Djuvara[V=]

http://cultural.bzi.ro/iata-ce-spune-neagu-djuvara-despre-criza-imigrantilor-33965

http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-neagu-djuvara-istoricenescu-m-a-facut-plang-1_55e09871f5eaafab2c031772/index.html

http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-neagu-djuvara-istoricenescu-m-a-facut-plang-1_55e09871f5eaafab2c031772/index.html

VIDEO Istoricul Neagu Djuvara: „Înrudirile au  semnificaţii politice şi sociale“

http://cultural.bzi.ro/neagu-djuvara-povesteste-cu-nostalgie-despre-timpul-tineretii-sale-11184

http://www.george-damian.ro/momentul-care-neagu-djuvara-devine-ridicol-4936.html

http://adevarul.ro/cultura/carti/neagu-djuvara-romanul-nu-mai-stie-fost-200-ani-1_52333225c7b855ff567cbda9/index.html

http://adevarul.ro/cultura/carti/neagu-djuvara-bestseller-humanitas-1_520e2567c7b855ff56e2a4f1/index.html

Neagu Djuvara, spectatorul lui George Enescu

INTERVIU EXCLUSIV RL. Despre dragoste şi maşini cu Neagu Djuvara

Djuvara- CONFIRMAREA A CEEA CE GANDIM CU TOTII !!! SAU DOAR UNII...
Sunt cateva idei remarcabile.....

1. Uitându-mă în istorie, descopăr că, pe măsură ce eşti mai lăudat când trăieşti, cu atât eşti mai uitat după moarte.

2. Mă întristează că noi nu avem ceea ce scandinavii, după multe secole de educație, au deja în sânge – chestia cu cinstea. La noi, lucrul ăsta nu există de veacuri. De ce? Pentru că am avut o istorie a țării atât de vitregă, că într-adevăr nu puteam să supraviețuim fără să șmecherim… ca să subziști, nu-i așa? În timpul comunismului era (dintr-o perspectivă) justificat să șmecherești ca să subziști. Dacă nu, erai turtit! Masele au ieșit din 50 de ani de comunism cu o mentalitate inconștientă că șpaga, șmecheria sunt un mijloc indispensabil de supraviețuire.

3. Pe Emil Cioran l-am iubit, ce mai tura-vura! Tipul e genial! De aceea mă supără că în România e mai puţin venerat decât Mircea Eliade.

4. Ambiția mă ține tânăr. Din nefericire, nu poți recomanda cuiva să fie ambițios, pentru că asta e o trăsătură pe care o ai sau nu o ai. Dar ca să faci ceva în viață e musai să fii ambițios, să vrei să faci ceva, altfel te prăbușești psihic.

5. Am fost un student permanent.

6. Unul dintre beneficiile celor care învață pe parcursul întregii vieți este capacitatea de a fi cât mai rar depășit de situație – acolo unde muncim sau acolo unde ne aduce istoria.

7. Primul lucru pe care trebuie să îl facem pentru brandul nostru de țară e să scriem istorie cinstită!

8. Îndârjirea mea a fost de a fi un bun student toată viața. Și când am plecat la pensie la vârsta de 68 de ani am venit la Paris și m-am inscris la școala de limbi orientale, am făcut o licență în sârbo-croată. Între 68 și 72 de ani!

9. Naționalismul ăsta exacerbat l-au avut și comuniștii, dar și alții – Iorga, de exemplu, care era un supra-dotat: știți că deține recordul mondial al scrisului: a scris 1.300 de cărți și 13.000 de articole, pe lângă editorialul zilnic din ziarul lui politic. Asta nu există în toată istoria universală! Dar din păcate avea o prejudecată de exaltare a neamului românesc care nu e rentabilă în străinătate! Să știți că nu suntem respectați nu din cauză că n-am jucat un rol important în istorie, ci fiindcă mințim! De aceea nu suntem preluați de către istoricii din occident. De îndată ce vom fi cunoscuți cu o istorie veridică, să vedeți ce repede ne ocupăm locul cuvenit. Noi le umflăm așa de mult, că ajungem să nu fim luați în serios.

10. Adevărata zi de independență a Romîniei este pe 10 mai 1877. Întotdeauna m-am pronunțat cu furie împotriva alegerii zilei de 1 decembrie ca zi națională pentru că nu este ziua când s-a făcut România mare, e doar ziua când două provincii au cerut să fie primite în regatul român. Adevărata dată când România s-a făcut mare, juridic vorbind, e 24 decembrie decretul Regelui că acceptă cele trei, patru cereri de asociere la micul Regat al României. Adevărata zi de independență este pe 10 mai 1877.

11. Necinste nu este doar că furi – e că nu te ții de cuvânt, că nu ești la ora la care spui că ești, că nu-ți faci treaba care trebuie.

Neagu Djuvara istoric, diplomat, jurist: „Era foarte bună şcoala noastră, iar eu am făcut la Sinaia“


21:36Abia sosit în Franţa, la Nisa, în 1928, Neagu Djuvara a luat premiul I, Prix d’Excellence, în primul an de şcoală petrecut acolo, după ce învățase, mai întâi, trei ani în ţară. Articol complet

http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/neagu_djuvara-la_masa_adevarului-george_radulescu_0_650935403.html

http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/neagu_djuvara-la_masa_adevarului-george_radulescu_0_646735798.html

http://www.adevarul.ro/actualitate/Neagu_Djuvara-_misterul_telegramei_de_la_Stockholm_0_640736255.html

http://www.adevarul.ro/actualitate/VIDEO-Peripetiile-Neagu_Djuvara-23august_1944_0_618538480.html

Ovidiu ŞIMONCA - Neagu Djuvara acum 5 ani
În revista Observator cultural, nr. 315, din 6 aprilie 2006, am publicat un interviu cu istoricul Neagu Djuvara, care susţinuse o conferinţă la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, conferinţă intitulată Războiul de 77 de ani (1914-1991), devenită, ulterior, o carte – Războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991), Editura Humanitas, 2008. Oferim spaţiul editorialului pentru un fragment din interviul de acum 5 ani. Această revenire la un interviu din 2006 este prilejuită de aniversarea istoricului Neagu Djuvara (95 de ani, la 18 august 2011).
Cum se explică longevitatea dvs.?
Există o singură explicaţie: genetică. Mama a murit la 94 de ani şi toate surorile ei au trăit peste 90 de ani. Dar să mai ştiţi ceva: chiar dacă am trăit în Africa 23 de ani, unde a fost o climă înfiorătoare, din punct de vedere psihic am fost mult mai liniştit decît dacă trăiam în Europa. Africanii sînt liniştiţi, lucrurile merg molcom. Nu glumesc: aveam un ulcer stomacal care acolo mi-a trecut.


În cartea dvs., Amintiri din pribegie, care are două ediţii, una la Editura Albatros, alta la Editura Humanitas, spuneaţi că atunci cînd aţi ajuns la Bucureşti, în 1990, acesta era „un oraş jalnic“, cu „oameni beţivi“. Cum este acum Bucureştiul?

Sîntem într-o fază de schimbare, totuşi s-au făcut progrese mari din punct de vedere economic. Dar progrese morale nu prea s-au făcut. Toată lumea a strîmbat din nas cînd a spus Silviu Brucan că vor trebui 20 de ani. Eu cred că trebuie o generaţie, 33 de ani. Trebuie să treacă cel puţin o generaţie ca să fie schimbări profunde. Să-ţi spun ceva: eu am tinere prietene românce; ele lucrează cu mine, colaborează din punct de vedere intelectual. La multe dintre ele rămîn nişte reacţii oarecum învăţate de pe vremea comunismului. De pildă, una dintre colaboratoarele mele, cu o minte sclipitoare, era indignată că vin unii din Occident care reclamă o proprietate. Şi eu îi spuneam: Trebuie să i-o dai! Dacă ai adoptat teoria democratică despre proprietate, trebuie să faci restituirea proprietăţii şi pentru cei care locuiesc în Occident. Iar colaboratoarea mea nu pricepea acest lucru. Asta înseamnă că mentalitatea comunistă s-a infiltrat, chiar şi la cei tineri.

Întotdeauna m-am gîndit şi acum am prilejul să vă întreb: cum aţi reuşit să vă păstraţi această proaspătă, curată şi încîntătoare limbă română?
Eu visam pe româneşte, visam să mă întorc în ţară, să ţin discursuri. Şi citeam Biblia în limba română, în ediţia lui Gala Galaction. Eu pot să vă arăt cum arată Biblia mea, cîte pagini sînt uzate. Cînd eram în Africa, literatura mea română era să citesc Biblia.


De unde emană această deschidere a dvs., această cordialitate, această prietenie? Nu sînteţi niciodată mofluz, încruntat, încrîncenat.

Pot să fiu furios pe anumiţi politicieni. Uite, Partidul Liberal, din care fac parte, dacă mi-ar fi cerut să fac discursuri politice, aş fi fost mai violent decît majoritatea dintre ei, care, în general, folosesc perifraze ca să-i atace pe domnii de la PSD. Eu aş fi fost mai violent. Aşa că afabilitatea mea de care vorbiţi nu este întotdeauna reală. În general, eu nu sînt un om vesel. Sînt destul de melancolic. Dar în societate sînt volubil şi îmi place să spun poveşti.


Ce s-a păstrat din boieria dvs.?

Nu sînt scrobit, îmi plac bunele maniere, dar nu-mi place să fiu scrobit. Scrobit e domnul Năstase. Mie îmi place ceaiul englezesc şi îi invit pe invitaţii mei, cum aţi fost şi dvs., să-şi pună cu mîna, în ceai, bucăţica de zahăr cubic.


În Amintiri din pribegie repetaţi o întrebare, pe care aţi rostit-o după întoarcerea în România. Întrebarea era: „Ce cauţi, Neagule, pe-aici?“. Vă mai puneţi această întrebare?

Nu. Nu-mi mai pun această întrebare, cu toate că nu sînt optimist asupra viitorului imediat. Putem să constatăm, analizînd evenimentele din ultimele zile, o încăpăţînare a clasei politice în a nu se dezbăra de pînza de păianjen pe care a ţesut-o Securitatea, care continuă să ţină toată ţara în mînă. Peste tot, în industrie, în comerţ, foştii securişti sînt băgaţi. Fatalmente, sînt şi în politică; nu vedeţi că atunci cînd se votează secret ies nişte majorităţi cu totul năstruşnice, care, toate, sînt rezultatul acestei pînze de păianjen întinse de Securitate? Asta cred că este marea problemă a României, pe care nu vrea să o accepte preşedintele Băsescu. Cînd a fost întrebat, la Beijing, ce se întîmplă cu CNSAS şi cu Ticu Dumitrescu, preşedintele Băsescu a răspuns că e „o problemă prea îndepărtată şi în geografie, şi în interes“. E o frază de o gravitate extraordinară. Cu asemenea fraze, nu cred că se poate rezolva situaţia de la CNSAS.

Cum vă explicaţi că, la noi, Securitatea a fost şi este foarte puternică?
Au fost prea mulţi oameni compromişi. Multora dintre ei le e frică de dosarele Securităţii. Există o majoritate ascunsă, care n-are interesul să se ştie adevărul despre trecut. În fond, ar fi trebuit să se accepte formula din Proclamaţia de la Timişoara, din 1990. Dacă se accepta punctul opt, acum eram mult mai departe. Dacă stăm aşa de prost faţă de Europa, este că n-am scos securiştii şi activiştii din funcţii publice. Era nevoie de un proces deschis lui Ion Iliescu. Ăla era un proces necesar. Domnul Iliescu este vinovat de moartea a 500 de persoane. Datorită acestei invenţii diabolice cu existenţa teroriştilor, invenţie a unor şefi ai Securităţii, au murit 500 de persoane la Bucureşti, fără să vedem la faţă nici un terorist. Domnul Iliescu a acceptat să fie reprezentantul securiştilor. Cum acceptă România să nu avem un proces în care să fie tras la răspundere domnul Iliescu? Cred că şi procurorului militar Dan Voinea, care vrea să-l cerceteze pe domnul Iliescu, am impresia că i se pun piedici.

Neagu Djuvara împlineşte 95 de ani

EVREI DUPA EVREI.....:

Într-o recentă emisiune televizată, "Istoria polemică", doi istorici de prestigiu, Neagu Djuvara şi Mihai Răzvan Ungureanu au abordat o interesantă discuţie despre pătrunderea evreilor în ţara noastră şi rolul lor în viaţa economică şi socială. Se ştie că ei pătrund mai întâi în Moldova la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca în secolul următor să se aşeze masiv, mai ales în centrele urbane, ca mici meşteşugari şi comercianţi. Rolul pozitiv al "poporului ales" în dezvoltarea economiei este îndeobşte recunoscut. Pătrunderea lor, la început lentă, apoi masivă, îşi are cauze în nesiguranţa vieţii lor în centrul şi estul Europei ca urmare a politicii antisemite a unor state, dar mai ales a tradiţionalei ospitalităţi şi a toleranţei româneşti.

Boierii şi alte categorii sociale vedeau în evrei factori pozitivi pentru emanciparea economică, mai ales la oraşe. Datorită lor, a capacităţii de organizare a micii producţii şi a circulaţiei mărfurilor, se dezvoltă vechile centre urbane, dar apoi şi centre noi, comerciale, meşteşugăreşti şi culturale ca Mihăilenii în 1835, botezat cu numele domnitorului moldovean Mihail Sturdza, cât şi oraşul Fălticeni. Numărul evreilor creşte de la an la an, fie prin sporuri naturale, fie printr-o permanentă migraţie, ceea ce va face ca în primele decenii ale secolului al XX-lea, Iaşiul, capitala Moldovei, să aibă mai mult de jumătate din populaţie evrei.

Dar ceea ce m-a frapat la emisiunea "Istoria polemică" a fost afirmaţia istoricului Neagu Djuvara şi confirmată de celălalt istoric, Răzvan Ungureanu, că evreimea internaţională a simpatizat mult cu ungurii, căci ungurii şi statul lor i-au acceptat şi i-au adoptat pe evrei. Cu alte cuvinte, organizaţiile internaţionale ale evreilor au făcut cunoscut Europei şi lumii realizările social-economice, cultura şi civilizaţia maghiară, în vreme ce realităţile româneşti au rămas necunoscute. De aici şi rolul evreimii, care a găsit în Ungaria, până la Horty, condiţii favorabile de existentă şi de creaţie.

În schimb, la noi, dacă românul de rând era tolerant şi ospitalier cu evreul, nu aceeaşi atitudine au avut-o unii politicieni, fie conservatori sau liberali, faţă de drepturile evreilor. Dacă ungurii au înţeles necesitatea acordăm cetăţeniei maghiare evreilor, politicienii noştri au avut rezerve şi au prelungit mult procesul de acordare a cetăţeniei române evreilor. În favoarea evreilor de a primi cetăţenia română a fost şi cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, care, la Congresul de la Berlin din 1875, a condiţionat recunoaşterea independenţei României de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţara noastră.

Spre deosebire de statul român care a avut rezerve în această problemă, statul maghiar din cadrul Imperiului bicefal i-a adoptat pe evrei, acordându-le cetăţenia maghiară şi toate drepturile ce decurg din aceasta. Reversul acestei politici s-a putut vedea la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când datorită cetăţenilor maghiari de etnie evreiască, Ungaria este bine cunoscută şi apreciată pe plan internaţional, prestigiul ei depăşeşte multe state europene, inclusiv România.

Şi pentru a fi mai concret, remarcăm activitatea unor savanţi şi oameni de cultură cu rezonanţă mondială, cetăţeni maghiari de origine evreiască. Printre creatorii bombei atomice cu hidrogen se numără şi ungurii-evrei Leo Szilard şi Eduard Teller, pregătiţi la şcolile budapestane. Inventatorul computerului este maghiarul-evreu John von Neumann, iar primul ungur care primeşte Premiul Nobel pentru descoperirea vitaminei C este evreul Albert Szent-Györgyi. Al doilea ungur care obţine premiul Nobel este tot un evreu - Gyorgyi Olan, remarcat în domeniul chimiei. Literatura maghiară este dominată de opera a doi unguri-evrei, Zsigmond Moricz şi Attila Ioszef, iar în muzică, Ungaria străluceşte în Europa prin cetăţenii ei de etnie evreiască Bella Bartok, Franz Lehar şi Imre Kalman. în 1943, actorul ungur-evreu Mihaly Kertesz, alias Michael Curtis, obţine Premiul Oscar, iar filosoful ungur de sorginte evreu George Lukacs, prieten cu un alt cetăţean maghiar de etnie evreiască, revoluţionarul comunist Bela Kun, artizan al Republicii Sovietice Ungare, de orientare marxistă, remarca cu convingere în 1919 "După părerea mea, şi socialismul cel mai rău este mai bun decât capitalismul cel mai bun".

Reliefând rolul evreilor în procesul de afirmare a Ungariei în Europa, mă gândeam cum ar arăta astăzi România dacă n-ar fi existat o politică de extremă dreapta şi dacă în "epoca de aur" evreu şi saşii n-ar fi fost siliţi să emigreze.




http://www.bilet.go.ro/ivanescu/ivevrei.htm

Neagu Djuvara: "Cel mai mult îl urăsc pe Ion Iliescu"

Iunie 1941: În linia întâi, cu Quintus şi Djuvara

Cei doi seniori incontestabili ai vieţii publice româneşti, Mircea Ionescu Quintus şi Neagu Djuvara, au amintiri tulburătoare de pe front, acolo unde, nu o dată, moartea i-a privit drept în ochi. Ceva sau Cineva nevăzut i-a ferit însă din calea gloanţelor, dar şi, mai târziu, din calea secerătorilor de vieţi din temniţele comuniste. Mircea Ionescu Quintus şi Neagu Djuvara povestesc în rândurile de mai jos experienţele lor de pe Frontul de est, descriind cu onestitate atât actele de curaj, cât şi înfrângerile suferite de români în campania de recâştigare a teritoriilor ocupate de sovietici.

Mircea Ionescu Quintus: „Antonescu personal m-a trimis pe front”


George Rădulescu: În tinereţea dumneavoastră, Armata era alta decât cea de acum?

Mircea Ionescu Quintus:Sigur că da. Am făcut toate campaniile, am ajuns până la Cotul Donului şi apoi până înspre Munţii Tatra. Le-am făcut pe toate cu decoraţii. Mulţumit în sufletul meu că mi-am făcut datoria, în ’45 am reluat activitatea politică, atunci considerându-mă tot mobilizat. În aceşti şapte ani nu ştiu ce s-a întâmplat în ţară.



Cum l-aţi perceput pe Ion Antonescu? Aţi luptat sub comanda lui...

Eu am executat ordinul de a trece Prutul! La ordinul lui. Am avut pentru el, ca orice român, un respect. L-am văzut că este militar şi că nu poate să fie om politic. Eram de serviciu la comandamentul Corpului 5 Armată – pentru că eram un bun şahist, iar comandantul Corpului era un mare amator de şah şi m-a adus acolo ca să aibă cu cine juca. Era în ziua de Paşti şi atunci a apărut mareşalul Antonescu cu toată suita. Eram în cămaşă. Am luat repede vestonul, a intrat năvălios, a întrebat unde e comandantul şi am spus că va veni imediat: „Să trăiţi, sunt cutăriţă!”. Şi spune: „Care e situaţia pe front?” Era dezastruoasă. Şi am spus: „Domnule mareşal, sunt probleme...” În momentul acela, colegi din spatele lui îmi făceau semn şi mi-am dat seama că era în necunoştinţă de cauză. Mi-a spus: „Ce eşti tu în viaţă?”. „Sunt avocat”, i-am răspuns. Şi, cum a venit generalul, i-a zis să mă trimită pe front, să văd care este adevărul. Adevărul era cel pe care l-am zis eu. Frontul picase, iar generalul m-a trimis pe front.



(Mircea Ionescu Quintus pe front în Rusia la Kalatchew (jos, mijloc), la 12 noiembrie 1942)

Deci Antonescu personal v-a trimis pe front?

Da. I-a spus comandantului meu să mă trimită pe front, să văd situaţia. Asta înseamnă că nu judeca...



Nu era om politic...
Adică tot ce i se raporta lui era fals. Aşa cum i se raporta lui Ceauşescu.


Nu cumva asta ţine de structura noastră, ca români?

Am să vă spun. Noi suntem plecaţi în faţa celor mari. Este consecinţa ocupaţiei turceşti, a celei ruseşti.

Nu cumva este secretul supravieţuirii poporului român?

Da. Avem „o înclinare la mare” şi aşa s-a întâmplat şi atunci când mai micii se înclinau la mare, făcând un rău imens celui mare. Antonescu nu ştia realitatea când a zis: „Moldova este apărată!”. În trei zile Moldova a fost făcută ciur. La bătălia la care am participat, la Ruginoasa, s-a zis „Ruşinoasa”, că ne-au făcut praf.



Dar nu putea fi vorba de un sabotaj?

Nu. Erau diferenţe de forţă, iar noi trebuia să luăm măsuri de repliere. Când două forţe sunt disproporţionate, cea mai slabă trebuie să ia măsuri nu de înfruntare directă, ci de repliere. Dar noi „ne plecam la mare”, nu-l informam corect pe Antonescu... S-ar putea să fie o moştenire de veacuri. „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Dar eu cred că au fost tăiate destule capete din astea plecate...


[b]Neagu Djuvara: „Am plecat cu entuziasm la război”[/b]





George Rădulescu: Unde aţi făcut armata, domnule profesor?

Neagu Djuvara:Eu am făcut războiul pe Frontul de est cu Regimentul 6 „Mihai Viteazul”. Am socotit că în Basarabia şi într-o bucată din Transnistria am făcut 750 de kilometri pe jos.





(Grup la centru de instrucţie de la Giurgiu, 1942, după întoarcerea de la Odessa. Neagu Djuvara - primul din stânga)

Cum aţi descrie profilul psihologic al soldatului român, aşa cum l-aţi cunoscut pe front?

Foarte bun, săracul... Nu era numai ascultător... Românul nu este războinic, nu e cel care vrea să plece la război. Mi-aduc aminte de momentele când mărşăluiam prin Basarabia şi Transnistria... Ştii ce cântam? Printre altele,„Şapte mere-ntr-o basma / Ş-am plecat la Moscova / La-la-la-la!“. Sau alt cântec: „Ţara noastră românească / Nu va rămânea Regat / Ea va fi Împărăţie / Şi Mihai va fi-mpărat!“. Cu asta am plecat noi la război. Şi cu nişte tunuleţe fabricate în 1876... Sunt nişte discrepanţe în istoria noastră care sunt absolut extraordinare. Să ştii că băieţii noştri, mai întâi intelectualii (nu ştiu cum a fost cu cei de la ţară, poate că acolo era mai vag), au plecat cu entuziasm la război, ca să ştergem ruşinea din anul precedent, când am cedat o provincie întreagă fără să tragem un foc de puşcă.



Aţi avut subordonaţi ţărani. Cum vi se păreau, moralmente vorbind?

Foarte cumsecade! De pildă, sergentul pe care-l aveam era cel mai bun dintre noi fiindcă ăsta ştia deja puţină meserie. Era un om de vreo 40 de ani. A murit lângă mine pe urmă, în Transnistria, într-un atac aerian. Era foarte cumsecade. Şi tinerii erau bine. Aveam un golan din Bucureşti, îl chema Rădulescu, ca pe dumneata, era garajist. Era cel mai amuzant dintre noi, spunea că la primul foc de tun fuge în spatele dealului. Spunea nişte prostii... Eu i-am raportat căpitanului, pentru că era cu câteva zile înainte să înceapă războiul, faptul că mă sperie Rădulescu, că spune nişte prostii mai mari decât el. „Măi Djuvara, tu nu cunoşti oamenii! Să mi-l trimiţi mie. Pe ăsta-l fac curier lângă mine.“ Şi aşa a şi făcut. A devenit curierul căpitanului când au început bătăliile. Era, de fapt, cel mai curajos dintre noi! Erau foarte cumsecade toţi. Poate nu aveau toţi acelaşi entuziasm ca şi noi, intelectualii, de a pleca să răscumpărăm onoarea ţării, poate că aveau şi frică, cum aveam cu toţii când au început bombardamenetele. Să ştii că bombardamentele ruseşti erau teribile. Am stat vreo zece zile pe marginea Prutului, insuficient camuflaţi şi aveam impresia că nu mişcă nimic dincolo. Aproape se zvonea că ruşii au evacuat Basarabia. Dar ei ştiau să se camufleze... Şi când a pornit războiul de la noi, în noaptea de 22 iunie, am auzit primul obuz trecând peste capetele noastre, iar reacţia lor a fost formidabilă. Dar au fost mulţi tineri care au făcut lucruri extraordinare. Au fost unii chiar admirabili, care au făcut acte de vitejie.



(Neagu Djuvara, instructor la recruţi, Regimentul 6 "Mihai Viteazul", iarna 1941-1942, Bucureşti )

Cum se manifesta sentimentul religios pe front? Aţi avut vreun moment...?

Cu toţii, chiar şi cei care mai uitaseră de Dumnezeu, ne rugam. Când eşti acolo şi ai teama cuibărită în burtă, te rogi la Dumnezeu de o sută de ori. „Fereşte-mă, Doamne, de nenorocire!“ E clar că îţi revine frica de Dumnezeu. Toţi ne făceam cruce.