Dumas[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ALEXANDRE  DUMAS-
36]Cea mai mare durere ti-o provoaca incertitudinea. 
35]Viata isi are farmecul ei, depinde numai cu ce ochi o privesti.
34]Averea cea mai de pret e viata, si viata noastra, va rog sa ma credeti, nu atarna decat de un fir de par. 
33]Bucuria e ciudata uneori: te inabusa, ca durerea.
32]Viaţa este ultima obişnuinţă pe care trebuie s-o pierdem, pentru că este prima pe care am căpătat-o.
31]Cea mai mare fericire de care ne putem bucura în viaţă este de a fi făcut ceea ce trebuia să facem.
30]Dragostea şi moartea, singurele două elemente prin care omul atinge infinitul.
29]Rochiile decoltate sunt cele ce  evapora incetul cu incetul pudoarea femeilor.
28]Nu vom putea impiedica niciodata pe cel ce sufera sa creada ca durerea lui e cea mai mare.
27]Placerile amorului propriu nu cicatrizeaza pentru mult timp ranile inimii.
26]Cand regreti, sa nu o spui niciodata inainte de a o dovedi, ci sa o dovedesti inainte de a o spune.
25]Trecem adeseori pe langa fericire, fara sa o vedem, fara sa o privim sau daca am vazut-o si am privit-o, fara sa o recunoastem.
24]Cei mai frumosi ani sunt cei ce vor veni.
23]Femeile isi plang mortii, barbatii si-i razbuna.
22]Banul este un servitor bun, dar un stăpîn rău.
21]Ranile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea ca se acopera, dar nu se inchid; mereu dureroase, mereu gata sa sangereze cand le atingi, ele raman in inima vii si deschise.
20]Ce sublima copilarie este si amorul!
19]Oamenii care nu pun intrebari se pricep cel mai bine să-i mîngîie pe alţii.
18]Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire.
17]Nu exista nici fericire, nici nenorocire pe lume; exista doar compararea unei stari cu cealalta si atata tot. Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire.
16]Dacă e bine să ştii unde-ţi sînt prietenii, e şi mai bine să ştii unde-ţi sînt duşmanii.
15]Oricit de bine ai vorbi, cind vorbesti prea mult, sfirsesti, intotdeauna, prin a spune o prostie.
14]Femeile sa tina bine minte ca numai acela e demn de dragostea lor, care le-a considerat demne de respectul lui.
13]Marile afectiuni au avantajul ca, dupa fericirea de a le fi resimtit, ne ramane fericirea de a ne aminti de ele.
12]In afaceri nu avem prieteni, ci doar parteneri.
11]Palma unei femei nu il dezonoreaza pe barbat dar, cu vremea, il plictiseste.
10]Dragostea curata si suspiciunea nu pot locui impreuna.
9]Unii oameni sunt ca si sticlele : nu au valoare decat prin ceea ce se pune in ei.
8]Numai ura mai poate face atitea prostii ca iubirea.
7]Oricît de tînar ai fi, în ziua în care îti pierzi mama îmbatrînesti dintr-odata.
6]Omul primeste intotdeauna prea mult de la soarta ca sa fie fericit si destul ca sa nu fie.
5]Rautatea oamenilor este nemarginita - e chiar mai adinca decit bunatatea lui Dumnezeu.
4]Apa si timpul sint cele mai puternice maiuri: primul farima stincile, iar cel de-al doilea, amorul propriu.
3]Un drum frumos nu e niciodata prea lung.
2]Bucuria nu e decit o durere care isi schimba locul.
1]Pentru a face bani, trebuie sa creezi impresia ca esti bogat.
=====
MARY-KATE  O'HARE  DUMAS-
Încrederea este balamaua uşii spre succes.
=====
Alexandre Dumas fiul

Faţa necunoscută a scriitorilor de geniu



În Franţa, filmul „L’autre Dumas“ („Celălalt Dumas“), cu Gérard Depardieu în rolul lui Alexandre Dumas, a stârnit discuţii aprinse şi chiar un scandal rasial. O altă producţie care nu a trecut neobservată în rândul criticilor şi a publicului a fost „The Last Station“ („Ultima gară“), care prezintă ultima parte a vieţii scriitorului rus Lev Tolstoi, când a renunţat la bogăţie în favoarea unui trai pauper.
Safy Nebbou este regizorul filmului controversat „L’autre Dumas“, cu un actor alb, Gérard Depardieu, interpretându‑l pe mulatrul Alexandre Dumas. Alegerea lui Depardieu i‑a supărat pe activiştii care militează pentru drepturile negrilor. Chiar dacă actorul francez apare în film cu părul creţ şi cu pielea închisă la culoare, militanţii susţin că „producătorii peliculei au ratat ocazia de a celebra diversitatea etnică a Franţei şi de a reaminti lumii adevăratele origini ale scriitorului“. Patrick Lozès, preşedintele Consiliului Asociaţiei Negrilor din Franţa, a declarat: „Peste 150 de ani rolul lui Barack Obama va fi interpretat de un actor alb cu perucă? Poate fi interpretat Martin Luther King de un alb?“
Scriitorul‑fantomă

„L’autre Dumas“ dezvăluie o faţă mai puţin cunoscută a celui care şi‑a pus semnătura pe capodoperele „Cei trei muşchetari“ sau „Contele de Monte‑Cristo“. Nu e un secret că Dumas era înconjurat de colaboratori şi de asistenţi, dintre care cel mai cunoscut a fost Auguste Maquet, interpretat de actorul Benoît Poelvoorde.
Pelicula lui Safy Nebbou îndepărtează praful de pe imaginea lui Maquet, despre care se presupune că ar fi autorul de drept al romanului „Cei trei muşchetari“. La momentul acela, Auguste Maquet l‑a dat în judecată pe Dumas, cerându‑şi banii care i se cuveneau pe munca depusă. Mărturiile istorice spun că Maquet ar fi schiţat subiectul volumului „Contele de Monte‑Cristo“, contribuind în mod substanţial la romanul „Cei trei muşchetari“, dar şi la alte romane ale lui Dumas. Cât timp au lucrat împreună, Maquet venea cu idei şi contura proiecte, iar Dumas adăuga detaliile, dialogurile şi capitolele finale.
În ciuda rădăcinilor aristocratice, Dumas a fost afectat toată viaţa de originile sale afro. Scriitorul i‑a răspuns unei persoane care l‑a insultat, făcând referire la rasa lui: „Tatăl meu a fost mulatru, bunicul negru, iar străbunicul, maimuţă. Vedeţi, domnule, originile familiei mele încep acolo unde ale Dvs. se termină“.
Originile lui Dumas

Bunicii scriitorului francez au fost Marquis Alexandre‑Antoine Davy de la Pailleterie, nobil şi comisar general în artileria coloniei Saint‑Domingue (astăzi Haiti), şi Marie‑Cesette Dumas, o creolă afro‑caribiană. Fiul acestora, Thomas‑Alexandre Dumas, general în armata lui Napoleon, s‑a căsătorit cu Marie‑Louise Élisabeth Labouret.
Până să vină pe lume tânărul Dumas, familia lui şi‑a pierdut averea, iar mama sa, rămasă văduvă, a încercat să‑i ofere o educaţie aleasă. Imaginaţia lui Dumas pentru aventură şi eroi a fost alimentată de poveştile pe care i le spunea mama sa ­despre faptele de vitejie ale colonelului Dumas, mort în anul 1806.
Pe numele său real Dumas Davy de la Pailleterie, Alexandre Dumas tatăl (1802 ‑ 1870) a scris, la început, articole pentru diferite reviste, dar şi piese de teatru.
Prima piesă de teatru (1829), „Henry al III‑lea şi Curtea Sa“, a fost bine primită de public. La fel de populară a fost şi cea de‑a doua piesă, „Christine“. Odată cu succesul au venit şi banii, drept urmare Dumas a putut să se dedice numai scrisului. Acesta a câştigat mult din romanele sale, însă era mereu fără bani, deoarece îi cheltuia pe femei şi pe o viaţă luxoasă.

Celebrul Alexandre Dumas a vrut să-l împuşte pe…Dumnezeu!

Ruxandra VISAN - Alexandre Dumas şi nerăbdarea zilei de mîine

Alexandre Dumas – écrivain du XXIe siècle. L’impatience du lendemain

L’Harmattan, Paris,

2008, 318 p.

îNumele lui Alexandre Dumas a fost evocat de curînd pe marile ecrane. Momentul culminant din recent oscarizatul film Slumdog Millionaire (Vagabondul milionar) se leagă de întrebarea crucială a concursului pe care multîncercatul personaj principal ar trebui să-l cîştige. „Care este numele celui de-al treilea muşchetar din romanul lui Alexandre Dumas?“ – aşa sună întrebarea care i-ar putea aduce eroului filmului o avere demnă să rivalizeze cu cea a unui Monte-Cristo. Nu mi se pare întîmplător că numele lui Dumas apare într-un film care îşi propune să reabiliteze Bollywoodul, introducîndu-l în mainstream. Ca şi poveştile de dragoste promovate de Bollywood, literatura de aventuri a lui Dumas a fost considerată, multă vreme, de domeniul marginalului. În mod interesant, uşurinţa cu care un cititor obişnuit poate să facă referinţă la mitul muşchetarilor subliniază cît de nepotrivită este eticheta „marginalului“ pentru aceste romane de aventuri. Bestselleruri postmoderne, precum cele scrise de Arturo Pérez-Reverte – autorul romanului Clubul Dumas –, fac parte, de altfel, din curentul actual anti-establishment, care insistă asupra graniţelor fluide dintre literatura canonică şi cea de consum. Nu este de mirare că, în acest context, apare nevoia de recuperare sau de „de-marginalizare“ a unui autor precum Dumas.

Cartea Marianei Neţ, Alexandre Dumas – écrivain du XXIe siècle. L’impatience du lendemain (Alexandre Dumas – scriitor al secolului XXI. Nerăbdarea zilei de mîine), publicată recent, la începutul acestui an, la prestigioasa editură franceză L’Harmattan, îşi propune o recuperare a acestui scriitor. Aşa cum arată însăşi autoarea, cartea îl priveşte pe Alexandre Dumas nu ca pe un scriitor de literatură de consum pentru tineri („un écrivain pour la jeunesse“), conform clişeelor stabilite, ci, pur şi simplu, ca pe un scriitor care deţine un loc bine definit în literatură. Desigur, Marina Neţ, profesor universitar şi cercetător ştiinţific principal la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, adoptă aici o viziune largă, anti-establishment, asupra domeniului literaturii. Cartea, ce are ca punct de plecare o ediţie anterioară publicată la Viena (Alexandre Dumas: Le Pays où il fait mort. Un exercice de lecture), doreşte să ofere o viziune coerentă şi detaliată asupra lui Alexandre Dumas, ca autor complex şi rafinat. Dumas este considerat creatorul unui univers ce se sprijină atît pe elemente romantice, ca, de exemplu, temele dublului şi ale narcisismului, cît şi, avant la lettre, pe elemente moderne şi postmoderne care se regăsesc în romanele contemporane, precum sciziunea sinelui sau artificialitatea asumată a jocurilor de limbaj.



Universul dumasian – un caleidoscop cu multiple faţete
Mariana Neţ propune recuperarea auctorială a lui Dumas printr-un minuţios exerciţiu de lectură ce ia în considerare nu numai textele-emblemă ale autorului, precum cele din ciclul „Muşchetarilor“ sau Contele de Monte-Cristo, dar şi opere mai puţin familiare publicului. În acest sens, cartea se opreşte şi asupra textelor ars poetica ale prefeţelor la Cei trei muşchetari, asupra jurnalelor scrise de acesta sau asupra romanelor minore de tip La Femme au collier de velours (1850) sau Black (1858). Ceea ce dă forţă analizei realizate de Mariana Neţ este încercarea de reconstruire a unui univers ficţional de o incredibilă complexitate, printr-o citire atentă, literală, dar, în acelaşi timp, semantică şi simbolică a textului dumasian. Aşa cum arată autoarea însăşi, cartea se axează pe nivelul literal al textului. Grila de interpretare a operelor ce compun macrodiscursul lui Dumas se bazează chiar pe motivele principale ale acestui univers ficţional şi se construieşte pe măsură ce aceste motive sînt identificate de autoare. După cum subliniază impresionanta bibliografie critică, autoarei îi sînt familiare majoritatea analizelor autoritare asociate scriitorului francez, dar cartea doreşte o recuperare totală, de tip tabula rasa, a acestuia, bazată, pur şi simplu, pe plăcerea unei lecturi efective a textului.

Reconstruind universul dumasian ca pe un caleidoscop cu multiple faţete, cartea se structurează pe nivelurile dictate de natura textelor care compun acest univers, privit ca un macrodiscurs. Aşa cum sugerează şi titlul, prima parte, „Le Monde D’Au-Delà du Miroir“, se opreşte asupra unui univers din spatele oglinzii, dat de texte mai puţin cunoscute ale lui Dumas; cea de-a doua parte a cărţii, „Les Textes Où Il (Se) Pose“, se concentrează asupra textelor unde se instanţiază eul auctorial dumasian, de pildă, în jurnale de călătorie, prefeţe sau în Le Grand Dictionnaire de cusine (1873) – colecţie de reţete şi de anecdote, considerată de autoare o transpunere, în registrul bucătăriei, a ficţiunii dumasiene. Analiza Marelui Dicţionar al Bucătăriei, în această parte, este completată de evocarea savuroasă a episodului din 1869 al unui dineu rafinat, în cinstea lui Dumas, unde autorului i se servesc feluri de mîncare cu nume inspirate din operele sale, ca, de exemplu, Vase d’Aramis sau Bombe à la Dame de Montsoreau. Partea a treia, „Les Textes Où Il Se Transpose“, este dedicată textelor de tranziţie către cele mai cunoscute creaţii ale autorului francez, precum Le Trou de L’enfer (1851) şi Le Gentilhomme de la Montagne (1860), şi reprezintă trecerea către ultima parte a cărţii, dedicată operelor celebre: Ciclul „Muşchetarilor“, Contele de Monte-Cristo şi Joseph Balsamo.

Aşa cum îl descrie Mariana Neţ, universul recuperat al lui Alexandre Dumas este o lume întunecat-fascinantă, tragică, distorsionată şi contorsionată. Demontînd clişeele, Mariana Neţ descrie un univers dumasian din spatele oglinzii, unde personajele stau sub semnul morţii, funcţionînd ca spectre, marionete sau cadavre resuscitate („des revenants“), unde cuvîntul este trădător, asasin, sinucigaş. Deosebit de interesantă este analiza motivului scrisorilor, pe care autoarea le consideră un element esenţial al acestui univers. Lumea dumasiană se constituie ca o lume a scrisorilor ce permit substituirea identităţii, şi aici autoarea aminteşte, alături de alte episoade relevante, rolul scrisorii anonime din Contele de Monte-Cristo. În acest univers dumasian, scrisorile devin aducătoare de moarte, Mariana Neţ oferind o examinare detaliată a corespondenţei dintre Bragelonne şi domnişoara de La Vallière, din Ciclul „Muşchetarilor“.

Universul dumasian reconstruit de Mariana Neţ este o lume hoffmanniană, autoarea amintind că în opera lui Dumas se află numeroase rescrieri ale povestirilor lui Hoffmann, care gravitează în jurul perechii preromantice moarte-dragoste (lamur-lamor, cum sugerează citirea fonetică a cuvintelor franceze, asupra căreia insistă autoarea). Această diadă stă la baza identităţii personajelor, în esenţă tragice. Aşa cum arată o excelentă analiză din partea a patra a cărţii asupra romanului Contele de Monte-Cristo, privit ca un text al substituirilor infinite, identitatea personajelor dumasiene se construieşte prin moarte, căci Edmond Dantès devine, în mod simbolic, o fantomă ce trece prin morţi succesive – îngropat de viu în fortăreaţa If, el poate reînvia/evada doar murind în mod simbolic în locul abatelui Faria.



Analiza originală, complexă propusă de Mariana Neţ, cu elemente de semiotică şi poetică, critică arhetipală şi psihanalitcă, dezvăluie o lume dumasiană labirintică şi rafinată, care, ca să folosesc termenii pe care autoarea însăşi îi invocă pentru a descrie metaromanul Contele de Monte-Cristo, se constituie ca o răscruce a viselor, halucinaţiilor, amintirilor, povestirilor. În acest sens, Dumas reapare în atenţia cititorilor afirmîndu-şi răzbunător locul în lumea vastă a literaturii, el însuşi un Monte-Cristo reînviat.

Dumas Tatăl Dumas (Alexandre Davy de la Pailleterie, zis) - Scriitor şi dramaturg francez Data morţii: 5 decembrie 1870 ( la 68 de ani) Cauza: congestie cerebrală Locul:Puys (Franţa) Î nhumat: Neuville-les-Pollet, lîngă Dieppe şi ulterior la Villers-Cotterets (Franţa) Alexandre Dumas nu se temea de moarte. „O să fie blîndă cu mine, spunea, fiindcă am să-i spun o poveste“. În primăvara anului 1870 plecă în sudul Franţei. Se simţea istovit şi spera că soarele îl va întrema. La Marsilia află de declaraţia de război şi vestea primelor dezastre îl doborî. Pe jumătate paralizat în urma unui atac, Dumas se tîrî pînă la Puys şi sună la uşa fiului său: „Am venit să mor la tine“, îl anunţă el. În ultimele săptămîni se cufundă treptat într-o stare de toropeală şi luni, 5 decembrie, la ora zece seara, adormi pe veci. Î nainte de a muri, tatăl îşi întrebă fiul: – Alexandre, spune-mi sincer.. . Rămîn după mine o pagină-două? – Fii liniştit, rămîn multe. – Juri? – Jur. – E timpul să părăsesc această lume, încep să cred în jurăminte, spuse, închizînd ochii. Î n timpul agoniei, servitorul lui devotat plîngea într-un colţ al camerei. Întorcîndu-şi anevoie capul spre el, Dumas murmură: „Nu plînge, prietene, dacă o să am nevoie de tine acolo sus, te sun“.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=19476

Contele de Monte Cristo (III)În 1816, un autor, Potier, a venit sa-l consulte pe Faria si s-a prefacut ca se lasa adormit, dar, dupa cîteva minute, a izbucnit în rîs: "Ei, domnule abate, daca magnetizati pe toata lumea ca pe mine, n-o sa realizati mare lucru". Întîmplarea a facut vîlva la Paris si o piesa de teatru, "Magnetismomania", îl ridiculiza pe hipnotizator, care s-a vazut obligat sa renunte la experientele sale si sa se retraga într-o camera din strada Orties, unde se apuca sa scrie o carte, "Despre cauza somnului lucid", care vede lumina tiparului în 1819 si pe care oamenii de stiinta o vor întelege si o vor aprecia la justa ei valoare mult mai tîrziu, cînd fenomenul hipnotismului va fi studiat si cunoscut mai bine. În carte, Faria a explicat procedeele de psihoterapie, unele din ele fiind si astazi prezente în practica medicala, unde-i poarta numele. Abatele a murit în anul 1819 de un atac de apoplexie, iar Alexandre Dumas, venit la Paris, trei ani mai tîrziu, a auzit vorbindu-se despre acest om ciudat si, dupa modelul lui, a creat personajul batrînului din castelul d''If, care-i reda lui Edmond Dantés vointa de a trai. Abatele Faria a fost una din persoanele cele mai importante ale epocii sale, în India ridicîndu-se un monument în memoria sa. Dar numai datorita romanului lui Alexandre Dumas, Faria, acest abate misterios, a ajuns sa se bucure de o notorietate mondiala. Mica insula stîncoasa Monte Cristo, descrisa de Dumas în roman, se afla situata în Marea Tireniana, la sud de insula Elba, aproape de coastele Italiei. Aici s-au petrecut o parte din evenimentele traite de cunoscutul conte aventurier, creat de Dumas. Ca si eroul din roman, si insula a avut, de-a lungul secolelor, o istorie zbuciumata. În Evul Mediu, primii oameni care s-au stabilit aici au fost niste calugari, care au construit o mînastire si au început sa valorifice pamîntul, care s-a dovedit deosebit de bogat si roditor. Clima placuta si vegetatia abundenta au dat nastere aici unui adevarat paradis exotic, care i-a atras pe multi sa se stabileasca pe aceste locuri. În anul 1553, datorita incursiunii piratilor, calugarii au fost nevoiti sa paraseasca insula. În cautare de prazi, piratii au jefuit bogatiile mînastirii, dar si agoniseala multora dintre locuitorii insulei. Dupa plecarea calugarilor, insula s-a depopulat, devenind pentru mult timp cuibul piratilor din Marea Mediterana. Pîna în zilele noastre, mica insula muntoasa Monte Cristo si-a pastrat farmecul natural, cu palmieri înalti si eucalipti batrîni, cu turme de porci mistreti, cu fazani si alte specii rare ale bogatei sale faune, peisajul se pastreaza la fel ca pe timpul contelui de Monte Cristo. În urma cu aproape 40 de ani, insula Monte Cristo a fost proclamata în mod oficial de guvernul italian drept rezervatie naturala. Cu acest prilej, ministrul italian al agriculturii din acea perioada, Lorenzo Natali, a semnat un decret prin care insula a intrat în administrarea Consiliului national de cercetare si conservare a monumentelor naturii, ea devenind cu timpul o oaza de maxim interes pentru naturalistii. Cum încercarile de a transforma domeniul Monte Carlo într-un punct de interes turistic s-au soldat cu esecuri financiare, decizia de a-i conferi o destinatie stiintifica pare binevenita. Castelul d''If, în care au fost închisi Edmond Dantés si abatele Faria, eroii romanului "Contele de Monte Cristo", exista cu adevarat si a fost construit pentru apararea portului Marsilia. Importanta castelului pentru protectia portului a sesizat-o regele francez Francisc I (1515-1547) la întoarcerea sa din Italia, în 1516. La scurt timp, fortul cu donjonul sau si cele trei turnuri cilindrice adaposteau deja o garnizoana militara, în spatele zidurilor crenelate. În secolul al XVII-lea castelul a devenit o închisoare de trista amintire, aici fiind închisi protestantii, dupa revocarea edictului din Nantes, din 1685, si se pare ca tot aici a stat un timp si misteriosul personaj cunoscut sub numele de "Omul cu masca de fier". Tot aici a fost încarcerat si abatele Jose Custodio Faria, de care aminteste Alexandre Dumas tatal în celebrul sau roman "Contele de Monte Cristo", cel care apare ca învatatorul si îngerul pazitor al lui Edmond Dantés. Castelul d''If a devenit în literatura un adevarat simbol al absolutismului francez, din care poti evada numai prin inteligenta, tenacitate si curaj. Legat de numele de conte de Monte Cristo, istoricii literaturii franceze amintesc de faptul ca Alexandre Dumas tatal a avut o proprietate la cîtiva kilometri de Paris, unde, în anul 1844, a construit o cladire în forma de castel, care a fost botezata "Monte Cristo". Dupa moartea scriitorului, castelul a fost vîndut, trecînd prin mîinile mai multor proprietari, care însa l-au neglijat si l-au adus în stare de paragina. Unul dintre ultimii proprietari a hotarît sa darîme cladirea ridicata de scriitor si-n locul ei sa construiasca mai multe blocuri de locuit dotate cu spatii comerciale. Aflînd despre acest plan, un grup de scriitori francezi au apelat la opinia publica pentru salvarea castelului. Ca urmare a acestui demers, castelul Monte Cristo a fost cumparat de primariile localitatilor din jur si trecut pe lista monumentelor istorice, urmînd sa fie renovat si protejat de autoritatile franceze. Dupa restaurarea cladirii si amenajarea camerelor, castelul Monte Cristo va adaposti un muzeu al romantismului.
(Sfîrsit)

Contele de Monte Cristo (II)
Nici prizonierul din închisoarea d''If, abatele Faria, cu care se împrieteneste Dantés, nu este un personaj imaginar. Viata lui a fost aproape tot atît de misterioasa si plina de aventuri ca si aceea pe care i-a atribuit-o Dumas în romanul sau. Abatele Faria din roman, pe numele sau adevarat Jose Custodio de Faria, s-a nascut în anul 1756, în India, în vechea colonie portugheaza Goa. Cei care l-au cunoscut pe Faria îl descriu ca fiind un om cu fata bruneta, scund de statura, cu parul albit mai mult de necazuri decît de vîrsta, cu ochii patrunzatori ascunsi sub niste sprîncene groase, cu barba neagra pîna la piept, cu obrajii subtiri si plini de riduri si îmbracat în niste haine saracacioase. Tatal sau, care se tragea dintr-o familie de brahmani hindusi, s-a convertit la catolicism, devenind preot catolic si casatorindu-se cu o tînara portugheza. Mama sa s-a calugarit si a plecat la Lisabona, luîndu-si cu ea si fiul. În 1776, tînarul Faria a plecat cu tatal sau la Roma, unde studiaza si devine si el preot. Din unele surse reiese ca ar fi studiat si medicina, devenind doctor în medicina. Conform relatarilor lui Dumas, acum Faria descopera secretul faimoasei comori din insula Monte Cristo. Tînarul Jose revine în Portugalia, unde predica pentru prima data în fata curtii regale si se spune ca era atît de emotionat, încît tatal sau, care era de fata, i-a strigat în dialectul din Goa: "Nu te teme, sînt toti niste capete încuiate!". Dupa o perioada de stat în Portugalia s-a zvonit ca tînarul Faria este posedat de diavol, pentru ca practica hipnoza si îsi adoarme interlocutorii privindu-i atent în ochi. De asemenea, este suspectat ca a participat la luptele pentru separarea coloniei Goa de metropola. Din aceasta cauza, paraseste Portugalia si se stabileste în Franta, la Paris, unde studiaza mult si frecventeaza spitalele, interesîndu-se de experientele marchizului Puységur, unul dintre discipolii lui Mesmer, care se ocupa si el de hipnoza. Cum în Franta se declanseaza Revolutia Franceza, abatele Faria ia si el parte la acest eveniment istoric, dar activitatea pe care o desfasoara nu este pe placul autoritatilor franceze, care îl aresteaza si-l întemniteaza la Bastilia, unde devine celebru pentru inventarea unui joc de dame pe o tabla de sah de o suta de patratele, care s-a raspîndit repede în toata Franta. Dupa ce a cazut dictatura iacobina si a început epoca "noilor îmbogatiti", la Paris a fost creata o organizatie secreta numita "Conspiratia egalilor", la a carei conducere s-a aflat si Faria. Pentru aceasta este urmarit de politie si în cele din urma arestat si întemnitat. Dupa 15 ani de detentie, dupa caderea lui Napoleon, Faria si-a recapatat libertatea. S-a întors din nou la Paris, unde a deschis un salon în care dadea consultatii si folosea hipnoza în scopuri medicale. Activitatea lui Faria a stîrnit în rîndul contemporanilor sai multa curiozitate si suspiciune, amestecate cu o frica superstitioasa. Pe vremea Restauratiei, Faria a fost atacat violent în presa.

Contele de Monte Cristo (I)
Alexandre Dumas-tatal (1802-1870) este autorul a peste 250 de romane, dintre care multe avînd continut istoric. El pleaca de la fapte reale culese din cronici, memorii sau arhive, le romanteaza, adaugînd numeroase detalii si obstacole nebanuite în calea eroilor, menite sa întîrzie deznodamîntul si pentru a face actiune mai palpitanta, fara ca ritmul alert al naratiunii sa aiba de suferit. E drept ca nu respecta autenticitatea evenimentelor care-i furnizeaza subiectele, dar reuseste, prin imaginatia sa bogata, sa apropie istoria Frantei de marele public, facînd-o vie si plina de pitoresc. Acest lucru se întîmpla si în cunoscutul roman "Contele de Monte Cristo" scris de Dumas în anul 1845. Ideea scrierii romanului i-a venit citind în presa despre un caz dramatic, petrecut la Paris, în 1807, în plina perioada napoleoniana. Un tînar pantofar, pe nume François Picaud, urma sa se casatoreasca cu aleasa inimii lui, frumoasa Marguerite Vigoroux. Un prieten gelos, Mathieu Loupain, l-a denuntat la politie ca ar fi agent englez si ar desfasura activitati ostile statului francez. Din aceasta cauza politia lui Napoleon l-a arestat pe Picaud si l-a tinut închis pîna în 1814. În timp ce statea la închisoare, Picaud s-a împrietenit cu un prelat italian care, pe patul de moarte, i-a vorbit despre o comoara ascunsa pe o insula. Dupa ce a fost eliberat, Picaud a descoperit comoara si s-a întors bogat la Paris, unde a aflat adevaratul motiv pentru care a fost arestat, si anume ca a fost denuntat de prietenul sau, Loupain, care, între timp, se casatorise cu Marguerite Vigoroux. Picaud îsi pune în gînd sa se razbune si hotaraste asasinarea lui Loupain si a complicilor sai, dar, în final, moare si Picaud, asasinat si el. Cazul a fost relatat de presa franceza, în anul 1838, si a atras atentia, în mod deosebit romancierului Alexandre Dumas, care s-a gîndit sa-l dezvolte într-unul din romanele sale. Cu cîtiva ani mai înainte, Dumas participase la o partida de vîntoare în apropiere de insula Elba, locul primului exil al lui Napoleon Bonaparte. Cu aceasta ocazie a vazut în zare, în mijlocul marii, o mica insula stîncoasa, numita Monte Cristo. Numele acestei ciudate insule i-a placut lui Dumas, care si-a pus în gînd sa-l foloseasca într-unul din romanele sale. Cînd a citit povestea trista a lui Picaud s-a gîndit s-o adapteze si s-o relateze într-un roman. A pigmentat evenimentul cu numeroase alte întîmplari si personaje, si în acest fel s-a nascut celebrul roman "Contele de Monte Cristo", în care, ca si Picaud, eroul lui Dumas, Edmond Dantés, este închis pe nedrept ca urmare a faptului ca este tradat de niste prieteni si acuzat ca ar face parte dintr-un complot care urmarea sa-l readuca pe tronul Frantei pe Napoleon, aflat în exil pe o insula în Mediterana. Si Edmond Dantés se împrieteneste cu un detinut, tot un prelat italian, abatele Faria, care îi dezvaluie existenta unei comori ascunse pe o insula. De aici încolo, intervine imaginatia lui Dumas. Corpul mort al prelatului, introdus într-un sac, ce urma sa fie aruncat în apele marii de pe o stînca din apropierea închisorii, este înlocuit cu cel al lui Edmond Dantés, care în acest fel reuseste sa evadeze din închisoare. A înotat pîna la tarm, unde este gasit de o ceata de contrabandisti. Dupa ce ajunge pe insula Monte Cristo, unde descopera comoara de care îi vorbise abatele, Edmond Dantés îsi ia numele de conte de Monte Cristo, se întoarce la Paris si se razbuna pe cei care l-au tradat

ALEXANDRE  DUMAS-
36]Cea mai mare durere ti-o provoaca incertitudinea. 
35]Viata isi are farmecul ei, depinde numai cu ce ochi o privesti.
34]Averea cea mai de pret e viata, si viata noastra, va rog sa ma credeti, nu atarna decat de un fir de par. 
33]Bucuria e ciudata uneori: te inabusa, ca durerea.
32]Viaţa este ultima obişnuinţă pe care trebuie s-o pierdem, pentru că este prima pe care am căpătat-o.
31]Cea mai mare fericire de care ne putem bucura în viaţă este de a fi făcut ceea ce trebuia să facem.
30]Dragostea şi moartea, singurele două elemente prin care omul atinge infinitul.
29]Rochiile decoltate sunt cele ce  evapora incetul cu incetul pudoarea femeilor.
28]Nu vom putea impiedica niciodata pe cel ce sufera sa creada ca durerea lui e cea mai mare.
27]Placerile amorului propriu nu cicatrizeaza pentru mult timp ranile inimii.
26]Cand regreti, sa nu o spui niciodata inainte de a o dovedi, ci sa o dovedesti inainte de a o spune.
25]Trecem adeseori pe langa fericire, fara sa o vedem, fara sa o privim sau daca am vazut-o si am privit-o, fara sa o recunoastem.
24]Cei mai frumosi ani sunt cei ce vor veni.
23]Femeile isi plang mortii, barbatii si-i razbuna.
22]Banul este un servitor bun, dar un stăpîn rău.
21]Ranile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea ca se acopera, dar nu se inchid; mereu dureroase, mereu gata sa sangereze cand le atingi, ele raman in inima vii si deschise.
20]Ce sublima copilarie este si amorul!
19]Oamenii care nu pun intrebari se pricep cel mai bine să-i mîngîie pe alţii.
18]Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire.
17]Nu exista nici fericire, nici nenorocire pe lume; exista doar compararea unei stari cu cealalta si atata tot. Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire.
16]Dacă e bine să ştii unde-ţi sînt prietenii, e şi mai bine să ştii unde-ţi sînt duşmanii.
15]Oricit de bine ai vorbi, cind vorbesti prea mult, sfirsesti, intotdeauna, prin a spune o prostie.
14]Femeile sa tina bine minte ca numai acela e demn de dragostea lor, care le-a considerat demne de respectul lui.
13]Marile afectiuni au avantajul ca, dupa fericirea de a le fi resimtit, ne ramane fericirea de a ne aminti de ele.
12]In afaceri nu avem prieteni, ci doar parteneri.
11]Palma unei femei nu il dezonoreaza pe barbat dar, cu vremea, il plictiseste.
10]Dragostea curata si suspiciunea nu pot locui impreuna.
9]Unii oameni sunt ca si sticlele : nu au valoare decat prin ceea ce se pune in ei.
8]Numai ura mai poate face atitea prostii ca iubirea.
7]Oricît de tînar ai fi, în ziua în care îti pierzi mama îmbatrînesti dintr-odata.
6]Omul primeste intotdeauna prea mult de la soarta ca sa fie fericit si destul ca sa nu fie.
5]Rautatea oamenilor este nemarginita - e chiar mai adinca decit bunatatea lui Dumnezeu.
4]Apa si timpul sint cele mai puternice maiuri: primul farima stincile, iar cel de-al doilea, amorul propriu.
3]Un drum frumos nu e niciodata prea lung.
2]Bucuria nu e decit o durere care isi schimba locul.
1]Pentru a face bani, trebuie sa creezi impresia ca esti bogat.
=====
MARY-KATE  O'HARE  DUMAS-
Încrederea este balamaua uşii spre succes.
=====
Alexandre Dumas fiul