Djuvara[V=]

Neagu Djuvara, ultimul aristocrat

Neagu Djuvara: M-am înşelat în privinţa datei...
Istoricul Neagu Djuvara a recunoscut duminică, la Târgul Gaudeamus, că s-a înşelat în privinţa datei celebrei bătălii de la Rovine a viteazului voievod valah Mircea cel Bătrân.

„Când un bătrân istoric află la bătrâneţe că a scris ceva greşit, trebuie să aibă curajul să nu facă pe prostul şi să se încăpăţâneze, cum sunt câţiva istorici care vor morţiş să spună că nu s-au înşelat. M-am înşelat! Nu din vina mea, mă rog“, a spus Djuvara la sesiunea de autografe dedicată ediţiei a treia, revăzută şi adăugită, a lucrării „Mircea cel Mare (zis cel Bătrân) şi luptele sale cu turcii“, apărută anul acesta la Humanitas Junior.
Aplaudat de sutele de cititori care aşteptau un autograf, istoricul a menţionat că a reparat în această ediţie eroarea istorică a fixării datei victoriei de la Rovine, stabilită de zeci de ani la 10 octombrie 1394, recunoscând contribuţiile unui grup de istorici români care, folosind o serie de izvoare sârbeşti şi athonite, au concluzionat că adevărata dată este 17 mai 1395.
Aceasta reiese, potrivit lui Djuvara, din „dovezi bisericeşti“. Într-o mănăstire de la Constantinopol s-a găsit o cerere de parastas a fiicei lui Constantin Dragas, voievod sârb, mort, împreună cu vestitul erou sârb Marko Kraljevici, vasal al turcilor, în bătălia de la Rovine, nu în octombrie, ci mai târziu, în mai.
„Aceşti scriitori care au rescos chestiunea aceasta la lumină au spus nişte adevăruri“, a recunoscut istoricul, precizând însă că, „din păcate, ei fac parte dintre acei istorici români care strică cu o mână ceea ce fac cu alta“.
Neagu Djuvara consideră că lucrarea amintită, „foarte greoaie, greu de citit“, este „atât de lăudăroasă, cu cuvinte care depăşesc adevărul, încât, mai cu seamă pentru străini, ea nu mai este valabilă“.
„Ca să spui, de pildă, că bătălia de la Rovine este cea mai mare victorie dusă de creştini împotriva turcilor... Nu este adevărat“, a comentat istoricul.

Despre arta iubirii, cu un mare cunoscator al ei: NEAGU DJUVARA






"... cand era vorba de o dragoste mare, nici macar nu te atingeai de femeia iubita, decat daca iti devenea sotie. Iar ostilitatile decurgeau fooooarte incet. In viata mea, in afara de cateva legaturi cu totul neinteresante, toate amorurile au insemnat cuceriri indelungate. Ce sa mai spun de perioada de fleurt cu viitoarea mea sotie? A durat mai bine de un an! Un an in care nu ne-am atins. Si nici macar primul sarut nu l-am luat, decat dupa cateva luni de zile. Iar prima imbratisare totala am avut-o in noaptea nuntii, dupa cele doua ceremonii: civila si religioasa. Asa stateau lucrurile in Franta catolica in epoca aceea, tara unde traiam. De fapt, la fel era si in Spania si Italia, tot tari catolice. Fetele ajungeau virgine la casatorie. ..."

Citeste tot articolul

Neagu Djuvara: „Vom fi minoritari în ţara noastră”

Neagu Djuvara: Basarabia nu trebuie tratată drept...



Istoricul Neagu Djuvara a declarat, luni, pentru ediţia online a Deutsche Welle, că unirea dintre România şi Republica Moldova se va realiza, deoarece "nu are niciun rost să existe două state de

Omul zilei: Neagu Djuvara

Neagu Djuvara va fi decorat astăzi de către ambasadorul Henri Paul, cu Ordinul Artelor şi Literelor ­ distincţie franceză acordată unor personalităţi culturale de marcă ­, în grad de Ofiţer.

Despre boieri şi morminte. Cu Neagu Djuvara

Amintiri despre ultimul otoman



Cunoscutul istoric Neagu Djuvara povesteşte, în cea mai recentă carte a sa „Amintiri şi poveşti mai deocheate”, că a fost coleg în liceu, în Franţa, cu Osman, moştenitorul Imperiului Otoman, care s-a stins din viaţă pe 25 septembrie. [Citeste]

Poveştile lui Djuvara


"M-am născut în timpul unui prim război, am participat la un al doilea,
am fost exilat din ţară timp de 45 de ani... Am fost, în fond, destul
de nenorocit... Nu pot să spun că aş vrea să reîncep viaţa asta"

●
Jurnalul Naţional: Humanitas a lansat, nu demult, cea mai recentă carte
a dvs: "Amintiri şi poveşti mai deocheate", specificând, însă, faptul
că dorinţa dumneavoastră era ca acest volum să fie lansat abia după
moarte. Totuşi, într-o notă adresată editurii, scriaţi: "Dacă credeţi
de cuviinţă să le publicaţi, nu vă voi face proces. Şi cum însă
testamentele «e făcute» să fie stricate, faceţi cum credeţi". De ce
după moarte?
● Neagu Djuvara: Preferam să nu se ştie
acum, dat fiind faptul că sunt considerat un istoric serios. Să vin
acum cu aceste şotii... Încetul cu încetul, însă, m-au convins...

●
Jurnalul Naţional: Începeţi cartea evocând o amintire din copilărie, la
mare, unde vă aflaţi cu mama dvs... Aveţi o memorie uimitoare, se
regăsesc în carte detalii fantastice...
● Neagu Djuvara: Deşi
multă lume nu vrea să mă creadă, am amintiri de la vârsta de doi ani,
de când a murit taică-meu, în România. Aveam eu un an când tata ne-a
trimis, prin Rusia, către Franţa, fiindcă în Moldova se murea de foame.
În acea perioadă, bunicul meu era ministru plenipotenţiar ­ Ministrul
României în Belgia, iar Guvernul şi Curtea Belgiană erau retrase în
Franţa... Dar ca să revin la poveste... Ne aflam, când aveam doi ani şi
trei luni, în Elveţia, într-un hotel pe care-l ţin foarte bine minte,
şi, de asemenea, reţin ziua în care mama a aflat de moartea tatei. De
altfel, tata a murit de gripă spaniolă la câteva zile după armistiţiu.
Căpitan de Geniu, reluase uniforma şi se apucase din propria
iniţiativă, împreună cu alţi ofiţeri, să păzească Palatul Cotroceni. De
aceea nu iubesc eu Cotroceniul astăzi. Din cauza lui a murit tata.


MEMORIE SELECTIVĂ
● Jurnalul Naţional: Doar de-asta nu-l iubiţi?
● Neagu Djuvara: (Râde). Da, da. Am oroare de Cotroceni. Hai, spune mai departe (râde)...


● Jurnalul Naţional: "Volga, Volga"...vi-l cânta o guvernantă. Pe ea vi-o mai amintiţi?
● Neagu Djuvara:
Ehe, amintirea asta este de la şase ani. La vârsta aceea ştiam tot. Aş
putea spune ce făceam zi de zi, la anii ăia. Şi nu este o chestiune de
merit. E cum te-a făcut Dumnezeu. Se pare că, într-adevăr, am fost
fabricat să am memorie lungă. În schimb, dacă mă duc în oraş să cumpăr
pâine, brânză, unt sau alte alimente, dacă nu-mi scriu, când am ajuns
în stradă am uitat jumătate. Memoria mea este selectivă. Nu reţin
lucrurile neimportante. Cât despre guvernantă, îmi plăcea felul în care
cânta fata asta, care avea 20 de ani şi care era foarte frumoasă. De
mic eram sensibil la estetica unei femei.


● Jurnalul Naţional: Înţeleg... Dar, ce rol au jucat femeile în viaţa dvs.?
● Neagu Djuvara:
Întâmplarea făcând să fiu orfan de tată ­ pe bunicul şi unchiul,
amândoi diplomaţi, îi vedeam în fond destul de rar ­ am fost crescut în
familia mamei, Grădişteanu. De copil am trăit numai printre femei -
mama şi cele trei mătuşi ­, şi cum o iubeam foarte mult pe mama, am
rămas foarte feminist. Adică îmi place să fiu înconjurat de femei şi am
mare încredere în ele. Îmi sunt mult mai simpatice decât bărbaţii. În
tinereţea mea, în fiecare an mă îndrăgosteam de câte una, cu toate că
am rămas credincios soţiei mele. Dar... mereu mi-a căzut cu tronc
cineva. Chiar în viaţa de fiecare zi sunt încântat să am femei tinere
şi frumoase în jurul meu. Face parte din decorul care-mi convine.


● Jurnalul Naţional: Ce imagini puternice ale mamei au rămas în memoria dvs.?
● Neagu Djuvara: A fost o mamă extraordinară. O mamă iubitoare, rămasă văduvă, sărăca, la 33 de ani.


● Jurnalul Naţional: Ce regretaţi că nu aţi făcut până acum?
● Neagu Djuvara:
Un singur lucru: că am părăsit studiul pianului pe când eram intern în
Franţa. Toată viaţa am regretat acest lucru, pentru că îmi place enorm
muzica.


● Jurnalul Naţional: Dar ce vă mai sensibilizează în afară de muzică?
● Neagu Djuvara: Deşi
îmi plac şi pictura, şi teatrul, nimic nu se compară cu emoţia adâncă
şi cutremurătoare pe care mi-o dă muzica. Eu trăiesc în muzică toată
ziua. Încă de la primele ore ale dimineţii, când sunt cu Chopin, Liszt
ori Wagner.
● Jurnalul Naţional: Să vorbim puţin despre Africa... 23 de ani aţi stat în Niger.
● Neagu Djuvara:
Nu am plecat cu intenţia de a sta acolo. Plecasem doar pentru doi ani,
când aveam aproape 46 de ani, deci eram un om în plină vârstă.
Încercasem, înainte de asta, să-mi găsesc de lucru în Franţa, dar n-am
reuşit. Era foarte foarte greu pentru cineva care nu avea o meserie
practică. Nu eram nici inginer, nici medic, iar ofiţerii şi diplomaţii
erau cel mai greu de plasat undeva. A fost o întâmplare faptul că am
plecat în Africa până la urmă.


● Jurnalul Naţional: A fost o întâmplare, dar... una fericită?
● Neagu Djuvara: Fericită în sensul că, până la urmă, a fost o aventură interesantă.


● Jurnalul Naţional: O aventură care a durat 23 de ani...
● Neagu Djuvara: Da,
este adevărat. Trebuie să spun însă că nu mi-a mai plăcut după câţiva
ani. Primul contract a expirat după doi ani, au urmat cinci luni de
concediu... Aveam 48 de ani atunci. Mă apropiam de 49. Ce puteam face?
Să mă întorc în Franţa? Dacă nu găsisem de lucru între 32 de ani şi 45,
acum ar fi fost şi mai greu.


● Jurnalul Naţional: Soţia, o franţuzoaică pe care, de altfel, aţi luat-o din dragoste, nu a venit cu dvs. în Africa...
● Neagu Djuvara:
Nu a vrut să vină... De atunci suntem despărţiţi, dar nu şi divorţaţi.
Vorbim la telefon, ne scriem, iar când merg în Franţa, ne vedem. Nu am
divorţat pentru că, fiind în Africa, tot am sperat că am să-mi reiau
viaţa personală, mai târziu a apărut fiica noastră pe care o iubeam
amândoi, mă înţelegeam cu soacra mea, care avea o casă frumosă unde
stăteam în vacanţă. Şi unde m-aş fi dus dacă divorţam, că şi asta era o
chestie. Acum, când merg la Paris, am un minuscul apartament, pe care
mi-l plăteşte ea pe jumătate, dar tot nu stăm împreună.



BĂLCESCU SAU LUDOVIC AL XV-LEA
● Jurnalul Naţional: Ce credeţi, va deveni Africa, în viitor, una dintre eroinele mondiale?
● Neagu Djuvara: Nu.
Şi asta din cauza climei. Locuitorii, având mai multe zeci de generaţii
de oameni învăţaţi şi alfabetizaţi, nu există nici un motiv să nu fie
la nivelul altora, dar sunt năpăstuiţi de natură. Acolo este o climă
absolut infernală. Şi nu prea văd să se poată crea în mod artificial
posibilităţi ­ nu ştiu, poate ar trebui să acopere oraşele cu nişte
climatizoare uriaşe... Este infernală clima în majoritatea Africii,
inclusiv în Africa de Nord, dar mai cu seamă către Ecuator. Cred că
este năpăstuită de Dumnezeu. Şi-apoi, nu vedeţi, emigrează cu
milioanele. Ei o să ne populeze Europa. În sensul ăsta, da, o să joace
un mare rol, fiindcă Europa o să fie metisă după 200 de ani.


● Jurnalul Naţional: Dacă v-aţi mai naşte o dată, în ce perioadă aţi alege să trăiţi?
● Neagu Djuvara: Costumele
din vremea lui Ludovic al 15-lea mi se par superbe, dar la fel şi cele
din epoca lui Nicolae Bălcescu - dacă ar fi să mă ghidez după acest
aspect ­, dar să fi trăit în epoca aceea, nu-mi dau seama... În orice
caz, e clar că am nimerit în cea mai proastă perioadă pentru mine, în
sensul că m-am născut în timpul unui prim război, am participat la un
al doilea, am fost exilat din ţară timp de 45 de ani... În fond, am
fost destul de nenorocit... Nu pot să spun că aş vrea să reîncep viaţa
asta.


● Jurnalul Naţional: De perioada asta, prin care trecem acum, ce spuneţi?
● Neagu Djuvara:
Sunt foarte decepţionat... Întorcându-mă, deja din '90, am crezut că
lucrurile vor merge ceva mai repede, şi constat că suntem guvernaţi de
aceeaşi categorie. Constat că, în definitiv, echipa care a trişat în
decembrie '89, adică a furat, ca să zic aşa, Revoluţia, continuă să fie
la putere domne, după 20 de ani. Nu vă daţi seama? Eu pentru asta sunt
indignat de propria mea ţară, pentru că până şi Albania i-a pedepsit pe
unii pentru crime politice, numai românii nu pot face asta. (...) Ţara
asta nu se vindecă atâta vreme cât nu-i scoatem din vizuina lor pe
oamenii care au minţit atât de grav şi care sunt vinovaţi de o mie de
morţi în decembrie '89, şi de trei mineriade. Sunt lucruri monstruoase
care s-au petrecut şi care ne şifonează imaginea în străinătate.
Credeţi că cei de la Bruxelles şi toate ambasadele străine nu ştiu care
este adevărul în România? Îl ştiu, dar îl înghit, că doar nu o să
scoată România din Europa. Ne iau aşa, cu tot cu bubele noastre,
fiindcă au nevoie de noi.

Ce citesti?



Amintiri si povesti mai deocheate

Civilizaţia occidentală, dincolo de era „imperială”

Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci şi şapte de
ani şi premisele hegemoniei americane (1914 – 1991)
Editura Humanitas, Bucureşti 2008, 143 pg.

Dacă s-ar fi născut în Marea Britanie, l-am fi interpelat cu Sir.
Născându-se în România, şi-a asumat cu demnitatea carateristică
adevăraţilor boieri de odinioară tragedia de a fi exponentul unei „culturi mici”.
Nici măcar publicarea într-o limbă de circulaţie – franceza, nu a
captat „atenţia” internaţională meritată asupra fascinantului studiu
comparat al civilizaţiilor realizat de domnia sa în anii ’70.

Este foarte dificil să-l caracterizezi pe domnul Djuvara. Totuşi,
imaginea domniei sale creionată în interviul realizat de Vlad Mixich
pentru Hotnews.ro (decembrie 2008) este extrem de sugestivă – „Dacă
te cheamă Neagu Djuvara, vârsta de 92 de ani nu este un neajuns. Lumea
îţi admiră plimbarea zilnică pe strada Polonă: “Uite-l pe bătrânul
Djuvara, cum biciuieşte viaţa cu bastonul”. Doamnele îţi contemplă
vestimentaţia impecabilă: “Uite-l pe bătrânul Djuvara, elegant cum doar
boierii din trecut puteau fi”. Iar domnii se tem de luciditatea ta: “La
vârsta dumnealui, bătrânul Djuvara îşi permite să spună numai
adevarul”. Neagu Djuvara este bătrân, dar nu-i prea pasă de asta.”

De asemenea, te simţi intimidat de bogatul periplu existenţial al cărui
erou a fost – doctor în drept (Paris, 1940) şi în filozofie (Sorbona,
1972), elev-ofiţer în al doilea război mondial (iunie-noiembrie 1941),
angajat al Ministerului de Externe român (1943 – 1947), militant în
diverse organizaţii ale diasporei româneşti în perioada 1947 – 1961
(Comitetul de Asistenţă a Refugiaţilor Români, Radio Europa Liberă,
Fundaţia Universitară „Carol I”), consilier diplomatic şi juridic al
Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor
de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din
Niamey (1961–1984). La revenirea în România, după o ultimă implicare în
activităţile diasporei (secretar general al Casei Româneşti de la
Paris, 1984 – 1990), domnul Djuvara s-a dedicat activităţii
pedagogice şi scrisului.

În ceea ce priveşte scrisul, domnul Djuvara nu s-a sfiit să
investigheze „adevărul istoric” cu luciditatea specifică unui adevărat
„detectiv”, aruncând o altă lumină asupra unora din etapele
fundamentale ale existenţei poporului român. Exemple elocvente în acest
sens, lucrările Thocomerius - Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (2007) şi Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne
(2008), nu fac decât să ne convingă de curiozitatea intelectuală
neobosită şi neînvinsă de vârstă a autorului, asociată cu o
erudiţie-reper pentru intelectualitatea românească.

„Războiul de şaptezeci şi şapte de ani” este o formulă care, domnul Djuvara speră „să prindă la istoricii din viitor”.
Respectiva formulă are la bază ideea domniei sale că între 1914 şi 1991
a existat o singură înfruntare, iar războiul rece este doar o etapă a
acesteia.

Am citit volumul domnului Djuvara cu nerăbdarea cu
care devoram romanele poliţiste în copilărie. Din acest motiv, nu mi-am
propus să vă refuz plăcerea intelectuală de a parcurge volumul
prezentat, limitându-mă doar la a „dezvălui” o parte a instrumentarului
utilizat de autor şi anumite elemente care ar suscita interesul
oricărei persoane „conectate” la politica internaţională contemporană.

„Instrumentarul” utilizat în impresionanta analiză expusă în volumul „Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914 – 1991)” are la bază teza de filozofie a istoriei a autorului, premiată de Academia Franceză în anii ’70 – „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor”.

Astfel, domnul Djuvara îşi construieşte demersul pornind de la „constatarea
că toate civilizaţiile, de la apariţia şi până la dispariţia lor, au
trecut prin aceleaşi faze de evoluţie politică”. În esenţă, este
vorba de cinci faze – faza larvară, dominată de dinamism, faza de
formare într-un spaţiu delimitat, faza de înflorire sub semnele
expansiunii şi creativităţii, faza luptei pentru hegemonie (statele
combatante) şi faza imperială. Cele cinci faze menţionate au fost
determinate pornind, în principal, de la două teorii de interpretare a
ciclicităţii istoriei – cea a germanului Oswald Spengler (1922),
respectiv cea a britanicului Arnold Toynbee (1954).

În cazul civilizaţiei occidentale, al cărei început autorul îl fixează „la mijlocul veacului al V-lea din era noastră, mai exact cu o sută de ani înainte de dispariţia finală a Imperiului Roman”,
diagnoza momentului actual evidenţiază faptul că aceasta parcurge faza
imperială, în urma finalizării războiului rece. Pentru asigurarea
„consistenţei” demersului, domnul Djuvara prezintă şi elementele
specifice fazei luptei pentru hegemonie, purtându-ne cu eleganţă,
într-o expunere impresionantă şi extrem de concisă, printre
evenimentele definitorii ale ultimilor cinci sute de ani.

Învingătorul, în confruntarea statelor combatante, fază începută odată
cu prima tentativă de hegemonie europeană în vremea lui Carol Quintul,
confirmă observaţiile efectuate asupra evoluţiilor unor alte unităţi
civilizaţionale, în special asupra celei chineze sau extrem-orientale.
Astfel, învingător este statul cel mai excentric din punct de vedere
geografic şi cel ce s-a afirmat cel mai târziu ca pretendent la
supremaţie – Statele Unite ale Americii.

În contextul în care Statele Unite constituie „hegemonul” societăţii
internaţionale contemporane, nu ne mai putem lăsa suprinşi de angoasele
post-război rece ale unor prestigioşi analişti americani ai spaţiului
politic, asupra unor dileme ca „nevoia SUA de a avea o politică
externă” sau „postura SUA, între hegemonie şi supravieţuire”.

Deşi perfect conştient de adânca semnificaţie a versului lui Victor
Hugo „viitorul nu e al nimănui, viitorul e al lui Dumnezeu” şi convins,
după cum chiar domnia sa a mărturisit, că „istoricul
care se încumetă să caute anumite constante în scurgerea istoriei
universale trebuie să ştie să se oprească la faza diagnozei momentului
actual, evitând să se aventureze în prognoză asupra viitorului”, autorul ne oferă şi o „încercare de prognoză” asupra viitorului civilizaţiei occidentale.

După cum am menţionat anterior, nu vă voi răpi plăcerea de a explora şi
analiza aprecierile autorului asupra sferei de influenţă şi
longevităţii hegemoniei americane. Evidenţiez doar că faptul că
civilizaţia occidentală parcurge ultima fază a existenţei într-un ritm
alert, iar perspectivele dezvăluite de teoria domnului Djuvara nu sunt
îmbucurătoare – sfârşitul „împărăţiei” Statelor Unite va „lăsa locul
unei lungi perioade de dezordine generală şi tulburări haotice”.

În opinia mea, volumul „Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914–1991)”
nu ar trebui să lipsească din bibliotecile noastre, deoarece autorul nu
se adresează unei categorii specifice de vârstă sau profesionale.
Acesta încearcă să ne conecteze la realităţile prezentului şi, în
acelaşi timp, să ne provoace să „vedem” dincolo de impresionantele
cantităţi de informaţie cu care suntem bombardaţi de către societatea
contemporană. Demersul domniei sale ar putea fi definit ca un
„exerciţiu de luciditate”, într-o societate în curs de uniformizare şi
de-personalizare.

În concluzie, nu vă refuzaţi experienţa
extraordinară a „exerciţiului de luciditate” a domnului Djuvara, pentru
că asemenea evenimente sunt rare şi, în majoritatea cazurilor, trec
neobservate pe fondul „tragediei culturilor mici”, trăsătură atât de caracteristică spaţiului românesc în aşteptarea „rupturii fecunde”, care să ne ridice „la nivelul – dacă nu în creaţii, în tensiune – marilor culturi”.

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/art16-anuta.html

Neagu Djuvara..Curierul de Stockholm\



Cand am plecat pe linia Prutului, aveam doar doua tunulete de fabricatie ruseasca, din 1876; * ...Taranii erau mai putin buni pentru front decat orasenii; * Alta falsa informatie vehiculata e ca maresalul si cu Mihai Antonescu ar fi asteptat de la Stockholm niste imbunatatiri la conditiile pe care rusii ni le propusesera. Este neadevarat!; * Americanii sunt aici pentru cel putin 150 de ani! * Imi place armata, si daca as avea un rol politic as fi foarte aproape de armata si de nevoile ei.



O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri de Neagu Djuvara; Cum s-a nascut poporul roman; Mircea cel Batran si luptele cu turcii; De la Vlad Tepes la Dracula vampirul si Amintiri din pribegie sunt doar cateva dintre titlurile cartilor publicate in ultima vreme, in tara, de Neagu Djuvara. Recent, a aparut si un interesant roman cu tenta auto­bio­grafica – Scrisorile spatarului Nicolae Milescu, Editura Humanitas, 2004 – scris in tinerete si in care, evident, decu­pajele dintr-o anume perioada dominata de bubuitul tunului sunt inevitabile.





* Stimate domnule Neagu Djuvara, va propun sa incepem acest dialog prin a puncta momentul cand ati luat primul contact cu meseria armelor.

- Am fost recrutat la cavalerie. Stiam deja sa calaresc si as fi vrut sa urmez Scoala de Ofiteri de Cavalerie, de la Sibiu. Dar, ce inseamna providenta! Pana in 1939, cand a inceput razboiul in Occident, eu ma tot amanasem din an in an ca sa-mi termin doctoratul. Asa ca am facut serviciul militar la 24 de ani, in anul 1940-41. Eram deja casatorit, aveam un copil si eram si doctor in drept, de la Paris. Si cand tocmai recrutasem la cavalerie, am intalnit un prieten care mi-a zis: Mai Neagule, dar esti un prost daca te duci la Sibiu, cand poti merge la Scoala de Ofiteri de Infanterie de la Ploiesti, ca in momentul cand vei fi descazarmat, dupa vreo trei luni, sa poti sa te repezi imediat pana la Braila, ca sa vezi ce se mai intampla cu mosia. Abia mostenisem o mosie in Baragan de la bunicul meu din partea tatalui, Trandafir Djuvara, fost diplomat de cariera, care murise in 1935. Asa ca am cerut sa fiu mutat la infanterie. Si cred ca a fost mana lui Dumnezeu! Sunt convins ca daca as fi ramas la cavalerie existau multe sanse sa nu mai discutam astazi. Pentru ca mai toata cavaleria noastra a fost decimata pe Frontul de Est. In orice caz, toti prietenii, chiar si neamurile mele care au fost in cavalerie, au disparut la Cotul Donului, in Kuban, Stepa Calmuca… Cavaleria s-a dus foarte departe in Est si, din pacate, prea putini s-au mai intors. Nu am ispravit bine Scoala de Infanterie, in iunie 1941, ca, dintr-o data, pe cand eram la manevre, ne-au trimis la regi­mentele de care apartineam. Eram incadrat la compania armament greu regimentar din Regimentul 6 Garda "Mihai Viteazul". Dar sa stiti ca nu mai aveam nici un panas, nu mai aveam nimic special, dimpotriva, iar ostasii proveneau din toate partile, in special din Vlasca si Teleorman.

* Ati absolvit scoala in regim de urgenta, exact la timp insa cand armata romana tocmai pleca in razboi.

- Asa ca am plecat si eu cu gradul de elev sergent. Si in cursul celor cinci luni pana am ajuns la Odesa am fost avansat plutonier, apoi sublocotenent. Nu am facut frontul ca ofiter, ci ca subofiter, de aceea poate ca nu am Steaua Romaniei, ci Crucea Serviciului Credincios cu spade.

* Cu atat mai mult, ati cunoscut prima linie, asadar, de la fata locului, si puteti relata exact cat de bine era pregatit soldatul roman pentru un razboi de asemenea anvergura.

- Oarecum eram in prima linie, desi nu am luptat ca simplu infanterist. Sigur insa ca mi-am putut forma o impresie, din pacate, de nepregatire a armatei noastre pentru acel razboi; din punct de vedere al dotarii tehnice ma refer. Altminteri armamentul regimentului meu nu era prost, predomina marca ZB pentru pusca, pusca-mitraliera si mitra­liera... Insa aramament ceva mai greu, adica branduri si tunuri antitanc, era prea putin pe regiment. Noi aveam numai o companie de armament greu dotata mai cu seama cu mitraliere, dar cu foarte putine tunuri si branduri. Cand am plecat pe linia Prutului aveam doar doua tunulete de fabricatie ruseasca, din 1876. Culmea este ca le-am folosit pentru a anihila un contra­atac sovietic pe dealurile de la Tiganca! Si erau destul de eficace, dar asta contra infanteriei, pentru ca impotriva tancurilor ar fi fost nule, noroc ca nu ne-am confruntat cu ele! Abia pe cand marsaluiam in Basarabia am primit doua tunuri moderne: un Schneider de 47 si un Bofors de 37. Dar vedeti ca nu erau doua de acelasi fel! Una peste alta, armamentul nu era rau, dar era insuficient cantitativ. Ca exemplu, lasand la o parte tunurile, pentru caratul munitiei aveam simple carute de rechizitie, de la tarani, cu hamuri de sfoara care ni s-au rupt inca din prima zi, incat a inceput sa tipe la noi comandantul batalionului ca ne trimite la Tribunalul Militar, de parca era vina noastra. Si cu niste cai nenorociti!... Nu eram deloc echipati in comparatie cu armatele alaturi de care luptam. Sau contra carora luptam. Ca aveau si rusii multa armata hipotractata, asta e clar, dar aveau si tancuri, si armament antitanc, si avioane... Incomparabil!

* Asa ati ajuns dincolo de Nistru, unde ati fost ranit. Cum s-a intamplat?

- Ajunseseram la 50 de kilometri nord de Odesa cand am fost ranit usor, la brat, dar asta m-a scos din joc la un moment prielnic pentru ca am scapat de tavalugul de la Tatarca, unde a fost oribil. Un camarad de-al meu, care s-a aflat mai tot timpul langa colonel, a putut sa constate, uitandu-se in documente, cum in ajunul caderii Odesei, din intreg regimentul nostru – care plecase cu 1.800 de oameni, mai primise 1.000 pe parcurs, in cele cinci luni, ca sa completeze pierderile, vasazica a avut aproape 3.000 de oameni –, mai ramasesera valizi 92. Ca sa vedeti ce prapad a fost... Asta, desigur, nu se poate imputa numai celor care au raspuns de dotarea armatei noastre cu armament la acea data, ci gasesc o vina inclusiv comandamentului nostru militar, in primul rand mare­salului Ion Antonescu, pentru ca nu avea nevoie sa atace Odesa. Se pare ca germanii cerusera numai sa-i incercuim pe sovietici acolo pentru a-i impiedica sa loveasca, eventual, pe la spate. Or, noi am vrut sa ne evidentiem, cum ne este felul! Si am vrut sa luam orasul fara artilerie, fara marina, fara nimic, doar cu infanteria si ceva aviatie. Si asa l-am luat cand au vrut rusii sa plece. Dar eu atunci eram la Tiraspol, la centrul de recuperare a ranitilor. Si chiar cand sa fiu retrimis pe front a cazut Odesa, asa ca nu a mai fost nevoie de mine.

Rusescu, ca nu ma intorc. Dar am luat trenul spre Paris, care era o statie din parcurs, si am ramas acolo. Fara sa-mi dau demisia in scris. Am revenit in Romania abia in primele zile ale lui februarie 1990.

- Iar acum facem parte din cea mai puternica alianta militara, alti curieri, precum dumneavoastra odinioara, au dus intre timp mesajele acolo unde trebuie. Cum comentati aceasta situatie?

- Trebuie spus ca pentru un om de varsta mea, care a trait in Occident, si pe care l-a ferit Dumnezeu de mizeriile din tara, probabil de inchisoare – intrucat toti camarazii mei de la DCC au fost considerati ca au complotat cu occidentalii si au infundat puscaria –, e absolut cert ca aveam aceeasi soarta, poate nu 15 ani, precum C. Demetrescu, dar opt-noua... Poate ca nici nu ieseam viu de acolo! A fost un hazard extraordinar aceasta plecare a mea la 23 august! Dar in rastimpul cat am fost in Occident, primii 14 ani m-am ocupat numai de treburile romanesti, secretar general al unui comitet de asistenta pentru refugiati, patru ani am fost corespondent radio la Paris, aproape doi ani la München... Noi, in Occident, refugiatii de acolo, am trait cu infiorare ideea ca Romania face parte din Pactul de la Varsovia, ca armata romana este infeudata armatei sovietice, ca efectiv ne aflam in lagarul celalalt. Eram foarte ingrijorati ca occidentalii nu se inarmeaza suficient si ca daca intr-adevar ar fi izbucnit un al treilea razboi mondial ajungeau rusii pana la Atlantic. Asta e aproape cert. Afara de cazul ca s-ar fi utilizat armele atomice. In fond armele atomice au fost o pavaza. Erau o tragedie, dar in acelasi timp un obstacol in calea unui alt razboi mondial. Observati ca nu au fost decat razboaie periferice, Coreea, Indochina, dar noi, emigrantii, ne temeam... Cine putea sa fuga peste ocean fugea, multi au fugit. Eu imi facusem planul sa plec in Spania, peste Pirinei. Deci faptul ca acum Alianta Nord-Atlantica, in care ne puneam noi speranta ca apara Europa de o invazie sovietica, atunci, cand ma gandesc ca astazi acopera inclusiv Romania si ca URSS s-a prabusit dinauntru, ca orice imperiu, de altfel, aproape ca nu-mi vine sa cred. Vedeti, atunci toata lumea spune ca de ce nu vin americanii. Nimeni nu intelegea ca la momentul respectiv ei nu puteau, nu aveau cum sa vina. Intr-o democratie ai nevoie de asentimentul parlamentului, al opiniei publice... Ideea de a incepe un razboi impotriva unui aliat, alaturi de care te-ai batut timp de patru-cinci ani, era de neconceput. Faptul ca ei nu i-au putut impinge pe sovietici mai curand nu le poate fi imputat. De altminteri, URSS s-a prabusit din motive economice, nu din cauza NATO.

- Aceasta este soarta imperiilor, sa se prabuseasca din interior. Si americanii, peste un segment de timp mai mult sau mai putin previzibil, tot din interior se vor prabusi, nu?

- Da, dar nu e pentru maine asta, eu cunosc fenomenul... Ei sunt aici pentru cel putin 150 de ani!

- Cat credeti ca vom fi noi aliati cu ei?

- De nevoie pana la sfarsit! Va spun, aici intram in domeniul filosofiei istoriei. Eu am scris o teza de filosofie a istoriei - aparuta in 1975, dar a fost lucrata intre 1951 si 1970, deci e destul de veche ca si conceptie - in care am prevazut ca toate civilizatiile pe care le-am putut studia in decursul istoriei, toate, in general, se termina printr-un imperiu universal care acopera intreaga lume cunoscuta la data respectiva. Din punct de vedere sociologic, este ca un fel de obligatie. Uitati, Egiptul nu stim cum a fost inainte, nu-l cunoastem din documente decat cand este deja imparatie, adica in momentul cand este unificat. Stim doar ca cel putin au fost doua jumatati care s-au batut intre ele, dovada ca faraonul avea doua tiare, una alba si una rosie, care reprezentau fostele coroane ale Nilului de Sus, respectiv Nilului de Jos, deci si acolo a fost razboi. Deci faza care precede sfarsitul este o lupta intre candidatii la imparatie. Care in istoria Chinei se cheama Perioada Regatelor Combatante. Acelasi sablon il putem gasi, de pilda, in civilizatia greco-latina, care este in general civilizatia Mediteranei unde se bat intre ei succesorii lui Alexandru Macedon, plus cartaginezii, plus romanii, pana cine invinge? Ultimul venit si cel mai indepartat, care este romanul. Si care cucereste tot ce este de cucerit. Inclusiv cele doua civilizatii americane, adica Mexicul si Peru, urmeaza acelasi sablon. Ultimele veacuri ale unei civilizatii sunt acea Perioada a Regatelor Combatante. Si acum sa revenim la istoria Europei noastre, a Europei Occidentale din care facem parte de vreo doua sute de ani; inainte eram in Imperiul Bizantin, ca sa spun asa. Civilizatia Occidentala incepe la caderea Imperiului Roman, cand au venit germanii, cand de pilda primul regat care erupe din Imperiul Roman este cel al francilor, sa spunem pe la veacul al patrulea, si dupa 1.000 de ani incepe lupta pentru impunerea celui care va unifica aceasta civilizatie. Si avem in Europa pe Carol Quintul Habsburgul, primul care incearca unificarea Europei si nu izbuteste, pentru ca isi rupe dintii, ca sa spun asa, asupra regatului cel mai populat si cel mai puternic care era Franta, situata geografic la mijlocul posesiilor sale. El domnea si in Spania, si putin in America si in Germania. Ei, si de atunci avem aproape 500 de ani de razboaie, miza fiind cine va unifica Europa. Au venit pe urma francezii cu Ludovic al XIV-lea, ei sunt cea mai mare putere care incearca aceasta, Napoleon fiind ultimul. Pe urma vin germanii, care de la Bismark pana la Hitler au incercat ei sa o faca, dar tot prin forta. Or, era scris ca Europa nu se unifica prin forta. Si cine e, ca si in toate celelalte cazuri, cel mai periferic, e cel care invinge. Si cine e cel mai periferic dintre occidentali? SUA. Ultimii veniti, cei mai tineri, cei mai dinamici, deci ei sunt cei care unifica civilizatia noastra. Si de aceea nu e de mirare – nu se va mai chema imperiu, dar ei sunt imperiali – ca nimic nu mai misca pe glob fara voia lor, indiferent ca au mici dificultati, o data in Indochina, in alta parte etc. Ei sunt acum – si de aceea cred, daca se repeta putin istoria – aici pentru 150 sau 200 de ani. Cel putin! Noi suntem acum inglobati sub forma NATO, dar aceasta este aripa militara a hegemoniei SUA. Si este absolut normal ca noi sa facem parte din acest joc. Si trebuie sa o facem fara josnicie, fara - daca vreti - sa mergem peste ceea ce ni se cere. Dar e clar ca trebuie sa mergem alaturi de SUA, fara sa mai ochim catre Moscova sau catre altceva. Europa chiar unificata nu mai poate sa se lipseasca de ajutorul militar al SUA.

- Faptul ca acum armata romana, alaturi de aliatii sai, se afla in Irak, in Afganistan, in Bosnia etc., este de natura sa ne aduca liniste sau ingrijorare?

- Trebuie sa facem asta, dar sa nu sarim peste cal, sa nu propunem noi mai mult decat ni se cere, sa nu supralicitam, sa nu riscam...

- Cum am facut in Al Doilea Razboi Mondial, Campania din Est?

- Da, am mers mai departe decat ni s-a cerut sau am aceptat tot ceea ce ni s-a cerut, ceea ce nu era cazul. A fost o geseala politica grava.

- In final, domnule Neagu Djuvara, v-a placut armata?

- Personal, va spun cinstit, cu toate ca sunt atat de civil in mentalitatea mea, dar mi-a placut sa fiu militaros. Imi place armata, si daca as avea un rol politic as fi foarte aproape de armata si de nevoile ei, de disciplina, dar si de bunastarea ostasului care, chiar sub vechiul regim, nu prea era corespunzatoare. Se manca prost, soldatii erau prost imbracati... Am impresia ca acum nu mai este cazul. Si ma bucur ca, din punct de vedere al dotarii tehnice, cel putin, nu mai este ca in vremea cand eu am luptat pe front.


Maior Dan GIJU




Implicare prieteneasca





In cadrul unei ceremonii ce a avut loc la Muzeul Militar National, reprezentatii Armatei Franceze au facut o donatie acestei presti­gioase institutii militare de cultura. Cu aceasta ocazie, a avut loc si vernisajul expozitiei cu cele mai repre­zentative piese oferite muzeului de Franta, incepand cu perioada interbelica pana in prezent. Astfel, de acum inainte, vizitatorii muzeului vor avea prilejul sa vada o pusca de asalt “FAMAS” de calibru 5,56 mm, un costum de zbor pentru personalul navigant pe avioane de lupta si o uniforma de elev al Scolii Militare Speciale de la Saint-Cyr.

Prezent la eveniment, secretarul de stat Gheorghe Matache a subliniat: “Donatia Armatei Franceze vine sa demonstreze atentia de care se bucura tara noastra din partea partenerilor de coalitie, recunoasterea adeva­rului istoric ca Romania a aderat definitiv la valorile democratice si a intrat in randul tarilor care intretin armate moderne, capabile sa actioneze geostrategic. In general, militarii romani s-au intalnit in diverse ocazii cu colegii din armatele statelor membre ale NATO, inclusiv cu militarii francezi, si putem afirma ca se cunosc bine. A venit vremea ca si publicul larg, societatea civila din Romania sa stie si sa respecte uniformele militare ale acestor armate”.

Atasatul apararii de pe langa Amba­sada Frantei la Bucuresti, locotenent-colonelul Jean-Pierre Fontaine, ne-a precizat: “Aceasta donatie se inscrie in traditia relatiilor excelente existente, in general, intre armatele romana si franceza si, in particular, intre muzeele militare din tarile noastre. Noi am facut aceasta donatie pentru ca cetatenii romani care vor vizita muzeul sa poata cunoaste uniformele si echipamentele utilizate acum de catre mili­tarii din Armata Franceza. Uniforma de elev al Scolii de la Saint-Cyr are un simbol mai particular, deoarece a apar­tinut maiorului Yves Novak. Acesta a fost, in perioada 2000-2003, cooperant militar la SMG. Donand uniforma sa, de o mare valoare simbolica, muzeului, cred ca in acest fel a vrut sa dea o dovada a excelentelor relatii pe care le-a avut cu colegii romani in timpul misiunii”.

Deocamdata, Muzeul Militar Natio­nal are asemenea relatii de colaborare numai cu Franta. Avand in vedere acest aspect, in finalul cuvantului sau, secretarul de stat Gheorghe Matache a precizat: “Am fi deosebit de recu­noscatori daca exemplul Armatei Franceze va fi urmat si de reprezentantii celorlalte armate, pentru ca muzeul sa poata pune la dispozitia publicului o bogata gama de uniforme si echipamente moderne. Pana atunci, consemnam cu mandrie ca donatia Armatei Franceze reprezinta un gest cu adanci implicatii de prietenie si excelente raporturi culturale. Le multumim pentru faptul ca, acum, la fel ca intotdeauna, sunt alaturi de noi si ii asiguram ca aceste exponate vor fi expuse la loc de cinste”.

http://www.presamil.ro/OM/2004/18/pag%2018.htm

Neagu Djuvara"Atasamentul nostru fata de americani e un fenomen interesant...". "Azi, Statele Unite ale Americii sunt hegemonice in toata lumea" - Declansarea razboiului din Irak a intrat in faza finala, iar Romania - printr-un urias paradox al istoriei - se afla de partea Sua. Cu o intarziere de cin...

Citeste tot articolul