Nalbaru/Bucur[v=]

Dragoş Bucur, ambasadorul programului ...

Dana Nălbaru şi Dragoş Bucur au fost jefuiţi


17:58Cântăreaţa Dana Nălbaru a povestit incidentul pe blogul său, pe scurt, şi a adăugat că cel mai rău îi pare de filmuleţele şi pozele de familie, pierdute odată cu furtul a două laptopuri.Articol complet

http://www.adevarul.ro/cultura/Romanul_Dragos_Bucur-in_premiera_pe_ecranele_americane_0_655734743.html

Visul lui Dragoş Bucur a fost să se facă gunoier

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol încep a treia ediție a atelierului de actorie de film

Actorul Dragoş Bucur, DJ la radio

Poveştile Vioricăi Bucur, „tanti cu desenele”...

Cunoscutul critic de film Viorica Bucur a încetat din viaţă, la vârsta de 65 de ani. Viorica Bucur suferea de o boală incurabilă, cu care fusese diagnosticată în urmă cu două luni. În conştiinţa cinefililor, numele filmologului Viorica Bucur rămâne asociat cu emisiunea „Gala desenului animat“, o mică oază de frumuseţe în anii cenuşii ai epocii comuniste. Despre această perioada "Historia" a realizat un interviu cu doamna Viorica Bucur chiar pentru numărul din luna august al revistei.



Viorica Bucur: „Am avut probleme mari cu Popeye Marinarul, pentru că Olive semăna cu Tovarăşa”


O voce memorabilă. Care atrage după sine un car de amintiri şi nostalgii. „Şi la piaţă dacă mă duc, cum scot un cuvânt, lumea începe: «Ah, dar vă ştiu, staţi să mă gândesc...»”. Nu se poate să-i fi uitat timbrul, nuanţele, culoarea. S-a întipărit fără drept de apel în memoria copilului de altădată. O auzeai şi zbârnâiai. „Tanti cu desenele”. Viorica Bucur. Realizatoare a „Galei desenului animat” la Televiziunea Română din 1974 până în 1992.

Înainte de toate, spuneţi-mi câte ceva despre dumneavoastră...

Sunt Vărsător, pentru că sunt născută pe 14 februarie, în secolul şi în mileniul trecut, în 1946, la Bucureşti. Mama era născută la Odessa, venită în anii ’20-’30 în România, iar tata era din zona Buzău. S-au cunoscut, se pare, fiecare lăudându-şi strugurii: mama mea zicând că-s mai buni cei de la Şaba, o regiune, o podgorie celebră, tatăl meu, că-s mai buni cei din zona Buzăului. Am un frate mai mare cu 7 ani şi, când eram mici, ni se spunea „război şi pace”. Eu eram cea agresivă... Ştiţi cum e, când e o diferenţă atât de mare... Şi mai e şi chestia asta, că el, băiat fiind, nu-şi punea mintea cu-o fată. Oricum, eu dac-aş fi avut aşa o soră cred că o strângeam de mult de gât.

Cum aşa?

Eu m-am născut în 1946, când el era în clasa a I-a. Şi, prin ianuarie-februarie, se trecea la scrisul cu cerneală – şi acolo e cea mai mai dramă, când începi să faci porcuşori... Şi pe mine m-au adus atunci de la maternitate şi făceam un scandal îngrozitor. Tata, săracu’, îşi începuse studiile înainte şi a venit războiul şi n-a ajuns să-şi dea licenţa, aşa că în 1946 învăţa şi el pentru licenţă. Şi tata studia într-un colţ, frate-miu se căznea să scrie toţi porcuşorii ăia şi frate-miu cică i-ar fi spus tatei o dată – din ce povestea mai târziu tata: „Tată, ce ne facem cu asta? Că nu ne lasă să studiem.. S-o aruncăm pe fereastră?” Nu s-a întâmplat acest lucru şi după aceea, l-am tot terorizat. Când era mic, el avea mai multe talente decât mine. El vorbea cu toată lumea, recita poezii, era foarte isteţ, în timp ce eu dacă scoteam trei cuvinte, spre disperarea familiei.

Ştiţi întrebarea aceea cu care te bate toată lumea la cap când eşti mic, „ce vrei se te faci când o sa fii mare?”... Dumneavoastră cum răspundeaţi?

Când eram foarte, foarte mică îmi doream să fiu astronom. Când eram eu în clasa a I-a, a II-a, fratele meu cumpăra nişte cărţi de 1 leu 50. Şi citeam şi eu „Meteoritul de aur”, cărţi din-astea de SF, absolut minunate, citeam şi-mi plăceau. Dar când am văzut eu mai târziu că astronomia e culmea matematicii – şi eu chiar nu m-am descurcat deloc la matematică – s-a dus totul, s-a dus treaba cu astronomia. Dar mie îmi plăcea să merg şi la film, aşa făceau toţi copiii pe vremea aia. Chiuleam toată clasa şi mergeam la filme. Şi aşa au început să-mi placă filmele, eram în clasa a VI-a, a VII-a... Tocmai intrase pe ecrane filmul românesc „Alo, aţi greşit numărul”, un film absolut superb cu Iurie Darie, cu Rodica Tapalagă, cu multe melodii care au devenit repede şlagăre. Am mers şi l-am văzut de nu ştiu câte ori. Au venit apoi anii de liceu, eu am învăţat la liceul„Dimitrie Cantemir”. Şi acolo era în apropiere cinematograful „Mihai Eminescu” şi toată ziua ne duceam, mai ales că erau filme celebre, precum „Carmen de la Ronda”, cu Sarita Montiel... Şi tot la acest cinematograf am vazut şi „Rocco şi fraţii săi” al lui Luchino Visconti. Şi am avut o revelaţie: am înţeles ce înseamnă cu adevărat un Film!



Şi la facultate?

Părinţii mei voiau ca eu să fac Medicina. Dar nu. Dacă nu-ţi place, nu te atrage... Şi voiam să dau la Limbi străine: italiană, spaniolă – asta mi se trăgea de la filmele cu Sarita Montiel. Şi era vară, terminasem cu BAC-ul şi vine tatăl meu cu un ziar în care erau publicate diverse specializări pentru examenul de admitere la facultate. Şi tata îmi tot zicea: „Ah, că tu numai la filme te uiţi, dac-ar fi o facultate din-asta la care să te oblige să te duci să te uiţi la filme, asta ar fi de tine...” Şi văd acolo: Teatrologie-Filmologie. Văzusem probe, gen „Analiza unui film”, aşa că am zis: „Asta-i de mine, hai să încerc”. Era în cadrul IATC – Institutul de Artă Teatrală şi Cineamtografică. M-am înscris, asta era în 1964, şi am reuşit. Erau foarte puţine locuri, vreo 7 numai; era o secţie „bisexuată”, adică noi făceam şi teatru, şi film, ieşeam şi critic de teatru, şi critic de film. Ceea ce n-a fost rău pentru că mai multe teorii din-astea de teatru ne-au ajutat să înţelegem mai bine filmul.



În Televiziunea Română cum aţi intrat?

În Televiziune am intrat prin repartiţie guvernamentală, asa se proceda pe atunci. În mod obişnuit – şi la facultatea noastra era la fel – terminai cursurile curente în primul semestru al ultimului an şi aveai, apoi, jumătate de an, până in iunie, să pregăteşti licenţa. Numai că Mihnea Gheorghiu, care era şef de catedră, trebuia să plece câteva luni în străinătate şi aşa se face că noi am dat examenul prin decembrie şi, în ianuarie, am susţinut şi licenţa. Dar a fost extraordinar, că a avut grijă de promoţia noastră şi s-a ocupat să ne găsească locuri bune prin repartiţie guvernamentală. Practic, eu am fost angajată în Televiziunea Română la sfârşitul lui aprilie 1969. A fost într-un fel bine că am terminat mai devreme, că am putut să ne angajăm acolo. Că era o tanti la Personal care îşi aştepta pilele ei, de la Filologie, în vară. Şi noi am ajuns acolo înainte. Erau trei locuri la TVR şi am putut să optez eu, Doina Boeriu şi Ioana Ionescu-Prodan – am fost, de fapt, prima promoţie de teatrologi-filmologi de la IATC, căreia i s-a oferit şansa de a primi nişte locuri de muncă în televiziune. Dar, cum spuneam, şi ceilalţi colegi au primit prin reparţie locuri bune: unii la România Film, alţii la Arhiva Naţională de Filme.

Când am intrat în televiziune am fost întrebate de Tudor Vornicu – era director de Programe – în ce secţie vrem să lucrăm fiecare. Eu cu Doina Boeriu am optat pentru cea de film, iar Ioana, pentru cea de teatru. După inevitabila perioadă de acomodare şi de chibiţeală, în care făceam de toate şi mai nimic, odată cu venirea verii, pentru că era perioada de concedii şi grila de programe se mai aerase, s-a aprobat ca eu şi Doina Boeriu - noi avansaserăm mai multe proiecte - să facem împreună o emisiune de actualitate cinematografică; ea s-a numit mai întâi „A şaptea artă”, pe urmă s-a numit „Carnet cinematografic”. Era o emisiune de jumătate de oră în direct. Avea vreo şapte rubrici, invitaţii fiecărei rubrici nici n-aveau timp să se aseze pe scaun, să comenteze câteva minute, că şi trebuiau să iasă, ca să facă loc celor de la rubrica următoare... Parcă eram la maraton! Chiar şi acuma, într-o emisiune înregistrată şi montată, cred că şapte rubrici e prea mult. Apoi, toate secvenţele din filme se introduceau direct în emisie prin Telecinema, pe peliculă de 35 de mm. Telecinema-ul era format din două proiectoare, ca la cinema, în care se încărca greu pelicula de 35 de mm – erau tot felul de orificii, de fante – şi apoi imaginea captată era transmisă electronic în studio. Şi proiecţioniştii se chinuiau să încarce secvenţa de film, dădeau vreo 2 minute din ea sau cât stabilisem, încărcau o alta şi tot aşa...



Rolele de film le luam personal de la diverse cinematografe, le căram într-o sacoşă prin tramvaie şi autobuze, apoi le puneam semne (de unde până unde se proiecta în emisie), apoi, după sfârşitul emisiunii, le duceam înapoi la cinematografe. Aşa se făcea pe atunci cultura cinematografica la TVR, cu sacoşa! Că un şofer, săracu’, văzându-mă tot cărând role de pelicula m-a întrebat „cu bunăvoinţă” de ce nu fac şi eu o facultate, ca să nu-şi mai bată ăştia joc de mine. Eram, aşa, ca-n bancul ăla cu armata. Zice plutonieru’ la un moment dat: „Bă, care-ai făcut Conservatorul?” Se ridică doi. „Bine, căraţi şi voi pianul ăsta!” Emisiunea a durat cam un an, dar noi am început, între timp, pregătirea emisiunii mult mai importante, „Istoria filmului”, cu legendarul D. I. Suchianu. Şi acum mai sunt câteva rămăşiţe prin Arhiva Televiziunii; zic rămăşiţe, deoarece, fiind ilustrată cu multe secvenţe de film - de la Fraţii Lumière la divele italiene, de la marii maeştri ai şcolilor franceze, suedeze, germane, sovietice de film la starurile epocii de aur ale Hollywood-ului -, mulţi colegii s-au servit cu nonşalanţă, rezolvându-şi comod ilustrarea propriilor emisiuni.



„Pe-atunci, nimeni nu ţinea seama de drepturi de autor”



Şi cu „Gala desenului animat” cum a fost? A cui a fost ideea?

Din 1974, ciclul „Istoria filmului” îşi încetase apariţia, iar eu începusem să mă ocup de „Telecinematecă”. Anterior, la începuturile mele în Televiziune, deşi altcineva fusese redactor al acestei emisiuni, am contribuit şi la realizarea genericului „Telecinematecii” şi tot eu am fost şi cea care a ales melodia pe care era înşirat montajul acela de fotografii – melodia din „Contesa din Hong Kong” a lui Chaplin; de fapt, genericele au fost întotdeauna pasiunea mea. Dacă o emisiune nu are un generic care să se reţină, ea nici nu există! Tot eu mă mai ocupam şi de filmele de scurt-metraj, documentare sau animaţie, aşa-numitele „completări” sau „rezerve”: dacă ploua, dacă se amâna un meci de fotbal, de tenis - era perioada când Ilie Năstase era steaua tenisului mondial; dacă era o emisiune mai scurtă decât trebuia sau nu se făcea o anumita transmisiune în direct, etc., trebuia să avem ceva să dăm în loc, cu care să umplem programul...

Desigur că, în afară de aceste „obligaţii de serviciu”, începusem să semnez împreună cu colegul meu absolvent de psihologie, Radu Cimponeriu, scurte rubrici de film pe care i le ofeream lui Vornicu pentru emisiunile de varietăţi de sâmbăta sau duminica, sau chiar la „Teleenciclopedia”. Şi, la un moment dat, Tudor Vornicu – care primise în sarcina sa şi selecţia, programarea şi difuzarea de film şi care tocmai se întorsese dintr-o delegaţie în Franta – zice: „Am văzut la Paris o emisiune de animaţie foarte interesantă, se numea «Amicul public numărul 1» (era, evident, o parafrază a titlului unui celebru film cu gangsteri, «Inamicul public numărul 1»). Să ştiţi că era o emisiune întreagă de o oră numai şi numai cu film de animaţie, era în weekend şi avea mare succes la public”. Şi a încheiat, întrebându-ne direct: „Dac-aţi face voi, tu cu Radu, o emisiune de o oră cu animaţie?”. Şi am făcut!

Şi cu ce urma să faceţi emisiunea?

În Arhiva Naţională de Filme era mult Disney, multe filmuleţe fiind copii ale unora de scurt sau lung metraj – ciclul Mickey, sau „Alba ca zăpada, „Cartea Junglei”, „101 dalmaţieni”, „Bambi”, „Tom şi Jerry” etc. – care fuseseră distribuie pe ecrane. Erau toate filmele mari ale lui Disney, că fusese o perioadă, ’65-’68, în care România devenise mai deschisă, faţă de toate celelalte ţări socialiste, şi se aduceau filme americane şi se difuzau. Fac o paranteză aici: când se cumpăra licenţa de difuzare a unui film pentru marele ecran se cumpăra un anumit număr de copii care se puteau distribui o anumită perioadă de timp. După aceea, copiile trebuiau distruse şi, dacă voiai să le dai la TV, trebuia să cumperi o licenţă diferită, cu copii anume pentru TV. Dar, pe atunci, la noi nu se respectau niciun fel de drepturi, de la drepturile de autor la drepturile omului... Iar copiile, destul de hărtănite, se băgau imediat în Arhiva Naţională de Filme.

Tot acolo existau şi filme care proveneau din alte surse, unele din schimburi între arhive – aşa am descoperit o colecţie foarte bogată de „Popeye marinarul” –, dar şi unele care erau copiate clandestin. Adică anumite filme veneau în ţară pentru a fi vizionate şi cumpărate, dar cum multe nu se încadrau în cerinţele Codului eticii şi echităţii socialiste lansat de Ceauşescu, iar bugetul pentru achiziţii se redusese aproape la zero, ele erau respinse. Dar, înainte de a fi returnate, se făceau rapid nişte copii alb/negru; bani pentru peliculă color nu existau. Aşa că, pe la începutul anilor ’90, am avut studenţi care aveau impresia că „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Moarte la Veneţia”, „Portocala mecanică” erau alb-negru. Pentru că aşa le văzuseră ei la „Cinematecă”.

Iar atunci când Vornicu a zis să ne ocupăm de emisiunea asta cu animaţie, am început să cercetez ce există în arhive, şi în cea a televiziunii, dar şi în Arhiva de Filme. La TVR exista ciclul de emisiuni de montaj „O oră cu Walt Disney”, dar şi Betty Boop, Porky Pig, Silvester şi Tweety, Pantera Roz, Heckle şi Jackle, Bugs Bunny etc. La ANF am găsit şi un montaj scurt, color, de vreo opt minute, un fel de vorspan (n.r. – trailer) al filmului „Submarinul galben”, dar şi ceva „animaţie de artă ”, obţinută mai ales prin schimburi cu arhivele din ţările socialiste: Trnka, Lenica, Vucotic etc. Dar erau şi filme care figuraseră în selecţia Festivalului de film de animaţie de la Mamaia, cu cele două ediţii ale sale de la începutul anilor ’70. Eu le ştiam fiindcă participasem la aceste ediţii şi îmi plăcuseră şi mă interesaseră mult aceste filme, unele pilule, unele muzicale, altele mici fabule. Nu era o animaţie de tip Disney, erau mai sofisticate, mai preocupate de arta animatţiei, mai puţin axate pe acţiune, gag, poveste. Şi cum pe-atunci – am mai spus-o – nimeni nu ţinea seama de drepturile de autor, nici noi nu ne-am pus vreo clipă problema lor. Nici nu ştiam ce e aia. Dacă erau în Arhiva Naţională de Filme însemna că se puteau da. Din cauza asta mai există şi acum mentalitatea „Da’ s-a mai dat filmul ăla, de ce nu se mai dă? Că noi l-am văzut...”

Dana Nălbaru nu face faţă ritmului de viaţă al trupei HI-Q: simt că cedez, nu mai rezist departe de casă

Dragos Bucur va juca in Titanic
Actorul roman face parte din distributia mini seriei „Titanic”, ce va fi lansata anul viitor, cu ocazia comemorarii a 100 de ani de la tragicul accident al vasului de croaziera.

Washington Post: "Dragoş Bucur, un actor excepţional în 'The way back' "

Dragoş Bucur, batjocorit de americani

Dana Nălbaru îşi lasă fetiţa în grija soţului


După o absenţă de şapte ani, solista Dana Nălbaru a revenit în trupa Hi-Q şi, mai mult de atât, a... citeşte mai mult