Re: Guttman[v=]

Scris de Admin 10.09.13 9:37

http://www.evz.ro/detalii/stiri/exclusiv-print-roxana-guttman-mancarea-actorului-de-toate-zilele-este-covrigul-cultura-1056535.html

Scris de Admin 21.04.12 18:14

Roxana Guttman povesteşte despre singurătatea care ucide

Cultura — 19 aprilie 2012, 03:04

Pe la sfârşitul anilor ’80, Whoopy Goldberg făcea furori în rolul principal din filmul “Telefonul” (regia: Rip Torn), prima partitură care îi scotea la iveală adevăratele resurse actoriceşti. Asumându-şi cu temeritate riscul unor comparaţii inevitabile, actriţa Roxana Guttman şi regizoarea Liana Ceterchi au pus mână de la mână şi au adus la zi scenariul scris de Harry Nillson şi Terry Southern, realizând pe scena Teatrului Evreiesc de Stat un spectacol absolut impresionant.

Dramă pe muzica lui Michael Jackson

Cele două autoare ale spectacolului au ales muzica lui Michael Jackson nu doar pentru a atrage la teatru generaţia tânără (regretatul artist are, şi la această oră, un fan club puternic în Bucureşti) ci mai ales pentru mesajul pe care megastarul l-a transmis lumii. Devenit, prin adulaţia publicului, un vector de opinie deosebit de periculos, Michael Jackson a fost, mai ales în ultimul deceniu al carierei sale, un militant fervent împotriva celor care guvernează lumea. Poate că Michael a murit pentru că a îndrăznit să cânte piese ca “They Don’t Really Care About Us” sau “Earth Song”. Astăzi, în lume şi în România, versurile “Toată lumea e mâncare pentru câini./ Toţi sunt împuşcaţi mortal!/ Toată lumea a înnebunit!” au o semnificaţie reală şi îngrijorătoare. Mai ales pentru artiştii cărora le închină Roxana Guttman tulburătorul său spectacol, “Telefonul”. Washti Blue este o actriţă care a pierdut totul şi supravieţuieşte într-un univers paralel, alcătuit din marea ei pasiune pentru muzica lui Michael şi convorbirile interminabile la telefon, singura ei legătură – aparentă – cu lumea exterioară. Cu incredibilă energie şi o capacitate inepuizabilă de a-şi schimba de la o clipă la alta starea sufletească şi atitudinea, Roxana Guttman retrăieşte disperarea tragicomică a eroinei sale.
Washti dansează, se ceartă cu vecina care îi reproşează că face prea mult zgomot, glumeşte (remarcabilă fineţea umorului din acest spectacol!), povesteşte despre viaţa ei şi a altora, plânge. Steaua i-a apus, nu mai primeşte roluri în teatru, e săracă lipită pământului, “mănâncă” apă chioară (pe care o împarte cu o plantă, singura ei prietenă), a fost părăsită de bărbatul său şi, în general, toate durerile lumii au devenit durerile ei. Eşafodajul spectacolului este alcătuit din semnificaţii paralele şi simboluri aproape subliminale, astfel încât să te marcheze multă vreme după ce l-ai văzut şi să te oblige să meditezi asupra sensului latent al fiecărui amănunt. Scene care ar fi putut să cadă într-un patetism de duzină sunt excelent rezolvate prin ironie, umor, expresie corporală, emoţie netrucată, momente răsplătite de public prin hohote de râs, lacrimi şi aplauze la scenă deschisă. Admirabilul recital actoricesc susţinut de Roxana Guttman este completat de apariţia omului de la telefoane (Rudy Rosenfeld) şi de câteva voci din off (Liana Ceterchi, Alma Boiangiu, Naomi Guttman).
Finalul, în care Washti Blue îşi pune planta în sân, este o minunată metaforă despre condiţia actorului care va sfârşi, într-o zi, ca pământ de flori. Pentru spectator, decodificarea tuturor metaforelor din acest spectacol de o rară intensitate, poate fi o provocare mai mult decât captivantă.

Scris de Admin 08.07.11 19:09

Iancu şi Iosif Guttman - victime ale Pogromului de la Bucureşti, din ianuarie 1941

de Hava HAAS

Pe 21 ianuarie se împlinesc 69 de ani de la rebeliunea legionară, în timpul căreia au fost uciși la București 122 de evrei, printre care și fiii rabinului Guttman, Iancu și Iosif. Sora lor, dr. Hava Haas, rememorează acest episod tragic din istoria evreilor români care a pus capăt prematur vieții celor doi frați ai ei.

Iancu şi Iosif Guttman s-au născut în anii din preajma primului război mondial, într-un mic orăşel din Moldova. Tata, un om tânăr - încă nu împlinise 20 de ani - funcţiona ca rabin al acestui orăşel. Ca toţi copiii de evrei în acea vreme, Iancu şi Iosif au fost trimişi de la frageda vârstă de 4-5 ani la Heder, pentru a învăţa să scrie, să citească şi să cunoască învăţăturile Torei. Acasă cu părinţii, vorbeau limba idiş. Între timp, tata s-a evidenţiat ca un rabin deosebit de talentat. Activitatea sa rabinică ca şi predicile sale, l-au făcut cunoscut şi apreciat şi în afara orăşelului. Veneau oameni din diferite locuri să soarbă vorbele sale de duh, să asculte şi să aprecieze cunoştinţele sale temeinice în cultura şi filosofia iudaică. După scurt timp, a fost chemat la Bucureşti, devenind rabin al Comunităţii din Bucureşti şi pe baza cunoştinţelor sale juridice, a fost numit judecător la curtea rabinică, slujind în această calitate aproape 50 de ani.

Iancu şi Iosif au urmat la Bucureşti şcoala primară şi au absolvit liceul Libros ca elevi străluciţi. După bacalaureat, Iancu a ales cursurile Facultăţii de Drept şi Filosofie, iar Iosif, pe baza notelor mari cu care a terminat liceul, a fost primit la Facultatea de Medicină din Bucureşti (în ciuda prevederii de numerus clausus pentru evrei).

Iancu a fost un student eminent, era primul din an şi colegii săi evrei şi neevrei apelau la el pentru a-i ajuta la lucrările pe care trebuiau să le prezinte. Datorită cunoştinţelor sale ieşite din comun, profesorul Dimitrie Gusti de la catedra de Sociologie l-a numit pe Iancu, asistent universitar.

Încă de la începutul cursurilor la Medicină, Iosif a suferit bătăi şi tăieturi cu bisturiul de la disecţie din partea colegilor antisemiţi. După un timp, Iosif a părăsit Medicina şi a trecut la Facultatea de Litere şi Filosofie. Atât Iancu, cât şi Iosif şi-au însuşit din fragedă tinereţe o cultură deosebită. Lucrările lor sunt mărturie a vastelor lor cunoştinţe în domeniul filosofiei universale şi iudaice, a literaturii clasice şi moderne. Ei s-au dezvoltat în România anilor 1930-1940, ani care încă făceau parte din perioada de avangardă culturală a României, din perioada 1920 - 1940.

În 1931, la vârsta de 16 ani, Iosif scrie prima sa lucrare „ Cultura Asiatică în Raport cu Civilizaţia de azi a Europei”, în care spune următoarele : „furtunile şi nenorocirile ce se abat asupra noastră, vor înceta cu siguranţă din moment ce ne vom da seama că adevăratele valori ale omenirii sunt valorile morale, spirituale şi culturale. Aceste valori vor exista în toate timpurile, căci ele există prin ele însele, după cum nici astrul ceresc nu va înceta niciodată să lumineze cu razele sale pământul pe care trăim”. Iată profesiunea de credinţă a tânărului Iosif, crezul după care şi-a trăit scurta sa viaţă. Iosif avea 20 de ani când a început să colaboreze la diferitele publicaţii din acea vreme : Viata românească , Cuvântul Liber, Şantier şi altele. Revista Însemnări Ieşene a publicat lucrarea sa filosofică „Fenomenul Mistic”.

Acasă, Iancu şi Iosif discutau cu tata viaţa lor universitară problemele pe care le studiau; numele profesorilor lor: Rădulescu-Motru, Tudor Vianu , Nicolae Iorga, Traian Herseni, ne deveniseră familiare. Casa noastră era un centru de cultură. Cărţi se găseau peste tot, iar fiecare îşi avea colţul său, unde aşternea pe hârtie, articole, lucrări, gânduri. Dar concomitent cu dezvoltarea vieţii culturale a României anilor ’30, se apropiau şi norii prevestitori de furtună şi puţini au prevăzut cataclismul ce avea să se abată asupra Europei.

În articolele pe care le scria, Iosif dezbătea din ce în ce mai des problema apariţiei fascismului şi a ororilor de care va fi cuprinsă omenirea dacă fascismul va învinge. El îşi găsea refugiul în discuţiile cu scriitorul umanist Eugen Relgis, care i-a fost mentor şi care asculta au atenţie frământările acestui tânăr sensibil. De asemenea, din corespondenţa lui cu celebrul Romain Rolland, reiese aceeaşi frământare, aceeaşi teamă de viitor, aceeaşi întrebare obsedantă „ Încotro se îndreaptă omenirea ?” odată cu venirea la putere a lui Hitler. În cartea lui Relgis „Eseuri despre iudaism”, în capitolul „Mărturiile unui fecior de rabin”, Relgis citează o viziune a lui Iosif exprimată în una din discuţiile lor: „ Sute şi mii de oameni în uniforme se măcelăresc, iarăşi răsună urletele fiarei omeneşti pe acest pământ ce a sorbit atâta sânge de atâtea milenii. Mâine - poimâine, incendiul izbucnit din marginea însângerată a lumii se va întinde peste tot. Atunci întreg pământul se va cutremura. Uriaşele valuri ale urii războinice se înalţă, înaintează năprasnice peste muşuroaiele omeneşti. Poate că în zorii zilei vom plânge: lacrimi pentru mii şi milioane de sacrificaţi ai urii războinice. Cadavrele celor sacrificaţi în noaptea barbariei, vor zăcea pe întinsul pământului.” Iosif parcă a prevăzut catastrofa care se apropia şi a prevăzut chiar şi propria lui soartă tragică.

Iancu, care avea o pregătire excepţională de intelectual, de filosof, de om de ştiinţă, nu trăia momentele politice actuale, era preocupat de lucrările sale ştiinţifice şi tocmai termina lucrarea sa filosofică „ Societate si Valoare”.

Apoi venit acea groaznică noapte de ianuarie, când călăii au pătruns în casa noastră. Pentru Iosif era clar care avea să fie sfârşitul; avea în faţă imaginea pe care a prevăzut-o de atâtea ori. Gemetele lui ne străpungeau sufletele. Iancu, mai stăpân pe sine, a încercat să vorbească cu banda de ucigaşi care au năvălit în casă, dar i-au răspuns că jidanii nu sunt oameni şi trebuie stârpiţi de pe suprafaţa pământului. Şi imediat s-au năpustit asupra lui tata şi a celor doi băieţi care încercau să-şi apere tatăl. Toţi trei erau bărbaţi înalţi, drepţi, impunători; tata avea atunci 46 de ani, Iancu 27 şi Iosif 25 de ani, dar s-au încovoiat sub loviturile drugilor de fier cu care au venit înarmaţi ucigaşii legionari. Loviturile s-au abătut asupra capetelor şi trupurilor lor până ce sângele care ţâşnea din ei le-a acoperit feţele. Este ultima mea imagine a lor înainte de a fi fost aruncaţi în camionul care aştepta afară şi împuşcaţi apoi la Jilava. Mi-au răsunat atunci cuvintele poetului „Trei Doamne, şi toţi trei !” Nu am ştiut în acele clipe, că tata va rămâne, prin minune, singurul supravieţuitor al măcelului de la Jilava. Iancu şi Iosif au rămas întinşi pe zăpada din Jilava - unde şi-au dat sufletul, cadavre printre cadavrele a milioane de oameni nevinovaţi, victime ale Holocaustului.

Tata s-a întors acasă după ce a zăcut trei zile pe zăpada din Jilava alături de trupurile lui Iancu şi Iosif. S-a întors acasă, fără fiii lui, copac despuiat, fără coroană, fără cei ce au fost mândria vieţii lui. Tragedia lui a fost asemuită de unii cu cea a lui Iov, de alţii cu imaginea lui Laocoon cel încercuit împreună cu copiii săi, de şerpii ucigători. Şi a trebuit tata să-şi adune toate puterile pentru a o ajuta pe mama să supravieţuiască cumplita tragedie şi pentru ca cei trei copii care au rămas să aibă un adăpost, să poată să înveţe şi să-şi croiască un drum în viaţă. În acelaşi timp, tata a continuat să-şi slujească mai departe obştea, cu dragoste şi cu abnegaţie, făcându-şi datoria de rabin.

Pentru mine, readaptarea în casa fără Iancu şi Iosif a fost nespus de grea . Pierdusem pe cei ce mi-au fost părinţi spirituali, educatori, îndrumători, pe cei care mi-au dăruit cu o dragoste nemărginită anii fericiţi ai copilăriei mele…

Dr. Hava Haas (văduva profesorului Nicu Haas) este fiica Rabinului Zwi Guttman şi sora martirilor Iancu şi Iosif Guttman, ucişi în timpul pogromului din timpul Rebeliunii legionare de la Bucureşti, din
21 – 23 ianuarie1941.

Dr. Hava Haas a absolvit facultatea de medicină la Bucureşti, specialitatea microbiologie medicală şi boli infecţioase, şi a fost asistentă la catedra prof. Ionescu-Mihăieşti. După stabilirea în Israel a fost medic primar la Spitalul universitar Hadasa şi cadru didactic la Facultatea de Medicină a Universităţii Ebraice din Ierusalim.
Articolul ne-a fost pus la dispoziţie de colaboratorul nostru Vlad Solomon. Mulţumim autoarei şi d-nei Doina Meiseles, directoarea publicaţiei Jurnalul Săptămânii din Israel, care au fost de acord ca textul care va apărea în numărul de joi al ziarului, să fie preluat de revista electronică Acum. citeste[...]

Scris de Admin 08.07.11 19:08

Fratii Iancu si Iosif Guttman

Itzhak Ben-Zvi - Guttman
la mormintele mamei sale Ettel si ale lui Iancu si Iosif - cei doi frati ai sai
ucisi de legionari
in 1941. monument istoric al Romaniei; dar pentru mine este un monument istoric foarte personal. Alaturi de aceasta sinagoga, pe strada Vasile Adamache nr.9, a fost casa (daramata acum) a parintelui meu Zvi Guttman, casa in care m-am nascut, in care mi-am trait copilaria, tineretea, inceputul maturitatii. In aceasta sinagoga, in curtea ei, pe strada aceasta, in casa tatalui meu – am TRAIT cu tot ce inseamna TRAIRE, in toti cei 29 de ani cat am locuit in Romania, pana am plecat in Israel in 1960.

Sunt impresionat sa particip aici, acum, 63 de ani dupa acel groaznic progrom, la comemorarea martirilor comunitatii evreiesti din Bucuresti.

Apreciez si multumesc comunitatii din Bucuresti si presedintelui sau prof. Ing. Ozi Lazar, pentru organizarea acestei comemorari la care am fost invitat sa particip.

Cu toate ca sunt cuprins de o mare emotie, va rog sa-mi permiteti sa spun cateva cuvinte in contextul acestei comemorari.

In cartile de istorie a evreilor din Romania, din timpul Holocaustului, care au aparut in romana, ebraica, engleza si franceza, un capitol special relateaza evenimentele progromului din Bucuresti din ianuarie 1941. Tragedia rabinului Zvi Guttman si asasinarea celor doi fii ai sai, Iancu si Iosif, sunt mentionate, as spune subliniate, ca un simbol al suferintelor evreilor bucuresteni in acea groaznica perioada.

Cunoscutul scriitor Eugen Relgis, care-l considera pe Iosif Guttman ca un fiu spiritual, i-a scris la un an de la progrom o scrisoare postuma. Ea a fost publicata in volumul “Slove de martiri”, care a aparut in 1945 sub ingrijirea rabinului Guttman. Acest volum “Slove de martiri”, cuprinde o parte a lucrarilor publicate de Iancu si Iosif Guttman, lucrari filozofice, articole de luari de pozitie , articole cu caracter literar.

Rabinul Guttman a editat in Israel, in 1968, traducerea in ebraica a acestei carti cu titlul “Sheerit Iacov ve Iosef”. Ea a fost prefatata de sef rabinul Israelului din acea vreme , rabinul Unterman, care a tinut prin aceasta prefata sa-si exprime atasamentul, aprecierea, stima si prietenia fata de rabinul Guttman- si tot ce reprezinta el , ca rabin, ca personalitate a comunitatii evreiesti din Romania.

De altfel traducerea cartii a fost facuta de dl. Idov Cohen, o figura reprezentativa a evreilor din Romania, un om de cultura cunoscut in Israel; el a fost timp de multi ani deputat in parlamentul israelian, in Kneset.

Scriitorul F.Brunea-Fox a publicat in 1945 o lucrare cu titlul “Orasul macelului” in care a descris ororile progromului din Bucuresti din ianuarie 1941 ; el a fost inspirat de titlul lucrarii” Ir haariga” a lui H.N. Bialik, marele nostru poet national, care a descris grozaviile progromului de la Chisinau din 1903.

Comunitatea evreiasca din Bucuresti, capitala Romaniei, era cea mai numeroasa comunitate din Romania; locuiau la Bucuresti la inceputul celui de al doilea razboi mondial, peste 100.000 de evrei. Evreii reprezentau un procent important din populatia Bucurestiului ; pe plan cultural, economic,social, financiar, intareau simtitor patura destul de subtire a locuitorilor de nivel superior al orasului.

Pana la venirea legionarilor la putere, in 1940, nu stiu sa fi fost vreodata un progrom la Bucuresti. Au fost multe, chiar prea multe manifestari antisemite, unele violente, dureroase.

Tin minte ca prin 1936, fratele meu Iancu Guttman, proaspat avocat, si-a facut doctoratul in sociologie la Universitatea din Bucuresti, cu profesorul D. Gusti, care l-a numit asistent al sau; drept care studentii legionari, care erau contra numirii unui evreu intr-o asemenea functie, l-au batut, l-au ranit, a venit acasa insangerat dar nu a renuntat la activitatea universitara.

Fratele meu Iosif Guttman si-a inceput studiile de medicina prin 1935; dupa un an si jumatate a fost nevoit sa se retraga caci studentii legionari l-au amenintat cu bisturiul ca-l vor casapi. El si-a facut studiile universitare de litere si filozofie si a devenit un ziarist cunoscut, apreciat.

Fratii mei Iancu si Iosif Guttman au fost doi tineri intelectuali, evrei, care in scurta lor viata, au activat, au scris, au publicat si dezvaluit cu prisosinta fiecare in felul sau , nivelul si capacitatea lor exceptionala de oameni de cultura, de progres, de realizari. Ei au fost omorati in floarea varstei : Iancu la 27 de ani ; Iosif la 25 de ani.

Prin 1937, seful rabin dr. I.I. Niemirover, a scapat prin minune de un atentat la viata sa: un antisemit militant a tras cu pistolul , gaurindu-i jobenul (era sambata si seful rabin purta joben, asa a scapat nevatamat).

In ianuarie 1941, comunitatea evreilor din Bucuresti a cunoscut un groaznic progrom. Au fost omorati vreo 130 de evrei. Au fost arse pana la temelie doua sinagogi : Templul Mare Spaniol si Sinagoga de pe Calea Mosilor 78, unde slujea tatal meu. Au fost batuti, maltratati, multe sute de evrei. Au fost devastate si jefuite magazine evreiesti, sinagogi (inclusiv sinagoga unde ne aflam acum), case particulare. Numai cine a trait acele zile 21-22-23 ianuarie 1941 in Bucuresti, poate intelege grozavia, pericolul, durerea ce a pricinuit-o acel progrom.

Evreii au fost luati cu forta din sinagogi, din case particulare, de pe strazi, batuti, jefuiti, dusi la sedii legionare unde au continuat bataile si suferintele evreilor. Au fost apoi bagati in camioane si dusi in padurea Jilava unde au fost impuscati, asasinati.

Nici pana in ziua de azi, dupa 63 de ani, nu am puterea sufleteasca sa descriu ce am trait in acele zile ; este o traire, care la 10 ani cat aveam atunci, a ramas adanc intiparita in inima mea, in mintea mea, in amintirea mea- si nu o pot impartasi cu nimeni.

Fratii mei Iancu si Iosif au fost omorati. Am fost la inmormantarea lor si am suferit impreuna cu parintii mei, cu sora si fratele meu, cu atat de multi prieteni, rude, colegi ai lor. Mama mea Ethel Guttman nu a rezistat loviturii ingrozitoare si, dupa o lunga boala, chinuita fizic si moral s-a sfarsit si se odihneste acolo la Cimitirul Filantropia alaturi de Iancu si Iosif.

Evrei au fost omorati si la Abatorul din Bucuresti ; au fost adusi printre multi altii si bunul prieten al tatalui meu, industriasul Bernard Kaufman si fiul sau Jacques. Ei au fost batuti, sfartecati cu cutite de abator, taiati in bucati. Jacques Kaufman a fost atarnat mort de un carlig de abator. Tatal sau vazand ce indura fiul , si-a pierdut mintile; a fost si el sfartecat, omorat si atarnat de un carlig impreuna cu alti evrei. Pe trupurile sfartecate , legionarii asasini au scris “carne cusher”.

Salbaticia, cruzimea, neomenia asasinilor legionari, pe care am cunoscut-o cand nu aveam nici 10 ani mi-au ramas intiparite in sufletul meu, in constiinta mea.

Tatal meu, rabinul Zvi Guttman, pe care gloantele legionarilor, prin minune nu l-au atins, a inteles ca daca a supravietuit si a ramas in viata, misiunea sa, de om, de rabin este sa-si slujeasca obstea, sa calauzeasca, sa indrume si sa ajute comunitatea sa. Este ceea ce a facut, cu devotament, in toti anii cat a trait, chiar si dupa ce i-a pierdut pe Iancu si Iosif. Sinagoga ce a fondat-o in memoria lor “Beth Iacov Iosef”, intai la Bucuresti si apoi la Tel-Aviv, a devenit o casa a celor originari din Romania, in care pe langa serviciile religioase si studiile stiintelor iudaice, se amintesc si se comemoreaza, prin adunari si placi comemorative, atrocitatile holocaustului din Romania. In aceasta sinagoga a evreilor originari din Romania, ei au gasit lumina Thorei, dar si solutii la multe din problemele lor. Cu inalta competenta de magistrat a tatalui meu in Codul Jurisprudentei ebraice, ca judecator in tribunalele rabinice a solutionat cu succes mii de cazuri, de probleme legale ale unei emigratii de sute de mii de evrei din Romania si care s-au stabilit in Israel sau in alte tari. Personalitatea sa rabinica, intelepciunea si generozitatea sa umana l-au situat la nivelul unei autoritati spirituale superioare, cunoscuta, apreciata si stimata in lumea evreiasca, in societatea israeliana.

*

Scria un filozof german din secolul al 19-lea Fr. Nietzsche in “Asa grait-a Zarathustra”: “Daca te uiti adanc in abis se reflecta si abisul in tine”.

Am invatat, cu timpul si, din exemplul parintelui meu, sa traiesc fara sa ma uit mereu in abis, fara sa-mi amintesc in permanenta de grozaviile ce le-am trait in acele zile de deslantuire satanica. Am avut constiinta intuitiva ca si cei ce nu mai sunt cu noi, ar dori sa continuam sa traim, sa existam. Marele scriitor evreu Shalom Asch, a scris intr-una din cartile sale:”Nu capacitatea, puterea de ati pastra amintirea, ci exact contrariul, capacitatea, puterea de a uita este conditia esentiala, necesara continuarii existentei noastre.

Progromul din Bucuresti a fost un eveniment ingrozitor; fratii mei Iancu si Iosif Guttman, impreuna cu atat de multi alti evrei, au fost batuti, jefuiti, umiliti, asasinati. Comemorarea lor este o zi sfanta pentru mine, pentru toti cei ce am trait si suferit in acest progrom. Aceasta zi de comemorare, de amintire, ne da puterea de a continua, de a trai o existenta de munca, de realizari, de progres, de libertate, o supravietuire fizica, morala si spirituala.

Fie amintirea martirilor binecuvantata

www.isro-press.net/Persoane/Gutmani/Gutman.Zv.htm

Scris de Admin 07.11.10 16:44

Mendelssohn, Zorman, Schubert, Strauss, la Tel Aviv

http://animanews.com/component/content/article/176-articol4/5380-ruth-guttman-ben-zwi-mendelssohn-zorman-schubert-strauss-la-tel-aviv.html

Intensă, ba aşi spune chiar febrilă, activitate muzicală a acestui început de stagiune israeliană. E pur şi simplu impresionantă. Toate formaţiile muzicale, fie ele orchestre simfonice sau de cameră, ansambluri instrumentale, trio-uri quartete sau corale, de toate felurile, de toate stilurile, de la baroc la contemporan toţi (împrumutând un termen de la confraţii sportivi) sunt prezenţi la start. La Ierusalim, la Tel Aviv, la Haifa dar şi la Rehovot la Carmiel, la Abu Gosh (unde nu?) se face muzica bună, se prezintă concerte de înaltă calitate. Faptul în sine merită să fie semnalat, pentru că oglindeşte o realitate, o realitate îmbucurătoare.
Muzica a fost şi este o oglindă de înaltă fidelitate a stării de spirit înconjurătoare: ea reflectă tot şi nu exagerez. Vă rog pe dvs. să vă gândiţi cum s-au transmis prin sunete avânturile romantice, perfecţionismul luminiştilor s.a.m.d. Dacă în zilele nostre, în care vrând nevrând suntem expuşi toţi la “bombardamentele sonore” ale unei mass media, cu puţine idealuri dar cu multă publicitate şi foarte rar bun gust, aşadar dacă în Israel la deschiderea stagiunii este îmbulzeală de evenimente muzicale serioase, de înaltă clasă care ar onora orice capitală de veche tradiţie culturală, e semn bun, foarte bun.
La Audutoriul Recanati a Muzeului Tel Aviv, Orchestra de Cameră Israeliană a găzduit oaspeţi ce au onorat-o: Corul de concert din Rattingen dirijat de Josef A.Waggin. Este o formaţie vocală mixtă, amplă numărând peste 70 de persoane, alcătuită în 1973 cu o bogată activitate concertistică mai ales în regiunea Westfaliei. Au ales - omagiu vizitei lor în Ţara Sfântă - oratoriul “Eliahu” de Felix Mendelssohn (1809-1847). E o partitură lungă, inegală din toate punctele de vedere, în care sunt evidente pe de o parte măiestria compozitorului (e opus 70) şi pe de altă omagiu lui J.S. Bach.
Josef Wagin s-a arătat un excelent cunoscător al partiturii şi al mânuirii volumelor sonore. Corul, al cărui director este, e o formaţie tipică a culturii germane în care muzica deţine un rol important. Intonația este absolut precisă iar redarea părţilor contrapunctice, care abundă, beneficiază de naturaleţea celor cărora le-a fost transmisă din tată în fiu.
Ideea de a încredinţa părţile soliste unui cvartet de tineri cântăreţi din pepiniera de talente ce este Studioul Operei din Tel Aviv, e în sine excelentă: aşadar soprana Efrat Elazar-Ashkenazi, mezzosoprana Ayala Zimbler, tenorul Eitandrori şi baritonul Noah Briger, toţi intonându-şi cu precizie rolurile, au avut multe de învăţat în materie stilistică de la oaspeţii din Germania.

Noutăţi cu Odisea

La prima serie de concerte din ciclul “Muzica clasică uşoară”, Filarmonica sub bagheta lui Zubin Mahta a prezentat înainte de Schubert şi Strauss o nouă prima audiţie israeliană:” Trombon Odyssey” pe care compozitorul Moshe Zorman a dedicat-o excelentului intrumentist, care este Daniele Morandini.
Ţin să atrag atenţia asupra evenimentului: maestrul Mehta inaugurează încă un cilcu de concerte ale filarmonicei cu o primă audiţie autohtona. E în sine un compliment şcolii componistice israeliene, pentru că ne-a fost clar multora că Zubin Mehta a dirijat opusuri ale compozitorilor noştrii numai dacă i-au plăcut, iar când nu... chiar a fost penurie. Actuala lucrare scrisă de unul dintre cei mai apreciaţi compozitori actuali, prof. Moshe Zorman (născut în 1958) omagiază talentul ieşit din comun al italianului Daniele Morandini (laureat al mai multor mari concursuri internaţionale), care deţine postul de prim trombonist al orchestrei.
Ce l-a atras pe Zorman către trombonul lui Morandini? Sunetul cald şi cantabile. Cu mare măiestrie de orchestrator, Zorman i-a scris 4 fragmente intitulate culori: verde, albastru, roşu şi galben, în care pune în valoare posibilităţiele expresive ale instrumentului. Preferinţa mea a mers către “roşu italian”, în care cu aluzii la Nino Rota, ne lasă în farmecele melodiei. Desigur scriind pentru trombon în sec.XXI, nu putea lipsi elementul de jazz şi acesta apare în final în partea intitulată “Energie galbenă”, chiar dacă cu gândurile în actualitate la aşa un titlu mă aşteptam la citate pentatonice evocând energia chineză emergentă.
Cum veştile bune nu vin niciodată singure, pe lângă premiera consacrată la Filamonica, familia Zorman a mai obţinut recent un mare succes. Fiul, Itamar, tânăr violonist foarte talentat, a câştigat premiul întâi la un important concurs internaţional.
La pomul lăudat... zice proverbul românesc. Decepţia a venit de la celebra cântăreaţă Anne Sofie von Otter, mezzosoprana suedeză care a interpretat şase lieduri de Schubert cu acompaniamente orchestrate de mari compozitori: Britten, Max Reger, A. Webern. Vocea ei are un timbru plăcut dar nu străbate într-o sală de 3000 de locuri. Aşa că, intenţiile au fost bune, dar ştiţi dvs. cu ele e pavat infernul.
Entuziasmul auditorilor a fost nestăvilit când în partea a doua, Mehta în mare vervă, i-a delectat cu “muzica din vechea Vienă”, adică “Strauss et comp.” şi cum aplauzele nu conteneau, biss-urile de polci şi de valsuri au curs ca Dunărea albastră. (Ruth Guttman Ben Zwi, AnimaNews)

Scris de Admin 07.11.10 15:52

Ing. Itzhac Guttman Ben-Zvi: Un proiect dificil

Din învăţămintele războiului de 6 zile și analiza măsurilor pe care Zahal trebuia să le pună în practică în vederea pregătirii sale în ipoteza unui război viitor, era echiparea aviaţiei militare cu avioane de transport de mare capacitate; ideea era că este nevoie de un avion, care să transporte la distanţe de sute de kilometrii, în scurt timp, un număr mare de paraşutişti cu echipamentul lor, care să fie lansaţi în spatele liniilor inamice; de asemenea să fie paraşutate încărcături militare diverse (platforme cu jeepuri, cu cammand-caruri, cargo cu muniţii, armement, aprovizionări diverse, etc.); mai mult, să fie transportat un tanc, care să fie operaţional imediat în spatele liniilor inamice.
Era vorba de a se echipa un avion militar cu o capacitate de transport de cel puţin de 50 de tone. Zahal şi respectiv IAF (aviaţia militară), avea în acele timpuri, avioane de transport de mică capacitate (între 2 şi 6 tone). Franţa, principala sursă de furnizare de avioane a Israelului din acea vreme, nu deţinea un asemenea avion; americanii nu livrau echipamente militare Israelului; nicio altă ţară prietenă nu deţinea un asemenea avion. Soluţia era să găsim un avion existent, chiar civil, să-l modificăm, să-l adaptăm şi să-l echipăm cu mijloace proprii, israeliene.
Cine putea în 1961 să-şi ia răspunderea, sarcina de a găsi şi de a pregăti un asemenea avion?
La prima vedere se părea că această posibilitate nu poate fi pusă în practică. Industria Aeronautică Israeliană (IAI), era în acea vreme o foarte modestă industrie, care activa în special în domeniul întreţinerii şi reparaţiilor de avioane, şi care făcea eforturi mari să poată intra în domeniul fabricaţiei de avioane. IAI a fost consultată în acest subiect; Al Schwimmer, directorul fondator al IAI, un om de viziune şi cu multă experienţă aeronautică, care a fost pilot, a întrevăzut o soluţie: să achiziţionăm un avion civil de transport de mare capacitate (în acea vreme de transport de vreo 100-120 de pasageri), să-l modificăm, să-l echipăm şi să-l aducem la configuraţia specificată de militari (IAF).
La prima vedere părea un proiect ce depăşea cu mult capacitatea profesională a IAI din acea vreme; era un proiect care necesita o foarte largă activitate inginerească aeronautică, atât ca volum de lucru, cât şi ca nivel ingineresc; în departamentul de inginerie aeronautică, erau în total 6-8 ingineri de aviaţie, eram singurul cu cunoştinţe şi experienţă profesională, atât în cunostiinte
teoretice, cât şi în cele industriale inginereşti, de proiectare şi de fabricaţie. Un singur coleg avea cunoştinţe şi experienţa de proiectare şi fabricaţie aeronautică, limitate.
Al Schwimmer, legendarul director al IAI, a găsit avionul candidat pentru acest proiect; era avionul american de pasageri fabricat de Boeing în anii 1947-50, denumit Stratocruiser, care transporta peste 100 de pasageri şi care în anii 60, când au intrat în serviciu noile avioane moderne de pasageri cu reacţie, Boeing 707, a fost scos din utilizarea companiilor de transport aerian.
Acest avion Stratocruiser, avea şi o variantă de transport aerian militar denumită C-97. Această variantă militară a fost folosită de americani în timpul asediului Berlinului (1947-48), pentru a aproviziona populaţia Berlinului de Vest asediat (era posibil numai pe calea aerului); avionul C-97 era cel mai important mijloc de aprovizionare, de legătură şi era folosit în mod masiv; în timpul acestui asediu, aterizau în Berlinul de Vest un asemenea avion la fiecare 10-15 minute, 24 de ore zilnic; în acest mod, asediul a eşuat, a fost abandonat.
Acest avion Stratocruiser, de o greutate de câteva sute de tone, o viteză de vreo 500 de kilometrii pe oră, cu 4 motoare cu piston şi elice (o tehnologie veche, a anilor 40), a fost singurul candidat pentru proiectul necesitat de IAF.
Modificările, adaptările, pregătirile ce trebuiau efectuate pe un asemenea avion, erau de o complexitate greu de înţeles, de întrevăzut, chiar într-un ante-proiect superficial. Era vorba de de o întărire a întregii structuri a avionului, pentru a putea fi încărcate echipamentele militare; trebuiau tăiate două mari deschizături în fuselaj şi instalate uşi, prin care să poată fi paraşutaţi soldaţii, cu echipamentele personale, într-un timp scurt; trebuia proiectat şi executat sistemul de paraşutare a echipamentelor militare (jeepuri, command-caruri, cargouri) printr-o uşă şi o rampă în partea posterioara a avionului; în fine, trebuia găsit modul de a introduce un tanc, pe o podea care să reziste la greutatea unui tanc de multe tone şi care să fie descărcat după aterizarea avionului.
Tancul propus, cel mai mic din înzestrarea armatei, era tancul francez AMX; dar pentru a fi introdus şi descărcat, trebuia tăiat posteriorul fuselajului şi cu o rampă specială să se execute operaţia. Tăierea fuselajului posterior era un proiect în sine dificil, căci trebuiau făcute 2 mari şi solide şarniere, care să permită deschiderea fuselajului posterior cu ajutorul unui element hidraulic; închiderea fuselajului posterior, tot cu ajutorul unui element hidraulic, trebuia să asigure legăturile tuturor elementelor şi echipamentelor aflate în acest fuselaj posterior; această închidere, trebuia asigurată prin 12 elemente hidraulice, cu presiuni bine calculate, care să corespundă forţelor aerodinamice din timpul zborului. Erau şi multe alte probleme mecanice, electrice, de instalaţii, etc.
Proiectul era deosebit de complex; dar cele mai grele, mai dificile, şi importante erau cele legate de structura avionului, ele erau hotărâtoare în ce
priveşte siguranţa zborului; executarea exigentelor militare era severă, greu de îndeplinit. Erau şi probleme de încercări la sol şi în zbor, toate acestea constituiau o compexitate necunoscută la IAI în acele timpuri. O problemă de bază, care trebuia stabilită dela început, era care să fie standardele aeronautice după care să se execute întregul proiect; avionul era civil, american, deci trebuia utilizat. Regulamentul de calcul şi admisibilitate la zbor american; dar care? cel civil sau militar? Am optat pentru cel civil, dar cu exigenţele militare specifice modificărilor executate de noi; nu era uşor, nu era simplu; erau şi situaţii în care trebuia să facem anumite derogări de la standardele aeronautice; am acceptat asemenea derogări, luând asupra noastră
responsabilitatea asigurării securităţii zborului.
De altfel, întreaga responsabilitate asupra securităţii zborului, era asupra noastră, căci nicio instituţie (aviaţia civilă, IAF, americanii), nu erau perticipanti, colaboratori la acest proiect.
La începutul proiectului, în 1961,inginerul şef IAI din acea vreme, m-a consultat, m-a întrebat dacă - după părerea mea - vom putea executa un asemenea proiect; el ştia că contractul său cu IAI se termină peste un an (1962), iar proiectul se va termina (dacă?) în 3-4 ani. Ştiam că lucrarea este excesiv de complexă, ştiam că tăierea posteriorului fuselajului era cea mai riscantă parte a întregului proiect. Singura societate în lume care a executat vreodată o asemenea lucrare de tăiere a fuselajului, a fost De Havilland of Canada, pe un avion englez Britannia. Putea noi să ne asemănăm cu De Havilland of Canada? Categoric, NU! Am analizat situaţia şi conştient de faptul că vom trebui să introducem în lucru mulţi ingineri pe care trebuie să-i formăm în domeniul aeronautic (ceea ce în sine nu era o misiune uşoară !), mi-am spus părerea, în sens pozitiv.
Proiectul a fost executat pe un avion prototip şi a fost terminat în 1964. În cadrul acestui proiect, s-a format o grupă inginerească aeronautică, primul nucleu al ingineriei aeronautice industriale în Israel.
Aviaţia militară s-a echipat cu mai multe avioane Stratocruiser, care au fost modificate şi echipate, adaptate, după cerinţe. Ele au fost folosite mai mulţi ani, după războiul de 6 zile (1967), în special în versiunea de luptă electronică. Începând din 1968, ele au fost înlocuite cu avioane americane mari de transport militar Hercules (C- 130), care sunt încă în serviciu.
Proiectul Stratocruiser a fost unul din cele mai importante în stabilirea fundamentului ingineresc aeronautic industrial al IAI.
În 1969, unul din aceste avioane echipat cu sisteme electronice, zbura pe linia Canalului de Suez; era în timpul războiului de uzură şi lupta electronică era importantă. Acest avion a fost doborât de către egipteni. A fost singurul avion doborât în acest război.
Întregul program Stratocruiser, a fost un program important în istoria militară a Zahalului, a IAF şi, deasemenea, o pagină de glorie în istoria IAI
Citește

Scris de Admin 04.10.09 13:30

YOM KIPUR - 1973 (Video)

Ing. Itzhac GUTTMAN BEN - ZVI

Seara de Kol Nidrei, sinagoga este plina de credinciosi, care vin in masse in aceasta seara, conform traditiei milenare. Atmosfera este sombra, serioasa, fiecare este pregatit, fizic si sufleteste, pentru ziua de post, cea mai sfanta zi a calendarului evreiesc, cu toate semnificatiile sale.

Oamenii se saluta intre ei, cu cuvintele traditionale, isi transmit unul altuia, cele mai bune, mai dorite urari.

In seara de Yom Kipur, la 5 octombrie 1973, la sinagoga Guttman din Tel-Aviv, era, ca intotdeauna, atmosfera caracteristica serii de Kol Nidrei; totusi, mai era ceva: o anumita neliniste. Oamenii se priveau unul pe altul, cu priviri ingrijoratoare. Langa mine se afla Idov Cohen, cunoscutul leader al celor originari din Romania, fost deputat in Knesset. Vorbind cu el, mi-a spus ca exista o anumita tensiune, se aud anumite "rumori", ca se intampla ceva la granitele tarii noastre, cu vecinii Israelului.
A doua zi, de Yom Kipur, atmosfera de ingrijorare, s-a intetit. Idov Cohen mi-a spus ca se mobilizeaza rezervisti in armata.
Pe la ora 2 a sunat alarma. Radioul, care de obicei isi intrerupe emisiunile in aceasta zi, a reluat emisiunea si a comunicat inceputul razboiului cu Egiptul si Siria, care au inceput actiunile militare, prin surprindere, tocmai in aceasta zi sfanta, speciala pentru evrei.

Golda Meir, primul ministru, a facut cunoscuta sa declaratie, ca am fost atacati pe ambele fronturi, la nord si la sud. Radioul a comunicat "lozincile" prin care erau chemati, erau mobilizati rezervistii. Surpriza era generala; cu totii ne simteam loviti, eram ingrijorati, dar reactia era si ea generala: trebuia sa ne aparam tara si atacantii trebuie sa primeasca o "lectie" pe masura actiunii lor.
A inceput acel razboi crancen, traumatic, sangeros, care ne-a costat atat de multe victime, dar care s-a terminat dupa 18 zile, cu Zahal la 100 de kilometrii de Cairo si la 40 de kilometrii de Damasc, cu armata a 3-a egipteana incercuita. Dupa care s-a ajuns la un armistitiu, discutiile fiind purtate in Egiptul invadat de Zahal, la kilometrul 101 (pana la Cairo).
Amintirile mele din acest razboi, sunt multe, diverse si uneori pline de invataminte. Eram mobilizat pe loc, in Industria Aeronautica Israeliana (IAI). In fiecare zi (si noapte), erau aduse avioane (Skyhawk, Phantom), care fusesera lovite, avariate, unele cu efecte de arsuri de rachete, si trebuiau reparate, repuse in stare de zbor, cat se poate de repede. Aceste operatii de repunere in

stare de zbor, trebuiau efectuate de profesionisti (ingineri, tehnicieni, lucratori) cu multa experienta, care isi puteau executa misiunea "rotunjind colturile", adica cu o competenta profesionala, o experienta pe care putini o aveau. Eforturile au fost de amploare si s-au realizat multe "recorduri", daca ma pot exprima in acest fel, in sensul realizarii unor lucrari de calitate in timp record.
In acele zile cand Zahal era in situatia de a primi lovituri dureroase, cu multe victime, cand aceasta armata facea eforturi pentru a opri ofensiva egipteana si siriana, se puneau si alte probleme, de alta natura, dar de importanta majora, pentru a lupta contra atacantilor. Zahal avea nevoie de munitii, de echipamente, de piese de schimb - o multime de materiale, care puteau fi furnizate numai din surse externe, din alte tari, in special din Europa si USA.
Cum se pot obtine in timp scurt asemenea materiale? Numai prin transportul aerian.
S-au putut utiliza putine avioane El-Al. Din USA au fost trimise materiale prin avioane de transport militar americane, unele venind din bazele americane din Europa. Aviatia noastra militara era echipata numai cu avioane de transport de mica capacitate (avioanele franceze NORD); era nevoie urgenta de un supliment de avioane. S-a constatat atunci cat de gresita a fost politica de echipare a aviatiei noastre militare, care nu avea avioane mari de transport.

In acea perioada, la IAI se executa un program de amploare, de reconditionare si repunere in serviciu, a unor avioane Boeing B-707 civile, de transport de pasageri, care urmau sa fie livrate unor societati de transport aerian din alte tari. Acest program, la initierea sa in 1970, a fost aspru criticat de Controlorul Statului, iar presa s-a "napustit" asupra IAI, ca "arunca banii pe fereastra", caci programul nu poate fi rentabil, si ca nimeni in lume nu a executat un asemenea program riscant, tehnologic si comercial, dupa parerea "competenta" a acestora.
In octombrie 1973, erau in lucru in atelierele IAI, cateva avioane B-707; unul era terrminat si trebuia livrat; altul era practic terminat, trebuiau complectate documente; celelalte necesitau inca multe lucraru. Aviatia militara a luat imediat avionul terminat, si au cerut ca al 2-lea sa fie pus la dispozitie cat mai repede, ceeace s-a realizat in timp record. Aceste avioane au fost folosite cu eficienta in acele zile dificile. De atunci aviatia noastra militara a "invatat lectia" si s-a echipat cu

multe avioane de transport de mare capacitate, Boeing si Hercules.
In acele zile grele de razboi, in special pe frontul din Sinai, erau multe victime, multi raniti. Se fabricau in acele vremuri, avioanele de transport de mica capacitate ARAVA, primul avion conceput, proiectat si fabricat in Israel, avion cu o capacitate de 20 de pasageri sau 2 tone de incarcatura. Se aflau la IAI 3 avioane ARAVA, care trebuiau livratela export, in alte tari. Si acest program a fost "pus la index" la vremea sa, de Controlorul Statului, ca si de aviatia militara, iar presa nu s-a abtinut de a critica programul. Au fost fabricate in total peste 100 de avioane, vandute la export, in decursul anilor 70 si 80. Dar in acele zile de razboi, erau terminate 3 avioane, care urmau sa fie livrate clientilor. Aviatia militara le-a luat si le-a folosit pentru transportul rapid de raniti, de pe linia frontului, la spitalele din Israel. Avionul ARAVA poate decola si ateriza pe piste foarte scurte (100 metrii), terenuri neamenajate, ceeace permitea folosirea lor in apropierea frontului. Moshe Daian, ministrul Apararii, in acele zile (in special seara) zbura cu un asemenea avion pana in apropierea frontului in Sinai, pentru a urmari indeaproape mersul operatiunilor. In primele zile ale razboiului, el avea o privire alarmanta; cand Zahal a trecut la ofensiva si a trecut canalul de Suez, lucrurile s-au mai linistit. Unitatile Zahal, sub comanda lui Arik Sharon, au incercuit armata a 3-a egipteana, i-au invins pe egipteni, dar nu au "lichidat-o". Egiptul, ca si Siria, au primit a "lectie" militara de strategie si operativitate, de initiativa si capacitate de rezistenta, care si-a avut efectul de lunga durata. Egiptul a facut pace cu Israelul, Siria inca nu. Dupa acest razboi, nicio tara araba nu a mai indraznit sa atace Israelul. Strategia araba a renuntat la razboi, a trecut la terorism.
Sunt multe intamplari,detalii, din cele petrecute in acele zile de razboi. Intr-una din zile, cand eram prins in activitati legate de avioanele militare, am fost chemat de urgenta la Al Schwimer, directorul general IAI. M-a rugat sa ma ocup de o problema de importanta pentru IAI. Erau la IAI, 3 avioane civile, avioane de directie (jet executive) de tip Westwind, proiectate si fabricate la IAI, care trebuiau livrate unor clienti in USA, in urmatoarele zile. Unul din principiile de baza comerciale ale IAI, era ca - chiar in timp de razboi - trebuiesc respectate termenele de livrare a avioanelor. S-a intamplat insa ca aceste avioane aveau o seama de deficiente, greseli de fabricatie si de aceea nu puteau obtine certificate de navigabilitate, deci nu puteau fi livrate. Autoritatile de aviatie civila,
Razboiul de Iom Kipur: Moshe Dayan si Ariel Sharon (de la st. la dr) in mijlocul militarilor

au cerut sa se efectueze reparatiile \ modificarile necesare numai sub indicatiile mele si cereau ca eu personal, sa aprob, sa semnez aceste lucrari. Pentru ei eram singurul competent sa-mi iau raspunderea admisibilitatii la zbor a avioanelor.
Operatiunile militare s-au terminat in luna octombrie 1973; dar starea de razboi a continuat inca multe luni de zile. Alegerile parlamentare la Knesset din octombrie, s-au amanat pentru decembrie si au marcat inceputul decadentei partidului muncii. La aceste alegeri Moshe Arens ( Likud) - inginer de aviatie cu care am colaborat multi ani la IAI - a fost ales membru al Knessetului. L-am intrebat atunci,de ce Zahal nu a "lichidat" armata a 3-a egipteana. Mi-a raspuns ca amenintarea sovietica a impiedicat orice actiune in acest sens.
Razboiul de Yom Kipur a fost un razboi traumatic, dureros. A fost insa un razboi care a demonstrat cu prisosinta ca Israelul nu poate fi invins pe cale militara. Victoria militara a fost categorica.
Dupa ani indelungati de actiuni teroriste contra Israelului, cu multe victime israeliene civile in special (dar si palestiniene), pare-se ca am intrat intr-o perioada in care inamicii nostri teroristi, inteleg ca nu au sanse de reusita si ca pot avea rezultate mai bune, din punctul lor de vedere, prin mijloace "diplomatice".
Nu se poate prevede viitorul.
Capacitatea miltara israeliana si-a dovedit o superioritate greu de invins, ceace ii poate convinge pe arabi, eventual, ca este preferabil sa ajunga la o intelegere cu Israelul.
Superioritatea economica si tehnologica israeliana, sunt elemente suplimentare, care fac ca tendinta de a ajunge la o intelegere sa fie mai presanta. Este greu de prevazut cat timp va trece, pana ce inamicii nostrii se vor convinge ca drumul paciisi al stabilitatii sunt singurele care pot asigura progresul si bunastarea arabilor.

Citeşte mai mult...

Scris de Admin 26.06.09 17:00

Greşeala Israelului, care considera că statele arabe nu vor îndrăzni să atace Israelul, a fost că nu a luat nici o măsură de apărare. Atacul arab în nord şi în sud, a fost întâmpinat de unităţi militare israelene reduse, de rutină, de nivel minimal, în special că războiul a fost declanşat în ziua cea mai sfântă pentru evrei, de Yom Kipur, şi o majoritate a soldaţilor de pe liniile de apărare, erau acasă, au fost "în vacanţă". După primele zile de război, în care armatele arabe, egiptene şi siriene, au pătruns pe teritoriile deţinute de israelieni, mobilizarea masivă israeliană şi calitatea superioară a armatei israeliene, a Zahalului, atât umană cât şi a echipamentului, dar şi a strategiei militare - au reuşit nu numai să oprească avansarea arabă, dar să o respingă şi mai mult, o întreagă armată egipteană a fost încercuită, iar Zahal a ajuns la 100 de km. de Cairo şi la 40 de km. de Damasc. Intervenţia, aşi spune ultimatumul sovietic, a obligat de fapt oprirea înaintarii Zahalului spre Cairo şi Damasc. S-a ajuns la un armistitiu cu ambele ţări arabe, care, într-un fel, era un început de acceptare a unui aranjament de mai lungă durată între beligeranţi. Pierderile umane israeliene au fost mari, dureroase, victoria militară nu a echilibrat greşelile israeliene, nici cele militare, nici cele politice. Consecinţele au dus la schimbări profunde, cu ecouri de lungă durată.
Egiptul, sub conducerea înţeleaptă a lui Saadat, a ajuns la concluzia că puterea militară israeliană, depăşeşte capacitatea militară arabă. Saadat a considerat că interesele egiptene duc mai curând la necesitatea stabilirii unei păci cu Israelul. Este ce s-a întamplat, când Saadat a venit în Israel în 1977 şi în 1979 s-a conclus tratatul de pace, sub egida şi supravegherea americană.
Israelul, cu toate că este în stare de război cu multe ţări arabe, care au instituit un boicot economic, comercial, contra Israelului şi multe instituţii şi industrii europene şi americane s-au supus condiţiilor acestui boicot - a reuşit un progres economic, tehnologic, ştiinţific, cultural, social şi educativ, şi a ajuns la un nivel râvnit de multe ţări în lume.
Arabii, în multe ţări, cu o perseverenţă greu de înţeles, au continuat acţiunile de terorism contra Israelului. Arabii palestinieni şi-au dezvoltat mult organizarea violenţelor în cadrul Organizaţiei de Eliberare a Palestinei (OLP). Susţinuţi politic şi financiar de multe elemente statale şi teroriste, organizarea terorismului anti-israelian a devenit un pericol real pentru Israel. Acţiuni teroriste de răpiri de avioane, de asasinate de civili pe teritoriul israelian şi în alte ţări, distrugeri, acţiuni politice anti-israeliene şi anti-evreieşti în întreaga lume, au creat o situaţie critică, periculoasă pentru Israel.
Organizaţia teroristă arabă, sub conducerea lui Arafat, şi-a stabilit sediul principal, strategic şi politic, operaţional şi logistic, în Liban. æn 1982, a fost clar că Israelul nu poate accepta o asemenea situaţie de asasinate teroriste, un asemenea pericol pentru tot ce este israelian, drept care a declanşat războiul din Liban. Acţiunea a reuşit, Arafat cu toţi oamenii lui a trebuit să părăsească Libanul şi a plecat în Tunis. Greşeala israeliană, cred, a fost ca nu s-a retras imediat după aceasta, că a rămas în Liban mulţi, prea mulţi ani, fără nici un folos. Este important de menţionat că teroriştii palestinieni ai lui Arafat, au fost în prealabil instalaţi în Iordania; ei au încercat să ia puterea în stat, ceea ce regele Husein al Iordaniei, evident, nu a acceptat, drept care, când în 1970 Arafat a încercat această lovitură de stat, el a fost alungat din Iordania şi s-a stabilit în Liban.
Acţiunile ulterioare, cele mai importante fiind acordul de la Oslo din 1993 şi pacea cu Iordania în 1995, nu au redus nivelul terorismului arab, poate chiar din contra. Dacă Israelul greşeşte uneori în politica sa faţă de arabi, cred însă că, pe de altă parte, este o greşeala fundamentală araba, a unor state şi instituţii arabe şi islamice, care nu acceptă "cu nici un pret", existenţa statului Israel. Mulţi, prea mulţi arabi, state şi instituţii, încă nu sunt convinse că Israelul există şi va exista. Prezenţa Israelului în lumea modernă, este o realitate, este un element de progres, din toate punctele de vedere. Desigur, şi în ţările democrate, nu numai în ţările musulmane, sunt elemente antisemite, anti-israeliene; vor trece probabil generaţii, până când fenomene de antisemitism, care nu fac cinste nimănui, va dispare. Noi evreii, după secole şi milenii de suferinţe şi asupriri, avem răbdare, suntem căliti, vom putea supravieţui, iar elementele teroriste, războinice, vor dispare, căci omenirea merge înainte, spre progres şi dezvoltare.
În ultimii ani, se încearcă să se ajungă la un acord între Israel şi arabii palestinieni, că şi cu anumite ţări arabe care nu au relaţii cu Israelul. Una din condiţiile de bază pentru realizarea unui asemenea acord, este, şi pare normal, ca aceste ţări şi instituţii să recunoască dreptul Israelului de a EXISTA. Da, căci această recunoaştere încă nu există. Are nevoie Israelul de o recunoaştere arabă? Existenţa, poziţia Israelului pe arena internaţională, este o realitate de importanţă. Israelul se poate lipsi de o asemenea recunoaştere, dar o pace cu cineva care nu-ţi acceptă existenţa, care duce acţiuni duşmănoase, teroriste contra Israelului, este absurdă. Nici o pace formală, între guverne, nu este o realitate de lungă durată. Cât timp, copiii arabi de peste tot, învaţă în scolile lor din fragedă copilărie, că evreii, israelienii, sunt duşmani, trebuiesc eliminaţi - că Israelul ocupă pe nedrept, prin forţă armată, teritorii arabe, că toate teritoriile israeliene sunt teritorii arabe, că nu există istorie evreiască încă din antichitate pe acest teritoriu - cât timp aceasta este situaţia, nu se poate ajunge la relaţii normale între israelieni şi arabi. Sunt mulţi arabi care înteleg, cunosc, acceptă realitatea, adevărul. Dar drumul este încă lung, va mai trece timp până se va ajunge la o situaţie rezonabilă. Cât timp o majoritate arabă, consideră că în 1948 şi în 1967, palestinienii refugiaţi au drepturi de reîntoarcere, iar evreii care au părăsit ţările arabe sunt ignoraţi - nu cred că se poate ajunge la relaţii normale. Sunt multe alte subiecte de soluţionat, dificile, dar cu înţelegere şi dorinţă de compromis pentru a ajunge la un acord - se va putea în viitor să obţinem PACEA mult dorită.
Când? Aşa cum se prezintă acum situaţia, cu realism, cred că trebuie să acceptăm previziunea că vor trece ani, poate generaţii, până vom trăi în pace cu toţi vecinii noştri.
Până atunci, Israelul nu aşteaptă cu mâinile încrucişate. Din contra. Emulaţia culturală, economică, tehnologică, educativă, socială, se manifestă în tot ce se petrece în Israel.
Suntem optimişti? Da, şi avem pe ce să ne bazăm în acest optimism.
Israelul, în cei 60 de ani de existenţă, a devenit o ţară de progres, de dezvoltare,de prestigiu. Cele 7 milioane de cetăţeni israelieni, din care peste un milion sunt arabi, au un nivel de viaţă ridicat, cu perspective serioase de îmbunătăţire.
Poporul evreu, mic ca număr, mare în realizări, prezent pe firmamentul mondial al "excelenţei" - va dovedi că aşa cum timp de milenii istoria este împregnată de cultura, morala, ştiinţa evreilor, şi în viitor vom avea o influenţă pozitivă în mersul progresiv al omenirii.

Scris de Admin 26.06.09 17:00

Prof. ing. Itzhac GUTTMAN BEN-ZVI - Conflictul israelo - arab

Când statul Israel a fost înfiinţat, acum peste 60 de ani, erau mulţi oameni - politicieni şi "oameni din popor", ziarişti şi intelectuali de tot felul - care nu credeau în viabilitatea unui asemenea stat. Eretz Israel, acest teritoriu între Marea Mediterana şi râul Iordan, a fost timp de multe sute de ani, sub dominaţie turcească;

în 1917, Anglia a cucerit acest teritoriu, ca şi multe altele din Orientul Apropiat; după primul război mondial, Anglia şi Franţa - principalele state victorioase ale războiului - au împărţit vastele teritorii ale Orientului Apropiat, au redijat graniţe şi au creat statele arabe din regiune, în bună masură conform cu aşezările popoarelor arabe care locuiau în aceste teritorii. Anglia şi Franţa şi-au împărţit zonele de influenţă, dominând de fapt aceste state arabe.
Teritoriul Eretz Israel, care era denumit Palestina, a rămas ca dominion britanic, neexistând un popor căruia să i se atribuie un stat, Palestina; începând din 1917 până în 1948, Eretz Israel / Palestina, a fost un dominion englez, guvernat de un înalt comisar englez, armată şi poliţia fiind engleze.
Pe acest teritoriu trăiau arabi şi evrei. Evreii, de când romanii au cucerit Eretz Israel, au distrus Templul, au luat în robie locuitorii evrei - care au încercat să reînvie Statul evreu în al 2-lea secol al erei noastre (revolta lui Bar-Kochba), fără succes, căci romanii au înăbusit aceste încercări - nu au mai avut un stat al lor. Locuitori evrei au rămas, au continuat să trăiască pe acest teritoriu, care cu timpul a fost populat de alte triburi din regiune. Însă evrei au trăit întotdeauna pe acest teritoriu, în special la Ierusalim, la Hebron, la Tzfat; este cunoscut un sat, o localitate din Galil, pe nume Pekiin, care a continuat fără întrerupere, timp de 2000 de ani, să aibă o prezenţă evreiască.
Spre sfârşitul secolului 19, poporul evreu din diaspora, a hotărât să se reîntoarcă în ţara sa istorică; evreii au venit mereu în Eretz Israel, dar o emigrare organizată s-a iniţiat începand din 1882, când evrei din România (Moldova), Rusia, Ucraina, Polonia, s-au organizat, au venit în Eretz Israel şi au fondat primele colonii agricole, primele aşezări în această veche/nouă patrie a evreilor. În 1897, Theodor Herzl a creat Organizaţia Sionistă, la Congresul de la Basel, care a însemnat începutul sionismului politic, începutul unui nucleu statal evreiesc în Eretz Israel. Printre altele, Organizaţia Sionistă a înfiinţat un Fond Naţional Evreiesc (KKL-Keren Kaiemet Leisrael), la care au participat, au donat, evrei din toată lumea, sume importante de bani, pentru a cumpăra terenuri de la locuitorii teritoriului şi a înfiinţa pe aceste terenuri, aşezări evreieşti, ale emigranţilor din toată lumea. Cu timpul s-au cumpărat terenuri în mai toată regiunea, chiar şi pe platoul Golan şi în munţii Ierusalimului.
În 1882 a avut loc un prim val de emigrare; un al doilea val de emigrare a avut loc la începutul secolului 20; un al treilea val a avut loc după primul război mondial, în anii 20; spre finele anilor 20 a fost un al 4-lea val de emigrare; în anii 30, în special odată cu venirea la putere a lui Hitler în Germania, a avut loc un al 5-lea val de emigrare. În timpul războiului şi în special după Holocaust, a avut loc un mare val de emigrare, în special din Europa, supravieţuitori ai grozaviilor suferite de evrei în toate ţările europene.
Acest tablou foarte succint al emigrării evreilor în Eretz Israel, ar trebui complectat cu multe alte aspecte importante, dar spaţiul unui articol de ziar, nu permite acest lucru. Ceea ce este de menţionat, este că noile aşezări evreieşti, începute în timpul dominaţiei turceşti şi continuate cu multă amploare în timpul dominaţiei engleze, au fost legale şi înfăptuite de instituţiile sioniste. În paralel cu activitatea constructivă evreiască, datorită progresului economic al ţării, precum şi greutăţilor din ţările arabe învecinate, mulţi arabi din aceste ţări vecine, au venit în Palestina, s-au stabilit în această ţară; dar nu toţi arabii, vecinii evreilor, erau oameni paşnici; au fost şi din aceia - mai puţini - care se organizau şi furau din aşezările evreieşti, uneori omorau evrei, aduceau pagube şi prejudicii noilor locuitori evrei. Încă la începutul secolului 20, aceste grupuri de tâlhari, hoţi şi ucigaşi, i-au determinat pe evrei să se organizeze şi să se apere de aceste bande de răufăcători. S-a creat organizaţia evreiască de apărare Hashomer, care a activat ca atare muţi ani. Era începutul apărării armate a evreilor. Sunt cunoscuţi comandanţii acestei organizaţii armate, Eliahu Golomb şi Dov Hoz.
Arabii din ţările învecinate şi din Eretz Israel, nu au acceptat - în marea lor majoritate - ideia unei prezenţe organizate evreieşti în această ţară. Ei îşi asumau dreptul de dominare asupra ţării, ignorând, neacceptând dreptul istoric, naţional, al evreilor, asupra acestui teritoriu.
Guvernanţii englezi ai acestui dominion britanic, au dus o politică de favorizare a poziţiei arabe, o politică de îngrădire a emigrării evreilor. În anii 30, englezii au emis o "Carte Albă", de limitare a emigrării evreieşti la un total de 75.000 de evrei, care puteau veni în Palestina, numai pe baza unui certificat emis de Anglia.
Al doilea război mondial şi grozăvia Holocaustului, a pus în discuţie întreaga politică faţă de evrei, faţă de crearea unui stat evreiesc în Eretz Israel.
Arabii au luptat cu dârzenie contra acceptării creării unui asemenea stat. Această luptă nu era numai politică, ci şi violentă. Acţiunile violente, începute încă la începutul secolului 20, au continuat, au avut loc în multe regiuni, incidente organizate în atacuri contra evreilor; şi la finele anilor 20, ele s-au repetat, şi mai mult, în 1929, aşezarea evreiască de la Hebron, care există de multe sute de ani, şi numara zeci de familii evreieşti, a fost asasinată în totalitatea sa, doar câţiva copii au reuşit să fugă şi să se salveze. De atunci evreii au dispărut din Hebron, până după războiul de 6 zile. Între 1936 şi 1939, s-au organizat multe atacuri contra evreilor. Evreii s-au organizat şi ei, şi-au creat organizaţii de apărare, cea mai cunoscută fiind Haganah, cu unităţi de elită denumite Palmach.
Nici după al 2-lea război mondial, lucrurile nu s-au ameliorat. Englezii nu permiteau emigrarea evreilor (sunt cunoscute vapoarele ilegale din timpul războiului şi de după război), lagărele din Cipru erau pline de emigranţi cărora nu li se permitea intrarea în Palestina. Dezvăluirea ororilor holocaustului, lagărele din Europa, au creat o presiune mare şi până la urmă, ONU, prin hotărârea Adunării Generale din 29 noiembrie 1947, a acceptat planul de împărţire a Palestinei în două state, unul evreiesc şi unul arab. În acei ani erau în Palestina vreo 600.000 de evrei şi vreo 800.000 de arabi. Această împărţire a teritoriului era de aşa natură, încât cu greu se putea întrevede existenţa unui stat evreiesc viabil. Totuşi, evreii au acceptat planul de împărţire a teritoriului şi crearea statului Israel. Arabii nu au acceptat planul, s-au opus la crearea unui stat evreiesc. Au început acţiuni violente ale arabilor contra evreilor. La 14 mai 1948 s-a terminat mandatul britanic asupra teritoriului şi s-a creat Statul Israel, patrie a evreilor, după 2000 de ani de peregrinări, neexistând un Stat al poporului evreu. Englezii erau convinşi că în câteva săptămâni vor fi chemati, rugaţi să se întoarcă, căci evreii vor fi sacrificaţi prin năvălirea armatelor arabe (Egipt, Iordania, Siria, Liban, Irak, şi alte detaşamente militare din Saudia, Maroc, etc.), care vor înăbuşi entuziasmul naiv al sioniştilor. Aspectul curios al istoriei este că arabii din Palestina nu s-au organizat ca să poată crea un stat arab, nu şi-au format nici o instituţie cu caracter guvernamental. Singurele oeganizări erau de natură teroristă, pe lângă cele religioase. Mai grav; locuitorii arabi au fost îndemnaţi de conducători ai lor, asistati de militari din ţările vecine, să părăsească locuinţele lor, locurile lor de baştină, ca să permită armatelor arabe să ducă războiul, să lupte contra evreilor, fără pericole pentru locuitorii arabi. Ei susţineau că în două săptămâni,evreii vor fi învinşi şi arabii se vor întoarce la casele lor, în linişte, în pace, fără vecini evrei, iar bunurile evreieşti vor fi de arabi. Istoria arată care a fost realitatea. Arabii au părăsit satele şi cartierele lor şi nu au mai putut să se întoarcă. ßi israelienii au îndemnat locuitori arabi să părăsească casele lor, din motive militare în special. æn acest fel, s-a creat o importanţă populaţie arabă de refugiaţi, care nu au fost integraţi în ţările arabe, o populaţie fără drepturi cetăţeneşti în aceste ţări arabe. Menţionez că conflictul dintre ţările arabe şi Israel, au determinat sute de mii de evrei din ţările arabe (Egipt, Siria, Liban, Maroc, Irak, Algeria, Tunis, Libia) să fugă, să se refugieze din aceste ţşri, venind în special în Israel, dar şi în alte ţări, abandonând bunurile lor (case, afaceri, terenuri, etc.) în ţările arabe respective. Aceşti refugiaţi evrei din ţările arabe, care au venit în Israel, au primit imediat cetăţenia israeliană, cu toate drepturile corespunzătoare.
În mai 1948, a început războiul dintre toate ţările arabe şi nou născutul stat Israel. Cu toată inferioritatea numerică a evreilor şi o echipare sumară a armatei israeliene, fără o tradiţie şi experienţă militară, Israelul a învins pe toate fronturile. Războiul s-a terminat în 1949, cu acorduri de armistiţiu (tratativele de la Rhodos), care a demonstrat capacitatea superioară a israelienilor şi ca o consecinţă, s-au lărgit graniţele Israelului, făţă de planul de împărţire din 1947.
Acţiunile teroriste arabe au continuat, în special prin bandele de terorişti din Gaza şi cele din Iordania. Egiptenii, prin închiderea strâmtorilor Tiran de la Marea Roşie, nu permiteau dezvoltarea portului şi oraşului Eilat. æn octombrie 1956, interesele Angliei şi Franţei, lezate de naţionalizarea canalului de Suez, au declanşat războiul din Sinai, la care a participat şi Israelul. Succesul israelian a dus la o îmbunătăţire a situaţiei, în special în ce priveşte acţiunile teroriste din Gaza şi navigaţia israeliană pe Marea Roşie. Totuşi, erau terorişti arabi, care continuau a ataca aşezări şi autobuze israeliene, nu numai în sudul ţării, căci sirienii trăgeau obuze de pe podişul Golan, în aşezările din Galilul de nord, ucigând israelieni şi provocând pagube.
Egiptul condus de Nasser, după succesul obţinut în conflictul privind naţionalizarea canalului de Suez, în care Anglia şi Franţa au fost silite să dea înapoi de pe poziţiile lor agresive, a început o campanie, şi de fapt o pregătire intensă, militară, de a ataca şi a distruge Israelul. Cu ajutorul masiv, militar, al URSS, şi-a creat o capacitate militară de calitate; şi alte ţări arabe, ca Siria şi Irakul, s-au înarmat cu echipamente sovietice de calitate: avioane, tancuri, tunuri şi altele.
Ameninţările lui Nasser că va distruge Israelul, trambiţate pe toate mijloacele de propagandă, presă, discursuri, s-au înăsprit în 1967, când a oprit navigaţia israeliană spre Eilat; cea prin canalul de Suez era oprită de la început. æn mai 1967, ameninţările egiptene au ajuns la o concretizare, prin cererea către ONU de a evacua forţele ONU staţionate la Gaza, conform armistiţiului din 1956. Era clar că Egiptul se pregăteşte de război. Israelul s-a pregătit să se apere şi aşa s-a declanşat războiul de 6 zile, în care şi Siria şi Iordania, s-au alăturat Egiptului, convinşi că vor reuşi să cucerească Israelul în câteva zile. După greşeala politică colosală a arabilor din 1947, în care nu au acceptat planul de împărţire a Palestinei, în 1967 au făcut o a doua mare greşeală politică şi militara, căci armatele arabe au fost învinse în 6 zile şi Israelul a cucerit Cisiordania, peninsula Sinai şi platoul Golan. Prestigiul militar israelian a atins culmi, apreciate în toată lumea.
Multe state arabe au fost primite în decursul anilor, ca membre ale ONU; multe alte state, aşa zis neangajate, pe lângă cele socialiste, au populat această instituţie - care a devenit o instituţie cu o orientare anti-israeliană accentuată. Mulţimea hotărârilor anti-israeliene în decursul anilor, au creat o atmosferă politică, în care numai susţinerea câtorva ţări puternice, ca de exemplu USA, apărau Israelul de acţiuni contra poziţiei şi intereselor israeliene. State europene, democratice, cu interese de amploare în ţările arabe, se arătau reticenţe în a păstra o poziţie echilibrată faţă de Israel. Israelul era pus în situaţia de a-şi apăra poziţia în condiţii din cele mai dificile pe scară politică şi economică internaţională. Mai mult, la începutul anilor 70 a propus statelor arabe, un aranjament, eventual o pace. †ările arabe întrunite la Khartum (Sudan), au declarat formal, că nu vor recunoaşte Israelul, şi nu vor accepta nici un fel de aranjamente, tratative, relaţii.
Egiptul, sub conducerea lui Saadat, a considerat în 1973, că are potenţialul militar de a învinge Israelul; s-a alăturat Siria şi au fost convinşi că un atac fulger, concomitent în sud (Egipt) şi în nord (Siria),va distruge potenţialul militar israelian şi vor realiza visul de decenii arab: distrugerea Israelului, revanşa în tot ce a fost "ruşinea" arabă, învingerile militare arabe. S-a declanşat războiul de Yom-Kipur.

Scris de Admin 30.01.08 19:58

Roxana Guttman, desfigurata de machiorul lui Harry Potter

A jucat cu Andrei Gheorghe, intr-un spectacol memorabil, "Alogic 14", a fost aplaudata in rolul Annei Frank la Teatrul Evreiesc de Stat, a cucerit publicul Operei Nationale, interpretind o Azucena originala in "Trubadurul" regizat de Alexander Hausvater. Dar anul trecut, Roxana Guttman a disparut din peisajul teatral, o absenta motivata, de altfel, caci a jucat in patru filme! In filmul lui Francis Ford Coppola, "Tinerete fara tinerete", Roxana Guttman joaca rolul Gertrudei, prietena personajului principal, interpretat de Alexandra Maria Lara: "Impreuna cu Alexandra si cu Tim Roth, plecam in vacanta, la bordul unui vechi Volkswagen, pe care il conduceam eu. Ne aflam la munte, pe niste serpentine. Pe la a zecea dubla, am vazut ca, la coborire, masina, cu care mergeam foarte incet, era opri ...

continuare

Scris de Admin 26.03.07 18:21

Harry Guttman la Galateca
Doar astazi si maine mai puteti vedea la Galeria Galateca expozitia lui Harry Guttman.

Artistul este unul dintre cel mai bine cotati coloristi romani la ora actuala.

Preturile tablourilor lui ajung la 40.000 de dolari.

Harry Guttman s-a nascut la Bucuresti, in 1933, dar din ’74 traieste in Israel. Insa, pana cand a parasit definitiv Romania, Guttman a lucrat ca ilustrator, punandu-si semnatura pe aproape 400 de volume. Din ’71, a lucrat la Cartea Romaneasca si, in paralel, a publicat caricaturi si desene satirice la Urzica.

In 1969 lucrarile lui Guttman erau selectionate pentru Bienala de la Sao Paolo si pentru a treizeci si sasea editie a Bienalei de la Venetia.
Elev al lui Vasile Kazar, dar si al lui Jules Perahim, Harry Guttman l-a intalnit la Paris pe Victor Brauner. De altfel, dupa plecarea din tara, observa Micea Deac, care a realizat albumul "Harry Guttman.
Picturi si desene din colectia Dragan Djordjevic", "linia desenului sau devine mobila, mijlocul ideal pentru purisme, pentru claritatea distincta a imaginii, pentru exprimarea unor idei novatoare si indeosebi pentru savoarea scenelor de circ".
Reuseste sa organizeze o serie de expozitii de arta contemporana la Tel Aviv, "experimenteaza cubismul, cultiva suprarealismul, intuieste noi dimensiuni spatiale imaginii plastice.
Cunoaste si studiaza mobilitatea desenului lui Salvador Dali, atmosfera stranie a imaginilor lui Pollack, intelege astfel constructivismul lui Victor Brauner, interzis in Romania in anii sai de studii, se apropie de suprarealismul lui Marcel Iancu", descrie in continuare Mircea Deac experienta artistica a lui Guttman dupa plecarea din Romania.
Desi Guttman il aprecia pe Brauner inca de cand era in Romania, abia dupa plecarea din tara, plecare care i-a inlesnit cunoasterea pietei internationale de arta, Guttman aprofundeaza suprarealismul.
Lucrarile expuse pana pe 28 martie la Galateca fac parte din colectia lui Dragan Djordjevic, colectionar sarb, care traieste in Bucuresti de la inceputul anilor ’90. Acesta a inceput sa colectioneze lucrari semnate de Guttman in urma cu patru ani, in tot acest timp reusind sa colectioneze in jur de 200 de lucrari: pictura, grafica, desene, gravuri facute cu acul.
Djordjevic s-a stabilit la Bucuresti in ’91, iar pana atunci traise in Elvetia, unde avea o mica afacere. De cand a decis insa sa se stabileasca aici, Djordjevic si-a deschis un butic pe strada Covaci, unde face comert cu arta. De altfel, parte din lucrarile expuse la Galateca sunt de vanzare, preturile incepand de la 5.000 de euro.
Pentru ca prima galerie din Covaci i s-a parut insuficienta, Djordjevic si-a mai deschis o galerie pe selari si inca una tot pe Covaci.
Aceasta din urma este intr-o casa cu etaj, spatiu in care organizeaza periodic diverse expozitii. In plus, Djordjevic a dat cele trei camere de la etaj spre folosinta grupului "Prolog".

Experimenteaza cubismul, cultiva suprarealismul, intuieste noi dimensiuni spatiale imaginii plastice."
Mircea Deac

Scris de Admin 26.03.07 18:15

Actriţa Roxana Guttman
Teatrul Evreiesc de Stat, condus de Harry Eliad, are în trupa sa
câţiva artişti de mare talent. Una dintre vedetele acestui teatru de
limbă idiş este actriţa Roxana Guttman. O prezenţă extrem de plăcută,
cu o mare expresivitate gestuală şi corporală, actriţa Roxana Guttman
este una dintre personalităţile de vârf ale Teatrului Evreiesc de
Stat. Tenace, foarte serioasă în tot ceea ce face, ea reuşeşte să
ţină mereu un echilibru între discursul emoţional şi cel cerebral.
Pentru că este o actriţă care trece totul prin filtrul gândirii, ceea
ce nu diminuează în nici un fel forţa şi autenticitatea trăirii. Este
impresionant ataşamentul şi fidelitatea ei faţă de Teatrul Evreiesc
de Stat, pe care îl slujeşte de ani de zile, deşi a avut şi alte
oferte, poate mai tentante, dar ea a ales să rămână aici. A lucrat cu
regizori importanţi ai scenei noastre, cum ar fi Ion Cojar, Grigore
Gonţa, Cătălina Buzoianu, Alexander Hausvater, Petre Bokor, dar şi cu
Moshe Yassur. Revelaţia descoperirii acestei actriţe, cu un potenţial
deosebit pentru tragedie, s-a produs în spectacolul Dybuk, regizat de
Cătălina Buzoianu. De altfel, o montare de referinţă pentru acest
teatru şi în general pentru arta noastră spectacologică. Această
legendă tulburătoare, scrisă de Anski, ne aduce în faţă o cultură şi
o civilizaţie foarte veche, plină de mistere şi învăluită în istorii
stranii. Dybuk este o poveste de dragoste din lumea ebraică, o iubire
imposibilă, care are loc după moarte. Cătălina i-a încredinţat rolul
principal Roxanei Guttman şi, astfel, publicul, dar şi critica a
putut descoperi o actriţă sensibilă şi profundă. Din păcate, şi nu
înţeleg de ce, regizorii nu prea au ales-o în distribuţiile
spectacolelor, şi nici critica nu s-a grăbit s-o recompenseze în
vreun fel, măcar pentru acest rol de excepţie. În stagiunea, care
abia a început săptămâna trecută, publicul o poate vedea pe Roxana
Guttman în spectacolul Direct din Amsterdam: Anneee Frank!. Montarea,
reagizată de Alexander Hausvater, este o mărturie tulburătoare a
Annei Frank, o victimă a Holocaustului. Roxana Guttman joacă alături
de Rudy Rosenfeld, un alt mare actor al Teatrului Evreiesc de Stat,
Nicolae Călugăriţa şi Leoni Waldman Eliad.
Să sperăm că în noile proiecte ale teatrului, regizorii nu o vor
ocoli pe Roxana Guttman.
AZI

Scris de Admin 30.10.06 6:08

Roxana Guttman intre Coppola si telenovele.

Plingeau invitatele la "De 3 x femeie" de sareau camesile pe dinsele, la sfirsitul teleplay-ului "Mincinoasa" - povestea trista a femeii care, crezind ca, in sfirsit, si-a gasit perechea ideala, afla ca, de fapt, animalul ii viola fiica! In rolul mamei care are de ales intre iubit si fiica, am vazut-o pe actrita Roxana Guttman facind un rol mult peste standardele productiilor TV obisnuite. Sigur ca, dincolo de tragismul situatiei din film, culisele ascund si secvente amuzante. Povesteste Roxana: "Cind am filmat la `Mincinoasa` tocmai ...continuare

Scris de Admin 30.05.06 18:59

Guttman[v=] Images?q=tbn:ANd9GcToZJjSSL8p8m3E5vyrg_flRdz4EJP90gxKBtQbeQ7JXD4dWB0JEw

Roxana

Iancu/Iosef Guttman[v=] Images?q=tbn:ANd9GcS3Ho_kYZXZxcRwFW9oRyFF718P_t8NY6-6rqjB_gVkZNehLk1UeM4PHimZ

Harry

Scris de Continut sponsorizat