Munteanu[v=]

http://www.ziarelive.ro/stiri/ce-vedete-au-trecut-prin-patul-dianei-munteanu-inainte-de-claudiu-niculescu-lista-este-lunga-si-selecta.html

Viata poetului roman Marius Munteanu

Diana Munteanu lasă televiziunea în favoarea afacerilor

A murit Titus Munteanu

Diana Munteanu Niculescu, despre sot, televiziune si cum se intretine - Interviu

Diana Munteanu, colectionara de statuete


Prezentatoarea emisiunii „Conferinta de presa”, Diana Munteanu Niculescu, a facut o pasiune pentru statuete de diverse forme si dimensiuni, ajungand…


Cititi mai mult: http://www.enational.ro/#ixzz1f5bwGi00
enational.ro

Diana Munteanu face alergie la ciorapi


Prezentatoarea tv are o reală problemă cu purtatul dresului. Diana Munteanu este alergică la mate... citeşte mai mult

Interviu cu poetul braşoven Adrian Munteanu
http://www.alternativaonline.ca/index.html
Poetul, jurnalistul şi actorul Adrian Munteanu s-a născut la Braşov (21.08.1948). Scrie la mai multe reviste naţionale (Apostrof, Ardealul literar, Astra, Vatra veche, Luceafărul etc.) şi internationale (Lumină lină, New York, Romanian VIP, Australia, Atheneum şi Observatorul, Canada). Este autorul a cinci volume de sonete. A obţinut numeroase premii pentru interpretare teatrală şi regie, iar actualmente este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
În anul 2003 face un turneu lung în Canada cu spectacolul “Poveşti fără sfârşit” realizat în totalitate (scenariul, regia, scenografia, ilustraţia muzicală şi interpretarea actoricească).
Corina Ungureanu-Kiss: Domnule Adrian Munteanu “faceţi parte din familia selectă a autorilor de sonete” (scriitorul Răzvan Ţupa). Ce v-a făcut să vă îndreptaţi pe drumul SONETELOR? Ce este de fapt un sonet?
Adrian Munteanu: Aşadar să începem cu definiţia. Poate nu e rău să ne reamintim, mai ales că astăzi, după cum spunea regretatul Marin Mincu, spre această specie pretenţioasă, de rafinament estetic maxim, se îndreaptă doar cei mai curajoşi. Sonetul este o formă fixă de poezie, compusă, obligatoriu, din două strofe şi două terţine. Numărul de silabe al fiecărui vers este şi el prestabilit, ca şi maniera în care rimează versurile între ele. Aşadar restricţii pe toată linia. Dar ce muzicalitate !!! Îl consider culmea armoniei şi expresivităţii poetice. Puţini se încumetă, şi mai puţin izbutesc să-l ducă la o formă acceptabilă.
Eu sunt Leu. Iar Leii sunt orgolioşi. Cred că am început să scriu din orgoliul de a nu fi mai prejos decât alţii, de a face ceva prin care să mă detaşez de restul semenilor. Prostii de adolescent întârziat. Cert este că în tinereţe nu aveam încredere în capacităţile mele. O mulţime de alţi oameni, mai ales scriitorii, mi se păreau atât de grozavi, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă măsor cu ei. Am avut tot timpul un sentiment de inferioritate. Aşa că am făcut până la 50 de ani lucruri frumoase, dar perisabile. Cred că aici a fost şi problema. Am realizat, dintr-o dată, că toate ocupaţiile mele sunt făcute să se piardă odată cu finalizarea lor. Până şi activitatea mea de redactor de radio mi se părea că se pierde odată cu sfârşitul fiecărei emisiuni. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva prin care să rămână nişte semne ale trecerii mele prin această lume. Şi a început aventura. Mai întâi, într-un singur an, am scris 365 de basme în versuri. Fiecare basm avea 10 strofe. Erau aşa de multe şi de mari, încât nu au încăput într-o carte, ci în trei, şi acelea de aproape 300 de pagini fiecare. Le-am numit “Seri cu Licurici”, Seminţele, Darurile, Bunătatea. Şi le-am vândut singur în 4.000 de exemplare fiecare, un record pentru zilele noastre. Cum ? Intrând în toate şcolile generale, în fiecare clasă de la 1 la 4, în tot judeţul Braşov. Când se încheia anul de învăţământ, băteam taberele şcolare. Cam asta este : pe la noi, cel ce scrie face şi pe managerul. Încă nu are obiect de activitate impresarul literar. Când am terminat cu cărţile pentru copii, într-o după amiază de care îmi aduc aminte în amănunt, într-un fotoliu de acasă, m-am întrebat ce mai am de făcut, ce voi mai scrie şi pentru cine. M-ar fi tentat să scriu ceva şi pentru adulţi, dar bâjbâiam în vechea mea neîncredere. Pe negândite şi nepregătite, de undeva, de Sus, a venit ideea să încerc un sonet. Uite aşa, pentru că ştiam din teorie că e forma fixă de poezie cea mai dificilă, prin regulile stricte pe care le impune, dar şi cea mai frumoasă, prin asocierea dintre ritm, măsură, balans al rimelor şi muzicalitate. Era o provocare. Am râs de propria mea năzbâtie intelectuală, dar m-am apucat să scriu un sonet, aşa, de curiozitate. A ieşit repede şi, culmea, mi-a plăcut cum suna. Dacă prima încercare nu mi-ar fi sunat bine aş fi abandonat imediat şi definitiv. Dar aşa, convingându-mă că pot şi simţind atracţie pentru provocare, am mers înainte, într-un ritm aproape furibund. Din acel moment am ştiut că nu mai am scăpare şi că am descoperit ceva care se potriveşte cu structura mea interioară. De atunci şi până acum, am scos în fiecare an câte un volum de sonete. Nu m-a interesat altceva. Şi apoi am vrut să merg pe o cale insuficient bătătorită, pe care să mă simt confortabil. În forma obişnuită de poezie scriu mii de creatori. Mie nu-mi place la înghesuială, nu suport călcăturile pe bombeuri, datul din coate, lipsa de aer. Sunt un claustrofob literar.
Corina Ungureanu-Kiss: “Sunteţi un maestru al endecasilabului înmulţit cu 14!” spune scriitorul Şerban Foarţă. Ce înseamnă această afirmaţie?
Adrian Munteanu: Şerban Foarţă s-a exprimat astfel după ce a citit volumul meu “Casa fără ziduri (Sonete 2)” pe care i l-am trimis, din preţuire. În acest volum există şi un grup de sonete pe care le-am numit experimentale. Erau nişte încercări de laborator intern, la care, dincolo de toate dificultăţile de elaborare a unui sonet, mai adăugam eu una: toate cuvintele începeau cu aceeaşi literă. Am să dau, ca exemplu, sonetul în care toate cuvintele încep cu litera “b”:
“Bizară brumă bântuie beţia.
Bicisnic braţ, blagoslovind banalul,
Botează brusc bardaca, bocind balul
Bulboanelor bombându-şi bogăţia.
Bacante brune, biciuind batalul,
Batjocoresc bezmetic bărbăţia.
Berbanţi bizari bravează bulimia
Baronului bruscându-şi bicefalul.
Birjari burleşti, bufoni blamând breteaua,
Bocesc buimac bineţile-n bazar.
Bardul bărbos, brav burduşind bocceaua,
Bombează brâul borţii-n buzunar.
Birtaşi bicisnici blestemă beleaua.
Bântuie bobul binele bizar.”
Endecasilabul de care vorbeşte maestrul Foarţă este un termen tehnic care se referă la ritmicitatea şi numărul de silabe ale fiecărui vers. 14 este numărul versurilor dintr-un sonet. Preţuirea maestrului mă onorează. Cert este că aceste sonete au fost apreciate şi publicate în diverse reviste cu pretenţii. În “Apostrof” mi-a apărut o pagină întreagă. Dar sunt numai un joc al meu. Apoi am revenit “ la sentimente mai bune”.
Corina Ungureanu-Kiss: Câte sonete aţi scris până în prezent şi câte v-ati propus să mai scrieţi?


Adrian Munteanu: Mă apropii vertiginos de 800 de sonete, scrise în 6 ani. Câte voi mai scrie ? Câte mă vor ţine puterile şi cât voi mai avea ceva de spus în acest spaţiu restrictiv, dar pasionant.
Aici e loc de o destăinuire. Încep să înţeleg că sonetele mele nu vin pe un teren gol, pe nepregătite, aşa cum se întâmplă cu un scriitor aflat la începuturile sale. Eu m-am apucat să scriu numai când am înţeles că sunt copt, când experienţele mele de viaţă au fost suficiente şi consistente, când m-am maturizat cu adevărat, când am simţit că am ceva de transmis. Procesul acesta de maturizare trebuia consemnat şi prezentat. A izbucnit din mine dorinţa de a mărturisi. Recunosc că nu am bănuit la început care va fi impactul. Aprecierile pe care le-am primit şi le primesc, de la cititori in primul rand, au depăşit orice imaginaţie şi sunt un permanent imbold de a nu depune armele. Mai am multe de spus.
Corina Ungureanu-Kiss: Pe data de 5 aprilie 2004 apare sonetul cu titlul Scriu un sonet. Deplină amăgire. De ce acest titlu?
Adrian Munteanu: Scriind poezie, trăim într-un spaţiu al “amăgirilor”, al subiectivismului dus spre limitele sale. Ne amăgim că trăim în afară de timp, într-un spaţiu ideal, în care verbul se conduce după reguli particulare şi îşi asumă puteri magice. Dacă nu ar fi această credinţă în parcurgerea, prin poezie, în cazul meu prin sonet, a unui tărâm al furibundelor trăiri în vis, n-aş putea să scriu. O fac atunci când reuşesc să mă desprind, să consider cuvântul o armă cu flori la bandulieră. Atunci nu mă mai interesează ce este în jur. Poate nu mai ştiu nici în ce zi suntem, nici în ce anotim. Poate nici nu mai contează dacă ştiu cum mă cheamă. Inspir într-o lume a acumulărilor mele, a trăirilor descoperite după adânci operaţiuni de defrişare prin carnea trăirilor, a emoţiilor de peste ani. Uneori legăturile între imagini se realizează după alte principii decât cele trăite deja. Experienţa le ştie, dar trăirea poetică le remodelează, le ordonează după principii proprii şi după starea de moment, De aceea poezia, când reuşeşte, este o modalitate de scriere şi de trăire profundă care recrează lumea. Ca să mă întorc la întrebare, titlul sonetului arată că este vorba de o profesiune de credinţă.
Corina Ungureanu-Kiss: Credeţi că scriitorul, poetul este, aşa după cum afirmaţi, un “modest cârpaci de vorbe şi iubire”?
Adrian Munteanu: Fără modestie e greu de ajuns undeva, de atins o anume vibraţie. Trebuie să porneşti mereu de la început, să ai sentimentul insolitului şi o întreagă lume înaintea ta de descoperit. E un vers care atinge, din acest punct de vedere, nişte limite. Nu trebuie luat ca atare şi nici nu cred că o face cineva. Trebuie înţeles sensul, efortul, căutarea perpetuă, împletirea între meşteşug şi emoţie lirică, ambele de neocolit în cazul sonetului. Da, face parte din categoria sonetelor mele care devin nişte autodefiniri poetice. Nu întâmplător aţi ales versul. Mereu facem asta, ne mărturisim. Şi atunci când abordez o anume temă, în cazul unui volum, îmi definesc anumite disponibilităţi, acopăr un anume segment al propriului meu fel de a vieţui, de a percepe lumea, constrângerile şi devenirile ei. Şi totdeauna vreau să arăt asta cititorilor, să şlefuiesc până când ajung la inima lor. Nu mă interesează să le trezesc intereseul livresc, să mă arăt mare cunoscător de teorii, să introduc nu ştiu ce morman de trimiteri la noţiuni abstracte, să mă arăt un avid cunoscător de curente literare, de istorie şi estetică literară. Scriu pentru a trezi emoţie, pentru a contura o anume stare de spirit, în consonanţă cu aceea pe care am resimţito în momentul scrierii şi pe care nădăjduiesc că cititorul o va recunoaşte printre exeprienţe lui şi îl va îmbogăţi. Vreau să-mi iau cititorul de mână şi să-i spun că putem să parcurgem o bună bucată de drum împreună, cunoscându-ne reciproc, trăind şi retrăind frumosul. Îl invit să guste modul meu de a reconstrui lumea. Cu sinceritate şi particularităţi care trag nădejde că îi vor trezi interesul şi îi vor aduce explozia interioară specifică gestului poetic veritabil.
Corina Ungureanu-Kiss: Să cred că dorinţa de realitate aduce limbajul poetic, ceea ce face ca poezia să-şi primească impulsurile din experienţa adevărată? Sau de ce aşa multe SONETE aduc ideea de iubire: “Vino iubito-n Elohim cu mine; Ne dăruim vlăstarului iubirii; Câte imi ia iubirea, nu imi lasă; Spune-mi iubito, unde-ţi e popasul,” etc.
Adrian Munteanu: Eu nu pot scrie decât pe baza unor acumulări de experienţe personale care s-au decantat în timp şi acum pot să detaşez secvenţe ale trăirilor mele, să le ordonez cum vreau, până acolo încât iese altceva, care nu mai are caracter de autodestăinuire, dar se bazează pe ceva real, trăit până la ultimele fibre, consumat în tensiune, în speranţă, în real. Chiar şi atunci când plec de la o idee venită din exterior, modul în care o conduc pe traseul versurilor vine din acumulările anterioare. Se simte asta, mi se spune adesea. E ceva ce are adâncime şi emoţie necontrafăcută. Mărturisesc aici convingerea mea că cele mai profunde experienţe, cele care nasc ceva adevărat, sunt acelea consumate în durere, în suferinţă. Pentru poezie fericirea personală, floricelele, bombonelele şi fundiţele colorate, nu pot naşte decât zornăitori de agăţat la căruciorul nepoţeilor sau picturi de bâlci în tonuri stridente şi superficiale. Fericirea în poezie înseamnă traseul pe orizontală, fără adâncime. Durerea străpunge prin carne, scormoneşte în interior şi vibrează. Ea înseamnă trăirea întru adânc de noi. Acolo, în final, regăsim iubirea pe care mă bucur că ai descoperit-o în ceea ce scriu.
Corina Ungureanu-Kiss: Arta de a scrie la persoana întâi este diferită de comportamentul egomatic şi egocentric al dvs., deoarece vă obiectivaţi de fapt eul, în sensul că se prezintă în raport cu lumea. Se poate spune că în timp ce scrieţi un sonet vă menţineţi într-o stare de plutire?
Adrian Munteanu: Când scriu mă desprind de real. Deseori nici nu ştiu bine unde sunt, trebuie să privesc în jur, într-un moment de pauză, ca să-mi dau seama că sunt la masa de scris sau la calculator ( ştii, eu scriu tot pe hârtie, cu multe ştersături, cu pixul în mână. Abia la finalul muncii, când consider că un text e încheiat, îl trec într-un fişier al calculatorului). Elementele introduse de mine în poezie, în momentul reţinerii lor în memorie, nu merg, ci plutesc, da. Starea aceasta de plutire e cea mai indicată cu putinţă, pentru mine, deoarece în imponderabilitate legăturile între obiecte, stări şi fenomene se fac altfel, cu mult mai multă libertate de mişcare, fără geutate şi cu asocieri insolite. De aici tonul particular, să-i spunem stilul inconfundabil, contribuţia mea la recrearea afectivităţii lumii. Asta fac, recreez stări, trăiri anterioare, le dau concreteţe, le certific existenţa particulară, mă eliberez de ele, le ofer celorlalţi, ca să le guste savoarea şi ineditul. Dacă sunt stări şi emoţii trăite la un anume grad de intensitate, poate peste limitele obişnuite, nu înseamnă că ele nu sunt reale, că nu pot fi reale. Ca să nu mai spun că o anume parte a sonetelor mele, mai ales cele din “Paingul Orb (Sonete 3)”, sunt nişte sonete, să le spunem, epice, în care apar personaje din imediata noastră apropiere, care trăiesc în mijlocul nostru şi reacţionează aşa cum vedem că o fac în fiecare zi. Nimic ireal în irealitatea mea poetică.
Corina Ungureanu-Kiss: Aveţi o imagine anume despre lume? O filosofie a vieţii?
Adrian Munteanu: Ar trebui să încep spunând cine sunt. Pentru că are legătură cu ceea ce cred azi. Sunt un braşovean născut în pitorescul şi insolitul cartier Şchei, pe acolo pe unde se va fi plimbat diaconul Coresi pe timpul în care îşi redacta cărţile la Prima Şcoală Românească. Am trăit o copilărie cu experienţe care m-au urmărit toată viaţa. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate în anul 1948, chiar în ziua în care mă năşteam eu. Avea să facă 15 ani de puşcărie politică. Mama, cu numai patru clase primare, a fost nevoită să se angajeze în munci umile, ca să mă crească. Amintirile mele din copilărie se rezumă la gardul de sârmă care împrejmuia grădina şi dincolo de care nu aveam voie să ies. Pe stradă erau copiii cu care aş fi vrut să mă joc. Pe gardul grădinii au rămas de atunci scâncete de copil. De aici însingurarea pe care am simţit-o cum mă bântuie mereu şi îmi flutură pe la urechi. Apoi îmi amintesc că în timpul ploilor puneam ligheane şi vase în pat şi pe mobile, adică acolo unde apa curgea în voie prin acoperişul de carton asfaltat. Nu mă pot detaşa nici acum de însingurarea şi spaimele de atunci şi am învăţat, am fost nevoit să o fac, să îmi deschid o lume mult mai bogată decât în cazul celor mai mulţi, în interior. Să mă analizez mereu. A fost o viaţă consumată cu eforturi. N-aş putea spune că am gustat din plin bucuriile vieţii şi m-am măcinat în mine pentru orice. Asta este firea mea, modelata aşa şi datorită experienţelor frustrante din copilărie. Eu nu ştiu să dau afară din mine răul, să mă exteriorizez, să nu mă consum. Vibrez pentru fiecare neajuns şi neîmplinire, pentru fiecare cuvânt care mă răneşte, nu ştiu să înjur. Nu-mi stă bine, chiar dacă aş înceca să forţez nota. Nu e de mirare că, pe nesimţite, inima mea a obosit şi anul trecut a fost nevoie să fie ajutată cu un stimulator cardiac. Dar nu mai am cum să mă schimb. Pot doar să remarc că, din fericire, o asemenea manieră de a vieţui e benefică pentru poezie. Ea pare să aibă mai multă adâncime, să coboare la esenţe. Nu gestigulează mult şi exterior, nu se bâţâie într-o echilibristică de paradă. Poezia mea iubeşte tăcerea şi liniştea deplină. Cred că sunt cele mai adânci şi complexe stări omeneşti, cele care le însumează pe celelalte. Sper să-mi fie permis să ilustrez cele spuse:
“Iubirea mea de linişte deplină
Apare-n trup din legi mereu înalte.
E o iubire neoprită-n halte,
Îmbietor de tandră şi senină.
Nu caută-ntrupari din strâmbe dalte
De picurat pe suflet în surdină,
Nu se revoltă fără nicio vină
Pe cei ce vor în scări de foc să salte,
Nu osteneşte-n sine, nu abundă
În rod gustat mereu ca antidot.
Întinde-n gând cărări, ca să le-ascundă
De tot ce vreau să-mi amintesc şi pot.
Iubirea mea de linişte profundă
Mai crede totul şi îndură tot.”
Corina Ungureanu-Kiss: A fi poet este o taină de actualitate sau o “haină veche”? Ce credeţi că se v-a întâmpla cu poezia în următorii ani?
Adrian Munteanu: Poezia este o stare esenţială a omului. Ea nu poate fi dată la o parte pentru că am deveni roboţi, am fi nişte monştri. Din păcate vremea şi vremurile nu sunt potrivite acestei stări de imponderabilitate şi trăire, pentru că realităţile biciuiesc oamenii din toate părţile, le fură clipa de însingurare necesară. Multe trebuie să se aşeze. Până atunci poezia vieţuieşte pe spaţii mai restrânse ca oricând. Doar în sufletul celor reflexivi, a celor care n-au uitat de ei. Cum va evolua poezia în continuare ? Este o întrebare interesantă de pus unui sonetist, adică unuia care a îmbrăţişat o formă de a face poezie care vine din preclasicism şi de aceea li se pare unora depăşită. Numai că pe mine nu mă interesează curentele literare decât ca teorie. În teorie, în teatru şi în proză, paradoxal, sunt de partea modernităţii, chiar a experimentului. În teatru l-am jucat pe Eugen Ionescu şi am şi câştigat premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu rolul profesorului din “Lecţia”. Apoi am jucat, în premieră pe ţară, în 1969, “În aşteptarea lui Godot” de Samuel Becket. Abia apăruse piesa în revista Secolul 20. În proză cele mai mari satisfacţii le am lecturând romanele regretatului meu prieten Gheorghe Crăciun. După primele dintre ele, “Compunere cu paralele inegale” şi “Acte originale, copii legalizate”, am şi realizat un scenariu, i-am făcut regia şi am jucat în el. A fost un spectacol superb şi incitant, care i-a plăcut şi lui Crăciun tare mult. Apoi e romanul lui “Pupa rusa” care a luat premiul Uniunii Scriitorilor. Când voi scrie proză – pentru că va veni şi acel timp – mă voi îndrepta decis spre un stil marcat modern, post-optzecist. În poezie însă, iarăşi spun că e ceva paradoxal la mijloc, am ales varianta care are cea mai mare vechime în istoria literaturii mondiale, fixându-şi rădăcinile înainte de Renaştere. E doar un paradox formal. La urma urmei eu scriu aşa cum simt. Repet ce am spus mai sus, pentru că e o treabă de legătură cu tine însuţi, ceva de profunzime, nu de cerebralitate : eu scriu sonet pentru că am descoperit că el se potriveşte cel mai bine cu structura mea interioară. Aşa sunt eu, cu muzicalitate, cu armonie, cu delicateţe, dacă vreţi. Scriu aşa şi nu mă consider anacronic, pentru că eu exist, sunt viu ( chiar foarte viu, trebuie să-ţi mărturisesc). Dacă sunt viu, înseamnă că şi ceea ce scriu e viu. Înseamnă că oamenii, potenţialii cititori, mai au înrădăcinate în ei semne ale unei emoţii şi a unei sensibilităţi pe care unii tot încearcă să le dărâme, dar fac gesturi nefireşti şi lipsite de finalitate. Ei, cei ce vor să fie moderni cu orice chip, se despart de cititori, crează o distanţă între ei şi aceştia, nu mai sunt înţeleşi, lucrează doar pentru un cerc de iniţiaţi şi refulaţi cu vibraţii doar în teorie. În realitate nu emoţioneză pe nimeni, iar în afara emoţiei, poezia nu există. Eu ştiu că poezia mea emoţionează, fără a fi depăşită. Ştiu asta de la cititori, după reacţiile lor. Dar nu numai de la ei, ci şi de la profesionişti. De aceea m-am bucurat când o serie de scriitori importanţi au receptat cărţile mele aşa cum aş fi dorit să o facă, aşa cum o simţeam şi eu. Mircea Cărtărescu spunea despre sonetele din “Paingul Orb” că textele sunt crâncene, dar de o frumuseţe sumbră care l-a cucerit. E o sinteză cu care sunt pe deplin de acord şi mi-a dat mare încredere în mine, în posibilităţile mele. Nu a mai durat mult şi am intrat în Uniunea Scriitorilor, printre altele şi la recomadarea lui Mircea Cărtărescu. Iar acest lucru nu e de uitat. Aveam, la urma urmei, numai câţiva ani de când începusem să scriu ( parcă Arghezi a început mai repede decât mine) şi îmi îndeplineam deja obiective pentru care alţii luptă o viaţă întreagă.

Diana Munteanu a slăbit 37 de kg mâncând fructe

Diana Munteanu se mută la Cluj de dragul soţului
Însă Diana Niculescu Munteanu s-a hotărât să-şi urmeze soţul luna aceasta, mai ales că emisiunea pe care o moderează este în vacanţă şi abia în toamnă reîncepe fimările. "Am plecat la Cluj, unde voi sta toată luna august. Voi fi cu băieţelul

Diana Munteanu va petrece sarbatorile in tipete de copii
Diana si Claudiu Niculescu se afla zilele acestea in focul pregatirilor de sarbatori, pe care le vor petrece intr-un mod cu totul si cu totul inedit. Cei doi vor fi inconjurati de cinci bebelusi. Constienta de ce va urma in zilele vacantei de iarna, Diana a inceput inca de pe acum sa se

Diana Munteanu a născut un băieţel

Prezentatoarea „Conferinţei de presă” de la Antena 2 a născut miercuri, 24 iunie, un

Diana Munteanu Niculescu, insarcinata


Vedeta Antenei 2, Diana Munteanu Niculescu si sotul ei, fotbalistul Claudiu Niculescu vor avea un copil. Nu este un alt zvon de presa, ci o declaratie a atacantului Dinamovist acordata Gazetei Spor ...

Diana Munteanu, aventură cu un şofer

SIE – paznicul Securităţii


Ziaristul Neculai Constantin Munteanu a lucrat la Radio Europa Liberă din 1980. Accesul la acest trecut al său şi posibilitatea demontării acuzaţiilor de fost informator îi sunt interzise căci SIE tăinuieşte moştenirea ce şi-a însuşit-o din Arhivele Securităţii.

Creatorul de stele [2008-03-30]
Titus Munteanu este unul dintre cei mai cunoscuţi realizatori de televiziune şi creator de vedete. A descoperit o serie de talente şi întreaga lui carieră e legată de show-uri TV. Aflaţi ce părere are experimentatul realizator despre programele actuale ale staţiilor TV. [Citeste]

Diana Munteanu şi Claudiu Niculescu au închiriat o casă în Germania. Vedeta Antenei 2 se ocupă de amenajarea acesteia

Diana Munteanu si (ne)placerile navetei Germania-Romania


Desi presa a pus sub semnul intrebarii revenirea in tara a Dianei Munteanu Niculescu si, bineinteles, a viitorului emisiunii "Conferinta de presa", vedeta Antenei 2 s-a reintors la post urmand ca emis ...
detalii

Diana Munteanu isi deschide magazin in Germania

http://www.7plus.ro/?arhiva=20/02/2008&id=2404

Diana Munteanu, inselata de sot cu Delia Matache?



prezentatoarea emisiunii „Conferinta de presa”, afla de la invitati ce mai face proaspatul ei sot, fotbalistul Claudiu Niculescu. Diana a avut-o ca invitata in emisiunea sa pe Delia Matache. Dezbatând anumite subiecte mondene, Delia a povestit cum a iesit la o cafea chiar cu sotul Dianei! Cântareata a adaugat ulterior ca a fost doar o stire scornita de o revista de scandal, fara niciun sâmbure de adevar. Pret de câteva secunde, Diana a schitat un zâmbet fals. Chiar daca i-a mai revenit inima la loc, sotia fotbalistului a fost vizibil deranjata de spusele Deliei. ...continuare

Diana Munteanu si-a cadorisit sotul cu un Volkswagen