Dumas[v=]

1802: S-a nascut  Alexandre Dumas (tatăl), autor de romane istorice de aventuri, unul dintre cei mai cunoscuti  scriitori  francezi  din lume.

 
 

 Printre creaţiile sale, cunoscute în întreaga lume, se numără romanele „Cei trei muschetari” si „Contele de Monte-Cristo”.

A murit la data de 5 decembrie 1870, în localitatea Puys (Seine-Maritime).

În 2002, corpul său a fost mutat în Panteonul din Paris, alaturi de alte mari personalitati ale Frantei.

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/page/6/

https://racoltapetru6.wordpress.com/2014/02/20/dama-cu-camelii-adevar-si-legenda/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/alexandre-dumas-tat-l-o-un-roman-aventuri

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/alexandre-dumas-tatal-o-viata-un-roman-aventuri-0

http://cultural.bzi.ro/regina-margot-si-la-m-le-o-iubire-interzisa-12928

Cariera literara a lui Alexandre Dumas

Alexandre Dumas-tatăl. O viaţă ca un roman de aventuri

>Alexandre Dumas
>>"Lanturile casniciei sunt atat de grele ca trebuie sa fie doi care sa le
>>poarte, uneori chiar trei."
>> Unul din trucurile cu care isi atragea publicul la spectacole era prin
>> publicarea unor anunturi cu caracter romantic, de exemplu „Va veni oare
>> astazi la teatru domnul care se uita atat de insistent la mine, incat m-a
>> facut sa rosesc intr-o seara la reprezentatia “Tour de Nesle”? Voi lasa un
>> biletel pentru dansul. Indragostita.” Astfel, sute de parizieni si oaspeti
>> ai capitalei cumparau bilete la piesele lui Dumas cu speranta ca
>> misterioasa „indragostita” se va adresa anume lor.
>> Dumas a facut cunoscut Frantei frigaruile! El a deschis, in Paris, primul
>> local in care se gatea frigarui. I-a venit aceasta idee in timpul
>> calatoriei sale prin Caucaz.
>> Dumas era foarte aprig si necumpatat in afirmatii. Una din bataliile sale
>> verbale s-a terminat cu duel. Participantii au decis sa scape de urmarirea
>> penala intr-un mod ingenios. Duelistii urmau sa traga la sorti care din ei
>> se va impusca singur in cap. Ghinionul a fost de partea lui Dumas, el s-a
>> dus in camera alaturata, s-a auzit o impuscatura, iar dupa asta in fata
>> celor prezenti a aparut Dumas, zambitor.
>>- M-am impuscat, dar, din pacate, am ratat! asa a explicat situatia
>>romancierul. Hohotele au transformat duelul intr-un povestire amuzanta.
>> Doctorul, de serviciile caruia se bucura Dumas, l-a rugat sa-i scrie o
>> caracterizare. Venerabilul scriitor a scris urmatoarele: „Sub
>> supravegherea doctorului N., ar trebui sa fie inchise toate spitalele.”
>> Doctorul a apreciat asta ca o recunostinta pentru meritele sale, insa ceea
>> ce a urmat i-a scazut stima de sine: „In loc de asta ar trebui sa
>> deschideti noi cimitire”.

http://www.gazetademaramures.ro/310-ani-de-mister-legat-de-omul-cu-masca-de-fier-14414
La 19 noiembrie 1703, în închisoarea Bastilia din Paris, se stingea din viaţă un prizonier care avea să fie cunoscut sub numele de „omul cu masca de fier”. Misterul care învăluie faimosul prizonier francez a intrigat mulţi istorici, scriitori, precum şi întregul public de-a lungul timpului. În librăriile şi muzeele franceze au fost găsite numeroase scrisori, documente şi povestiri istorice despre acest personaj, însă identitatea acestuia a rămas o enigmă.
 
 
 
Una dintre cele mai interesante şi controversate enigme ale istoriei Franţei, cea care a făcut să curgă râuri de cerneală şi nenumărate supoziţii, a fost cea a „omului cu masca de fier”. Primul raport oficial cu privire la prizonierul mascat a fost scris de către ofiţerul ce avea în grijă turnul principal al fortăreţei Pinerolo (sau Pignerol), pe numele său Benigne d’Auvergne de Saint-Mars. În perioada respectivă, între ianuarie 1665 şi aprilie 1681, sub supravegherea acestuia au fost doar cinci prizonieri. Dintre aceştia se crede că unul a fost celebrul „om cu masca de fier”.
Saint-Mars nu a bănuit cât de celebru avea să devină prizonierul său odată cu trecerea timpului.
Între 1681 şi 1687, Saint-Mars a fost transferat la Exiles, unde a fost guvernator, după care a devenit guvernatorul insulelor franceze Sfânta Margareta şi Sfântul Honoriu.
Prizonierul cu masca l-a însoţit pe Saint-Mars în toate aceste locuri. Nimeni nu părea să ştie cine e omul mascat, de unde vine şi ce crimă comisese, ci doar că purtarea măştii era pedeapsa lui. 
Din ordinul regelui Ludovic al XIV-lea, Saint-Mars a fost numit apoi guvernator al Bastiliei, ajungând în Paris în anul 1698. Prizonierul cu mască l-a însoţit pe guvernator la Bastilia, rămânând acolo până la moartea sa, survenită în data de 19 noiembrie 1703, în jurul orei 10 seara. Moartea prizonierului a fost atât de neaşteptată şi aşa de rapidă, încât preotul închisorii nu a putut să-şi ţină ultimele ritualuri. În registre a fost trecut ca şi „Domnul de Marchiel”.
Certificatul original de deces a fost ţinut în Primăria Parisului până în 1871, când clădirea a fost distrusă de foc. Locul de odihnă veşnică a „omului cu masca de fier” se află în cimitirul Sfântul Paul din Paris. Enigmaticul prizonier a fost înmormântat în grabă, fără a i se scoate vreo clipă de pe faţă masca. Mobilele, hainele, cearceafurile şi salteaua din celula sa au fost arse, iar pereţii văruiţi în mare grabă, de teamă ca defunctul să nu fi ascuns pe undeva un mesaj secret. Abia după moartea sa, publicul a început să arate interes pentru identitatea „omului cu masca de fier.”
Parizienii credeau că acesta ar fi fost fratele geamăn al regelui Ludovic al XIV-lea, închis deoarece reprezenta o ameninţare pentru tron. Se credea că a fost ţinut mascat deoarece asemănarea cu regele ar fi fost izbitoare pentru oricine l-ar fi văzut. În paralel cu aceasta, au circulat şi alte variante.
Unii credeau că omul cu masca de fier ar fi fost fratele mai tânăr (sau mai bătrân) al regelui Ludovic al XIV-lea, că regele era un bastard şi că prizonierul era, de fapt, adevăratul moştenitor al tronului Franţei.
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, o carte anonimă îl considera pe „omul cu masca de fier” ca fiind fiul lui Ludovic al XIV-lea şi al amantei sale, domnişoara de la Valliere.
 
O altă ipoteză susţinea ideea că prizonierul era contele Matthioli, ambasadorul la Paris al ducelui de Mantua, cel care a mijlocit cedarea către Franţa a fortăreţei Casale, iar apoi s-a făcut vinovat de trădare. Nobilul conte ar fi săvârşit un act de spionaj atât de evident, încât regele, înfuriindu-se grozav, a contravenit dreptului internaţional, arestându-l.
 
S-a mai spus că era vorba de un oarecare Eustache Danger, valetul cardinalului francez Marsilly, despre care acesta din urmă afirmase că ar fi fratele geamăn al regelui. Alte ipoteze susţineau că „omul cu masca de fier” ar fi fost amiralul duce de Beaufort, vărul regelui, întemniţat din ordinul unui ministru, ducele de Monmouth, pretendent la tronul Angliei, contele de Vermandois, fiul nelegitim al regelui Ludovic al XIV-lea, închis pentru că-l bătuse pe fiul legitim al regelui, sau un amant al reginei Ana de Austria. În fine, s-a susţinut chiar că prizonierul nu era altul decât sultanul turc Mehmed al IV-lea.
 
De asemenea, au fost ridicate întrebări cu privire la tatăl prizonierului, presupunându-se a fi ori ducele de Buckingham, ori călugărul Fiacre, ori cardinalul Mazarin. Unii acceptau chiar varianta ca tatăl celebrului personaj să fi fost regele Ludovic al XIII-lea. Majoritatea era de acord că mama omului cu masca de fier era Ana de Austria, soţia lui Ludovic al XIII-lea.
 
Nu toată lumea era de acord că prizonierul ar fi fost de viţă regală. Printre aceste personaje s-a numărat Elisabeta Charlotte de Orleans, care a sugerat în scrisorile ei că prizonierul era, de fapt, un lord englez, închis pentru un complot împotriva regelui William al Angliei.
Oricum, faptul că „omul cu masca de fier” a fost încredinţat personal guvernatorului unei fortăreţe, faptul că a fost mutat în patru închisori de-a lungul a douăzeci şi doi de ani, supravegheat fiind numai de Saint-Mars, şi faptul că regimul de detenţie era extrem de confortabil şi îmbelşugat, acreditează ideea că misteriosul prizonier era o persoană extrem de importantă. Scriitori precum Voltaire, au contribuit la povestirile privitoare la prizonier, scriind că omul mascat a încercat să-şi spună adevărata identitate lumii de afară, scrijelindu-şi numele pe o farfurie de argint şi aruncând-o pe o fereastră spre râul ce curgea prin apropierea închisorii. Aceasta, ca şi alte povestiri asemănătoare, sugerează că prizonierul avea anumite privilegii.
Se spune că însuşi guvernatorul îl ajuta dacă avea nevoie de ceva şi că persoane importante din conducerea închisorii îl tratau cu respect: aşteptau să fie invitaţi înainte să-i vorbească, îi aduceau lenjerie de bună calitate, mâncăruri speciale şi cărţi scumpe.
 
Voltaire, celebrul scriitor şi filozof, s-a numărat printre primii care au scris povestea acestui individ misterios, în cartea sa Siècle de Louis XIV. Voltaire menţiona că un bărbat care nu era niciodată văzut, în afara situaţiilor în care faţa sa era acoperită cu o mască de fier, a fost transferat către închisoarea de pe Insula Sfânta Margareta, după ce anterior fusese deţinut în fortăreaţa Pignerol şi a murit acolo în jurul vârstei de şaizeci de ani. Se crede că Voltaire, el însuşi întemniţat timp de un an la Bastilia, ar fi discutat în timpul detenţiei sale cu mai mulţi gardieni care l-au păzit pe „omul cu masca de fier”. Aşa ar fi aflat că respectivul era înalt, cu prestanţă, îmbrăcat în dantele şi lenjerie fină.
Voltaire a lăsat, extrem de voalat, să se înţeleagă că era fratele lui Ludovic al XIV-lea, evidenţiind că era cam de aceeaşi vârstă cu regele şi semăna fantastic de bine cu cineva faimos.
 
Pe urmele lui Voltaire, Alexandre Dumas a sugerat acelaşi lucru, iar acest mit s-a perpetuat în timp, în ciuda numeroaselor încercări de a-i găsi o altă identitate omului cu masca de fier. În secolul al XIX-lea, criptologul Etienne Bazeries a reuşit să spargă Marele Cifru al lui Ludovic al XIV-lea prin descoperirea faptului că grupurile numerice din cifru se legau de silabele din text. Bazeries s-a trezit brusc în faţa multor secrete care ieşeau la lumină. Din acel moment, se puteau descifra multe mesaje importante ale curţii regale franceze.
Într-o zi, Bazeries a descifrat o depeşă din iulie 1691, în care se spunea că regele este profund nemulţumit din cauza unui comandant care ridicase asediul asupra unui oraş din nordul Italiei, ceea ce condusese la înfrângerea armatei franceze. Depeşa ordona ca omul responsabil pentru înfrângere, „Vivian Labbe, signeur du Bulonde, să fie arestat, iar trupele să-l ducă în fortăreaţa Pignerol, unde Majestatea sa doreşte să fie ţinut sub pază, într-o celulă a acestei fortăreţe, noaptea, şi să aibă libertatea, ziua, să se plimbe liber prin perimetrul locului cu o 330 309”. Aceste două grupări numerice cifrate de la sfârşitul mesajului nu apăreau nicăieri altundeva, aşa că Bazeries a decis să rişte şi a hotărât că ele însemnau „mască”, pur şi simplu.
În ciuda acestei presupuneri hazardate, Bazeries a anunţat public că Vivian Labbe era celebrul „om cu masca de fier”.
Cu toate acestea, alte informaţii susţin că, în anul 1703, Labbe trăia bine şi în libertate. Printre alţi candidaţi la rolul „omului cu masca de fier” se numără ducele de Beaufort şi contele de Vermandois, fiul natural al regelui Ludovic al XIV-lea.
 
Scriitorul John Noone, în cartea sa The Man Behind the Iron Mask, apărută în 1998, sugerează că ar fi vorba, pur şi simplu, de un valet nefericit care a fost ţinut cu masca pe figură în închisoare, doar pentru a întări în rândul publicului frica de rege. 
 
Ultimele poveşti legate de acest faimos personaj se referă la mască purtată de acesta. Mulţi credeau că era făcută din fier, cu o deschizătură care îi permitea să mănânce. Documentele contrazic această legendă, afirmând că masca era realizată din mătase neagră. Ca şi în cazul altor mistere faimoase, povestea omului cu masca de fier i-a fascinat de secole pe artişti. Poeţii, romancierii şi regizorii de filme au încercat să afle adevărata identitate a omului necunoscut, care a fost întemniţat cu o mască de fier pe chip, în Franţa, în ultimii ani ai secolului al XVII-lea, şi primii ani ai secolului următor. Identitatea „omului cu masca de fier” constituie unul dintre acele secrete care vor continua să înflăcăreze imaginaţia mereu. 
 
 
O ipoteză fabricată: Napoleon a fost urmaşul „omului cu masca de fier”
 
Genealogii au făcut legătura între Napoleon Bonaparte şi „omul cu masca de fier” în următorul mod: pe insula Sfânta Margareta, fetei comandantului i s-a făcut milă de bietul prizonier. Din milă s-a născut dragostea, iar din aceasta, un băieţaş. Copilul trebuia îndepărtat, motiv pentru care persoane de încredere l-au dus în Corsica şi l-au crescut acolo. Copilul a purtat numele mamei sale, care se numea Bonpart.
În fine, rezulta că Napoleon nu era un uzurpator al tronului, ci era un descendent legitim al regelui prizonier cândva. Nu conta nici legătura nelegitimă, pentru că „sângele de rege nu se murdăreşte”. Servila industrie de arbori genealogici a vrut să-i fie pe plac şi împăratului francez. Napoleon nu a crezut niciodată această ipoteză, pe care nu este exclus să o fi scornit chiar el, însă asta nu l-a împiedicat să ordone o investigaţie amănunţită asupra identităţii „omului cu masca de fier”.

Alexandre Dumas pere

• Fiction
  
  
  
  • Ali Pacha
    
  • Captain Paul
    
  • Chicot the Jester
    
  • Louise de la Valliere
    
  • Ten Years Later
    
  • The Black Tulip
    
  • The Companions of Jehu
    
  • The Corsican Brothers
    
  • The Count of Monte Cristo
    
  • The Forty-Five Guardsmen
    
  • The Man in the Iron Mask
    
  • The Prussian Terror
    
  • The Sicilian Bandit
    
  • The Three Musketeers
    
  • The Vicomte de Bragelonne
    
  • Twenty Years After
    
  
  


• Non-Fiction
  
  
  
  • Celebrated Crimes
    
  
  


• Short Stories
  
  
  
  • Solange
    
  
  


• Essays
  
  
  
  • Man In The Iron Mask
    
  
  

Alexandre Dumas fils

• Fiction
  
  
  
  • Camille
    
  • The Son of Clemenceau
    
  
  


• Plays
  
  
  
  • The Princess of Bagdad
    
  
  

Dama cu camelii – adevăr şi legendă


Cea mai admirată şi dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis îşi împărţea favorurile multor parizieni bogaţi şi nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac.

După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut şi, ca de obicei, în ciuda dificultăţilor financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ aşezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societăţii respectabile. Întreţinute de bărbaţi bogaţi şi în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeş, fie el şi sărac. Cel puţin, asta era convingerea fermă a tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.

O femeie îi atrase atenţia în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru şi un ten alb-rozaliu“, avea să scrie el. „Avea un cap mic şi ochii migdalaţi cu acea privire de porţelan precum cea a japonezelor. Dar în ei se citea o natură mândră şi dinamică… Semăna cu o figurină de Dresda.” Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai faimoasă curtezană a epocii.



Şi ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoştea pe tânăr. La sfârşitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îi invită pe Dumas şi pe prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puţin timp, Marie bătu în geam, ca să se plângă de vizita unui conte, care o plictisea nespus şi de dorinţa de a avea companie. Doamna Prat şi cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie îşi invită oaspeţii la o cină cu şampanie. Spre sfârşitul mesei, ea a avut un acces de tuse şi a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o şi a găsit-o prăbuşita pe sofa, lânga un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.

„Sunteţi suferindă?“ o întrebă tânărul. „Puţin, dar m-am obişnuit cu asta“, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeţi singură!“ „De unde atâta afecţiune spontană? V-aţi îndrăgostit de mine?“ întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a şi avertizat în legătură cu două posibile consecinţe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veţi simţi trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veţi câştiga o iubită tristă, nevrotică, bolnavă şi melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!“

Întâlnirea dintre Alexandre Dumas şi Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 şi a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amără. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.


Născută în 1824, în acelaşi an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier, despre care se zvonea că ar fi vândut-o ţiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea şi-a câştigat, iniţial, existenţa făcând croitorie, dar frumuseţea ei delicată a atras repede atenţia unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânar înstărit şi monden, care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Şcoala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă şi era asaltată de pretendenţi. Nu avea decât 16 ani.

Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare şi de întâlniri romantice cu bărbaţi culanţi, aşa arăta viaţa unei curtezane. Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate, încât se zvonea că putea cheltui până la 100 000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos şi se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o ameţea, Marie prefera camelia şi îşi umplea casa cu ele, pâna când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreaţă de camelii“. Marie era cultivată, putea purta discuţii despre cărţile pe care le avea în bibliotecă şi era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăşi mărturisea, era că minţea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinţii“.

Când l-a cunoscut pe Dumas, era întreţinută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a minţit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui care murise. Îl minţea şi pe Stackelberg, spunându-i că îşi petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbaţi că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux.

Toţi admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Şi totuşi, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după linişte, pace şi iubire“, scria un critic al epocii. Subţire şi palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumuseţe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.

După numai câteva luni de fericire, care l-au afundat în datorii, Dumas a început sa se îndepărteze de Marie, deşi ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărţire: „Nu sunt nici suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca sa fiu iubit de tine, aşa cum vrei tu… Eşti prea bună ca să nu înţelegi motivele acestei scrisori şi prea inteligentă ca să nu mă ierţi.”


Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui de Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mult de tuberculoză.

La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărţit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viaţa mondenă şi obligată să-şi vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Şi-a instalat în dormitor o băncuţă pentru îngenuncheat spre a-şi face acasă rugăciunile şi în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, aşa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de la Madeleine răsuna de cântecele şi râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani îşi dădea obştescul sfârşit.

Dumas călătorise, între timp, în Spania şi Algeria, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei muşchetari şi al Contelui de Monte Cristo. (Cei doi sunt deosebiţi prin Alexandre pêre [tatăl] şi Alexandre fils [fiul].) Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară şi îşi declaraseră dragostea şi a văzut un anunţ despre licitaţia în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu îşi permitea nici o piesă de valoare, s-a mulţumit să cumpere un lanţ de aur, pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienţi bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat şi o sumă pentru o mică moştenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiţie din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentaţii care îi fusese fatal mătuşii.


În luna mai a aceluiaşi an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie şi a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru.

În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunţă la viaţa strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuţii cu Marguerite, se arată sceptic în privinta sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relaţie cu o femeie cu o asemenea reputaţie, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristeţe, Marguerite îşi părăseşte iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraş. Curând însă, întoarcerea la viaţa agitată de curtezană o epuizează şi o aduce în pragul morţii. Armand află cele întâmplate când este prea târziu, ajungând, totuşi, la timp pentru a o îmbraţişa pe femeia care îi leşină în braţe.

Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru o dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la ţară şi a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian şi principal autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă, el nu ar fi fost niciodată de acord. Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!“, a spus tatăl, după ce a citit primul act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere, şi-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat“, exclamă el, ,,m-am înşelat atât mult! Piesa ta va fi jucată!“

Piesa a fost pusă în scenă în 1852 şi a avut un succes mai mare decât romanul. Dar când Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, Marie Duplessis a câstigat, într-un fel, nemurirea. Bineînţeles, faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puţin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.

Lumea plăsmuită de Alexandre Dumas

Lumea plăsmuită de Alexandre Dumas


Duminică, 04 Decembrie 2011 | George Petrovai

Despre Alexandre Dumas am mai scris (vezi Cei trei Dumas , punct de vedere inclus în cartea Confesiuni esenţiale ) şi tot ce se poate să mai scriu şi altă...

Citeşte

Alexandre Dumas - biografie - (opera si scrierile)

Contele de Monte Cristo vol I+II
Romanul Contele de Monte-Cristo a aparut intre 1845-1846 in foileton, in ziarul Le Journal des Débats, apoi in Le Siècle si s-a bucurat de un succes imens. Publicul astepta cu viu interes aparitia urmatoarelor aventuri ale lui Monte-Cristo, acest supraom ...

Regina Margot
Regina Margot ramane, mai presus de toate, romanul dragostei si al prieteniei. Al prieteniei dintre La Mole si Coconnas, nedespartiti nici chiar in moarte, desi totul in viata parea sa-i desparta: convingerile religioase, firea, chiar.

Doamna de Monsoreau
Toate emotiile patetice ale dramei, toate ironiile si toate profunzimile comediei, toate analizele romanului, toate intuitiile istoriei sunt adunate de acest urias si agil arhitect in opera sa surprinzatoare.

ALEXANDRE DUMAS s-a nascut in 24 iulie 1802 la Villers-Cotterets. Tatal sau, Thomas-Alexandre Dumas, general in armata lui Napoleon, cade in dizgratia acestuia si moare in 1806, lasandu-si familia intr-o situatie materiala precara. Creator de eroi legendari, dramaturg si romancier, Alexandre Dumas a cunoscut un succes timpuriu, contemporanii considerandu-l un geniu de forta lui Balzac si Hugo. Scrie drame istorice si moderne, tragedii, comedii, creand o opera dramatica deosebit de bogata. Ca romancier, s-a orientat spre romanul istoric, care devine sub pana sa roman de capa si spada. Semneaza aproape 300 de romane, printre care: Cei trei muschetari, Dupa douazeci de ani, Regina Margot, Colierul reginei... Moare la 5 decembrie 1870, la Puys, in apropiere de Dieppe.

Detalii...

D’Artagnan, între legendă şi realitate

MÂINE, 6 APRILIE Al doilea volum al romanului „Cei trei muschetari“, de Alexandre Dumas, va fi distribuit cu ziarul, la preţul de 13,99 lei. Muschetarul D’Artagnan, eroul de roman, despre care oamenii cred că a fost creat de Alexandre Dumas, a existat cu adevărat.
Mergând într-o zi la biblioteca din Marseille, Dumas a găsit memoriile apocrife ale lui D'Artagnan, publicate la 1700, la 27 de ani după moartea celui care a fost locotenent-căpitan al primei companii de muschetari.

Lui Dumas i-a plăcut gentilomul D'Artagnan şi a hotărât să-l facă eroul romanelor sale, plasat între realitate şi ficţiune. Adevărul istoric este că Charles de Batz, devenit mai târziu conte D'Artagnan, s-a născut în 1611, la Lupiac, dintr-un tată de origine modestă şi o mamă descendentă a unei familii puţin mai prestigioasă.

La 20 de ani a părăsit casa părintească şi s-a înrolat cadet în Regimentul Gărzilor Franceze, trecând apoi la Compania Muschetarilor Regelui. În 1646 a trecut în serviciul cardinalului Mazarin, care îi încredinţează misiuni secrete. Numit locotenent-căpitan al muschetarilor, este ucis în 1673, la asediul de la Maastricht.