Alecsandri/Bacovia[v=]

Rezumarea primului mesaj :

VASILE  ALECSANDRI-
6]Sfîntă muncă de la ţară…
5]Limba este cartea de nobleţe a unui neam.
4]Romanul isi iubeste pamantul unde s-a nascut ca un rai, din care tiraniile cele mai crude nu sunt in stare a-l goni.
3]Timpul trece, ne despoaie ca un hot si ne lasa suspinand in urma lui; dar singura comoara ce nu ne poate fura este comoara suvenirurilor.
2]Romanul e nascut poet.
1]De la sublim la ridicol nu e decat un pas.
=====
GEORGE  BACOVIA-
Viata e mai tare decat mizeriile ei.
=====

Agatha Grigorescu-Bacovia

George BACOVIA - DE RECITIT. Sic transit...
Acolo, unde nu-i nimeni,
Nici umbre,
Unde se duc
Mulţime de ani,
Şi zgomotul zilei,
Şi tăcerea nopţii...
Unde toate sînt ştiute...
Acolo, spun călătorii,
Că numai rafale de foc
Se denunţă
Lugubru, metalic,
Din minut în minut.
Acolo, unde nu-i nimeni,
Şi nu mai trebuie
Nici un cuvînt

II

Şi iată, ne-a surprins seara
Peste zi nefiind nimic.
La fel
Ca de atîtea ori.
Poveşti...
De muncă,
Lene,
Banchetul din umbră,
Sau timp de fericire.
Şi, iată, ne-a surprins seara,
Peste zi nefiind nimic.

Vasile Alecsandri – viaţa şi opera


Vasile Alecsandri (14.VI.1818, Bacău – 22.VIII.1890, Mirceşti, Bacău), poet, prozator şi dramaturg. Părinţii lui Alecsandri sunt medelnicerul Vasile Alecsandri şi Elena (n. Cozoni), fiica unui grec românizat. Om cu stare şi deschis la minte, părintele îi asigură, la fel ca şi celorlalţi copii (frumoasa Catinca, măritată cu paşoptistul C. Rolla, şi Iancu, viitorul locotenent-colonel şi literat), o creştere aleasă.

Asemenea lui Mihail Kogălniceanu, Alecsandri învaţă mai întâi cu dascălul maramureşean Gherman Vida (1827-1828), trecând apoi la pensionul lui Victor Cuenim (1828). Plecat, pentru studii, la Paris (1834), îşi ia acolo, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere. Lipsindu-i orice înclinaţie pentru chimie şi medicină, care îl tentaseră la un moment dat, se înscrie în 1836 la Facultatea de Drept, pe care o părăseşte în anul următor. În 1838, îşi prepară bacalaureatul în ştiinţe, pe care însă nu-l obţine. Nici medic, nici inginer, primise între timp, în ţară, rangul de comis. Dar cinurile (1841 — spătar; 1853 — postelnic; către 1859 — vornic) îl lasă destul de rece.

E în firea tânărului o curioasă îngemănare de leneveală şi dor de ducă. În 1839, el întreprinde împreună cu C. Negri şi N. Docan un voiaj în Italia, care îi va lăsa amintiri deosebit de plăcute. Prin Viena, avea să se înapoieze în ţară, unde fusese numit de curând „şef de masă” la serviciul scutelnicilor şi al pensiilor din Departamentul Finanţelor; demisionează în 1846. În 1840, an foarte însemnat pentru Alecsandri, este chemat la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, pe care o va gira împreună cu M. Kogălniceanu, C. Negruzzi şi profesorul P. M. Câmpeanu.

Prin 1843, în urma unor excursii în munţii Moldovei, are revelaţia poeziei populare şi, din acest moment, destinul său scriitoricesc îşi găseşte un făgaş. În 1844 e redactor la revista „Propăşirea”. În 1845 pleacă la Lemberg şi la Viena să-şi caute de sănătate, iar în 1846 se avântă într-o lungă călătorie (Constantinopol, Brusa, Atena, Insulele Ionice), făcând un popas mai îndelungat la Veneţia, unde îşi trăieşte idila cu Elena Negri; bolnavă fără scăpare, Nineta îşi dă sfârşitul peste puţină vreme, în drum spre ţară.

La revoluţie, Alecsandri nu stă deoparte. Redactează un proiect de revendicări, compune poezii agitatorice, care au un viu răsunet. După înfrângerea mişcării, se refugiază, ca mulţi alţii, în Bucovina (unde un comitet al revoluţionarilor moldoveni îl desemnează secretar), apoi în Ardeal. La Braşov, aşterne pe hârtie un vehement memoriu, Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu, şi colaborează la alcătuirea unui program politic şi democratic, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, care propovăduia „libertatea, egalitatea, frăţietatea”, precum şi unirea celor două principate. Ajuns la Paris, nu are odihnă, îşi pune în joc tactul şi abilitatea, îşi face tot felul de relaţii utile, mizând pe farmecul lui de om de lume, şi nu pierde nici un prilej de a pleda cauza Principatelor Române. Exilaţii din Brusa îl aleg, în 1849, membru al Comitetului unic al emigraţiei din Moldova şi Muntenia.

Între anii 1850 şi 1853, diriguieşte Arhivele Statului din Iaşi. În 1852, imprimă primul număr al revistei „România literară”, suspendată de cenzură mai înainte de a fi difuzată. Şi, din nou, călătorii. După un popas pe continentul african, se duce în Spania, iar de acolo pleacă la Paris, având drept tovarăş de voiaj pe Prosper Merimee, cu care se întreţine despre poezia noastră populară. În 1854 se află la Londra, apoi iarăşi în capitala Franţei, dar, murindu-i părintele, trebuie să se întoarcă în ţară. Acum săvârşeşte un gest de mare democrat, dezrobindu-şi ţiganii de pe moşia de la Mirceşti. În 1855 apare, în fine, „România literară”. Încă un drum la Constantinopol şi de aici — spre Crimeea. Pe frontul de la Sevastopol îl înfioară priveliştea războiului.

Pentru înfăptuirea Unirii, unul dintre visele sale din tinereţe, nu precupeţeşte nici un efort, fie în ţară, fie în capitala Franţei, dovedind de fiecare dată excelente virtuţi de diplomat. Face parte din grupul unionist, fiind cooptat în Comitetul central al Unirii. Scrie versuri înflăcărate (Hora Unirei), care se recită şi se cântă cu însufleţire. Deşi ales în Divanul ad-hoc al Moldovei, nu-şi exercită, fiind suferind, mandatul de deputat al Bacăului. Sub Căimăcămie, în 1858, e secretar de stat provizoriu la Postelnicie, în care calitate contribuie la adoptarea unor măsuri pentru asigurarea libertăţii presei. La un moment dat avea considerabile şanse de a fi ales domn. Renunţă însă în favoarea lui C. Negri, susţinând apoi, cu multă căldură, pe AL I. Cuza. Devenit ministru al Afacerilor Străine în Moldova, are de îndeplinit, în 1859, ca trimis al domnitorului, o misiune delicată, de mare răspundere. Se achită cu brio, obţinând adeziunea şi sprijinul unor personalităţi politice apusene, precum Napoleon al III-lea, Victor Emanuel al II-lea, Cavour şi alţii. Acasă, în guvernul prezidat de Ion Ghica, primeşte şi portofoliul de ministru de Externe al Munteniei.

Brusc, Alecsandri ia hotărârea, neaşteptată, de a părăsi arena politică. Se va retrage, din 1863, la conacul său de la Mirceşti. Nu primeşte să fie senator, în schimb nu refuză alegerea sa ca membru al Societăţii Academice Române, unde se manifestă ca un partizan al principiului fonetic în ortografie. În urma unor divergenţe se retrage, fiind învestit ulterior cu titlul de membru onorific. La insistenţele lui M. Kogălniceanu, candidează ca deputat şi obţine bineînţeles numărul de voturi trebuitor.

În 1878, juriul felibrilor, de la Montpellier, îi decernează, la propunerea poetului Frederic Mistral, un premiu pentru Cântecul gintei latine. Versurile, modeste, sunt traduse în numeroase limbi, dar ecoul, pe plan european, va fi destul de slab. Acasă, în schimb, evenimentul declanşează un mare entuziasm, Alecsandri fiind copleşit de onoruri, ceea ce provoacă, firesc, invidii şi cârteli. Campania de denigrare şi chiar de contestare a poetului nu se lasă aşteptată. Iniţiată de Al. Macedonski, ea va fi continuată de B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, Traian Demetrescu şi alţii. Foarte demn şi aulic faţă de detractori, Alecsandri nu ripostează, dar va răspunde, cu autoritatea cuvântului său, T. Maiorescu, luând apărarea celui pe care îl situase în fruntea „direcţiei noi” a literaturii noastre.

Când, în 1883, Eminescu se îmbolnăveşte, Alecsandri conferenţiază la Ateneul Român în beneficiul nefericitului poet care, în Epigonii, îl numise „rege-al poeziei”. În 1884 ajunge senator, iar în 1885, ministru plenipotenţiar la Paris. Însă starea sănătăţii lui e din ce în ce mai rea. Bolnav de cancer, se va stinge în conacul de la Mirceşti.


A fost o zodie norocoasă aceea în care s-a născut scriitorul. Cu firea lui senină şi echilibrată, Alecsandri păşeşte prin viaţă lin, cu nonşalanţă, gata oricând să guste o plăcere, cu delicii de rafinat epicureu. E înclinat spre confort şi reverie, dar tânjeşte mereu să cutreiere prin ţinuturi cu un soare blând şi învăluitor. Dacă pare uneori infatuat şi distant, mai ales în raport cu tânăra generaţie, faţă de cei apropiaţi se arată mereu afectuos, cu duioşii neaşteptate. Uşurătatea celui pe care Eminescu l-a văzut „veşnic tânăr şi ferice” e contrazisă de gesturile lucide, dezinteresate, care denotă o disponibilitate pentru angajament în slujba unei cauze înalte.

Nici un curent, dintre cele care străbat epoca, nu şi-l poate cu totul integra. Alecsandri şarjează ridicolele ce decurg din importul pripit de civilizaţie, dar ia în şfichi şi conservatorismul retrograd. În paşoptismul său se simte o inflexiune junimistă. Iar simţământul patriotic alunecă uneori, din păcate, în xenofobie. Scriitorul n-a fost un spirit teoretic, dar a simţit nevoia, totuşi, de a formula (în prefeţe, studii, articole) acele principii după care s-a călăuzit. El crede, romantic, în chemarea mesianică a omului de condei, cum şi în menirea socială a artei. Literatura, în convingerea lui, trebuie să educe şi să înrâurească, funcţia ei fiind una morală şi patriotică. Pentru a fi viabilă, ea se cuvine să fie naţională, inspirându-se din realitate, din actualitate, înţeleasă ca o expresie elocventă a vieţii unui neam.

O chestiune importantă, care revine adesea în preocupările lui, este aceea a limbii. În 1863 el tipăreşte, la Paris, sub pseudonimul V. Mircesco, o Grammaire de la langue roumaine, alcătuită la îndemnul lui J. A. Vaillant, cu ajutorul lui A. Ubicini (care redactează şi o introducere) şi al lui Al. Papadopol-Calimah. A susţinut întotdeauna, în ortografie, principiul fonetic, combătând excesele şi derapajele latiniste, italieniste, puriste. A făcut, sporadic, şi critică literară, împărtăşind poziţia cumpănită a unui C. Negruzzi sau M. Kogălniceanu.

Regalitatea literară a lui Alecsandri se întemeiază îndeosebi pe faima de poet. El însuşi se socotea, de altfel, un bard al naţiunii. A colaborat (semnând, rar, şi cu pseudonime ca Vlad Moraru, Ştefan Moina, V. Cotnariu) la publicaţii ca „Albina românească”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Dacialiterară”, „Bucovina”, „Zimbrul”, „Steaua Dunării”, „Concordia”, „Ilustraţiunea”, „Revista română”, „Convorbiri literare” (începând din 1867), „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, „Literatorul” ş.a.

Poezia populară îl impresionează, smulgându-i exclamaţia, luată de mulţi în serios, că „românul e născut poet“. În folclor, el vede o sursă a regenerării literaturii naţionale. Faţă de exaltările romantice din comentariile sale la culegerea Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate (1852-1853), în ediţia de Poezii populare ale românilor (1866), consideraţiile capătă un aspect mai metodic (se vorbeşte, de pildă, despre circulaţia internaţională a unor subiecte şi motive). Piesele sunt recoltate din toate regiunile locuite de români, Alecsandri fiind cel dintâi care pune în evidenţă unitatea folclorului nostru. A încercat o clasificare pe specii: cântece bătrâneşti (balade), doine (cântece de dor), cântece haiduceşti (de codru), hore sau cântece de jale. El dă şi o versiune franceză a baladelor (1855), căreia Merimee îi consacră o recenzie, comentată de Sainte-Beuve. Vrând să restituie „giuvaierurilor” culese frumuseţea lor originară, găseşte de cuviinţă să intervină în texte: adaugă versuri sau chiar născoceşte „cântece” întregi; fireşte, gestul stârneşte iritarea unor comentatori mai vigilenţi (M. Schwartzfeld ş.a.). Dar e un merit care nu i se poate trece cu vederea acela de a fi reconstituit, din variante disparate, capodopere ca Mioriţa sau Toma Alimoş. După expresia lui D. Bolintineanu, odată cu publicarea acestor culegeri, poezia noastră „se români”.

Primele manifestări literare ale lui Alecsandri sunt în limba franceză, unele — publicate în „Spicuitorul moldo-român” (traduse de I. Poni, D. Guşti, Gh. Asachi), altele — nepublicate. Sunt încercări romanţioase, cu o tentă exotică sau fantastică, îndatorate lui Lamartine şi Hugo. Contactul cu lirica populară va însemna o primenire a inspiraţiei. Între anii 1840 şi 1862, poetul elaborează un ciclu de Doine (haiduceşti, ţărăneşti, ostăşeşti ori plecând de la diverse credinţe şi superstiţii). Într-o atmosferă plină de prospeţime, împletire de real şi fabulos, se desfăşoară idile graţioase sau fremătând de un senzualism frust. Personajele descind din basme (strigoi, zburătorul, feţi-frumoşi), din mituri, din legende istorice, Alecsandri fiind unul dintre primii care prelucrează la noi asemenea motive. Vrăji şi descântece se torc, într-o ambianţă fantasmagorică, dar, pe neaşteptate, magicul se răsuceşte în grotesc. Ici şi colo, svâcneşte accentul social, vibrează coarda patriotică. Simplă, dinamică şi fluentă, expresia pierde atunci când poetul face uz de diminutive şi se răsfaţă în edulcorări. Unele doine (Sora şi hoţul, Doina) îl vor înrâuri pe Eminescu (în Făt-Frumos din tei, Povestea teiului, De-aş avea…).

Al doilea ciclu, Lăcrimioare (1845-1847), din volumul Doine şi lăcrimioare (1853), cântă amorul graţios, sprinţar pentru Elena Negri (Steluţa). Liricii de dragoste, plină de efuziuni şi alte lejere palpituri, nu-i lipseşte sinceritatea, ci fiorul. Ecouri din stihuirile anacreontice, din romanţe, din cântecul de lume sunt perceptibile. Melancoliile, uşoare, trec aproape fără să lase urme. Alecsandri e, fără nici o adumbrire, o natură jubilantă, expansivă, gata să vestească tuturor bucuria dragostei împărtăşite. O dragoste tihnită, ocolită de nelinişti şi suferinţe, la care natura întreagă este chemată să ia parte. Veneţia însăşi, cu toată înfăţişarea ei cernită, protejează fericirea tânărului cuplu. Când iubita, „dulce înger”, nu mai este, jalea celui rămas pare reală, dar, ca artă, ea sună ciudat de neconvingător. Poetul se mângâie lesne cu duioase suveniruri, se pierde, consolator, în blânde reverii, care îi poartă gândul spre ţinuturi de dincolo de zare. Acest ciclu, Suvenire, va fi continuat cu Mărgăritarele (1852-1862). Se ţes şi aici doruri gingaşe, pulsează acelaşi chef de hoinăreală. Dar trubadurul care îşi trăieşte euforiile sub bolta clară are câteodată clipe de îngândurare, care dau liricii lui un sunet elegiac.

Izbucnirile de energie, alteori, îl propulsează în agora (Deşteptarea României, Hora Unirii). Înfierbântat de idealul patriotic, el se sustrage atunci intimităţii confortabile, pentru a se adresa cu un discurs mobilizator mulţimii, care va vibra, fără doar şi poate, la rostirile poetului-cetăţean.

Ciclul Pasteluri, de fericită inspiraţie, a fost creat, în cea mai mare parte, între anii 1867 şi 1869. E o poezie a peisajului rustic, contemplat de un horaţian care degustă farmecul fiecărui anotimp, exultând la venirea primăverii, dar savurând şi pitorescul decorului hibernal. Totul respiră armonie, o împăcare senină cu rânduiala veşnică a firii. Un spirit, clasic, de ordine şi cumpătare domneşte pretutindeni, îmbătat de splendoarea peisajului scăldat în lumină sau înveşmântat în straie de iarnă, poetul, retras în casă, la gura sobei – el are teroare de intemperii -, se lasă împresurat de fantasme, desluşind în jocul limbilor de foc plăsmuiri nemaivăzute (Serile la Mirceşti). Gerul, iarna sunt personificate, ca în mitologia populară. Un imn e înălţat îndeletnicirilor agreste, săvârşite de ţărani radioşi. Exuberanţi, zburdalnici, ţăranul şi ţărăncuţa (Rodica) au un irezistibil tonus amoros, însă idila care îi aţâţă suferă de prea mult dichis, alintându-se în artificiozităţi. Acest lirism descriptiv, bucolic etalează, în ornamentica lui, o notă parnasiană. Ca, de exemplu, înclinaţia către miniatură, în poezii ca Pastel chinez sau Mandarinul, care prefigurează rondelurile macedonskiene.

Intenţia lui Alecsandri a fost, încă de la primele sale doine, aceea de a realiza o epopee naţională, având drept surse de inspiraţie istoria şi folclorul. Scrise între anii 1864 şi 1875, legendele sunt, s-ar putea spune, frânturi de epopee. Ciclul, nu tocmai omogen, înmănunchează romanţa şi oda, elegia şi istorisirea galantă, nutrindu-se din fabulosul poveştilor (Legenda rândunicăi, Legenda ciocârliei), cultivând naraţiunea vitejească (Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai) şi pe aceea plină de grozăvii, cu crime şi monştri (Grui-Sânger). Subiectele sunt desprinse dintr-un Ev Mediu de poveste, cu eroi supradimensionaţi, aşa cum apar ei în închipuirea rapsodului popular. Punerea în scenă e măreaţă, dicţiunea — grandilocventă. Un retorism solemn, dar monocord trădează lecturi hugoliene.

Dar Alecsandri nu are, totuşi, vocaţia sublimului. Exotisme de Orient colorează legende cum sunt Hodja Murad Paşa şi Guarda Saraiului. Relevând însuşiri de picturalitate, Pohod na Sybir conturează un tablou sumbu, apăsător. Omagiind bravura soldaţilor români în Războiul pentru Independenţă, ciclul Ostaşii noştri (1878) evocă, pe un ton hâtru (care anunţă maniera lui G. Coşbuc) ori de înţelepciune gravă, bătrânească, o bătălie purtată parcă în şagă (Hora de la Plevna), cu tot dramatismul unor episoade (Peneş Curcanul). În simplitatea şi curăţenia lor sufletească, aceşti luptători plecaţi de la coarnele plugului sunt nişte viteji (Sergentul) şi Alecsandri nu pregetă să le înalţe o odă (Odă ostaşilor români). Printre ultimele poezii, apărute postum, trebuie menţionate Plugul blăstemat, care, cu surprinzătoare vehemenţă, osândeşte inechitatea socială, şi Unor critici, profesiune de credinţă, de o impresionantă modestie şi demnitate, a poetului în amurgul carierei.

Când Alecsandri ajungea, în 1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, dramaturgia autohtonă se afla, în pofida unor meritorii încercări, într-un stadiu de început. Constatând penuria de piese originale, el îşi pune în gând să creeze anume un repertoriu românesc. Demersul său e, mai întâi, de ordin cultural. Dramaturgul practică, mărturisit şi cu tot dinadinsul, o artă cu tendinţă morală, dar şi de imediată eficienţă politică, în forme lipsite de gravitate. Spiritual, cu o căutătură ageră şi mai degrabă indulgentă, Alecsandri îşi scrutează epoca, atât de plină de contraste, cu amuzament, dar şi cu luare-aminte. Se desfăşoară, în comediile lui, o panoramă diversă, moravuri şi năravuri fel de fel, cu apariţii de toată nostimada. Apar, astfel, işlicari ruginiţi şi filfizoni nu tocmai copţi la minte, cu ambetări cosmopolite (Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului), ciocoi (Lipicescu, din Boieri şi ciocoi), latinişti pedanţi (Galuscus, din Rusaliile în satul lui Cremine), băbătii fandosite, împopoţonate şi sulemenite, dominate de instinctul parvenirii (Gahiţa Rozmarinovici, din Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chiriţa). În culori trandafirii sunt proiectaţi boierii vechi de ţară (Boieri şi ciocoi), dar şi ţăranii, zglobii şi râzăreţi, cărora le cam arde de şotii, atunci când nu se iubesc suav, graţios, ca într-o pastorală. O înduioşătoare, ireală concordie îi ţine înfrăţiţi pe boieri şi pe săteni (Nunta ţărănească, Cinei-Cinei), toate relele fiind puse pe seama veneticilor, arendaşi şi cămătari.

O piesă reprezentativă este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului (1844). Este ilustrat aici un conflict între două generaţii arbitrat de un moderat, care nu-i altul decât purtătorul de voce al autorului. Indecis la început între a amenda inepţiile şi opacitatea conservatorismului ruginit sau a lua în râs ridicolele stridente ce decurg din imitarea cu orice preţ a manierelor occidentale, scriitorul optează până la urmă pentru bunul simţ şi înţelepciunea bătrânească, patriarhală, a boierului Enache Damian. Şi drama Boieri şi ciocoi, apărută în 1873, idealizează vechea boierime de ţară. Decăderea boierimii şi ridicarea burgheziei constituie un proces sugerat în Ginerele lui Hagi Petcu.

Debutând, ca autor dramatic, în 1840, cu Farmazonul din Hârlău, Alecsandri produce la început scrieri facile, cu o mişcare vodevilistică şi bufă, speculând, dar fără multă inventivitate, comicul de situaţii. Operetele (Crai nou, Scara mâţei, Harţă Răzăşul, Paracliserul sau Florin şi Florica) au, cele mai multe, muzică de Al. Flechtenmacher. În piesele consacrate faimoasei Chiriţa, cu multiplele ei înfăţişări (Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă, Chiriţa în provincie; Chiriţa în balon, Cucoana Chiriţa în voiagiu), sunt asumate sugestii din La Comtesse d’Escarbagnas de Moliere, La Fausse Agnes de Destouches, Madame Angot ou La Poissarde parvenue de Maillot. Personajul rămâne, cu toate acestea, prin implantarea într-un mediu specific, o creaţie originală, plină de haz, sortită unei cariere triumfale, aceasta şi datorită unor interpreţi ca Matei Millo sau, mai încoace, Miluţă Gheorghiu. În „cânticelele comice”, Alecsandri configurează o „galerie de tipuri contimporane”, unele imortalizând figuri pe cale să dispară (Surugiul, Paraponisitul, Barbu Lăutarul), altele înfăţişând imperisabili marţafoi (Sandu Napoilă ultraretrogradul, Clevetici ultrademagogul). Satira e mai densă în „cânticele”, siluetele sunt mai pregnante, în genere, decât în comedii, care, şi ele, se structurează în jurul câte unui tip fistichiu, ilariant ori cu hazoase monomanii. După 1874, Alecsandri nu mai scrie piese vesele. În 1880, dă la iveală o încântătoare feerie, Sânziana şi Pepelea, de răsfrângeri folclorice, dar şi presărată cu tâlcuri şi aluzii politice transparente. Nici în drame, mai cu seamă în cele de până la 1878 (Lipitorile satelor ş.a.), comicul nu e absent, converţindu-se însă, printr-o lejeră alchimie, în grotesc.

De prin 1878-1879, se petrece cu Alecsandri o metamorfoză. Un aer meditativ ia locul minei veşnic surâzătoare. Ancorat într-un spaţiu al literaturii grave, dramaturgul îşi pune în gând să edifice o trilogie istorică având ca protagonişti pe Jolde, Lăpuşneanu şi Despot. Singurul proiect dus la îndeplinire este Despot-Vodă, dramă tutelată de Victor Hugo (Ruy Blas), dar asimilând şi o experienţă autohtonă (Răzvan şi Vidra de B. P. Hasdeu). Apreciată de Eminescu, piesa, care nu se ţine strict de adevărul istoric, are o desfăşurare spectaculoasă, apelând la efecte de melodramă, ca şi la alte procedee din panoplia romantică (travesti, situaţii-limită, lovituri de teatru, tirade — despre soartă, cu ale ei căderi şi înălţări, despre glorie şi deşertăciunea ei). Despot este văzut ca un aventurier îmboldit de ambiţia încoronării, care piere nu datorită unui destin potrivnic, ci fiindcă, în patima lui pentru putere, încalcă legile şi tradiţiile pământene, pierzându-şi încrederea celor din jur şi, îndeosebi, a norodului. O apariţie bizară, cu pigmentări burleşti, este aceea a nebunului Ciubăr vodă, surescitat de visuri de mărire, dar transformându-se, în ultimele scene, printr-o neverosimilă tumbă, într-un călugăr fanatic şi răzbunător.

Ca să-şi mai alunge tristeţea care începuse a-i da târcoale în anii dinspre senectute, Alecsandri se cufundă în lectura unor clasici ai Antichităţii (Horaţiu, Ovidiu, Vergiliu), meditând – temă nouă în dramaturgia lui – cu un strop de amărăciune, dar şi cu înţelepţie, la condiţia poetului care, ajuns la o vârstă când se cade să renunţe la patimile lumeşti, îşi găseşte un aristocratic refugiu în studiu şi creaţie. Prin Horaţiu (din Fântâna Blanduziei, 1884), ca şi prin Ovidiu (din drama cu acelaşi nume, 1885), el îşi mărturiseşte propriile frământări şi nelinişti. În Ovidiu viziunea exilatului muribund resuscită idealurile paşoptiste de odinioară. Pentru a explica relegarea poetului latin la Tomis, dramaturgul alege o versiune romanţioasă.

Alecsandri a avut urmaşi nu doar în cuprinsul literaturii dramatice româneşti (Iosif Vulcan, V. A. Urechia, Gh. Bengescu-Dabija), el exercitând o înrâurire şi asupra începuturilor teatrului bulgar (D. P. Voinikov, Civilizaţia rău înţeleasă, 1871). Apoi, Iaşii în carnaval anticipă D-ale carnavalului de I. L. Caragiale; un personaj cum este Clevetiri (din Sgârcitul risipitor) îi prevesteşte pe Caţavencu, Farfuridi sau Rică Venturiano. Rusaliile în satul lui Cremine prezintă asemănări cu O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, dar şi cu Trei crai de la răsărit de B. P. Hasdeu.

Un romantism de împrumut fardează primele pagini de proză ale lui Alecsandri. Inspirată probabil de La Bouquetiere des Champs Elysees de Paul de Kock şi Valory, Buchetiera de la Florenţa, prima lui scriere în proză, publicată în 1840 în „Dacia literară”, e un „prinos Italiei şi romantismului”. Personaje exaltate, prinse în vârtejul unor patimi devoratoare, se zbuciumă amarnic într-un cadru somptuos, dar şi lugubru. O atmosferă tenebroasă, cu fulgerări terifiante, împânzeşte Muntele de foc (din Călătorie în Africa). Încercarea de roman Dridri, a cărei primă parte e întocmită în felul romanului lui Paul de Kock şi Alphonse Karr, şi romanul cu tentă autobiografică, neterminat, Mărgărita au, la fel, o pulsaţie romanţioasă.

Predominantă, în proza lui Alecsandri, fie că e vorba de povestiri romantice, de tablouri de moravuri (Balta Albă, Borsec) ori de însemnări de călătorie, este evocarea, îndeosebi acel tip de evocare pe care îl pretind scrisorile. Scriitorul, al cărui atu nu e, în nici un caz, facultatea invenţiei, are o mlădioasă fibră de memorialist. E, în firea uşoară şi boemă a fericitului Alecsandri, un duh al nestatorniciei, o înfrigurare, un neastâmpăr de a nu sta locului, sub irezistibilul apel al unor meleaguri cât mai îndepărtate, unde vrăjmăşia iernii nu-l poate ajunge. Dar, oricât s-ar supune pornirilor lui de hoinar, peregrinul moldovean, cuprins de nostalgii, îşi întoarce mereu privirea spre zările de acasă. Aici, în liniştea conacului de la Mirceşti, va avea răgaz să depene, cât amintindu-şi, cât închipuindu-şi, „scene vesele din Franţia, scene politice din Italia, scene pitoreşti din Orient”.

Fondul naraţiunilor lui Alecsandri este, aşadar, autobiografic, naraţiunile îmbrăcând de-a dreptul forma relatării de călătorie. În 1847, el consemnase într-un Jurnal de călătorie în Italia idila cu Elena Negri. Prin 1862-1863, intenţiona să-şi înmănuncheze amintirile de călătorie într-un volum – Istoria călătoriilor mele. Pregătea, de asemenea, pentru o ediţie postumă, o carte care urma să se cheme Istoria misiilor mele diplomatice. O schiţă cum este Iaşii în 1844 e provocată de o „primblare pitorească” prin urbea care etalează atâtea frapante contraste: un „teatru curios, decorat cu palaturi şi bordeie lipite împreună”. Alte contraste, insolit amalgam de Orient şi Occident, îl perplexează, la Balta Albă, pe vizitatorul neprevenit (un franţuz, în cazul de faţă), făcându-l să aibă uimiri de călător ingenuu (Balta Albă). Cozeur fermecător, Alecsandri seduce prin umorul fin şi o bună dispoziţie plină de antren (Borsec ş.a.). Doar uneori, ca în Vasile Porojan, aducerile-aminte se aburesc de o uşoară duioşie, cu irizări de lirism. Altfel, în proza aceasta dezinvoltă, cu voluptuoase digresiuni, metaforele sunt rare, epitetul convenţional. Totul e sprintenă relatare şi dialog suculent (Istoria unui galbân, nuvelă de tip picaresc).

Dar naratorul are şi ochi de pictor, preocupat să surprindă variaţiile cromatice, modificările unor privelişti, din faptul zilei şi până la căderea nopţii, când contururile devin tremurătoare
şi parcă ireale. El este un descriptiv, limpede şi luminos, de peisaje cu linii clare, un solar ahotnic de a se desfăta în splendoarea calmă a spaţiului în care spiritul său se regăseşte, cel mediteranean. Contemplaţia nu se fixează în reverie, beatitudinea se perturbă lesne, căci memorialistul, înclinat să vadă lucrurile mai mult sub latura lor amuzantă, nu se lasă în voia extazelor. Cu o vorbă de duh, cu o glumă, sublimul este iute readus la proporţiile normale. Ca şi la A. I. Odobescu, digresiunea e la loc de cinste într-o asemenea proză, iscată pentru plăcerea proprie, dar şi întru desfătarea unui presupus auditoriu. Altfel, Alecsandri e un bun observator, el schiţând, după o „răpide ochire”, câte un pertinent tablou de epocă (Constantin Negruzzi). Rememorând întâmplările anului de graţie 1848, recurge şi la inflexiuni grave, pioase chiar, evocarea personalităţii lui N. Bălcescu (dar şi a lui A. Russo, C. Negruzzi, D. Rallet) fiind pentru el o „datorie sacră”. Alertă, fluidă, delectantă, memorialistica sa a fost să fie de bun augur pentru proza artistică românească.

Alecsandri este un epistolier de rasă, scrisorile lui surâzătoare, pline de duh (în româneşte şi franţuzeşte), având o netăgăduită calitate literară. Destinate unor personalităţi ale epocii (AL I. Cuza, M. Kogălniceanu), unor prieteni (I. Ghica şi N. Bălcescu), unor cunoscuţi sau unor membri ai familiei, aceste mesaje confidenţiale reconfirmă şi întregesc imaginea reconfortantă a unui privilegiat al sorţii. Literatura română modernă nu e de conceput în afara prezenţei sale carismatice.

Alecsandri a colectat, a editat şi înfrumuseţat poezia populară. A introdus genuri nouă în literatură şi a cultivat toate genurile literare şi aproape toate speciile acestor genuri, de la fabulă până la roman. [...] La orice răspântie a istoriei şi culturii române din o bună parte a veacului trecut, îl găseşti pe Alecsandri.
G. Ibrăileanu

Alecsandri nu este numai un deschizător de drumuri, ci primul nostru scriitor complet, cu operă demnă de a fi menţinută real şi nu doar ipotetic, în toate cele trei compartimente ale ei: poezie, teatru şi proză.
I. Negoiţescu

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri

http://www.jurnalul.ro/carte/vasile-alecsandri-un-calator-cu-vocatie-600861.htm

Norocosul Bacovia

Bacovia este printre primii din literatura romana care descopera literalitatea, care resimte obligativitatea renuntarii la orice efort periferic de a poetiza. A poetiza inseamna pentru el a falsifica. A trada ceva care, in plan existential, este acut, dar, mutat intr-o ordine artificiala, cea a textului, isi pierde vitalitatea.

Bardul de la Mirceşti, un revoluţionar optimist
Vasile Alecsandri este scriitorul care s-a bucurat în timpul vieţii de admiraţie,... Citeste

Vasile Alecsandri, un prieten al Casei Regale
Poet, dramaturg, academician, minis­tru şi diplomat, Vasile Alecsandri (1821-1890) a adus o contribuţie remarcabilă ...

Coana Chiriţa, din piesa “Chiriţa din provincie” de Alecsandri, a existat cu adevărat
“Numeroşi eroi celebri, îndrăgiţi din cărţi sau de pe scenă, nu sunt simple plăsmuiri ale imaginaţiei autorilor; ei au avut în viaţă modele autentice, pe care scriitorii cizelându-se, le-au înălţat la rangul de simbol, de tipuri reprezentative pentru întregi categorii sociale. Într-una...

Cântec de plumb în amurg violet...


Bacovia este unul dintre cei mai tragici poeţi ai lumii. Intensitatea trăirilor sale, apăsarea de dincolo de lumea percepţiilor imediate, obsesiile, pustiul sfâşietor, frigul însingurării s-au descătuşat prin puterea poeziei.
"Atâta neajutorare pare că jigneşte fiinţa. Drama devine suspectă şi imediată prin insistenţa cu care este cultivată. Cititorul de la începutul veacului trecut trebuie să fi simţit aceste impresii şi mai acut. (...) Sicriele, veştmântul funerar, coroanele de plumb, toate celelalte elemente dintr-o previzibilă recuzită funebră, inventariate cu insistenţă, cu o vizibilă plăcere de a numi obiecte, conturau în «Plumb» un ciudat tablou morbid (...)", scria Dinu Flămând în volumul "Introducere în opera lui Bacovia" (Ed. Minerva, 1979).

Gheorghe Vasiliu, viitorul poet George Bacovia, s-a născut în 1881, la Bacău. Tatăl său, Dimitrie Vasiliu, avea un magazin cu coloniale şi băuturi spirtoase. Pseudonimul literar vine de la numele roman al Bacăului. "Eu l-am luat, din dicţionarul lui Hasdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi în legătură cu râul Argeşului. Bacovia mai înseamnă şi altceva. Prescurtând pe «Bacchus», în «Baco», şi adăugând apoi cuvântul latin, «via» «cale», adică, ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu «Calea lui Bachus». Pe calea aceasta am mers eu, într-adevăr, de foarte multe ori", ne spune poetul, într-un interviu oferit lui V. Netea, în 1943. Între 1894-1898, urmează gimnaziul "Principele Ferdinand", din oraşul natal. Repetă clasa a II-a, dar în clasa a III-a se situează pe locul al 12-lea, din cei 73 de elevi. ("Liceu, cimitir al tinereţii mele/ Pedanţi profesori/ şi examene grele/... (...) În lume m-ai dat/ În vâltorile grele/ Atât de blazat.../ Liceu, cimitir/ Al tinereţii mele!") În primii ani ai copilăriei şi ai adolescenţei, Gheorghe Vasiliu (căruia în familie i se spunea Iorgu) s-a arătat preocupat de muzică, desen, gimnastică şi literatură. În aceeaşi perioadă, parcurge lecturi variate din scriitori clasici şi contemporani, români şi străini. Primele sale poezii datează din clasa a III-a gimnazială.

Debutul se petrece în paginile revistei "Literatorul", condusă de Macedonski, cu poemul "şi toate", semnat V. George. "Acesta este pseudonimul unui tânăr din Bacău, G. Vasiliu, admirabil poet, dar a cărui modestie l-a ţinut în umbră cu tot nemărginitul lui talent. Era aproape un copil când, într-o frumoasă zi de vară, a venit la mine să îmi citească, sfios, cum nu se poate mai mult, versuri de-ale sale. Marea sa originalitate m-a lăsat mut de uimire. (...) Bacovia se înfăţişează ca un strălucit poet de excepţie în literatura română", scrie Al. Macedonski, maestrul care-l va preţui pe Bacovia ca pe un egal al său.

În 1911, George Vasiliu obţine diploma de licenţă în Drept şi se înscrie la Baroul din Bacău, cotizând zece ani, fără a profesa. A fost suplinitor la o şcoală primară din Bacău, apoi copist la Prefectura oraşului.

SUBSTANTIVE RĂNITE PÂNĂ ÎN INIMĂ
Volumul "Plumb", dedicat "doamnei mele, Agatha", apare în 1916, recenzat elogios în "Cronica" bucureşteană, de I. Vinea. "Dormeau adânc sicriele de plumb/ şi flori de plumb şi funerar vestmânt/ Stam singur în cavou... şi era vânt.../ şi scârţâiau coroanele de plumb." Plumbul invadează violent realitatea, obiectele, viaţa. Mai departe, amorul, florile, aripile, totul îndură plumb. Cel mai mare poet simbolist român îşi torturează rănile cu plumb. Dinu Flămând explică în cartea citată mai sus: "De o rece lichefiere, plumbul bacovian este insinuant şi amorf, el pătrunde pretutindeni şi sugerează nu doar vecinătatea morţii, ci şi pe cea a pustiului total, a vidului mai cumplit decât moartea, care invadează copleşitor spre cele vii şi le înfrigurează".

Pentru a încorpora astfel tristeţea lumii, trebuie să ai sufletul scrijelit de sensibilitatea ieşită din comun a lui Bacovia. Ploaie, corbi, doliu, regrete, abator, fantome, vânt, sânge, cimitir, sicrie, nervi... Substantive rănite până în inimă, arse până în măruntaie. De la geamăt la urlet, poezia bacoviană tânguie a suflet devorat de jale şi neputinţă. "Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă/ Ori ca Verlaine, topit de băutură/ şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă." De la suferinţa insuportabilă până la paralizia simţurilor întru abandon, moartea frenetică merge pe frânghie. Hidoasă, cu pene arse, lipite pe rânjet, disperarea se strâmbă la viaţă, în cadenţa marşului funebru. Crengile par schelete, târgul e pustiu, noaptea e murdară şi goală, pământul pare un mormânt. Vreme de beţie. Bacovia traversează strada, înfrigurat, cu degetele pătate de vopseluri violet, cu ochi înspăimântaţi de pustiu, cu vioara ascunsă sub haină.

"E toamnă, e foşnet, e somn.../ Copacii, pe stradă, oftează;/ E tuse, e plânset, e gol.../ şi-i frig, şi burează." Poetul, răscolit de doruri, îndoliat de umbre şi răscolit de haos, curge ca o lacrimă spre un local plăsmuit în cuvinte: "Barbar, cânta femeia-aceea,/ Târziu, în cafeneaua goală,/ Barbar cânta, dar plin de jale,/ şi-n jur era aşa răscoală.../ şi-n zgomot monstru de ţimbale,/ Barbar, cânta femeia-aceea. (...) şi nici nu ne-am mai dus acasă, / şi-am plâns cu frunţile pe masă/ Iar peste noi, în sala goală,/ Barbar, cânta femeia-aceea...".

REZISTENŢĂ ŞI ALCHIMIE, VREME DE BEŢIE...
Un om chinuit în asemenea măsură de senzaţii violente şi de el însuşi avea nevoie urgentă să se ascundă, să se protejeze, să-şi acopere inima cu ceva. A avut-o, slavă Cerului, alături pe soţia sa, Agatha, cea care printr-o imensă şi îndurătoare iubire i-a menţinut lui Bacovia moralul şi speranţa. "Cât nesomn şi îngrijorare pentru mine. Nu trebuia să simtă acest chin sufletesc al meu, nici Gabriel, nici poetul. Mă chinuiau grijuri şi spaime mari... cărora ştiam că trebuie să le fac faţă, să mă înarmez cu curaj şi tărie", scrie Agatha-Grigorescu Bacovia, în me-moriile sale, intitulate "Poezie sau destin" (Ed. Cartea Românească, 1981). Doamna Bacovia semnalează, de asemenea, distrugerea de poet a numeroase scrisori şi manuscrise, motivate de groaza acestuia că documentele sale vor fi cotrobăite de indiscreţia istoriei literare.

"Bacovia nu a suportat fizic emoţiile celebrităţii. A asistat ca şi impasibil la propria-i ascensiune, s-a supus unor circumstanţe aleatorii. Şi-a petrecut viaţa în absenţe publice prelungite, nu l-a interesat prea mult creşterea acţiunilor la bursa receptării, n-a vrut ca scrierile sale să-l facă şi mai vulnerabil în faţa lumii." (Daniel Dimitriu, "Bacovia", Ed. Junimea, 1981)

Scrisul lui Bacovia înseamnă rezistenţă şi alchimie. Ascultă pustiul şi îl transformă în vers memorabil. Descântă licori periculoase pentru a le vărsa în tăria unui vers: "Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni". Face crize şi este cazat prin sanatorii pentru a scrie: "E timpul... toţi nervii mă dor...". Numără morţii din oraş, râde şi plânge amar prin crâşme, se destramă prin spitale valsând cu amurguri letale, pentru a ne spune: "Altfel, e greu pe pământ...".

ILUSTRATOR AL PROPRIEI LUMI
Cât despre partea văzută a vieţii sale, în 1930, Bacovia ocupa funcţia de referent la Direcţia Cultura Poporului din Ministerul Artelor, departament condus de Liviu Rebreanu. În 1931, s-a născut Gabriel, singurul fiu al lui George şi al Agathei Bacovia. În 1932 primeşte din partea Societăţii Scriitorilor Români o pensie lunară de 1.000 de lei şi este distins cu "Meritul cultural pentru litere şi opere literare". În 1933, poetul se stabileşte definitiv în Bucureşti, împreună cu familia sa, într-o locuinţă de pe Strada Frăsinetului (devenită "Muzeul Memorial George Bacovia"). În 1934, Premiul Naţional de poezie este înmânat poeţilor George Bacovia şi Tudor Arghezi. În 1936, este zguduit de o nouă criză nervoasă şi este internat la clinica de psihiatrie a Spitalului Central. În acelaşi an, apare volumul "Comedii în fond". În 1940, pensia sa din partea Societăţii Scriitorilor Români era majorată la 15.000 de lei, lunar. În 1941, în monumentala sa "Istorie...", G. Călinescu vede în Bacovia "un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de contururi şi gesturi proprii". La împlinirea a 65 de ani de viaţă şi a 50 de ani de activitate literară, în 1946, Bacovia este sărbătorit de Ministerul Artelor. Apare volumul "Stanţe burgheze". Viaţa i-a făcut şi daruri generoase poetului simbolist, fapt pe care acesta îl recunoaşte într-un articol intitulat "Răsplătirea generoasă", apărut în 1955, în "Gazeta literară".

PENTRU TOTDEAUNA, LITERATURĂ
Când a împlinit 75 de ani, a fost sărbătorit acasă, de redacţia revistei "Flacăra", în frunte cu Cicerone Theodorescu. În interviul pe care l-a acordat revistei "Flacăra", poetul încheia cu aceste cuvinte: "Oamenii nu au fost delicaţi cu Bacovia... E greu să spui BACOVIA". În felul său, Bacovia s-a detaşat de biografie, viaţa sa devenind, pentru totdeauna, literatură.

În a sa "Scrisoare către George Bacovia", poetul Adrian Păunescu spune: "Vin negru, viscol alb şi-un palid sfeşnic/ şi în ceasornic limbile s-au frânt/ Dar, domnule Bacovia cel veşnic/ Mai vino câte-o dată pe pământ".

Iată-l că vine, chiar şi prin acest volum reeditat. Şi pe la noi e toamnă şi în curând se va însera. Poate că spaimele şi neliniştile ne sunt altele, iar poeţii de acum scriu altcumva. Dar dacă domnul Bacovia se va plimba la noapte prin oraş şi va privi în sus, va vedea că şi acum, "La un geam, într-un pahar,/ O roză galbenă se uită în jos".

Alecsandri, "îngropat" la Mirceşti
A fost poet, dramaturg, folclorist, ministru, diplomat, membru fondator
al Academiei Române, creator al teatrului românesc. Autorităţile, prea
puţin impresionate de personalitatea lui Vasile Alecsandri, i-au
îngropat trecutul, renunţând la casele de la Bacău şi Iaşi. Bardul mai
poate fi găsit doar la Mirceşti, acolo unde este îngropat.
Casa din Bacău, care a aparţinut familiei poetului, stă să cadă, după
ce a fost vândută, iar cea din Iaşi pare a avea aceeaşi soartă.
Clădirea din centrul târgului moldav, care adăpostea Muzeul Teatrului,
a fost revendicată, câştigată de fostul proprietar şi dată fără nici o
zbatere de conducerea Muzeului Literaturii din Iaşi, pe motiv că nu
sunt bani de chirie.

Familia Alecsandri deţinea moşii la
Mirceşti, în Iaşi, dar şi case în Bacău, după cum notează George
Călinescu în "Istoria literaturii române".

"Una dintre cele mai
clare consemnări referitoare la proprietăţile familiei Alecsandri în
Bacău este datată 28 martie 1867, când arhitectul-şef al urbei, M.
Climescu schiţează «Locul domnului Vasile Alecsandri»", spune Ioan
Dănilă, unul dintre fondatorii Fundaţiei Naţionale "Vasile Alecsandri".
"Locul domnului Vasile Alecsandri - tatăl poetului" cuprinde şi casa
din centrul Bacăului, înregistrată drept obiect de patrimoniu cultural
naţional încă din 1980, şi care se mai ţine doar în câteva bârne.

ŞCOALĂ PROFESIONALĂ, GRĂDINIŢĂ
Casa
a fost la un moment dat a familiei Rosetti-Tescanu, iar apoi a intrat
în proprietatea generalului Dragomir Badiu - om de cultură, erou în
primul război mondial, medic oftalmolog. "În perioada interbelică,
generalul Badiu a organizat acolo Casa de sfat şi cetire «Vasile
Alecsandri», unde se recitau poezii, aşa ca la un cenaclu", povesteşte
Ioan Dănilă. Ulterior, casa a fost naţionalizată, iar fiica
generalului, Florica Urziceanu, a fost obligată să părăsească locul.
Clădirea a folosit drept şcoală profesională, şcoală de partid, iar
după 1989 a fost grădiniţă.

"În anii '80, Florica Urziceanu a
trimis o scrisoare Primăriei Bacău, prin care se arăta încântată că
există perspectiva ca în respectiva casă să se organizeze un muzeu.
După 1989, însă, s-a răzgândit", îşi aminteşte cu tristeţe profesorul
Dănilă, care încearcă de 20 de ani să transforme casa în muzeu.

AUTORITĂŢILE ASCULTĂ ŞI TAC
În
1990, la sărbătorirea centenarului poetului, a fost pusă placa
memorială pe clădire. "Dacă nu puneam placa memorială atunci, casa ar
fi fost demolată de o mie de ori", crede profesorul universitar, care
spune că timp de circa doi ani a împărţit încăperile cu Grădiniţa nr.
16. În trei dintre camere erau organizate expoziţii şi în restul erau
clase.

"Am mers aşa până în 1992, când familia Urziceanu a
trimis o scrisoare Primăriei, prin care se dezicea de scrisoarea
precedentă şi cerea să i se dea dreptul de proprietate asupra acestei
case. I-am dat în judecată, şi pentru prima dată în viaţa mea am mers
la tribunal", adaugă Ioan Dănilă. A pierdut proces după proces.

Între
timp a luat legătura cu Consiliul Local, dar după mai multe audienţe la
Primărie şi la Ministerul Culturii, nu s-a întâmplat nimic.

CASA-MONUMENT, VĂNDUTĂ PE ŞEST
Între
timp, în iulie 2000, fiica Floricăi Urziceanu a vândut casa firmei
româno-italiene SC Infoterra SRL Bacău, deşi era o casă monument
istoric.
Abia într-o şedinţă din 2007, Consiliul Local Bacău a
aprobat achiziţionarea clădirii. "Urma ca cineva din partea Primăriei
să ia legătura cu proprietarul, să vadă care este suma. Acest lucru nu
s-a întâmplat nici până azi, iar patronul italian cere acum în jur de 3
miliarde de lei vechi", spune Ioan Dănilă.

După 20 de ani de
procese, audienţe şi drumuri bătute, profesorul a obţinut ca
Universitatea din Bacău, unde predă, să primească numele de Vasile
Alecsandri şi a înfiinţat, împreună cu alţi băcăuani, Fundaţia
Naţională "Vasile Alecsandri". "Acum există o portiţă, de a obţine
banii pentru achiziţionarea casei de la Ministerul Educaţiei. Vrem să
facem în anexa casei un centru de cercetare, iar casa să aibă
destinaţie de muzeu", spune cu un optimism devastator Ioan Dănilă.

Dacă
banii vor fi obţinuţi, casa va fi demolată şi reconstruită după vechiul
model, acum aflându-se într-o stare avansată de degradare. Pentru
amenajare, profesorul speră să primească finanţare de la Agenţia de
Dezvoltare Nord-Est.

O CHIRIE PREA MARE
În
ceea ce priveşte fosta casă a familiei Alecsandri din Iaşi, în care a
copilărit Vasile Alecsandri şi care a fost până în 2007 Muzeul
Teatrului, aceasta a fost retrocedată fostului proprietar. Carol
Theitler a obţinut clădirea în care a funcţionat primul Muzeu al
Teatrului din România în urmă cu doi ani, după ce s-a stabilit, prin
dispoziţia Consiliului Judeţean Iaşi, din februarie 2007, retrocedarea
în natură a celor 1.100 de metri pătraţi. Din aceeaşi dispoziţie reiese
că Muzeul Teatrului ar fi putut rămâne în acel sediu până în 2010,
pentru că noul proprietar avea obligaţia să menţină destinaţia actuală
a imobilului pentru trei ani de la data emiterii dispoziţiei.

Directorul
Muzeului Literaturii Române din Iaşi, dr Dan Jumară, spune însă că,
pentru ca Muzeul Teatrului românesc să fiinţeze în continuare în casa
Alecsandri, ar fi trebuit să plătească o chirie prea mare.

"Bacăul rămâne oraşul lui Bacovia"



Bacăul vechi cu străzi desfundate, cu magherniţe şi mulţi târgoveţi a
constituit o sursă de inspiraţie pentru poet


Grădina
publică din poemele lui George Bacovia a rămas doar un mic parc,
copleşit de uriaşa catedrală ortodoxă care se construieşte în imediata
vecinătate. Culoarea plumburie a târgului de la începutul anilor 1900 a
fost înlocuită cu cenuşiul blocurilor comuniste. În parcul central,
pacienţii de la spitalul judeţean se plimbă în pijamale, sub
croncănitul asurzitor al ciorilor. "Vrând-nevrând, Bacăul rămâne oraşul
lui Bacovia", spune profesorul Constantin Călin.Cine îl caută pe Bacovia în oraşul său îl poate găsi pe strada pe care
a locuit, în curtea casei memoriale, sau în centrul oraşului, acolo
unde se află statuia poetului - un Bacovia realizat de sculptorul
Constantin Popovici pentru aniversarea din 1971, slab, stingher,
încovoiat. În oraşul de pe Bistriţa circulă şi o legendă despre
statuie: se spune că la inaugurare soţia poetului, Aghata Grigorescu
Bacovia, a avut o criză de nervi în momentul în care a fost dezvelită
statuia. Spunea că aceasta nu îi seamănă poetului. Poate nu îi semăna
soţului George Bacovia, dar poetul se identificase cu opera sa, era
deja o apariţie de plumb, care ţinea pe umeri amurgul violet al
oraşului de provincie. Ca şi azi.

TÂRG DE PROVINCIE CU LOCUINŢE INSALUBRE
"Dacă
vrei să cunoşti bine un poet - spunea Goethe - mergi în ţara lui",
parafrazează profesorul Constantin Călin în primul volum al cărţii
sale, "Dosarul Bacovia". Dar "ţara" lui Bacovia nu mai este. George
Bacovia a scris despre un târg de provincie în care toamna părea a fi
singurul anotimp în care uliţele erau desfundate şi mizere şi în care
Bistriţa curgea neîngrădită, inundând periodic oraşul.

"Pe la
1880, urbea se întindea pe o suprafaţă apreciabilă: peste 700 de
hectare. Cu excepţia uliţei negustorilor şi a proximităţii acesteia,
casele şi bordeiele, în număr de circa 2.000, erau înecate de arbori,
separate de grădini şi de mari terenuri virane, care sporeau impresia
de pustietate. Cât despre centrul comercial... era o îngrămădire
neglijentă, periculoasă de clădiri vechi şi de barăci acoperite cu
şindrilă", notează Constantin Călin. Bacăul era plin de un praf "care
înceţoşa adesea întreg oraşul".

"Murdăria rămâne
caracteristica endemică a locului: uliţe pline de bălegar şi gunoaie,
şanţuri laterale în «permanenţă umplute cu apă înverzită» şi scursori,
locuinţe insalubre, acareturi degradate, curţi interioare duhnind de
dejecţii, debite de carne în aer liber, la soare, pitării «rău făcute,
rău întreţinute», mărfuri alimentare expuse pe trotuar."

"Bacăul
lui Bacovia nu mai există pe străzile actuale ale oraşului. Bacăul lui
Bacovia este în arhive", explică profesorul Constantin Călin. El
povesteşte că, fiind băcăuan prin adopţie din 1962, a avut numai două
momente când a simţit că trăieşte în oraşul lui Bacovia: "Odată, ieşind
de la redacţie şi trecând prin parc, am văzut un amurg superb, cerul
avea o coloratură violet, iar altădată, într-o zi de vară spre toamnă,
mergând pe Strada Trotuş, orizontul îndepărtat mi-a dat senzaţia
aceasta de localitate veche moldovenească, de târg".

"CEI VII SE MIŞCĂ ŞI EI DESCOMPUŞI"
Pornim
pe urmele poetului de la casa memorială, aflată pe Strada George
Bacovia, care a fost deschisă în 1971. În această clădire, familia
poetului s-a mutat abia în 1906. Muzeograful Maria Băitanu este scuzată
că ar fi în concediu şi, fiind chemată de acasă. nu se arată bucuroasă
de oaspeţi. "Să mă lase în pace!", se aude din telefonul
supraveghetoarei vocea muzeografei. Fără ghidaj, privim obiecte fără
viaţă aranjate în camerele în care a trăit familia Vasiliu.

Biroul
la care scria, fotografii, tutun, o învălmăşeală de lucruri care nu-ţi
spun nimic despre nevroticul Bacovia, despre depresiile sale, despre
bolile care l-au măcinat.

În curtea casei memoriale s-au copt
fragii, e o linişte apăsătoare, iar soarele arde oraşul la fel ca în
poezia "Cuptor". Oamenii se mişcă toropiţi de căldură: "Cei vii se
mişcă şi ei descompuşi,/Cu lutul de căldură asudat". Ne mişcăm şi noi
sub razele mult prea calde. Nici un strop de ploaie în Bacău. Cine ar
fi zis!?

PARCUL CIORILOR, BISTRIŢA CADAVRELOR
În
parcul "devastat, fatal, /Mâncat de cancer şi ftizie, /Pătat de roşu
carne-vie/Acum se-nşiră scene de spital". Parcul lui Bacovia, în care
se plimbau oamenii atinşi de bolile vremii, este acum decorat cu flori
şi ciupercuţe, care se aprind la lăsarea întunericului. Numai pacienţii
de la spital se plimbă încă în pijamale pe alei, iar ciorile, exagerat
de multe, croncăne a moarte.

În momentele în care căuta
linişte, George Bacovia mergea pe malul Bistriţei, despre care îi
povestea şi viitoarei sale soţii, Aghata Grigorescu, în scrisorile pe
care i le trimitea de la Bacău. Au şi vizitat împreună lunca Bistriţei
într-una dintre vacanţele pe care Aghata le-a petrecut în Bacău.

Vasile Alecsandri – 190 d e ani de la naştere



Unul din cele mai strălucite genii ale literaturii romîne, „acel rege al poeziei, vecinic, tînăr şi ferice, ce din frunză îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri”, s-a născut la 14 iunie 1818 la Bacău, într-o înstărită, care a dat copiilor o educaţie aleasă. După studii făcute în particular, viitorul poet a urmat pensionul lui Victor Cuénim de la Iaşi, apoi şi-a luat bacalaureatul în litere la Paris. După studii pregătitoare de chimie şi medicină, apoi de drept şi de inginerie, realizate în Franţa şi Germania, studii abandonate de tînărul care nu îşi găsise în ele adevărata chemare, Alecsandri se întoarce în ţară, unde ocupă diverse funcţii onorante printre care şi direcţia, în 1852 a T eatrului Naţional din Iaşi (alături de Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi). Călătoreşte în Europa, şi în cercul prietenilor săi din ţară o cunoaşte pe sora lui Costache Negri, Elena Negri de care îl leagă o pasiune profundă, curmată însă de moartea prematură a iubitei sale. Imaginea fiinţei pierdute îi va inspira poetului versurile din „Steluţa” (transpusă într-o celebră romanţă compusă de D. G. Florescu) şi ciclul „Lăcrimioare”.
Implicîndu-se în idealurile epocii sale şi în mişcarea de emancipare naţională de la 1848, Vasile Alecsandri a militat ca scriitor, om politic şi diplomat pentru propăşirea naţiunii romîne. El a redactat memoriul „Prestaţie în numele Moldovei, al omenirei şi al lui Dumnezeu” şi a colaborat la redactarea programului politic „Principiile noastre pentru reformarea patriei”. A fost deputat de Bacău în divanul ad-hoc al Moldovei (1857), ministru de Externe al Moldovei (1858) şi al Ţării Romîneşti (1859-1860), senator şi ministru Plenipotenţiar la Paris (1855). A avut un rol decisiv în viaţa culturală a ţării, fiind un adevărat ctitor de instituţii şi publicaţii prin care propaga ideea emancipării naţionale prin instrucţie şi educaţie. A fost editor, director de teatru, membru al Societăţii „Junimea”, colaborator al revistelor vremii, iniţiator şi redactor al revistei „România literară”, editor, alături de Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica al revistei „Propăşirea”. A fost profund influenţat de creaţia populară, pe care a cules-o şi a valorificat-o. Uimit de profunzimea şi talentul liric al creatorilor anonimi, Vasile Alecsandri, el însuşi bard de geniu, considera că „tot românul se naşte poet”. În anul 1852 publică prima culegere de „Poezii populare ale românilor. Balade. Cîntice bătrîneşti”, care începe cu balada „Mioriţa”. În anul următor publică „Poezii populare ale romînilor. Balade adunate şi îndreptate”. Versurile sale au fost grupate în ciclurile „Mărgăritărele” (1852-1862), „Doine şi Lăcrămioare” (1853), „Pasteluri” (1868-1869), „Legende” (1872-1876), „Ostaşii noştri” (1878). Este autorul unor piese de teatru nemuritoare, de la “cînticele comice” şi adaptări pînă la personajele tipice caracterizînd năravurile şi preţioasele ridicole ale vremii, ce vor anunţa rolurile clasice ale lui Caragiale. A scris pagini de proză, jurnale de călătorie, legende istorice şi o încercare de roman, „Dridi”. A fost membru fondator şi membru de onoare al Societăţii Literare Române devenită apoi Academia Română, care îi va decerna în 1881, marele premiu pentru excelenta dramă „Despot Vodă”, jucată cu mare succes pe scena Teatrului Naţional. Tot el compune versurile celebre ale „Horei Unirii”, publicată în 1856 de Kogălniceanu în revista „Steaua Dunării”. Susţine ideea unirii Principatelor şi în calitate de ministru de Externe, numit în 1859 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În anul 1860, se îndrăgosteşte de tînăra Paulina Lucasievici (cu care se va căsători mai tîrziu), stabilindu-se la moşia tatălui său de la Mirceşti şi avînd din această legătură, o fiică, Maria.
În anul 1878 Societatea pentru Studiul Limbilor Romane din Montpellier îi acordă premiul pentru „Cîntecul gintei latine”. Încrezător în vocaţia şi destinul neamului său, marele Alecsandri scria: „Latina gintă e regină Între-ale lumii ginte mari; Ea poartă în frunte-o stea divină Lucind prin timpii seculari. Menirea ei tot înainte Măreţ îndreaptă paşii săi Ea merge-n capul altor ginte Vărsînd lumină-n urma ei.” Ciclul de poezie epică publicată tot în 1878 întregeşte opera sa cu titluri precum „Peneş Curcanul”, „Sergentul”, „Hora de la Griviţa”, „Hora de la Plevna”, închinate eroilor din Războiul de Independenţă. După anul 1880, asistă la triumful feeriei naţionale „Sînziana şi Pepelea”, şi a pieselor dramatice în versuri „Fîntîna Blanduziei” şi „Ovidiu”. Suportîndu-şi cu seninătate povara bolii (suferea de mai mulţi ani de cancer), marele poet se stinge la 22 august 1890, în casa lui de la Mirceşti, locul binecuvîntat al copilăriei şi visurilor sale. Pe bolta de aştrii a poeziei romîneşti urma să strălucească un nou Luceafăr.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=14611

Ecou de romanţă cu arome violete

MUZELE LITERATURII ROMÂNE ● Agatha Grigorescu şi-a dedicat viaţa poetului Bacovia Se întîlneau o dată pe an, se plimbau în tăcere sau beau o cafea în camera poetului şi discutau despre revoluţii. Uneori, el cînta la vioară sau îi recita versuri. S-au căsătorit la 12 ani de la debutul poveştii lor de iubire. Poetul, măcinat de proprii demoni, a scris despre amorul de plumb, dar a...

Jurnalul unei iubiri

MUZELE LITERATURII ROMĂNE - Primul ghiont ● Alecsandri se îndrăgosti de o tuberculoasă frumoasă Mă mir cum de nu s-a gîndit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tînăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpîndă ca o lumînare ce abia mai pîlpîie... femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid...

Cum să furi pipa lui George Bacovia