Columb[v=]

http://cultural.bzi.ro/a-adus-columb-sifilisul-in-europa-37515

Cristofor Columb- cel care a (re)descoperit America

A DESCOPERIT CRISTOFOR COLUMB AMERICA? Cu mult inainte ca America de Nord sa fie descoperita de Columb, aceasta emisfera pare a fi fost vizitata si de europeni, romani, chinezi si japonezi... poate chiar si de egiptenii antici! Cu totii stim prea bine ca cel care a descoperit America a fost Columb, asa am fost invatati la scoala, asa ne-au spus parintii si cercetatorii... Mai mult...

http://cultural.bzi.ro/povestea-primei-expeditii-a-lui-cristofor-columb-22289

http://cultural.bzi.ro/inmormantarea-lui-cristofor-columb-21328

http://www.revistamagazin.ro/content/view/11187/20/
Una dintre povestile cu care am crescut, dincolo de cele ale fratilor Grimm, a fost cea care spunea ca in anul 1492 Cristofor Columb a traversat Atlanticul pentru a ajunge in Indii, dar a descoperit America. Acum se stie ca in aceasta cursa transoceanica vikingii sunt cei care l-au intrecut pe celebrul Columb si nu „la mustata”, ci cu 500 de ani inainte. Si s-ar putea sa mai fi fost si alti competitori, mult mai rapizi.

Cristofor Columb, omul care n-a descoperit America

Nava „Santa Maria” a lui Cristofor Columb, descoperită în largul statului Haiti

http://cultural.bzi.ro/calatoriile-lui-cristofor-columb-din-timpul-vietii-dar-si-dupa-moarte-2881

http://cultural.bzi.ro/expeditiile-lui-cristofor-columb-1247

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10446/20/
Sunt multe lucruri pe care le învatam la scoala sau pe care le stim de la televizor, fapte certe, despre care suntem convinsi ca sunt adevarate. Când în realitate sunt eronate! Un lucru eronat repetat la infinit devine, într-un final, adevarat. Se pare ca singurul lucru cert pe care îl stim cu adevarat este ca nu stim nimic cu certitudine. Iata câteva exemple de fapte dovedite a fi eronate, alese dintre cele mai cunoscute.

http://adevarul.ro/cultura/istorie/a-gasit-nu-columb-canibali-americac-1_526a30e5c7b855ff567a995e/index.html

Columb nu ar fi descoperit niciodata  America daca ar fi fost casatorit, din cauza urmatoarelor intrebari:
 
Unde te duci?
Cu cine?
De ce?
Cu ce?
Ca sa descoperi ce?
De ce tu?
Si eu ce fac daca tu pleci?
Pot sa vin cu tine?
Cand te intorci?
Ce imi aduci?
Se pare ca ai un adevarat plan, nu???
De ce? Nu ma minti! De ce iti faci asemenea planuri?
Vad ca sunt din ce in ce mai multe in ultimul timp. De ce?
Te parasesc. Si nu ma mai intorc niciodata. De ce nu ma opresti?
Nu inteleg de ce e atat de importanta chestia asta cu descoperirea. Si de ce nenorocita aia de regina iti da toate vasele alea pe gratis?
De ce? E mai frumoasa ca mine?
De ce te gandesti atat de mult si nu raspunzi?
Intotdeauna calatoresti si iar calatoresti...nu pot sa inteleg de ce naiba  ........
Ce vrei sa descoperi??
 
De la: Ely Glikman

Mitul canibalului sau monştrii descoperiţi de Columb


Cele mai recente texte despre cucerirea Lumii Noi cuprind inevitabil reprezentãrile fanteziilor şi fricilor europene, transferate populaţiilor indigene, care vor forma un tablou inversat al valorilor Lumii Vechi, factor crucial în justificarea proiectului colonial.

Imaginar şi alteritate

Columb sau Vespucci împãrtãşesc cititorilor preocupãrile exotice şi erotice specifice şi enciclopediştilor medievali, creând imaginea unei lumi populate de amazoane, sirene, sodomiţi sau canibali. Interesante nu sunt neapãrat relatãrile senzaţionaliste, ci mai degrabã modul în care tema canibalismului se îmbinã cu cele ale sexualitãţii şi monstruozitãţii. Jocul alteritãţilor presupune o diferenţiere între reprezentat şi reprezentant care poate uneori sã degenereze într-un grad extrem de dialecticã, dupã cum aratã mitul canibalismului. Este un grad de alteritate extremã, tradusã în termeni alimentari şi nu numai.

Canibalismul este asociat cu nuditatea, promiscuitatea, incestul şi alte practici tabuizate de societatea europeanã. Pe de-o parte celãlalt este marginalizat, respins, dar pe de alta este într-un fel admirat în secret, pentru cã poartã fantasmele care permit trãirea mãcar în imaginar a unor experienţe refulate.

Imaginarul lucreazã constant în inventarul de diferenţe, celãlalt având un rol de pretext pentru desfãşurarea acestui joc dual de animalizare şi valorizare. Dupã cum a observant Claude Levi-Strauss, în gândirea sãlbaticã existã douã valori contradictorii: alteritate şi universalitate. În afara tribului gãsim anormalitate, ceva dincolo de limitele umane, dar în acelaşi timp o fraternitate justificatã prin totem. Şi societatea modernã se aflã în aceeaşi dualitate: între absolutizarea şi aplatizarea diferenţelor. Cert este cã în imaginar acestea sunt influente şi creeazã mai mult decât universalitãţile.

Columb şi monstrul

Demonizarea celuilalt prin acuzaţiile de cele mai cumplite monstruozitãţi precum canibalismul depinde atât de o conturare excesivã, cât şi de o estompare a categoriilor sexuale. Şi femeia, şi bãrbatul devin prãdãtori vorace şi sadici, monştrii deformaţi care nu meritã decât extincţia sau înrobirea, o imagine care înainte sã devinã ilogicã, va marca mentalitatea europeanã secole întregi. Deşi 1492 marcheazã în mod tradiţional începutul modernitãţii, Columb este un reper discutabil: familiaritatea sa cu lucrãrile medievale enciclopedice, geografice sau cartografice (Polo, Mandeville, d’Ailly) îl determinã sã se aştepte, printer multe alte exotisme, şi la antropofagie. Înţelegerea deformatã a celuilalt apare încã din noiembrie 1492: “Înţeleg cã se spune cã existã corãbii mari şi comerţ în sud-est, şi cã mai departe sunt oameni cu un singur ochi, şi alţii cu bot de câine care se hrãnesc cu carne umanã, când prind pe cineva îi taie gâtul, îi beau sângele şi îi mutileazã pãrţile intime”.

Dificultatea de percepţie rezidã nu doar în relatãrile exagerate ale compatrioţilor lui Columb, ci şi într-o prãpastie lingvisticã imposibil de trecut. Bazându-se pe un limbaj al semnelor, pe descrierile monstruoase din epocã şi pe fascinaţia faţã de mode culturale extreme, europeanul produce imaginea celuilalt în conformitate cu aşteptãrile sale. Columb are însã, spre deosebire de camaradul sãu, dr. Diego Alvarez Chanca, reţineri, altfel ar fi considerat practici funerare precum plasarea capului mortului în-un coş în casã sau fixarea lui într-un ţãruş drept dovadã clarã de canibalism. Existã menţiuni ale unui canibalism involuntar, ca de exemplu în 1553, când soldaţii înfometaţi de la Anzermo pare-se cã gãtesc bucãţi consistente de carne despre care cred cã este de porc de Guineea înainte sã descopere cã este de fapt de om…Columb îşi menţine scepticismul cam pânã pe 13 ianuarie 1492, când relateazã întâlnirea cu un emisar indigen fioros, gol, pictat cu carbine, cu pãrul lung şi pene de papagal, pe care îl desemneazã drept un antropofag carib (de unde şi denumirea de canibal).

Alteritatea radicalã

Totuşi, o radicalizare a mitului canibalului se produce în cronica lui Guillermo Coma de Aragon, care descrie bestialitatea mâncãtorilor de oameni, asociind-o cu înfãţişarea lor detestabilã. Acest mit pare cã justificã o intervenţie politicã şi religioasã în Lumea Nouã. Începând cu 1503, edictul reginei Isabela autorizeazã o practicã durabilã: “Dacã astfel de canibali continuã sã opunã rezistenţã, şi nu doresc sã-i primeascã pe cãpitanii care cãlãtoresc din ordinul meu sau sã-i asculte în vederea adoptãrii sfintei credinţe catolice şi supunerii faţã de coroanã, pot fi capturaţi şi transportaţi în regatul şi domeniile mele spre a fi vânduţi”. Cel mai probabil este vorba aici despre un grup etnic, dar interpretarea antropofagã nu este departe, tocmai pentru a arãta cã celãlalt este diferit şi trebuie supus. Cum argumenteazã şi papa Inocenţiu al IV-lea în bula papalã din 1510 care sancţioneazã intervenţionismul în Lumea Nouã, legea divinã este încãlcatã nu doar de canibalism sau sacrificiul uman, ci şi de sodomie sau idolatrie, furnizând o justificare moralã şi spiritualã a atrocitãţilor comise de europeni. Mai mult, nou-descoperiţilor li se refuzã sfera umanului, dar şi cea a masculinitãţii.

Se poate spune cã în secolul al XV-XVI-lea non-europeanul ocupã aceeaşi sferã simbolicã ca şi femeia: ambii sunt vãzuţi ca parte din naturã, nu culturã, au nevoie de ghidare, sunt pasivi, simpli, fãrã capacitãţi intelectuale, dar în acelaşi timp în afara societãţii, periculoşi, înşelãtori, inconstanţi, sãlbatici, lascivi, malefici. În retorica protocolonialã America este femininã, alegorizatã deseori ca o figurã senzualã, dar posibilitãţile sale erotice sunt complicate de prezenţa unor arme sau capete umane. Sugestivã în acest sens este schiţa lui Jan van de Straet din 1575, foarte popularizatã de gravura lui Theodor Galle, care îl înfãţişeazã pe Amergio Vespucci întâlnind o figurã femininã indigenã, care îi îndreaptã atenţia cãtre alte figuri nude ce gãtesc un picior de om. Poate fi o aluzie atât la practicile extreme ale celuilalt, cât şi la postura sa de victimã a intenţiilor prãdalnice ale invadatorilor. Alteritatea devine şi o imagine a anxietãţilor cauzate de o vulnerabilitate masculinã, aşa cum rezultã din povestea insulei populate cu femei vorace întâlnite în a treia cãlãtorie a lui Vespucci, când un tânãr este tranşat şi mâncat.

Abisul cultural

Misionarul calvin Jean de Lery insistã asupra rolului important jucat de femei în prepararea victimelor, mai ales de femeile în vârstã, care simt nevoia sã-şi compenseze carenţele sexuale prin canibalismul practicat mai ales asupra organelor genitale. Se întrevede în aceste poveşti un motiv vechi, acela al temerii de castrare. La fel de veche este şi legãtura dintre sodomie şi canibalism, recurentã începând cu scrisoarea lui Hernan Cortes din 1519 şi trecând prin relatãrile pline de dezgust ale lui Tomas Ortiz sau Fernando de Oviedo. Sodomia este interpretatã ca o boalã periculoasã, un atac la adresa corpului social patriarhal. Interpretãrile standard europene îl fac pe Vasco Nunez de Balboa sã vadã în bijuteriile şi cosmeticele populaţiei masculine din Panama o dovadã a efeminãrii. Neînţelegerea pasiunii europene pentru aur îi aruncã pe nativi mai adânc în prãpastia animalitãţii.

Dezgustul pentru canibali şi sodomiţi exprimã tot soiul de temeri: de pasivitate, penetrare, contaminare, emasculare, de pierdere a controlului sau de a ceda pasiunilor. Dincolo de aceste anxietãţi iraţionale, canibalismul, la fel ca alte practici, serveşte drept o legitimare a colonialismului şi infiltrãrii civilizaţiei propovãduite de europeni. Canibalismul funcţioneazã ca o metaforã a lipsei de culturã care duce la cucerire sau a abisului cultural. Este greu de diferenţiat între pradã şi prãdãtor. Spiritul intruziv European se manifestã şi printr-o tentaţie a antropofagiei, cum se petrece de pildã în expediţia lui Guttierez din Veragua în 1536, când spaniolii înfometaţi consumã un indian ucis.

De asemenea, când se întrevãd avantaje politice, se ignorã lipsa de moralitate a practicilor canibalice sau sacrificiale, cum face Cortes cu Montezuma. Uneori însã canibalismul comportã şi o încãrcãturã divinã, ritualã, fiind asociat necunoscutului, temutului, non-umanului. Oricum, este dificil sã judecãm atitudinile nativilor faţã de astfel de mode culturale, pentru cã persistã în cronicile europene o dublã limitare: de limbã şi de observaţie. Discursul centrului despre periferie presupune un transfer moral şi conceptual care nu prezintã decât o realitate filtratã şi instrumentalizatã.

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=28088:curioziti-din-viaa-i-cltoriile-lui-cristofor-columb&catid=11:cultura&Itemid=15

http://www.romanialibera.ro/actualitate/fapt-divers/cristofor-columb-exploratorul-care-a-descoperit-sifilisul-248815.html

Curiozitati din viata si calatoriile lui Cristofor Columb

Mitul canibalului sau moştrii descoperiţi de Columb
Cele mai recente texte despre cucerirea Lumii Noi cuprind inevitabil reprezentãrile fanteziilor şi fricilor europene, transferate populaţiilor indigene, care vor forma un tablou inversat al valorilor Lumii Vechi, factor crucial în justificarea proiectului colonial.
Imaginar şi alteritate
Columb sau Vespucci împãrtãşesc cititorilor preocupãrile exotice şi erotice specifice şi enciclopediştilor medievali, creând imaginea unei lumi populate de amazoane, sirene, sodomiţi sau canibali. Interesante nu sunt neapãrat relatãrile senzaţionaliste, ci mai degrabã modul în care tema canibalismului se îmbinã cu cele ale sexualitãţii şi monstruozitãţii. Jocul alteritãţilor presupune o diferenţiere între reprezentat şi reprezentant care poate uneori sã degenereze într-un grad extrem de dialecticã, dupã cum aratã mitul canibalismului. Este un grad de alteritate extremã, tradusã în termeni alimentari şi nu numai.
Canibalismul este asociat cu nuditatea, promiscuitatea, incestul şi alte practici tabuizate de societatea europeanã. Pe de-o parte celãlalt este marginalizat, respins, dar pe de alta este într-un fel admirat în secret, pentru cã poartã fantasmele care permit trãirea mãcar în imaginar a unor experienţe refulate.
Imaginarul lucreazã constant în inventarul de diferenţe, celãlalt având un rol de pretext pentru desfãşurarea acestui joc dual de animalizare şi valorizare. Dupã cum a observant Claude Levi-Strauss, în gândirea sãlbaticã existã douã valori contradictorii: alteritate şi universalitate. În afara tribului gãsim anormalitate, ceva dincolo de limitele umane, dar în acelaşi timp o fraternitate justificatã prin totem. Şi societatea modernã se aflã în aceeaşi dualitate: între absolutizarea şi aplatizarea diferenţelor. Cert este cã în imaginar acestea sunt influente şi creeazã mai mult decât universalitãţile.
Columb şi monstrul
Demonizarea celuilalt prin acuzaţiile de cele mai cumplite monstruozitãţi precum canibalismul depinde atât de o conturare excesivã, cât şi de o estompare a categoriilor sexuale. Şi femeia, şi bãrbatul devin prãdãtori vorace şi sadici, monştrii deformaţi care nu meritã decât extincţia sau înrobirea, o imagine care înainte sã devinã ilogicã, va marca mentalitatea europeanã secole întregi. Deşi 1492 marcheazã în mod tradiţional începutul modernitãţii, Columb este un reper discutabil: familiaritatea sa cu lucrãrile medievale enciclopedice, geografice sau cartografice (Polo, Mandeville, d’Ailly) îl determinã sã se aştepte, printer multe alte exotisme, şi la antropofagie. Înţelegerea deformatã a celuilalt apare încã din noiembrie 1492: “Înţeleg cã se spune cã existã corãbii mari şi comerţ în sud-est, şi cã mai departe sunt oameni cu un singur ochi, şi alţii cu bot de câine care se hrãnesc cu carne umanã, când prind pe cineva îi taie gâtul, îi beau sângele şi îi mutileazã pãrţile intime”.
Dificultatea de percepţie rezidã nu doar în relatãrile exagerate ale compatrioţilor lui Columb, ci şi într-o prãpastie lingvisticã imposibil de trecut. Bazându-se pe un limbaj al semnelor, pe descrierile monstruoase din epocã şi pe fascinaţia faţã de mode culturale extreme, europeanul produce imaginea celuilalt în conformitate cu aşteptãrile sale. Columb are însã, spre deosebire de camaradul sãu, dr. Diego Alvarez Chanca, reţineri, altfel ar fi considerat practici funerare precum plasarea capului mortului în-un coş în casã sau fixarea lui într-un ţãruş drept dovadã clarã de canibalism. Existã menţiuni ale unui canibalism involuntar, ca de exemplu în 1553, când soldaţii înfometaţi de la Anzermo pare-se cã gãtesc bucãţi consistente de carne despre care cred cã este de porc de Guineea înainte sã descopere cã este de fapt de om…Columb îşi menţine scepticismul cam pânã pe 13 ianuarie 1492, când relateazã întâlnirea cu un emisar indigen fioros, gol, pictat cu carbine, cu pãrul lung şi pene de papagal, pe care îl desemneazã drept un antropofag carib (de unde şi denumirea de canibal).
Alteritatea radicalã
Totuşi, o radicalizare a mitului canibalului se produce în cronica lui Guillermo Coma de Aragon, care descrie bestialitatea mâncãtorilor de oameni, asociind-o cu înfãţişarea lor detestabilã. Acest mit pare cã justificã o intervenţie politicã şi religioasã în Lumea Nouã. Începând cu 1503, edictul reginei Isabela autorizeazã o practicã durabilã: “Dacã astfel de canibali continuã sã opunã rezistenţã, şi nu doresc sã-i primeascã pe cãpitanii care cãlãtoresc din ordinul meu sau sã-i asculte în vederea adoptãrii sfintei credinţe catolice şi supunerii faţã de coroanã, pot fi capturaţi şi transportaţi în regatul şi domeniile mele spre a fi vânduţi”. Cel mai probabil este vorba aici despre un grup etnic, dar interpretarea antropofagã nu este departe, tocmai pentru a arãta cã celãlalt este diferit şi trebuie supus. Cum argumenteazã şi papa Inocenţiu al IV-lea în bula papalã din 1510 care sancţioneazã intervenţionismul în Lumea Nouã, legea divinã este încãlcatã nu doar de canibalism sau sacrificiul uman, ci şi de sodomie sau idolatrie, furnizând o justificare moralã şi spiritualã a atrocitãţilor comise de europeni. Mai mult, nou-descoperiţilor li se refuzã sfera umanului, dar şi cea a masculinitãţii.
Se poate spune cã în secolul al XV-XVI-lea non-europeanul ocupã aceeaşi sferã simbolicã ca şi femeia: ambii sunt vãzuţi ca parte din naturã, nu culturã, au nevoie de ghidare, sunt pasivi, simpli, fãrã capacitãţi intelectuale, dar în acelaşi timp în afara societãţii, periculoşi, înşelãtori, inconstanţi, sãlbatici, lascivi, malefici. În retorica protocolonialã America este femininã, alegorizatã deseori ca o figurã senzualã, dar posibilitãţile sale erotice sunt complicate de prezenţa unor arme sau capete umane. Sugestivã în acest sens este schiţa lui Jan van de Straet din 1575, foarte popularizatã de gravura lui Theodor Galle, care îl înfãţişeazã pe Amergio Vespucci întâlnind o figurã femininã indigenã, care îi îndreaptã atenţia cãtre alte figuri nude ce gãtesc un picior de om. Poate fi o aluzie atât la practicile extreme ale celuilalt, cât şi la postura sa de victimã a intenţiilor prãdalnice ale invadatorilor. Alteritatea devine şi o imagine a anxietãţilor cauzate de o vulnerabilitate masculinã, aşa cum rezultã din povestea insulei populate cu femei vorace întâlnite în a treia cãlãtorie a lui Vespucci, când un tânãr este tranşat şi mâncat.
Abisul cultural
Misionarul calvin Jean de Lery insistã asupra rolului important jucat de femei în prepararea victimelor, mai ales de femeile în vârstã, care simt nevoia sã-şi compenseze carenţele sexuale prin canibalismul practicat mai ales asupra organelor genitale. Se întrevede în aceste poveşti un motiv vechi, acela al temerii de castrare. La fel de veche este şi legãtura dintre sodomie şi canibalism, recurentã începând cu scrisoarea lui Hernan Cortes din 1519 şi trecând prin relatãrile pline de dezgust ale lui Tomas Ortiz sau Fernando de Oviedo. Sodomia este interpretatã ca o boalã periculoasã, un atac la adresa corpului social patriarhal. Interpretãrile standard europene îl fac pe Vasco Nunez de Balboa sã vadã în bijuteriile şi cosmeticele populaţiei masculine din Panama o dovadã a efeminãrii. Neînţelegerea pasiunii europene pentru aur îi aruncã pe nativi mai adânc în prãpastia animalitãţii.
Dezgustul pentru canibali şi sodomiţi exprimã tot soiul de temeri: de pasivitate, penetrare, contaminare, emasculare, de pierdere a controlului sau de a ceda pasiunilor. Dincolo de aceste anxietãţi iraţionale, canibalismul, la fel ca alte practici, serveşte drept o legitimare a colonialismului şi infiltrãrii civilizaţiei propovãduite de europeni. Canibalismul funcţioneazã ca o metaforã a lipsei de culturã care duce la cucerire sau a abisului cultural. Este greu de diferenţiat între pradã şi prãdãtor. Spiritul intruziv European se manifestã şi printr-o tentaţie a antropofagiei, cum se petrece de pildã în expediţia lui Guttierez din Veragua în 1536, când spaniolii înfometaţi consumã un indian ucis.
De asemenea, când se întrevãd avantaje politice, se ignorã lipsa de moralitate a practicilor canibalice sau sacrificiale, cum face Cortes cu Montezuma. Uneori însã canibalismul comportã şi o încãrcãturã divinã, ritualã, fiind asociat necunoscutului, temutului, non-umanului. Oricum, este dificil sã judecãm atitudinile nativilor faţã de astfel de mode culturale, pentru cã persistã în cronicile europene o dublã limitare: de limbã şi de observaţie. Discursul centrului despre periferie presupune un transfer moral şi conceptual care nu prezintã decât o realitate filtratã şi instrumentalizatã.

Exil pentru vlastarul regal Columb?
O carte recent aparuta, referitoare la viata descoperitorului Americii, Cristofor Columb, sugereaza ca acesta ar fi fost de fapt nu un umil fiu de genovez, ci un vlastar regal, trimis peste mari si tari pentru a proteja identitatea tatalui sau. Cel ce a emis fascinanta ipoteza este istoricul portughez Manuel Rosa, care-si bazeaza spusele pe studierea, timp de mai bine de douazeci de ani, a documentelor referitoare la viata faimosului explorator.

Cum a descoperit Columb America

Cristofor Columb a fost navigator născut în 1451, la Genova. În 1478 s-a stabilit în Portugalia şi s-a căsătorit cu Filipa Moniz Prestrello, cu care a avut un fiu, Diego. Între 1482-1484 a făcut mai multe călătorii pe coastele Guineei, aflându-se în serviciul Portugaliei.

Între timp căpăta contur planul său de călătorie care să-l conducă în Indii, navigând spre Vest, de-a lungul unei rute care trebuia să fie cea mai ­scurtă şi convenţională pentru trafic, bazându-se pe presupunerea că Pământul e rotund, dar şi pe o eronată evaluare a întinderii continentului asiatic spre Est şi a distanţei dintre Europa şi Indii.
Când proiectul său a fost respins, Columb s-a mutat în Spania pentru a încerca să obţină sprijinul suveranilor Isabela şi Ferdinand. După câţiva ani de aşteptare, graţie unor trezorieri care au oferit Coroanei jumătate din banii necesari pentru a finanţa acţiunea, suveranii spanioli s-au angajat ca în cazul succesului acţiunii să-i acorde lui Columb titlul de amiral şi cel de vicerege al pământurilor cucerite pentru Spania, pe lângă o zecime din profiturile provenite din descoperiri.
Plecat cu trei nave mici, din portul Palos, la 3 august 1492, a atins pământul în octombrie 1492 la Guanahani, denumit de el San Salvador. Au urmat alte trei călătorii până în 1504, în timpul cărora Columb a explorat mai multe insule din Caraibe. În 1498, în timpul celei de-a treia expediţii, Columb a atins pământul american.
Revoltele din colonii şi presiunile duşmanilor săi de la Curte i-au convins pe Isabela şi pe Ferdinand de necesitatea de a-i lua lui Columb dreptul de guvernare a insulelor şi de a-l numi în locul său pe Ferdinand de Bobadilla, care a pus să fie arestat şi apoi trimis în Spania. Cristofor Columb a murit în 1506, la Valladolidmai mult

Cum şi-a păcălit Cristofor Columb echipajul în descoperirea Americii


Descoperirea Americii de către Columb n-a fost una lipsită de peripeţii. Ciudat, în cadrul călătoriei epocale din 1492, Cristofor a încercat să-şi păcălească echipajul. Pentru a le ridica moralul şi întări curajul, Columb a ţinut...

Cristofor Columb şi-a luat numele după un pirat Numele adevărat al navigatorului Cristofor Columb, ale cărui origini încă fac obiectul multor cercetări, a fost Pedro Scotto, iar acesta s-a născut în Genova, Italia, potrivit istoricului spaniol Alfonso Ensenat de Villalonga, informează AFP. O mare parte a specialiştilor spun că navigatorul...