care a conceput si decoratiunile interioare, mobilierul, medalioanele si decoratiile fatadei. Ideea artistului era aceea de a-si crea un ambient simplu si functional, unde sa poata crea si expune lucrarile, sa primeasca vizitatori, sa organizeze serate muzicale. Mare admirator al artei antice si al Renasterii italiene, Aman si-a conceput casa dupa tiparul unui atrium antic, parterul fiind alcatuit dintr-un hol dreptunghiular cu un luminator de sticla si peretii pictati în fresca, de unde se putea intra în încaperile laterale, unde se aflau camerele de zi si salonul mare, de fapt atelierul propriu-zis de pictura, cu lumina dirijata prin ferestrele situate la înaltimea tavanului. Holul muzeului este decorat cu doua picturi murale în ulei (cu ceara pe tencuiala), înfatisînd bataliile lui Mihai Viteazul; deasupra usii de la intrare exista doua vitralii avînd în medalion portretul lui Radu Negru Basarab si pe cel al sotiei sale. Obiectele de mobilier sculptate de artist sînt dispuse în toate camerele. În atelierul cel mare, în acelasi loc ca pe vremea pictorului, se afla dulapul în stil neogotic, sculptat în 1865, un bahut, iar lambriurile, usile si masa de mijloc sînt concepute tot în stil gotic. Elementele de decorare ale mesei cuprind si cele sapte portrete medalion, avînd în centru pe Mihai Viteazul si stema României unite, teme îndragite de marele artist. Pe usile în stil gotic, cîteva medalioane în basorelief reprezinta chipurile unor pictori celebri ai Renasterii: Rembrandt, Veronese, Tizian si Raphael.

Într-una din încaperile de expunere se afla si atelierul de gravura, înzestrat cu ustensilele necesare noii tehnici de impregnare a imaginii. Mobilierul din lemn sculptat fusese realizat tot de Aman, la fel ca si vitraliile cu portretele domnitorilor români si medalioanele interioare sculptate în lemn sau decoratiile exterioare din teracota, înfatisînd pe marii artisti ai Renasterii Leonardo da Vinci si Michelangelo. Casa era înconjurata de o frumoasa gradina în care, în zilele de vara, familia se odihnea la racoare si artistul aseza sevaletul. Respectînd planurile pictorului, casa a fost ridicata în 1869 cu ajutorul unor arhitecti vienezi, iar decoratiunile interioare si exterioare au fost realizate de artist cu ajutorul sculptorului Karl Storck. Ambianta simpla si rafinata a casei, cu frescele murale înfatisînd figura simbolica a lui Mihai Viteazul, tablourile, mobilierul, covoarele si obiectele cu iz oriental, pianul si violoncelul la care deseori artistul cînta faceau din acest loc un adevarat templu al artei, strajuit la intrare de doua felinare, luminate în vremurile de odinioara cu fluorescenta gazului aerian. Aflata în apropierea Ateneului, casa lui Aman oferea publicului rafinat al Capitalei mostre de traire muzicala prin recitalurile instrumentale si vocale sustinute de marii interpreti ai epocii. El însusi, iubitor al muzicii de violoncel, cînta la acest instrument în fata auditoriului, dupa cum fiica sa, Zina de Nori, celebra cîntareata de opera, delecta societatea high-life-ului bucurestean cu vocea ei subtila de soprana.
Theodor Aman face parte din generatia pictorilor academici români, care, prin personalitatea lui geniala, a parcurs toate etapele firesti din evolutia artei plastice, sintetizînd în acelasi timp toate stilurile, de la profesionalismul realist academic pîna la sugestia impresionista. Aceasta înalta constiinta a pictorului, dublata de pasiunea pentru gravura si sculptura si de vocatia profesorului, care a întemeiat învatamîntul românesc al artelor plastice, îl situeaza pe Aman printre cei mai mari pictori români.

Theodor Aman s-a nascut la 20 martie 1831 la Cîmpulung Muscel, ca fiu al serdarului Dimitrie Mihali "Aman" (macedonean stabilit în Oltenia) si al Despinei Paris-Pepica, descendenta unei familii grecesti. Frecventînd casa serdarului Aman, pictorul Constantin Lecca, profesor de desen la Craiova, îi da primele lectii de desen lui Aman. Tînarul îsi continua studiile în Bucuresti, la Colegiul "Sf. Sava", condus de Petrache Poenaru, fostul secretar al lui Tudor Vladimirescu. La 11 iunie 1848 izbucneste revolutia la Islaz, în Oltenia. Întors la Craiova, tînarul Aman participa la Clubul revolutionarilor, iar evenimentele la care asista îi inspira primele creatii. Îsi continua studiile cu profesorul Walenstein, apoi pleaca sa se perfectioneze la Paris. Aici locuieste în cartierul Latin si este înconjurat de artistii francezi, cu care îsi dezvolta orizontul creatiei. Aprofundeaza arta franceza si se alatura cercului de revolutionari români exilati la Paris. Se împrieteneste cu pictorul Barbu Iscovescu, cu Bolintineanu, Bolliac si Balcescu. La 22 de ani, Aman expune, la Salonul din Paris, primul autoportret, în care se resimte influenta pictorului francez Courbet (din nefericire, acest minunat autoportret de tinerete a fost distrus de incendiul provocat la Muzeul National de Arta, unde tabloul fusese trimis pentru restaurare, în timpul evenimentelor tulburi din decembrie 1989). Aman mai picteaza "Batalia de la Oltenita" si portretul lui Cezar Bolliac. Calatoreste la Constantinopol pentru a prezenta sultanului tabloul "Batalia de la Oltenita", care este cumparat cu 100 de galbeni. Picteaza alte tablouri de inspiratie istorica, pe care le expune cu succes în saloanele de pictura din Paris. Dupa o excursie de studii în Italia, se întoarce în tara, unde, în 1859, pe 24 ianuarie, are loc Unirea Principatelor.

Aman, Andreescu, Szathmary, începuturile modernităţii româneşti

Theodor Aman (1831-1891)

• Titus RADA Legat de Craiova prin origine, Aman reprezinta in pictura româneasca un moment peste care nu se poate trece, informeaza site-ul www.craiova.ro. Creator al unei opere vaste si in acelasi timp remarcabile din punct de vedere artistic, el are ... »