Cantemir[v=]

Rezumarea primului mesaj :

DIMITRIE  CANTEMIR-
3]Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie, oricum..., tăcerea lor vorbeşte!
2]Pierderea vremii bune este maica şi sămânţa vremii rele.
1]Prietenia este inchisoarea sufletului de buna voie in trup strain.
===
Antioh 

Mircea GHIŢULESCU – Familia Cantemir şi istoria unui adulter
Sub titlul Maria Cantemir, ultima dragoste a lui Petru cel Mare, dramaturgul basarabean emigrat la Moscova, Ion Drută, ascunde o istorie anecdotică a familiei Cantemir. De la fondatorul ei, analfabetul Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei (1685–1693), renumit prin faptul că l-a decapitat pe Miron Costin, mare cărturar de orientare polonă (vezi Alb si negru de Ion Luca, Descăpătînarea de Alexandru Sever si Viata lumii de Paul Everac), pînă la Dimitrie, cunoscător de opt limbi si scriitor în cîteva dintre acestea, compozitor si erudit, membru al Academiei din Berlin, propus de însusi Leibniz (cel cu teoria că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, de care făcea haz Voltaire în povestirea Zadig sau Optimistul), si la fiul său Antioh pentru care limba maternă a dispărut cu desăvîrsire, devenind un marcant fabulist rus înainte de Krâlov, Cantemirii au traversat o epocă de cultură mai rodnică decît cea politică. Dimitrie a reusit în scurta sa viată să impună cîteva opere de renume european si a reusit să facă uitată ridicola sa domnie de două săptămîni pe tronul Moldovei. Ion Drută, care nu si-a pierdut nici umorul, nici credinta ortodoxă usor fundamentalistă, nici atasamentul pentru rusi care i-a fost imputat de contemporanii de la Chisinău si Bucuresti, se ocupă aici de un incident romantic din viata lui Petru cel Mare, dragostea cu Maria, fiica lui Dimitrie Cantemir, care, ne spune Ion Drută, era cît pe ce să se lase cu un mostenitor ruso-român (sau, hai să-i spunem ruso-moldav, să-i placă si lui Ion Drută) la tronul Rusiei. Mari interese imperiale au împiedicat nasterea, dar Petru cel Mare moare cu numele Mariei pe buze, iar Maria, la rîndul ei, va depune necontenit flori la mormîntul bărbatului iubit. O delegatie de „paparazzi” vine în final la palatul Cantemirestilor din Moscova să cerceteze urmele acestei iubiri, scrisori, suveniruri, talismane. Într-adevăr, Maria, care, între timp, s-a călugărit, le păstrează într-un pretios cufăras.
S-ar putea ca Maria Cantemir… să fie cea mai bună dintre piesele lui Ion Drută pentru că subiectul (foarte cinematografic), cu mai multe paliere, „bate” încrucisat si, nu în ultimul rînd, pentru că stilul nu mai e subminat de ruso-româna pe care Drută o crede „limbă moldovenească”. Piesa începe excelent cu o nuntă penibilă în tabloul întîi, unde, beat fiind, Petru cel Mare îl pune pe mirele cam tomnatic Dimitrie Cantemir să danseze din buric după obiceiul turcesc, urmată de o scenă si mai rusinoasă în care Tolstoi (da, strămosul romancierului), seful serviciilor secrete tariste, îl convinge pe fostul domnitor moldovean să codosească împreunarea fiicei sale Maria cu tarul spre a naste un fiu. Ca si cum umilintele bietului savant nu ar fi fost de ajuns, mai aflăm că a scăpat ca prin urechile acului de turci după dezastrul de la Stănilesti travestit într-una din rochiile tarinei. Toată lumea îl pune la punct pe nefericitul academician al Berlinului: „Împăratul ti-a dat mosii una după alta, te-a pus la masa de scris si tot ce-ai adunat tu în lădita ceea de fier a fost scris aici în Rusia” – îi aminteste Tolstoi. Cu promisiunea că va primi titlul de conte (ceea ce s-a si întîmplat, pentru că l-a transmis strănepotului romancier), Tolstoi strică singur ce a construit, din ordinul tarinei Ecaterina, si îl plăteste pe medicul grec al curtii să provoace o întrerupere de sarcină în luna a sasea, pentru ca mostenitorul lui Petru să nu se nască. Visul unui ruso-român pe tronul „celei de a treia Rome” s-a spulberat. Ne apropiem, astfel, de adevăr, pentru că nu subiectul este miza comediei lui Drută, cum ar părea, ci brandul Dimitrie Cantemir asa cum, odinioară, poetul roman Ovidiu era brandul lui Vasile Alecsandri în drama cu acelasi titlu. Asa cum Alecsandri punea românii în descendentă nemijlocită cu literatura latină prin intermediul lui Ovidiu, tot asa Ion Drută pune „valahii” în contact direct cu cultura rusă.
Iar povestea romantică dintre Petru si Maria este gîndită, evident pentru succesul public. Cît de romantic putea fi Petru cel Mare (care, în alte versiuni, bunăoară Petru sau Petele în soare de Vlad Zografi, bea vodcă cu găleata si se purta ca un rinocer) este greu de imaginat si nici autorul nu insistă pe aceste detalii. Dintre toate calitătile teatrale, nu putine, pe care le etalează Ion Drută, cea mai importantă este aceea de creator de personaje. Nu personajele consacrate (Petru cel Mare, Dimitrie Cantemir) sînt cele mai seducătoare. Cele de rangul al doilea te stîrnesc, pentru că obligatiile documentare nu sînt constrîngătoare. Tolstoi, Piotr Andreevici, seful serviciilor secrete tariste, întrece prin fătărnicie orice alt portret literar posibil. Un brav precursor al KGB-ului, stăpîn absolut peste suspinele de moarte din fortăreata Petropavlovskaia, iată strămosul contelui Leon Tolstoi. Nu mai putin bizar este filosoful Osterman, discipol al lui Leibniz, care poartă o controversă, nu prea relevantă, despre campania din Persia pe marginea unei căni cu apă, concluzia fiind că Rusia are nevoie de foarte multă apă, deci invazia Persiei este absolut necesară. Ca să nu mai vorbim de un personaj genial, Călugărul schiop, care „sterge sărutările de pe icoane”! Din păcate, desi apărută sub egida Editurii Academiei, cartea nu este scutită de grave greseli („însusi cana” în rostirea academicianului Cantemir nu sună prea academic) si de completa ignorare a redactării unui text dramatic. Cum se stie de sute de ani, indicatiile de regie, decor etc. se tipăresc cu litere cursive/italice, iar replicile propriu zise cu litere drepte. Aici este exact invers, de unde si senzatia că nu mai stii cînd vorbeste personajul si cînd autorul.

Dimitrie Cantemir , Sabin Popescu, 10/29/2008
Pe 26 octombrie 2008 s-au implinit 335 de ani de la nasterea celui mai mare reprezentant al umanismului romanesc, Dimitrie Cantemir. Domn al Moldovei intre anii 1710-1711, Cantemir a avut o formatie enciclopedica cu preocupari in diferite domenii: istorie, filosofie, literatura, matemati...


Domnitor patriot si mare carturar, Dimitrie Cantemir este una din figurile cele mai de seama de la sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea. Dimitrie Cantemir, prin prodigioasa lui activitate, reprezinta in cultura romaneasca un moment hotaritor, in evolutia spre lumea moderna. A fost un deschizator de drumuri noi, in multiple domenii de creatie, un spirit care respira atmosfera intelectuala a Europei, istoric, literat, geograf, dar mai presus de toate un filozof in toate aceste ramuri de activitate intelectuala pe care le-a ilustrat. Dimitrie Cantemir s-a nascut la Iasi, la 26 octombrie 1673, ca fiu al viitorului domn al Moldovei, Constantin Cantemir (1685-1693). Familia este de origine razaseasca din tinutul Faldului, impresurata de nevoi in secolul al XVII-lea, dar mindra si activa in societatea moldoveana. Tatal sau era pe atunci un mic boier ce-si petrecuse timpul legat de cariera armelor. Primele studii de limba si literatura greaca, retorica, logica, filozofie naturala si teologie ortodoxa Dimitrie Cantemir le-a facut in tara, sub conducerea invatatului grec Ieremia Cacavelas. Trimis in 1688 ca ostatic al tatalui sau pe linga Poarta otomana, Dimitrie Cantemir urmeaza cursurile Academiei grecesti de pe linga Patriarhia din Constantinopol, studiind limbi straine, indeosebi greaca si latina, literatura clasica, istorie si, bineinteles, iarasi teologie ortodoxa. Dupa terminarea studiilor, el ramine, cu mici intreruperi, in capitala Imperiului otoman, ca reprezentant al fratelui sau Antioh Cantemir, pina in 1710, pastrind strinsa legatura cu cercurile diplomatice de acolo, dar si cu cele culturale, grecesti si turcesti. La 10 decembrie 1710, la 33 de ani, Dimitrie Cantemir ajunge domn al Moldovei ca un credincios al Imperiului otoman. Tratatul cu Petru cel Mare invedereaza orientarea lui in problema independentei Moldovei, incercarea totodata de inlaturare a fractiunilor boieresti, in spiritul unor principii care au originea in ratiunile absolutismului. Lupta pentru independenta a legat-o de corespunzatoarele masuri interne menite sa limiteze suprematia oligarhiei boieresti, infringerea de la Stanilesti pe Prut a insemnat nu numai o infringere militara, ci si curmarea unei orientari politice menita sa asigure o domnie in spiritul veacului. Pierderea bataliei cu turcii din 8-12 iulie 1711, la care Dimitrie Cantemir a luat parte alaturi de rusi, a determinat plecarea lui in Rusia. Contactul cu Rusia reformelor lui Petru cel Mare deschide in bibliografia cantemiriana seria unor lucrari fundamentale, care se resimt de pe urma influentelor iluminismului timpuriu, alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse, atasate ideilor leibniziene. A fost nu numai sfetnicul avizat al lui Petru cel Mare in problemele lumii orientale, turcesti in mod deosebit, dar si un carturar atasat politicii de renovare a societatii rusesti. Mediul prielnic de la Curtea lui Petru cel Mare a favorizat activitatea sa stiintifica si dezvoltarea gindirii sale filozofice si social-politice care, cu toate limitele ei idealiste, cuprinde valoroase elemente progresiste. Prin eruditia sa a stirnit curiozitatea si interesul Academiei din Berlin, al carei membru a fost ales la 11 iulie 1714. in 1722 participa la campania intreprinsa de Rusia impotriva Persiei. in acest timp, boala de care suferea de multa vreme, diabet, se agraveaza si este nevoit sa se intoarca la resedinta sa din Dimitrovka. in seara zilei de 21 august 1723, Dimitrie Cantemir se stinge din viata Corpul neinsufletit i-a fost transportat la Moscova si acolo a fost inmormintat in mica biserica Sfintii Constantin si Elena, zidita de el. Osemintele i-au fost aduse in tara in 1935 si reinhumate in biserica Trei Ierarhi din Iasi. Opera lui Dimitrie Cantemir este extrem de diversa, pe masura eruditiei savantului, in ea s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-politica a Moldovei. Descrierea Moldovei (1716), lucrare scrisa la cererea Academiei din Berlin, este destinata sa faca cunoscuta Moldova cercurilor culturale occiden-~tale si reprezinta prima monografie geografica romaneasca, in domeniul geografiei, a mai elaborat lucrari, harti si profile privind Constantinopolul si partea estica a Caucazului. Este autorul uneia dintre primele istorii ale Imperiului otoman, Cresterea si descresterea curtii otomane (1714-1716). Ea raspundea unei necesitati politice, intr-un moment in care criza imperiului era evidenta. Cartea a fost o lucrare de capatii pentru diplomatia europeana, datorita traducerilor in engleza (1734, 1735), in franceza (1743), in germana (1745). Tot in Rusia a redactat si alte lucrari, printre care mentionam: Viata lui Constantin Cantemir (1716-1717), Evenimentele Cantacuzindor si ale Brincovenilor (1717-1718), Sistema religiei mahomedane (1722). Cea mai importanta scriere a lui Dimitrie Cantemir ramine, pentru cultura noastra, Hronicul romano-moldo-vlahilor (1719-1722). A fost opera lui capitala, un testament pe care il transmite posteritatii, neamului sau. Scrierea a fost destinata sa cuprinda toata istoria romanilor de la origini pina in epoca contemporana, in lucrare, staruie ideea unitatii poporului roman, ideea latinitatii si continuitatii sale in Dacia. Hronicul evidentiaza o vasta problematica social-politica, interesind realitatile romanesti, domnia, feudalismul in Moldova, asuprirea otomana, boierimea si taranimea. Dimitrie Cantemir a pus in Hronic si problema rolului romanilor in istoria universala. Nobletea neamului romanesc consta nu atit in ilustra ascendenta romana, cit in faptul ca se trage din purtatorii unei stralucite civilizatii. Dimitrie Cantemir deschide in istoriografia noastra, pe urmele Costinilor, preocuparea pentru istoria culturii, pentru istoria universala. Prin Cantemir, se poate afirma ca istoria nationala este integrata valorilor europene, el stabilind locul si rolul poporului roman in istoria continentului. De la el ne-au ramas si importante lucrari cu caracter literar Divanul sau gilceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul tiparita la Iasi in 1698 si dedicata fratelui Antioh, este o lucrare de tinerete influentata de Ieremia Cacavelas. Importanta artistica cea mai mare, data fiind originalitatea si maturitatea autorului, o are - intre toate operele lui Dimitrie Cantemir -Istoria ieroglifica (1705), prima incercare de roman social din literatura romana, prin care satirizeaza, recurgind la alegorie, boierimea intriganta si acaparatoare a paminturilor taranilor. Umanist cu multiple preocupari, Dimitrie Cantemir s-a ocupat si de muzica, fiind un abil interpret al instrumentelor turcesti ney si tambur. El a si inventat un sistem de notatie pentru muzica turca. Cantemir ca bun cunoscator si teoretician al muzicii orientale este autorul unui studiu despre muzica turceasca si al unor culegeri de cintece turcesti, ca si al unui studiu intitulat: Explicatia stiintei muzicii intr-un chip mai amanuntit. Deasemenea a cules date despre instrumentele muzicale, obiceiurile si datinile populare romanesti, despre muzica de ceremonial. Dimitrie Cantemir a fost primul autor roman de lucrari filozofice propriu-zise. Gindirea lui filozofica reflecta lupta dintre conceptiile religioase medievale si cele laice moderne, vadind tendinte inaintate, rationaliste. Opera de maturitate se caracterizeaza prin tendinta de separare a stiintei de teologie, prin asimilarea influentei neoaris-totelice, prin sustinerea existentei determinismului in natura si societate Scrierile stiintifice, filozofice si literare ale lui Dimitrie Cantemir au adus intr-o epoca de predominare a ideologiei religioase, o contributie de seama la dezvoltarea orientarii laice in cultura romaneasca. El este cel mai de seama ginditor si om de stiinta din cultura romaneasca veche.
...

Dimitrie Cantemir

Pe 26 octombrie 2008 s-au implinit 335 de ani de la nasterea celui mai mare reprezentant al umanismului romanesc, Dimitrie Cantemir. Domn al Moldovei intre anii 1710-1711, Cantemir a avut o formatie enciclopedica cu preocupari in diferite domenii: istorie, filosofie, literatura, matemati...


Domnitor patriot si mare carturar, Dimitrie Cantemir este una din figurile cele mai de seama de la sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea. Dimitrie Cantemir, prin prodigioasa lui activitate, reprezinta in cultura romaneasca un moment hotaritor, in evolutia spre lumea moderna. A fost un deschizator de drumuri noi, in multiple domenii de creatie, un spirit care respira atmosfera intelectuala a Europei, istoric, literat, geograf, dar mai presus de toate un filozof in toate aceste ramuri de activitate intelectuala pe care le-a ilustrat. Dimitrie Cantemir s-a nascut la Iasi, la 26 octombrie 1673, ca fiu al viitorului domn al Moldovei, Constantin Cantemir (1685-1693). Familia este de origine razaseasca din tinutul Faldului, impresurata de nevoi in secolul al XVII-lea, dar mindra si activa in societatea moldoveana. Tatal sau era pe atunci un mic boier ce-si petrecuse timpul legat de cariera armelor. Primele studii de limba si literatura greaca, retorica, logica, filozofie naturala si teologie ortodoxa Dimitrie Cantemir le-a facut in tara, sub conducerea invatatului grec Ieremia Cacavelas. Trimis in 1688 ca ostatic al tatalui sau pe linga Poarta otomana, Dimitrie Cantemir urmeaza cursurile Academiei grecesti de pe linga Patriarhia din Constantinopol, studiind limbi straine, indeosebi greaca si latina, literatura clasica, istorie si, bineinteles, iarasi teologie ortodoxa. Dupa terminarea studiilor, el ramine, cu mici intreruperi, in capitala Imperiului otoman, ca reprezentant al fratelui sau Antioh Cantemir, pina in 1710, pastrind strinsa legatura cu cercurile diplomatice de acolo, dar si cu cele culturale, grecesti si turcesti. La 10 decembrie 1710, la 33 de ani, Dimitrie Cantemir ajunge domn al Moldovei ca un credincios al Imperiului otoman. Tratatul cu Petru cel Mare invedereaza orientarea lui in problema independentei Moldovei, incercarea totodata de inlaturare a fractiunilor boieresti, in spiritul unor principii care au originea in ratiunile absolutismului. Lupta pentru independenta a legat-o de corespunzatoarele masuri interne menite sa limiteze suprematia oligarhiei boieresti, infringerea de la Stanilesti pe Prut a insemnat nu numai o infringere militara, ci si curmarea unei orientari politice menita sa asigure o domnie in spiritul veacului. Pierderea bataliei cu turcii din 8-12 iulie 1711, la care Dimitrie Cantemir a luat parte alaturi de rusi, a determinat plecarea lui in Rusia. Contactul cu Rusia reformelor lui Petru cel Mare deschide in bibliografia cantemiriana seria unor lucrari fundamentale, care se resimt de pe urma influentelor iluminismului timpuriu, alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse, atasate ideilor leibniziene. A fost nu numai sfetnicul avizat al lui Petru cel Mare in problemele lumii orientale, turcesti in mod deosebit, dar si un carturar atasat politicii de renovare a societatii rusesti. Mediul prielnic de la Curtea lui Petru cel Mare a favorizat activitatea sa stiintifica si dezvoltarea gindirii sale filozofice si social-politice care, cu toate limitele ei idealiste, cuprinde valoroase elemente progresiste. Prin eruditia sa a stirnit curiozitatea si interesul Academiei din Berlin, al carei membru a fost ales la 11 iulie 1714. in 1722 participa la campania intreprinsa de Rusia impotriva Persiei. in acest timp, boala de care suferea de multa vreme, diabet, se agraveaza si este nevoit sa se intoarca la resedinta sa din Dimitrovka. in seara zilei de 21 august 1723, Dimitrie Cantemir se stinge din viata Corpul neinsufletit i-a fost transportat la Moscova si acolo a fost inmormintat in mica biserica Sfintii Constantin si Elena, zidita de el. Osemintele i-au fost aduse in tara in 1935 si reinhumate in biserica Trei Ierarhi din Iasi. Opera lui Dimitrie Cantemir este extrem de diversa, pe masura eruditiei savantului, in ea s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-politica a Moldovei. Descrierea Moldovei (1716), lucrare scrisa la cererea Academiei din Berlin, este destinata sa faca cunoscuta Moldova cercurilor culturale occiden-~tale si reprezinta prima monografie geografica romaneasca, in domeniul geografiei, a mai elaborat lucrari, harti si profile privind Constantinopolul si partea estica a Caucazului. Este autorul uneia dintre primele istorii ale Imperiului otoman, Cresterea si descresterea curtii otomane (1714-1716). Ea raspundea unei necesitati politice, intr-un moment in care criza imperiului era evidenta. Cartea a fost o lucrare de capatii pentru diplomatia europeana, datorita traducerilor in engleza (1734, 1735), in franceza (1743), in germana (1745). Tot in Rusia a redactat si alte lucrari, printre care mentionam: Viata lui Constantin Cantemir (1716-1717), Evenimentele Cantacuzindor si ale Brincovenilor (1717-1718), Sistema religiei mahomedane (1722). Cea mai importanta scriere a lui Dimitrie Cantemir ramine, pentru cultura noastra, Hronicul romano-moldo-vlahilor (1719-1722). A fost opera lui capitala, un testament pe care il transmite posteritatii, neamului sau. Scrierea a fost destinata sa cuprinda toata istoria romanilor de la origini pina in epoca contemporana, in lucrare, staruie ideea unitatii poporului roman, ideea latinitatii si continuitatii sale in Dacia. Hronicul evidentiaza o vasta problematica social-politica, interesind realitatile romanesti, domnia, feudalismul in Moldova, asuprirea otomana, boierimea si taranimea. Dimitrie Cantemir a pus in Hronic si problema rolului romanilor in istoria universala. Nobletea neamului romanesc consta nu atit in ilustra ascendenta romana, cit in faptul ca se trage din purtatorii unei stralucite civilizatii. Dimitrie Cantemir deschide in istoriografia noastra, pe urmele Costinilor, preocuparea pentru istoria culturii, pentru istoria universala. Prin Cantemir, se poate afirma ca istoria nationala este integrata valorilor europene, el stabilind locul si rolul poporului roman in istoria continentului. De la el ne-au ramas si importante lucrari cu caracter literar Divanul sau gilceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul tiparita la Iasi in 1698 si dedicata fratelui Antioh, este o lucrare de tinerete influentata de Ieremia Cacavelas. Importanta artistica cea mai mare, data fiind originalitatea si maturitatea autorului, o are - intre toate operele lui Dimitrie Cantemir -Istoria ieroglifica (1705), prima incercare de roman social din literatura romana, prin care satirizeaza, recurgind la alegorie, boierimea intriganta si acaparatoare a paminturilor taranilor. Umanist cu multiple preocupari, Dimitrie Cantemir s-a ocupat si de muzica, fiind un abil interpret al instrumentelor turcesti ney si tambur. El a si inventat un sistem de notatie pentru muzica turca. Cantemir ca bun cunoscator si teoretician al muzicii orientale este autorul unui studiu despre muzica turceasca si al unor culegeri de cintece turcesti, ca si al unui studiu intitulat: Explicatia stiintei muzicii intr-un chip mai amanuntit. Deasemenea a cules date despre instrumentele muzicale, obiceiurile si datinile populare romanesti, despre muzica de ceremonial. Dimitrie Cantemir a fost primul autor roman de lucrari filozofice propriu-zise. Gindirea lui filozofica reflecta lupta dintre conceptiile religioase medievale si cele laice moderne, vadind tendinte inaintate, rationaliste. Opera de maturitate se caracterizeaza prin tendinta de separare a stiintei de teologie, prin asimilarea influentei neoaris-totelice, prin sustinerea existentei determinismului in natura si societate Scrierile stiintifice, filozofice si literare ale lui Dimitrie Cantemir au adus intr-o epoca de predominare a ideologiei religioase, o contributie de seama la dezvoltarea orientarii laice in cultura romaneasca. El este cel mai de seama ginditor si om de stiinta din cultura romaneasca veche.
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=7437

Minoritatile in “Descrierea Moldovei”
Celebra lucrare “Descriptio Moldaviae” a domnitorului si istoricului Dimitrie Cantemir prezinta si pe “ceilalti locuitori ai Moldovei”, adica minoritatile etnice, impreuna cu statutul, indeletincirile si obiceiurile lor. Va propunem o recitire a citorva fragmente di aceasta scriere cu caracter geografic, politic, religios si cultural.
***
Istoricul si omul politic Dimitrie Cantemir s-a nascut la 23 octombrie 1673. Era fiul lui Constantin voda Cantemir (1685-1693) al Moldovei. Intre 1688-1691 este ostatic la Stambul pentru credinta tatalui sau fata de Poarta si studiaza la Academia Patriarhiei Ortodoxe din capitala imperiului. In timpul domniei fratelui sau Antioh (1695-1700) este reprezentant al acestuia la Poarta. Pe 14 noiembrie 1710 este numit domn al Moldovei. Dupa infrangerea de la Stanilesti (12 iulie 1711) a fortelor aliate moldo-ruse in fata otomanilor este obligat sa se refugieze in Rusia. In exil, in 1716, redacteaza in latina "Descriptio Moldaviae", o lucrare cu caracter geografic, politic, religios si cultural. Moare la 21 august 1723.
*
In partea politica a volumului, in capitolul Despre ceilalti locuitori ai Moldovei, Cantemir prezinta minoritatile din principat: „Afara de moldoveni, ai caror stramosi au venit indarat din Maramures, mai locuiesc in Moldova si greci, albanezi, sirbi, bulgari, lesi (n.n. – polonezi), cazaci (n.n.- ucraineni), rusi, unguri, nemti, armeni, evrei si tiganii cei cu multi copii. Grecii, albanezii, sirbii si bulgarii traiesc slobozi in Moldova si parte se indeletnicesc cu negutatoria, parte slujesc cu leafa domniei. Nemtii, lesii si cazacii sint putini, fie osteni, fie slujitori la curte; dintre lesi citiva au fost ridicati in rindul boierilor. Armenii se socotesc supusi, la fel ca si tirgovetii si negutatorii din alte cetati si tirguri ale Moldovei si platesc domnului aceeasi dajdie. Ca si papistasii, ei au biserici tot atit de mari si la fel de impodobite ca si bisericile dreptcredinciosilor si urmeaza slobozi legea lor. Asemeni si evreii se socotesc supusi; ei trebuie sa plateasca o dajdie mai mare decit cea obisnuita. Nu au alta indeletnicire decit negutatoria si sa tina hanuri. Pot sa–si faca sinagoga oriunde voiesc, insa nu de piatra, ci numai de lemn. Rusii si ungurii au fost totdeauna in Moldova vecini (n.n. – tarani dependenti). Tiganii sint imprastiati ici si colo in toata Moldova si nu afli boier care sa nu ai ba in stapinirea sa citeva salase de-ale lor. De unde si cind a venit acest neam in Moldova? Nu stiu nici ei insisi si nici nu se gaseste nimic despre dinsii in croncile noastre. Toti tiganii, din toate tinuturile, au acelasi grai, care este amestecat cu multe cuvinte grecesti si pesemne si persienesti. Ei nu au alta indeletncire afara de fierarie si zlatarie (...) Asemenea in Iasi si in alte tirguri traiesc multi turci, care fac negutatorie; insa nicaierinu le este ingaduit sa-si cumpere mosii sau vreo casa la sat sau la tirg; cu atit mai putin sa-si zideasca moschei sau sa-si faca rugaciunile la vedere dupa slujba lor religioasa plina de eresuri. Poarta turceasca nu a staruit vreodata sa li se ingaduie aceasta. Deie domnul sa taca pe vecie! (...)”
In capitolul Despre boierimea moldoveneasca, istoricul descrie ridicarile la rangul de boier facute de domni din rindurile minoritatilor epocii. „(...) Asemeni mai stim despre ei (n.n. dregatori moldoveni) ca in satele din Moldova pustiite de navalirile tatarilor, au asezat tarani goniti din Tara Leseasca, iar satele ridicate din nou de dinsii, fie ca le-au adaugat numele lor, fie ca – lucru mai de crezut – au luat satele ca semn al boieriei lor. Asemenea se stie prea bine ca in vremea care a urmat – cind tarile sirbilor si bulgarilor au fost nimicte de puterea turceasca si a cazut sub stapinirea straina si cetatea de scaun a grecilor (n.n. – Constantinopol), multe din neamurile boieresti cele mai de frunte ale acestor neamuri au fugit in Moldova, care era locul de scapare al tuturora in vrema aceea si pentru credinta lor au dobindit impamintenirea si boieria. Asemenea s-a intimplat si cu citeva neamuri boieresti ale tatarilor, care au fost luate ostatece in razboaiele necontenite dintre sciti (n.n. – tatari) si moldoveni sau care din pricina gilcevilor dintre ei s-au plecat domnilor de bunavoia lor, s-au crestinat si s-au sosotit vrednice sa slujeasca tara in dregatorii poltice sau ale oastei. Dupa aceea, cu deosebire in veacul din urma, de cind s-au inceput sa se trimita domnii in Moldova de la Tarigrad (n.n. – Constantinopol), acestia isi cumparau robi cerchezi si abasieni (in vremea cind nu erau inca domni si se aflau la Tarigrad) si dupa ce isii aratau credinta fata de stapin, slujindu-i multa vreme, ii puneau mai intii in slujbele curtii domnesti, iar pe urma iii ridicau si in rindurile boierilor, care le aducea privilegiile nobilimii. Domnii au primit in rindurile boierilor si vreo citeva neamuri lesesti, cu deosbire pe acelea care erau cele mai cu priinta tarii Moldovei, tot asa cum, dimpotriva, multi moldoveni au fost primiti in boierimea leseasca.(...)”
In sfirsit, in capitolul Despre oastea moldveneasca, autorul vorbeste despre mercenarii straini din armata tarii sale. „Numai ca dupa acest vremuri puterea moldovenilor a decazut asa de mult – atit din pricina tulburarilor dinlauntru, cit si din pricina uneltirilor turcilor, care in razvratirile domnilor au gasit prilej ca sa rapeasca faima coroanei moldovenesti – astfel ca acum abia mai este in stare sa ridice in fata dusmanului 6 pina la 8000 de oameni. Iar acestia se impart in osteni cu intelesul cel adevarat, adica cei care slujesc cu o leafa stiuta si osteni de scuteala care, pentru slobozenie de dari, slujesc in oaste pe cheltuiala lor.
Peste ostenii cu intelesul cel adevarat sint pusi:
Basbuluc-basa. Acesta porunceste peste 10 bulucbasi sau capitani, iar fiecare dintre acestia are sub el cam 100 de seimeni.
Iar seimeni in limba turceasca se numesc ostenii adusi din Serbia, Bulgaria, Albania si Grecia, care sint tinuti cu buna leafa pentru straja domnului, care se schimba in toata vremea la curte, unde isi au locuintele de jur imprejurul zidurilor.
Patru capitani nemti, odinioara capetenii peste o mie de oameni, mai au sub steagul lor baia 25 de oameni.
Patru capitani cazaci, care asemenea aveau pe vremuri la porunca lor 1000 sau chiar mai multi osteni, dar care acum abia mai au 40 pina la 50 de oameni din neamul lor, de obicei din ceata zaporojenilor (n.n. – de la Nipru).
(...) Capitanii tatarilor lipcani (care este numele scitilor ce locuiau in Lituania si care sint mahomedani). Acestia sint patru sau mai multi, dupa cum vrea domnul.
Besli-agasi , care are sub dansul doi capitani ai besliilor. Iar beslii sint tatari sau turci, pe care domnul ii tine ca sa stavileasca impilarile ostilor turcesti si ca sa poata pedepsi pe turci, cind acestia se desfrineaza, fiindca musulmanii socotesc nelegiuire daca un mahomedan este pedepsit sau batut de un necredincios, cum le zic ei, de obicei, crestinilor.(...)

Cantemir - oeconomiae peritus

Lucrare semnata de Dimitrie Cantemir, donata Basarabiei
Chisinau, Basarabia/Romanian Global News
Lucrarea stiintifica "Istoria Imperiului Otoman", scrisa de Dimitrie Cantemir si editata la Hamburg in anul 1745, a fost donata Basarabiei de catre doi oameni de afaceri turci.Potrivit unui comunicat de presa emis de Presedintia Moldovei, Mete Bora si Selim Bora, conducatori ai companiei turce „Suma”, specializata in domeniul constructiilor, aflati in vizita in Basarabia, i-au inmanat presedeintelui Vladimir Voronon volumul respectiv, achizitionat de Mete Bora in cadrul unei licitatii, desfasurate in Turcia. Donatia investitorului turc a fost facuta cu prilejul implinirii a 333 de ani de la nasterea lui Dimitrie Cantemir.

DIMITRIE CANTEMIR. MODERNITATEA ROMANULUI AUTOBIOGRAFIC

A trebuit să vină, în fine, Cantemir ca să putem vorbi astăzi de un autentic gest întemeietor, crearea celui dintîi text fictional de structură românească: Istoria ieroglifică. Pe lîngă mutatia radicală produsă de el prin negarea paradigmei perimate a povestirii nonfictive, dar plină de întelesuri, a cronicarilor si trecerea la fictiunea romanescă de mare amploare, principele genial, total dezinhibat, îsi integrează cu îndrăzneală opera în fluxul european si oriental al literaturii contemporane lui. La 1700, literatura lumii era, în mare parte, încă la ora discursului alegoric preferat de mari scriitori, pe toată întinderea secolului luminilor. La aproape două decenii după Cantemir, Montesquieu va publica, sub văl oriental, subversiva alegorie epistolară, preacunoscută, sub titlul Les lettres persanes, tipărită sub anonimat la Amsterdam (1721), dar, oricum, în timpul vietii autorului. Si tot la celălalt capăt al Europei, în spatiul britanic, în 1726, mult după romanul lui Cantemir (rămas, vai, în manuscris pînă în 1883), vor apare Călătoriile lui Gulliver, care i-au adus faima universală irlandezului Swift. Romanul lui Cantemir îi stă alături prin măiestria substituirilor alegorice, prin simbolurile si sarcasmul satirei ce vizează o lume grotescă, în toate ipostazele ei, ca realitate posibilă în esentă, cum e orice fictiune. Viziunea, în ansamblu ca si în detalii, meritată de obiectul reflectării, atît de provocator în actualitatea lui, ne-ar legitima să-l socotim pe Cantemir contemporanul nostru. De-ar fi mai bine si mai mult citită Istoria ieroglifică, am invoca astăzi sententiile principelui tot atît de des, pe cît aducem în limbajul uzual sintagme din Costin, Eminescu si Caragiale. Dar, destinul i-a rezervat lui Cantemir faima europeană de istoric al Imperiului otoman si nu de romancier. Posteritatea istorico-literară si-l revendică, asa cum e drept, pe Cantemir autorul romanului iluminist, scris în anii 1704-1705, cînd în Europa abia începea să se cristalizeze gîndirea epocii luminilor. Raportată la romanul grec tîrziu, Istoria ieroglifică înseamnă continuitate, iar în comparatie cu istorisirea nudă din cronici e o adevărată revolutie în istoria scrisului românesc.
Însă nu despre precedenta cărtii lui în cronologia marilor alegorii europene ale secolului al XVIII-lea vrem să vorbim. Recitirea cărtii labirintice are o intentie precisă, relevarea a ceea ce a rămas viu din romanul cantemirian ca tehnică narativă, răspunzînd astfel ideii de modernitate, în întelesul pe care îl dăm noi termenului ce poate fi sinonim cu actual. Considerată a fi, la vremea ei, o carte subversivă si de aceea nepublicată, Istoria ieroglifică ar fi primul „roman de sertar” din literatura română, dar nu si ultimul. Cenzura politicului asupra spiritului nu e deloc nouă.
Intitulîndu-si astfel romanul, Cantemir înnobilează, complică, subtilizează fabula, o revigorează. „O fabulă este o lume posibilă” imaginată ca „istorie”, închegată din fantasmele autorului incomod, ca si romanul lui. Dacă este ieroglifică, înseamnă că e cifrată cu ajutorul semanticii animaliere universale, pe alocuri ajustată, transformată chiar, spre a răspunde vointei autorului de a mistifica subiectiv istoria reală.
Dar, dincolo de acest obrăzar, condamnat la desuetudine, care mai mult descoperă decît acoperă si care nu e altceva decît limbaj codificat, formal considerîndu-l, cartea principelui fondator în istoria fictiunii narative românesti se ridică deasupra contextului extrem de sărac estetic si uzează, studiat, de tehnici structurante perfect actuale. Asupra cîtorva dintre ele vom întîrzia.
Stiind bine că zdruncină tipul naratiunii lineare a cronicii si că astfel schimbă canonul, Cantemir se asază explicit în descendenta romanului grec. Ceea ce-l preocupă mai întîi e ordinea temporală, structurarea evenimentelor, diegeza deci, în ideea de a releva cauzalitatea umană a întîmplărilor prezentate, ce-si pot avea explicatia într-un trecut rememorat cu necesitate. De aceea e invocată, drept model, tehnica in medias res, veche de cînd există romanul grec al lui Heliodor, Etiopicele si totusi nouă, de vreme ce e o problemă încă actuală a romanului. Tehnica rememorării, ca întoarcere explicativă în trecut, nu mai trebuie să insistăm, e utilizată, pînă la uzură, si astăzi în arta construirii romanului, cu largă influentă si asupra cinematografiei actuale de calitate. În ce-l priveste pe Cantemir, demonul explicativ era atît de activ, încît în excesele lui identificăm una dintre principalele surse ale barocului în idei, procedee si stil.
În interiorul acestei vechi si totusi noi structuri romanesti, nouă pentru că a suportat avataruri si adaptări, Cantemir utilizează surprinzător de multe strategii narative viabile si astăzi, unele chiar supralicitate. Dar la ceasul acela ele erau de o absolută noutate în literatura de limbă română. Reperele principelui erudit erau universale. Am putea divaga si pe ideea dacă nu cumva eruditia sufocă unele pagini, dacă parantezele scientiste nu ies din cadrul discursului satiric, care este si noima romanului.
Tehnicile narative utilizate asigură varietatea comunicării faptelor, autorul îsi maschează mereu prezenta, se retrage temporar si se lasă înlocuit de alte voci, care, aparent, nu mai sînt ale lui, ci ale personajelor. Asa, primele părti ale romanului se compun din discursuri, care mai de care mai caricaturizant, rostite în stil direct, într-o adunare politică electorală. Estetizînd retorica, autorul îmbracă, pe rînd, haina verbală, mereu alta, adecvat croită pe talia intelectuală a vorbitorului. Ideea de a pune în dialog „oratorii”, care se contrazic, se provoacă, se denigrează, aduce un spor de dramatism sui generis în intentia de a discredita nivelul parlamentarismului sud-est european, nu numai cel de la 1700.
Întregul narativ al romanului absoarbe în compozitie numeroase apologuri povestite cu pasiune si tîlc de mai multe personaje. Cele mai frumoase sînt povestile Vulpii, întelese azi ca instrumente de caracterizare indirectă a unui personaj. Cu aceste fabule în fabulă, Cantemir plăteste un evident tribut manierei narative orientale, cu literatura sa de factură sapientială, dar si mentalitătii populare românesti cu limbajul ei oblic.
Întors din nou cu fata spre modelul grec sau spre textul biblic, Cantemir îsi îmbogăteste structura romanului printr-un întreg capitol (al saptelea), al cărui spatiu, extrem de bogat în simboluri, e acoperit de visul unui personaj proteic si de aceea malefic, Hamelonul. Prezenta visului premonitoriu (dar în romanul cantemirian e mult mai mult decît atît), se identifică deopotrivă în literatura orientului, ca si în cea occidentală, de la antichitate pînă astăzi. Din orice perspectivă ar fi citit, acest episod al romanului face proba că principele a istovit toate posibilitătile de relevare literară a unei psihologii complicate, scăpate de sub cenzura ratiunii, total dezinhibată în stare de somnie. Lăsăm altora să recitească textul, pentru o mai proaspătă interpretare, întrucît un punct de vedere datat l-am exprimat într-un studiu mai vechi.
Din multimea procedeelor moderne, folosite cu o uimitoare sigurantă epică, vom semnala, spre a le releva ca atare, două dintre ele. Cel dintîi se referă la prezenta segmentelor epistolare din părtile ultime ale romanului, toate pe subiecte ce întretin intriga politică. Redactate în stilul epocii, ele sînt adevărate documente ce reflectă o mentalitate caracteristică. Iar în economia povestirii apar ca mijloc de diversificare narativă prin simulacrul epistolar, cu functia retorică de a crea iluzia de realitate verosimilă. Ele sînt introduse cu ostentatie în constructia acestei realităti secunde, univers convenabil alter ego-ului auctorial, Inorogul. Modernitatea e a procedeului. Continutul si stilul rămîn în rama epocii.
Pînă să devină poezie didactică si chiar gen literar, cum e considerată corespondenta între personalităti, ca document istoric si psihologic, sau să se constituie într-o structură studiată de roman epistolar, scrisorile sau „cărtile”, cum le numeste Cantemir, sînt învestite cu functia estetică de insertie narativă ce participă original la compozitia romanului. Ele intră în jocul fictional, sînt un artefact, o inventie ce acuză în subiacent corespondenta diplomatică de joasă calitate. Au doar aparenta documentului, cum sînt si alte documente din paginile satirice ale cărtii. De la ceremonia frazelor introductive si pînă la formulele consacrate de încheiere, aceste secvente epistolare pun în lumină mecanismul literaturizării folosit cu dezinvoltură de autor. Ceea ce imaginează el e, mai întîi, continutul, căruia îi găseste cuvîntul potrivit. Remarcabilă e si iscusinta cu care le montează în text, niciodată lăsate libere, totdeauna escortate de un avertisment introductiv al autorului si urmate, după ce au fost „reproduse” în stil direct, de un comentariu al efectului produs asupra adresantului. Nici un amănunt nu e neglijat. Incorporate organic în jocul fictional alegoric, misivele sînt un ferment ce precipită actiunea spre rezolvarea finală. Mai toate contin delatiuni, informatii compromitătoare, ordine date de Corb sau Hameleon si rapoarte ale supusilor trimisi să-l vîneze pe Inorog si apoi să facă pace cu el, neînvinsul, cel superior tuturor. Deci, scrisorile agravează în stil balcanic relatiile interumane, ca mai apoi să le pacifice interesat. Multimea scrisorilor si rolul lor de orientare a actiunii ar îndreptăti afirmatia că, cel putin în partea finală, Istoria ieroglifică ni se impune, în mod neasteptat de îndrăznet, ca roman epistolar de alură pamfletar. Intriga se tese prin scrisori, dar nu numai. Romanul e o carte a epocii luminilor si modern totodată, gratie duritătii critice care îl anuntă pe Arghezi, cel din grotesca resentimentară Tabletelor din tara lui Kuty.
Încastrate în naratiune, „cărtile” Corbului, ale Soimului si altele înlocuiesc povestirile autorului. Si, ca procedeu de constructie, ele au o înlăntuire dinamică în continut. Scrisorile trimise provoacă un răspuns si împlinesc astfel, fără sincope, povestirea evenimentelor cauzate de ele. O culminatie în ametitoarea circulatie a scrisorilor se constituie din drama scrisorii rătăcite; epistola cade în mîna celui care era incriminat în ea. Curat motiv de proces si schimbări radicale de raporturi în evolutia conflictului. Aici procedeul îsi relevă limita, iar cititorul realizează importanta strategiei epistolare si participarea ei la structura labirintică barocă a romanului. E timpul să mai observăm că epuizarea procedeului vine de acolo că i se folosesc toate posibilitătile. Autorul le „reproduce” în întregime, îsi asumă libertatea de a le rezuma sau, în fine, să facă numai aluzie la continutul unor epistole. Dincolo de aceste trei trucuri, procedeul nu mai oferea nici un fel de resurse. Aceleasi, fără nici o înnoire sînt uzitate în romanul contemporan.
În ordinea hiperbolizării umoristice, apogeul se atinge cu cele două scrisori-raport, trimise Corbului, contradictorii ca atitudine. Una, venită din partea dulăilor, îl incriminează grav pe Inorog, fiind „împodobită”, cum se spune, cu pîri „decît ceneala mai negre”. Cealaltă „carte”, scrisă de Soim, dimpotrivă, apără dreptatea Inorogului, rugînd să înceteze „goana neprietenească”. Comicul, de semnificatie etică, decurge din imaginea vizualizată, subtil punitivă, descrisă de autor, a chinului Corbului de a le citi simultan.
Însă, pe Cantemir literatul, capabil de mari corespondente, scrise cu talent si substantă, îl citim în cea mai izbutită dintre epistolele romanului, „Cartea” Inorogului trimisă Cucosului Europei (ambasadorul Frantei la Istanbul. Compozitional, afectiv si stilistic, textul este exemplar, ca fragment de poezie si filosofie socratică. Aceste pagini ne aduc în minte dialogul Lysis (sau despre phylia), a lui Platon, semn al singurătătii Inorogului, fiintă exceptională aflată în căutarea alteritătii. Sînt rînduri ce contin meditatii adînci pe tema nevoii de celălalt, a afinitătii bazate pe simpatie, iar „simpathia fiica asemănării ieste si din dragoste se naste”. Prietenia desăvîrsită e definită, la persoana a treia, printr-un joc de pronume, hotărît si nehotărît, astfel: „alt el într-altul si alt altul în sine este, trăieste si vietuieste”. La prima vedere poate să pară o încurcătură de limbă, ceea ce de fapt sugerează învestirea totală a unei fiinte în cealaltă. E o aspiratie spre prietenia ideală, invocată într-un moment de criză, cînd Inorogul era victimă pretutindeni vînată. Cum se poate deduce, epistola lirică, exagerînd pericolul, uzează de paroxisme, ca mijloace retorice ale impresionării. Procedeul grefei epistolare ajunge la saturatie atunci cînd se întoarce asupra sa. Cum se întîmplă si cu alte insertii narative din roman. Autorul înfăptuieste o adevărată hermeneutică a textului epistolar scris de un personaj, înstrăinîndu-se obiectiv de text, ca si cum n-ar fi creatia lui.
Modernitatea romanului, subminată de limba „brudie” (nematurizată), cum e numită în prefată, se salvează, cum încercăm să demonstrăm, la nivelul structurii si strategiilor narative mereu schimbate. În această ordine, cel de al doilea si cel mai pregnant semn de modernitate, sporadic întîlnit în proza secolului XX, e procedeul mise en abîme. Un personaj, detasat de trama epică în care el însusi e intens angajat, contemplă textul din afară si judecă arta potrivirii măstilor. Partea a zecea a romanului se constituie, în întregime, din diatriba lungă si complicată (un rezumat al conflictului scris în stiluri variate) a Soimului, rostită în fata si împotriva Corbului. În punctul culminant al discursului, Soimul se aliază autorului atunci cînd acuză direct identitatea de esentă între personaj si mască: „Si nu numai după Istoriia ieroglificească, cu numele Corb, ce asési de trup, cu suflet si cu totului tot, acelasi si adevărat asé să fii te arăti”. E un neasteptat element de regie această pledoarie a personajului în apărarea autorului. Orgolios, acesta ezită să-si valideze singur atribuirea inspirată a măstilor si îi distribuie personajului rolul de a ratifica arta analogiei perfecte între persoana istorică reală (Brâncoveanu) si obrăzarul zoomorf care îl transformă în personaj literar.
Desi eram la începuturile literaturii de fictiune, Cantemir foloseste cu maximă libertate creatoare cele mai diverse strategii de constructie romanescă. Mai mult, controlează distributia ca si eficacitatea lor cu un veritabil talent regizoral. Înaintea lui Călinescu, Dimitrie Cantemir a creat, pentru umanitatea sud-estului european, cea dintîi comedie umană a vietii politice, privită de sus si anatemizată de spiritualul Inorog. Scriind romanul, Cantemir si-a celebrat sublimitatea genială, spre a-si face dreptate, în chip poetic, asezîndu-se deasupra si împotriva tuturor.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/SOROHANdec3.html

DIMITRIE CANTEMIR: ERUDIT SI OM POLITIC

Dintre cărturarii care au ilustrat spiritualitatea românească spre finele veacului de mijloc, faima cea mai întinsă a avut-o si o are încă, fără îndoială, Dimitrie Cantemir. Explicatia stă în valoarea intrinsecă a scrierilor sale, cotate superlativ fată de nivelul epocii, dar si în faptul că ele au circulat în forme accesibile eruditiei si lumii diplomatice. Experienta anterioară si contactul prelung cu învătatii străini i-au revelat de timpuriu necesitatea de a-si scrie operele astfel încît ele să poată fi cunoscute de acestia. Nu era deci vorba de orgoliu („vestit si cu nume mare să mă fac“, cum mărturisea odată), ci de nevoia obiectivă de a-si recomanda tara, prin istoria, cultura si aspiratiile ei, către factorii ce ar fi putut-o sprijini în efortul de redobîndire a statutului si a demnitătii de odinioară. În adevăr, ce-i spunea lui Dimitrie Cantemir, la finele veacului XVII, istoria poporului român si ce concluzii practice a tras cărturarul din studiul acesteia?
Destinat prin nastere să se plaseze în fruntea tării sale, ca fiu de domn, el a avut din capul locului atentia îndreptată spre istorie, chiar si atunci cînd spiritul său enciclopedic îmbrătisa, stimulat de mediul constantinopolitan sau de acela al exilului, domenii aparent străine de această preocupare. Iar istoria îi revela, odată cu originea latină a compatriotilor, odată cu dăinuirea lor neîntreruptă în spatiul carpato-danubian, rolul de apărători ai civilizatiei, jucat secole de-a rîndul. „Ca un zid vîrtos si nebiruit“, asa îi apărea neamul său, gratie luptei contra invaziilor, la adăpostul căreia Apusul a putut dezvolta stiinta, a putut scrie poeme sau construi catedrale. Mîndria originii era dublată astfel de un mesianism politic ce o justifica, prefăcînd-o în mijloc de luptă, de fortificare a vointei regenerative. Cărturarul s-a străduit deci, făcînd apel la tot arsenalul eruditiei contemporane, să demonstreze că poporul român era unul, indiferent de împărtirile impuse pasager de istorie, trăitor fără sincope în acest spatiu si creator de valori demne de luat în seamă.
Unitatea prezumată la începuturile istoriei nationale (una dintre opere se intitula: Hronicon a toată Tara Românească, care apoi s-au împărtit în Moldova, Muntenească si Ardealului…) era reconstituibilă, căci ceea ce a fost putea să mai fie („Lăsati torentul să-si adune suvitele răsfirate“), iar pentru aceasta Cantemir preconiza înnoirea institutională a statului, crearea unui regim de ordine, întemeiat pe sporul autoritătii centrale, în sensul absolutismului european din pragul epocii moderne.
Ideea de domnie autoritară, asa cum se reflectă în Istoria ieroglifică sau în Descrierea Moldovei, avea un substrat critic, unul care trebuia să-l pună, finalmente, în conflict cu oligarhia feudală. Ea poate fi dedusă lesne, ca si ideea de unitate sau cea de neatîrnare, din initiativele politice ale domnitorului si – fără a fi fost prezentate undeva explicit – din toată opera sa istorică. Este o operă ce presupune un program politic bine închegat, unul care, fără a depăsi limitele sistemului feudal, continea germenii doctrinei ce avea să-i precipite disolutia.
Între opera istorică si demersurile omului politic există o relatie strînsă, încă insuficient relevată. Descrierea Moldovei, Istoria Imperiului otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-valahilor, Viata lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor si Brîncovenilor, Cercetarea naturală a monarhiilor, scrise toate în restristea exilului, se situează în prelungirea deciziei lui Dimitrie Cantemir de a ridica steagul luptei pentru independentă, contînd pe sprijinul ce putea rezulta, în virtutea unei evolutii istorice imanente, din căderea Imperiului otoman si din ascensiunea celui nordic. Ceea ce nu mai putea obtine cu sabia, după nesansa de la Stănilesti, cărturarul voia să realizeze cu o armă mai subtilă, capabilă de efecte si după încetarea războiului.
Scrisul era pentru principele-cărturar încă un mijloc de a-si servi tara. „Slujească-se dară de ostenintile noastre neamul moldovenesc“, îndemna Cantemir, invocînd antica deviză platonică (Non solum nobis…), tradusă pe întelesul tuturor: „Nu numai pentru folosul nostru, ci si pentru a patriei ceva să slujim“. Folosul patriei, într-un sens mai larg, vizînd participarea acesteia la preocupările intelectuale din epocă, îl urmărea si filozoful (Divanul sau gîlceava înteleptului cu lumea; Sacrosenctae scientiae indepingibilis imago; Phisices universalis doctrina etc.), literatul (Istoria ieroglifică), teologul (Kniga sistema ili sostoianie muhammedanskoi religii; Loca obscura), etnograful (Collectanea orientalia; De muro Caucaseo), spre a aminti doar principalele ipostaze ale acestei personalităti de multiplă si fecundă creativitate. Ceea ce asigură rezistenta scrierilor cantemiriene la eroziunea timpului e spiritul ce le animă, capacitatea de a transcende particularul, de a formula judecăti cu valoare sintetică, generalizantă.
S-a spus că Dimitrie Cantemir a fost înainte de toate filozof si că din opera lui filozofică ar decurge însesi preocupările istoriografice. Aprecierea se verifică numai pînă la un punct, fiindcă, privite mai de aproape, chiar scrierile de caracter filozofic, literar etc. trădează o certă vocatie istoriografică. Nu e de mirare că posteritatea si l-a apropiat mai ales sub acest unghi, urmîndu-i îndemnurile, usor de recunoscut în opera Scolii ardelene sau în initiativele culturale din epoca regenerării.
Activitatea în numele căreia printul cărturar a fost ales membru al Academiei din Berlin constituie, desigur, un titlu de mîndrie, pentru neamul nostru. „Nume si veste bună a-ti scoate, nu te lenevi!“. Ce alt îndemn am putea retine, din atîtea cîte opera sa ni le comunică, acum cînd se fac mari eforturi în această directie?
Cărturar de vast orizont si domn cu înalte răspunderi, Cantemir semnifică în durata noastră forta intelectuală si cutezanta politică. Amîndouă i-au asigurat priorităti ce nu pot fi trecute cu vederea. Una l-a dus la creatii remarcabile în multiple domenii, plasîndu-l pe „calea regală“ a unui enciclopedism românesc; cealaltă l-a prefăcut în simbol al luptei pentru libertatea patriei, pusă mai presus de orice vanităti personale. Este ceea ce l-a întărit pe principele-cărturar în actiunea din 1711, al cărei sens avea să-l fixeze chiar el, lapidar si obiectiv, ca într-un epitaf: „Lăsînd toate măririle si foloasele pentru o singură mărire, a trecut cu ostile sale de partea crestinilor“ (Descrierea Moldovei). Mărirea căutată atunci era demnitatea tării, libertatea ei, o mărire pe care, după neizbînda de la Prut, Cantemir avea să o servească doar cu mijloacele eruditiei.
O dublă ipostază, de om politic luminat si de cărturar deschis spre largi orizonturi, îl recomandă pe Cantemir epocii noastre si ni-l apropie. Ca om politic, el a încercat să răspundă, cu mijloacele disponibile, comandamentelor epocii, o epocă preocupată tot mai mult de perspectiva declinului otoman si de nevoia unei „integrări“ europene mai ample. Curînd avea să înceapă seria războaielor antiotomane, confirmînd justetea estimării făcute, în linii mari, de principele-cărturar. În chiar vremea exilului său, austriecii îsi vor întinde stăpînirea pînă la Olt, fie si efemer, exercitînd mari presiuni asupra sistemului geopolitic existent.
Răspunsul lui Cantemir, neservit de împrejurări, nu se poate judeca, sub unghi politic, decît la modul lui „ce-ar fi fost“. De retinut este însă solutia de ordine pe care el o propunea si tentativa de a institui o pedagogie civică întemeiată pe realităti. Sub unghi cultural, opera lui s-a constituit, monumentală, interesînd mai multe domenii si recomandînd virtuti de mare creator.
Dacă ideologul politic esuase, cărturarul se „mîntuia“ într-o activitate multiplă si fecundă, angajînd totodată istoria si filozofia, literatura si muzica, etnografia si metafizica, pentru a nu aminti decît o parte din domeniile în care spiritul său si-a manifestat fervoarea. „Aceasta a fost, spunea Iorga, concluziv, opera largă, variată, plină de dorintă imensă de a sti mai mult, a unui om care a iubit stiinta mai mult decît acea domnie, pe care de două ori soarta i-a dat-o, pentru a i-o răpi brusc si crud, a unui suflet care putea fi mîndru de atîtea cunostinte si de atîta muncă, dar care nu o dată se smereste, în greutatea urmăririi adevărului, a unui puternic al lumii, pretuit si cerut în multe părti, dar care a rămas si în locuri atît de depărtate un om al tării sale“.
Opera aceasta, adăugăm noi, semnifică înainte de orice biruinta unui cărturar român, ajuns repede notoriu în cercurile intelectuale de pe continent. Ea obligă la imaginarea unei evolutii firesti a rosturilor noastre, de la nivelul atins de Principele Cantemir si de Stolnicul Cantacuzino, într-un veac ce-si anunta desfăsurarea sub zodia „luminilor“, dar care în spatiul nostru geopolitic a însemnat „domnia de fier“ a fanariotilor.
Cînd, peste un veac, românitatea si-a regăsit vechiul suflu, regenerîndu-se si punînd temelie nouă existentei sale, ea a descoperit în opera lui Dimitrie Cantemir un simbol regenerativ, iar repunerea ei în circulatie însemna apel la o sursă de întărire a spiritului creator.
„Precum odată, asea si acmu…“. Cuvintele cărturarului s-au rostit adesea, ca un îndemn la resurectie si ele îsi vor reactiva mesajul în momentele critice. Din vasta operă cantemiriană, mai ales, N. Iorga avea să extragă, peste alt veac, în restristea refugiului de la Iasi, unele învătături morale, publicate sub titlul Ca să fim mai tari în ceasul de azi. Învătături cu valoare perenă, la care ne putem întoarce mereu, ca la o sursă revitalizantă. Reactualizarea lor, în vîrtejul acomodării impuse de noile constructii geopolitice si de globalizare, se recomandă ca un gest mereu necesar.


http://convorbiri-literare.dntis.ro/ZUBoct3.html

DIMITRIE  CANTEMIR-
3]Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie, oricum..., tăcerea lor vorbeşte!
2]Pierderea vremii bune este maica şi sămânţa vremii rele.
1]Prietenia este inchisoarea sufletului de buna voie in trup strain.
===
Antioh