Barbu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

EUGEN  BARBU-
3]Sunt un om programat, trebuie sa raspund pentru fiecare minut pe care l-am irosit.
2]Nu învingi decît iertînd, iată ce mă învaţă vîrsta.
1]La femei, credinta e mai scurta decat coada cainelui.
=====
Adina
Marga
Ion
Filaret
Natalia
Petre

Natalia Barbu revine cu o piesă compusă de Smiley

Astăzi, marele scriitor Eugen Barbu ar fi împlinit 86 de ani...




Copiii teribili Deşi săptămîna aceasta a început dramatic cu averse autumnale şi un cer pe-o rînă, întunecat ca o burtă de mistreţ, cititorul "Sportului popular" de luni de dimineaţă, care de obicei înghite cu noduri pîinea prăjită înainte de a se sui în tramvai, n-a mai băgat de seamă stăruinţa umedă a lui septembrie grăbit să se arate înainte de soroc. Din cele patru pagini, tipărite cu o literă prizărită, patru ştiri senzaţionale, culese din eter pe fire telefonice, au adus lumina mult dorită în sufletul sportivilor din ţara noastră. Citeste mai mult...

Barbu Lăutaru şi alţi lăutari celebri Domnitorul muntean Mihnea Ciobanu se găsea în iatacul său. Era foarte indispus. În încăpere apăru, cu capul plecat, spătarul Dumitrache: - Măria Ta! - Spătare, ia bani cu tine cât poţi şi pleacă în Moldova la vornicul Dinga. Îi dai cât cere, chiar fără să te tocmeşti. Mi-l aduci...

A plecat spre cer si actrita Marga Barbu



Marga Barbu, celebra actrita romanca, in varsta de 80 de ani, a incetat din viata marti, la Spitalul Floreasca din Bucuresti, din cauza unei suferinte cardiace mai vechi, transmite Mediafax.


Nascuta pe 24 februarie 1929 in Ocna Şugatag, Maramureş, termina Institutul de teatru din Bucureşti în 1950 si este apoi distribuita, începând cu 1953, in filme care o vor face celebra generatiilor intregi de cinefili. Este cunoscută in mod deosebit pentru rolul hangiţei Aniţa din seria „Haiducilor" şi al Agathei Slătineanu din seria „Mărgelatu", dar şi pentrul rolul de compoziţie din „Domnişoara Aurica" (regia Şerban Marinescu, 1986).

A fost căsătorită cu scriitorul Eugen Barbu, fiind la a doua căsătorie după cea cu Constantin Codrescu.

In 2004 Marga Barbu este decorata cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios", în grad de cavaler. Distincţia i-a fost acordată ca „semn de apreciere pentru îndelungata şi fructuoasa activitate artistică şi pentru talentul şi dăruirea puse în slujba artei spectacolului şi a teatrului românesc".

Astăzi, marea actriţă Marga Barbu împlineşte 80 de ani

Incredibil, dar adevărat: Aniţa, din serialul cinematografic cu haiduci, împlineşte azi, 24 februarie, 80 de ani. Ziarul nostru îi urează, cu acest prilej, fericire, sănătate şi La Mulţi Ani!
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=20069

Interpreta Natalia Barbu: „Lasă-mă să fiu aleasa ta…”

NOSTALGIA TV: Marga Barbu
Marga Barbu este una dintre actritele care au interpretat roluri memorabile in cinematografia romaneasca.

EVOCANDU-L PE EUGEN BARBU
Din cuprinsul interesantului volum de evocări al lui Dan Ciachir, Cînd moare o epocă, II, ne-a reţinut îndeosebi atenţia capitolul intitulat, cu o tentă de mister, Amintiri secrete, consacrat lui Eugen Barbu. În calitate de colaborator, într-o scurtă perioadă a tinereţii, al revistei Săptămîna, autorul a avut prilejul a-l cunoaşte din apropiere pe faimosul "patron", în legătură cu care relatează o serie de întîmplări, pe un ton alb, cu ceva din aerul neimplicat al unui grefier. Un elogiu adus compromisului romancier ar suna compromiţător la rîndul său, precum un soi de complicitate, iar o condamnare brutală n-ar cădea nici ea prea bine din partea unui condei care e de presupus că, la începuturile sale, s-a bucurat de-o anume benevolenţă a rău famatului "patron". Evitînd extremele la fel de inoportune, Dan Ciachir dibuie linia justă, obiectivă a rememorării, de real folos atît istoriei literare, care-şi are sertarul său ispititor de "mică istorie", cum spun francezii, cît şi cititorului pur şi simplu ce are ocazia a medita la "grandoarea şi decadenţa" unui scriitor tipic epocii comuniste, "grandoare şi decadenţă" nu în ordine succesivă, ci într-un inextricabil amestec, precum o descompunere fosforescentă...

Să observăm din capul locului că Eugen Barbu are, în percepţia noastră, a celor ce i-am fost contemporani, un statut de personaj cel puţin tot atît de caracteristic cît şi opera sa cu înfăţişări neîndoios valoroase, dar acut inegală, impregnată păgubitor de conjuncturalisme şi, hélas, tangentă la plagiat. Barbu a fost un "princepe" în domeniul literaturii şi publicisticii, fastuos şi corupt pînă-n măduva oaselor, poftind a dispune de-o putere prin derivaţie, în funcţie de cea a cîrmuirii totalitare, urmărind a-şi exercita o autoritate violentă, teroristă, asupra indezirabililor, asupra confraţilor mai mult ori mai puţin insubordonabili regimului (a căror superioritate morală e de bănuit că-l irita în taină) ori pur şi simplu resimţiţi ca "rivali". Omul a avut, indiscutabil, talent, un talent robust, pe care însă l-a tîrît pe căile pierzaniei, pe care l-a siluit şi l-a mutilat, în bună companie întru aceasta cu Mihai Beniuc, cu Petru Dumitriu, cu Adrian Păunescu. Putem vorbi despre autorul Groapei ca despre un balcanic decăzut, ca despre un "ocupant fanariot" al răstimpului comunist (mult diferit de seria balcanicilor noştri cu altoi occidental, pe deplin stimabili, ba chiar frecvent admirabili, de la cei doi Caragiale la Ion Barbu şi de la acesta la Paul Zarifopol, Camil Petrescu, Alexandru Paleologu, Alexandru George). Decăderea sa ni se înfăţişează cu atît mai marcată cu cît iniţial Barbu se manifestase împotriva regimului impus de soviete, după care i s-a raliat, prin 1953-1954, spre a deveni un corifeu al adulării acestuia. "În ce priveşte ideologia, este greu de susţinut că Barbu ar fi avut una", precizează Dan Ciachir. Oportunismul său echivala cu un vacuum al convingerilor, în care se puteau instala toate atitudinile momentan profitabile, inclusiv cele ce se băteau cap în cap: "A celebrat într-un poem apărut în Gazeta literară sputnikul sovietic, dar a început să strecoare aluzii antiruseşti concomitent cu derusificarea începută de Gheorghiu-Dej şi continuată de Ceauşescu. În Fieraru, ilegalistul din Şoseaua Nordului, prima ediţie, este uşor de identificat Gheorghiu-Dej, veritabil erou, care peste două decenii, proiectat în alt personaj, va deveni criminalul care a ordonat execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu". Foarte probabil că, "dacă regimul Ceauşescu nu ar fi fost xenofob şi naţionalist, nu ar fi fost nici Barbu".

O trăsătură dominantă a lui Eugen Barbu a fost, evident, slugărnicia. O slugărnicie de tot meschină, de rîndaş ce doreşte a obţine un pour-boire, la care presupunem că nu s-ar fi pretat emulii săi cu panaş precum Petru Dumitriu sau A. E. Baconsky (l-am văzut pe ultimul făcînd plecăciuni, la Cluj, în faţa lui Beniuc, pe atunci preşedinte discreţionar al Uniunii Scriitorilor, însă în faţa activiştilor păstra o anume rezervă, o rigiditate uşor schiţată a orgoliului). O întîlnire cu Mercedesul în care se afla Paul Niculescu-Mizil se petrece astfel: "Recunoscîndu-l, Barbu s-a întrerupt din povestit şi a zvîcnit într-un soi de plecăciune, care, din cauza unui pas greşit, dacă nu l-aş fi prins în braţe, l-ar fi proiectat cu capul direct pe pieptul lui Mizil. Acesta, înveselit brusc de scenă, a izbucnit în rîs şi i-a făcut un semn cu mîna – un fel de «Noroc, dragă» – în timp ce automobilul demara". Iar confruntat, sub ninsoare, cu Manea Mănescu, "şi-a smuls căciula de blană de pe cap, prosternîndu-se”, apărînd "luminat la faţă, cu un aer de yoghin în extaz". Prin urmare, mahalaua originară nu se dezminţea. Dorinţa irepresibilă de-a parveni a "patronului" care depindea de alţi "patroni", mult mai puternici, nu putea face uz de mijloace mai rafinate, rezumîndu-se la linguşirea grosieră, la calomnie şi intrigă, la tentativa unui mariaj "distins". Numai că ambii poli între care se agita Barbu erau derizorii. Dacă plecăciunea ancilară era nemijlocit înjositoare, celălalt, visul "grandorii", nu depăşea nici el un artefact de îndoielnic gust. "în acest sens avea ceva de paşă bosniac sau de cneaz muntenegrean". Îl distingea aşijderea pe "patron" o tactică perfidă a intimidării celor socotiţi a-i fi adversari, prin intoxicarea opiniei publice, similară cu cea practicată de Securitate (dacă s-ar pune, azi, chestiunea relaţiilor sale cu poliţia politică, mai mult ca sigur că autorul Săptămînii nebunilor ar susţine sus şi tare că n-a fost informator, ca şi cum atacurile sale imunde împotriva mai tuturor colegilor de scris valoroşi n-ar echivala cu postura de consilier sau mentor al sbirilor): "Ştia cum se lansează un zvon; cunoştea perfect gradul de credulitate dus pînă la tembelism al virtualilor «receptori». Monumental a fost acela că deţine dosarele cîtorva zeci de scriitori. Nu avea nimic". Perfidă a fost şi atitudinea faţă de autorul Cronicii de familie, căruia pe de o parte îi declara "admiraţie" şi "recunoştinţă", îl trata cu o "reverenţiozitate incontinentă", ca răsplată pentru generozitatea pe care i-a arătat-o ca începător, iar pe de altă parte îi urzea pieirea: "Mihai Şora a evocat o confidenţă pe care i-o făcuse Barbu cu decenii în urmă, pe cînd Petru Dumitriu se afla încă în ţară: – Pe ăsta vreau eu să-l distrug". Putem adăuga aci o amintire personală. Lila Dumitriu, sora scriitorului exilat, medic de profesie, care, în Amarul Tîrg unde locuia, se împrietenise cu mama mea, ne povestea înveselită cum Barbu o curta, în anii ‘50, făcîndu-i vizite stăruitoare şi invitînd-o "să iasă în oraş" împreună, negreşit cu gîndul la protecţia ce i-ar fi putut-o asigura Petru Dumitriu, pe atunci pe vîrful valului literar şi monden, ca un veritabil "aristocrat roşu".

Ca şi mai tînărul Păunescu, Eugen Barbu poseda o ambiţie atît de dilatată, încît venea nu o dată în contradicţie cu obligaţiile imprescriptibile ale valetului ideologic, o dorinţă de parvenire dură, pe cont propriu, împinsă în mitomanie. O explicaţie rezidă, credem, în fascinaţia ce-o exercita asupră-i condiţia de castă superioară a nomenclaturii, gloria instituţionalizată a cîrmaciului în primul rînd, scriitorul neizbutind decît a deveni un nomenclaturist de rang secund, membru în MAN sau înscris pe orbita exterioară a CC-ului. Idealul de mărire i se vărsa în ambiguitatea unor fabulaţii feerice. Astfel, nu s-a dat în lături a derula în faţa unei doamne, la restaurant, un veritabil roman senzaţional, avîndu-l ca protagonist: "tocmai sosise din Spania, trimis de Rezistenţa de aici; de aceea lipsise atît de mult. Peste alte luni se întorcea din Anglia – era cît pe ce să fie prins în Ungaria sau în Iugoslavia". Lui Dan Ciachir i-a povestit, într-o bună zi, "cum, aflat în anii ‘60 la Londra, i s-au oferit trei sute de mii de dolari pentru a nu se mai întoarce în ţară. S-a şi dus, era seară, cu cecul completat şi transmis prin translatorul care îi comunicase propunerea, la o bancă, pentru a-i testa autenticitatea. I s-a răspuns că poate încasa imediat întreaga sumă şi a fost întrebat dacă are nevoie de pază... Cînd emigranţi şi refugiaţi politici cu renume trăiau în Apus la limita supravieţuirii (lui Petru Dumitriu nu-i oferise nimeni un dolar), iată ce ispită scoasă parcă din propriile-i scenarii respinsese Barbu!". Nu e de mirare aşadar că acestui Malraux de Cuţarida partidul a început a-i face şicane (aşa cum a păţit de altminteri şi bardul de la Bîrca). În împrejurări dificile, stăpînirea l-a lăsat din braţe pe cel ce se voia "cîinele" său "de pază", lăsîndu-l să se descurce singur în raporturile progresiv încordate cu colegii de breaslă. În 1968 s-a văzut demis de la conducerea revistei Luceafărul, din pricina impopularităţii ce şi-o cîştigase printre scriitorii tineri (puterea voia în primul rînd a-i atrage pe aceştia), iar în 1979, cînd a izbucnit scandalul cu plagiatul comis în Incognito, III, a constatat cu amărăciune că "regimul comunist s-a lăsat iubit de Barbu, dar nu i-a răspuns nici pe departe cu aceeaşi monedă şi nici nu a băgat mîna în foc pentru el". Iubire unilaterală, iubire ingrată, ca-n cazul eroticii de partid experimentate şi mărturisite fără ocol de hetairica Nina Cassian...

Şi acum să ne oprim la infrastructura psihologică a lui Eugen Barbu, responsabilă, evident, pentru mersul nefast nu doar al traiectoriei sale biografice, ci şi pentru cel al scrisului său, împotmolit în umorale mîluri respingătoare, răspîndind un miros fetid pînă-n zona posterităţii. Prozatorul suferea vădit de un complex de inferioritate ce a acţionat într-un chip deformant, aidoma unei infirmităţi. Fiu natural al lui N. Crevedia (sîntem în măsură a proba şi noi asemănarea somatică dintre fiu şi tată – pe cel din urmă îl întîlneam, între alţi rescapaţi, la Casa Scriitorilor, la finele anilor ‘60), crescut într-un mediu periferic, Barbu a fost impulsionat de-o feroce energie arivistă. Ea s-a asociat cu vocaţia sa de ziarist, probabil "fenomenul originar" al producţiei de care s-a învrednicit. Format "în spiritul şi litera" gazetăriei noastre interbelice, mai precis a uneia din ramurile acestei gazetării, orientate spre agresivitate şi şantaj (Petre Pandrea l-a botezat "acest Pamfil Şeicaru al lumii proletare"), adora grobianismul, scandalul de presă, năzuind a deveni un pamfletar temut. Jocul raţional ca şi scrupulele morale erau date la o parte: "Cît despre tehnica sau «metoda» sa în rapot cu adversarii literari, aceasta era cît se poate de simplă: pamfletarul este un ins care stă rezemat în coate pe marginea gardului şi-l înjură pe omul care trece pe drum. Dacă acesta, în loc să-şi astupe urechile şi să treacă netulburat mai departe, răspunde, eventual se şi opreşte, i-a făcut jocul celui dintîi, care atît aştepta. Şi lui Barbu jocul i l-au făcut mulţi, fie înainte de 1990, fie după aceea". Desigur. Infatuarea şi agresivitatea aveau drept corolar dorinţa de-a face şcoală, "deşi (scriitorul) nu tolera în jurul său decît soitari, mediocri şi servili". O şcoală care nu şi-a închis uşile nici azi, continuînd pe liniatura imundă a modelului şi uneori cu oamenii ce l-au servit pe "patron" şi care s-au străduit a-l copia. Barbu nu se simţea bine decît într-un climat în care putea aplica lovituri după bunul său plac (se cuvine a desluşi aci şi o revanşă a servilismului în faţa ierarhiei partidului-stat) şi în care putea domni peste inşi obedienţi, lipsiţi de personalitate, capabili de necurmate umilinţe. Plăcerea sa de-a umili de cîte ori i se ivea ocazia îl reprezenta. Îmi aduc aminte cu amuzament de cele două vizite pe care i le-am făcut, în jurul anului 1970, cînd, redactor fiind al revistei Familia, primisem misiunea de a-i cere "colaborări". La Zamora am intrat în renumita vilă, cu o poartă păzită, în stil "feudal", de un tun butaforic. Patronul şedea la o masă în curte, însoţit de fidelul său amic şi coautor de scenarii haiduceşti, Nicolae Paul Mihail, pe care îl întîlneam atunci pentru prima oară, tip discret şi docil, adecvat rolului de scutier. De la etaj a răsunat glasul curios al doamnei Marga: "Cine a venit?". La care soţul a răspuns memorabil: "Nimeni, dragă!". A doua oară l-am vizitat pe Barbu în spaţioasa-i locuinţă din capitală, de pe strada Eminescu, în apropiere de Piaţa Romană. După ce a ţinut să mă preumble prin înaltele-i încăperi ce-i adăposteau biblioteca, "patronul" m-a poftit să iau loc în camera sa de lucru. În timp ce amfitrionul se tolănise într-un larg şi confortabil fotoliu, vizitatorului îi era rezervat, în faţa biroului, un fel de trepied neverosimil de mic, din lemn sumbru şi răsucit cu diavoleşti sugestii, s-ar zice că menit unei penitenţe monahale.

http://193.226.7.140/~leonardo/n06/Grigurcu3.htm

Banii, artista şi vioara
În ’98 a câştigat Trofeul Mamaia. Un contract pe cinci ani cu o casă de producţie din România i-a blocat ascensiunea. A început Conservatorul, secţia vioară, şi l-a abandonat după doi ani. Dar cântă. Şi încă bine.


După succesul de la Helsinki, Natalia Barbu nu a fost întâmpinată la aeroportul din Chişinău de nici un oficial. “N-avem un Minister al Culturii prea drăgăstos. În plus, cred că pentru faptul că am pregătit din banii noştri tot ce a însemnat acest concurs n-au avut tupeul să apară la aeroport”, spune Natalia.



NOTA DE PLATĂ. Înţelegerea iniţială între cântăreaţă şi Ministerul Culturii a fost ca cheltuielile cu Eurovisionul să fie suportate “fifty-fifty”, iar dacă Moldova se califică în primele zece finaliste, banii daţi de artist să-i fie returnaţi integral. Mai-marii culturii de peste Prut n-au mai scos nici un sfanţ din conturi, astfel că Natalia s-a dat peste cap să facă rost de aproximativ 40.000 de euro pentru aventura finlandeză. “Am înţeles că o mare parte din bani ni se va întoarce, aproximativ 85% din sumă.” Succesul a adus după sine diverse oferte din partea unor companii din Moldova, dar Nataliei nu-i surâde ideea de a deveni imaginea unui producător de mobilă, de exemplu.



CONSERVATORUL EI. Acum cinci ani, pe când era studentă în anul al doilea, tânăra nu s-a prezentat la o sesiune, din lipsă de timp. Nu s-a dus nici la următoarea sesiune, când ar fi putut să salveze anul. Aşa se face că nu şi-a mai terminat studiile, fapt pentru care şi acum are discuţii cu mama ei. De fapt, Natalia nu prea dă mulţi bani pe diplomă, observând că prieteni şi colegi de-ai ei nici măcar nu sunt întrebaţi dacă au absolvit facultatea. “Conservatorul meu va fi să-mi fac o trupă şi să cânt la vioară şi cu vocea live. Pentru mama îmi pare rău că n-am terminat.” Adevărata şcoală în ale cântatului a început demult, în copilărie. “Părinţii mei cântau la nunţi, şi nu mi-e ruşine s-o spun, pentru că multă vreme din asta am trăit.

Într-o zi, tata a decis să mă ia cu ei. Aveam 12 ani şi cântam şi cu vioara, şi cu vocea, tot felul de muzică, ce era atunci la modă. Lumea se uita la mine ca la spectacol. La prima nuntă la care am fost tata m-a certat că am greşit o notă, iar eu am plâns tot restul petrecerii.”



Topul ei
Natalia Barbu a întocmit un top al preferinţelor din muzica de peste Prut. “Pavel Stratan, pentru că basarabeanul aşa vorbeşte şi aşa cântă, cum o face el. Zdob şi Zdub, pentru că îmbracă folclorul într-o haină originală. Nelly Ciobanu, o voce puternică, un fel de Monica Anghel mai tânără.” Cine e cel mai popular cântăreţ român în Moldova? “Toţi, de la BUG Mafia la Marcel Pavel, sunt iubiţi. Lumea le aduce flori şi păpuşi la concerte.”


ORIGINAL
“La Cat Music am venit cu un proiect cu totul original şi cred că şi necomercial. Pentru că am exersat foarte mult la vioară în ultimii ani, am încercat să cânt şi cu vocea pe anumite intervale muzicale. Se poate, deşi simţi că-ţi crapă capul în două din cauza sunetelor diferite! Visez să pot face asta şi pe scenă”
Natalia Barbu,interpretă

Vara ateniana cu Eugen Barbu si Marin Preda
Ion Brad
1957, toamna, prima calatorie in Grecia. Acropole alb sub un cer neverosimil. Intrebare fireasca daca nu cumva aceasta perfectiune are ceva artificial, daca nu cumva natura, in zelul ei spre desavarsire, si-a falsificat relieful ca sa-si placa siesi. Ceea ce era in pagini de carti o lume indepartata, de nepatruns si inteles, sta viu sub privirile mele. Erechteionul, campia attica in departare, abia

Filaret Barbu (1903- 1984)
Compozitorul si dirijorul Filaret Barbu s-a nascut la Lugoj in 1903 si a murit la Timisoara, in 1984. Pe vremea cand era elev la Liceul “Coriolan Brediceanu”, a dirijat corul liceului. A lucrat cu compozitorul si dirijorul Iosif Willer. A studiat vioara la Conservatorul din Viena. A dirijat corul din Lugoj intre 1926 si 1940. A preluat bagheta faimosului cor lugojean de la Ion Vidu si a predat-o lui Dimitrie Stan. Primul concert cu corul l-a avut la 26 iunie 1927, pe scena teatrului din Lugoj. A obtinut, cu corul, numeroase succese, de exemplu, in timpul unui turneu in Cehoslovacia. Filaret Barbu este un maestru necontestat al operetei roma-nesti. A compus: “Armonii banatene” (1933), “Ana Lugojana” (1951), cel mai mare succes al sau, “Plutasul de pe Bistrita” (1956), “Targul de fete” (1964), “Femei fara barbati” (1970), pe un libret de Tudor Musates-cu. Filaret Barbu a compus si o opera, “Pintea Vitea-zul”, a carei premiera a avut loc in 1968.[ACTUALITATEA DE LUGOJ]

EUGEN  BARBU-
3]Sunt un om programat, trebuie sa raspund pentru fiecare minut pe care l-am irosit.
2]Nu învingi decît iertînd, iată ce mă învaţă vîrsta.
1]La femei, credinta e mai scurta decat coada cainelui.
=====
Adina
Marga
Ion
Filaret
Natalia
Petre