Marinescu[V=]

(pseud. Basarabei-Angela Mar-covici), n. 8 iulie 1941, Arad.

Poeta

A folosit si pseud. Basaraba Matei.

Fiica lui Marius Marcovici, functionar superior la prefectura orasului Arad, si a Mariei (n. Mar-tis).

Scoala generala in cadrul Liceului "Ghiba Birta" (fostul - si actualul - "Moise Nicoara") din Arad. Dupa absolvirea Liceului "Ioan Slavici" (1955-1962) din acelasi oras, urmeaza, timp de patru ani (1962-1968), cursurile Facultatii de Medicina si Farmacie din Cluj, fara sa le incheie. intre 1968 si 1971 isi da examenele de diferenta la Facultatea de Psihologice a Univ. din Bucuresti, a carei licentiata este (1971). in 1973, lucreaza, timp de sase luni, ca psiholog, in cadrul Spitalului CFR din Bucuresti, dupa care, pana in 1980, e pensionata medical (sufera din copilarie de tuberculoza pulmonara). Intre 1980 si 1983 e asistenta medicala la Institutul oncologic din Bucuresti, iar din 1983 din nou pensionata medical. A debutat, cu poeme, in Tribuna (1965), iar editorial, in 1969, cu voi. Sange albastru. A mai publicat voi.: Ceara (1970, semnat Basaraba Matei), Poezii (1974), Poeme albe (1978), Structura noptii (1979), Blindajul final (mi). Var (1989), Parcul, (1991), Cocosul s-a ascuns in taietura (1996). Colab. statornice la Vatra, dar si, sporadic, la alte reviste. Premiul Uniunii Scriitorilor (1996). Prezentam cateva antologii de poezie romaneasca aparute in strainatate (in engleza, germana, poloneza). La inceput in forme provocatoare, apoi intr-o maniera paroxistica, poezia Angelei MARINESCU cultiva confesiunea inclementa, dusa pana la denuntul de sine, exersand o lectie de anatomie a spiritului intr-un imaginar san-guinic, al carui potential atroce impinge textele spre implozie.


Poeta din seria 70, Angela MARINESCU n-a fost, pe traseul primelor carti, un nume din nomenclatorul de referinta al "promotiei". Odata insa cu Blindajul final din 1981, ea a rupt randurile, nu numai napustindu-se pe locurile de marca, dar si devenind un fel de "patroana" a lirei feministe din optzecismul imediat. Traducerea iubirii intr-o fiziologie grotesca si descompunerea ei in elemente chimice ori stricte reactii glandulare, sub imperativul unei autoscopii nemiloase, desi latite intr-un fel de retorica generala a pandaliilor in sectiunea feminina a generatiei 80, raman initiativa ei, poeta jucand atat ca inspiratoare a denuntului tandretii, cat si ca instigatoare a deriziunii farmecului. Cu toate ca primele volume sunt receptate fara a li se evidentia voluntarismul paroxistic al confesiunii, poeta nu era, din capul locului, o sfioasa care sa-si ascunda senzualitatea, mai curand stridenta decat debordanta, in spatele unui limbaj pudibond. Poezia ei enunta o urgenta confesiva care brava de pe atunci conventiile, anuntand vertijul confesiv de mai tarziu si prevestind alergia la eufemism. Institutia poetica a frunzei de vita e una din primele victime ale acestui principiu confesiv, fanatizat de propria actiune, cu care poeta opereaza si cu care, mai ales, va opera ulterior, impingand introspectia pana in cinismul autodegradarii si transformand "sinceritatea", dintr-o maniera, intr-un criteriu autodestructiv, luat, parca, in litera lui. Confesiunea devine, sub presiunea acestor exigente maximalizate, ce-si propun sa mearga, indiferent de pret, pana la capat, agonie, defularea ia aspectul violent al unei jupuiri, iar poemele detabuizeaza nu numai fara mila, dar si fara scrupul toata misteriozitatea fiintei (mai ales in ipostaza ei feminina), recurgand la limbajul inclement al fisei clinice. Debutul cu Sange albastru (1969), desi inca rezonabil in provocari si mai curand elegant decat dizgratios in scriitura (o "dizgratiozitate" care va deveni, cu timpul, programatica, lovind scurt, prin accese expresioniste, in lirica eugenica si de alint calofil), incalca interdictiile senzualitatii de pension, promovand ostentativ exhibitionismul instinctual si afrontul grotesc al spiritualului: "Simt animalul care ma urnesc greoi din somn / si lacom. [] sunt animalul care-mi pipai sexul / cu placere. / Sunt animalul care, uneori, imi port instinctul / ca pe o colivie lanceda, in fata. / Atunci, in lume, e tacere" (Sunt animalul care). Menajandu-si inca rezervele de cruzime, dialectica masochista ce se va desfasura ulterior in adevarate carnagii, imaginatia se comporta, totusi, de pe acum, chiar si in decupajele hieratice, cu ostilitate, sugerand potentialul de "atrocitate" pe care-1 va actualiza mai tarziu: "Trupul tau e taiat subtire cu lama / incat lumina rasfranta din tine-i albastra / Ca un animal despicat" (Trupul tau). Chiar daca a putut parea "delicat, suav si manierist" (Dan Cristea), lirismul Angelei MARINESCU se proiecta deja ca unul expresionist, angajand metafora in violente senzoriale si instituind, ca atitudine, provocarea si compromiterea mirajelor: "Aud, ca o rana, zborul uscat / Al pasarii ce-si simte aripa. // Dimineata aceasta e atat de frumoasa / incat merita sa fii josnic. / De pe flori a inceput sa curga, in valuri, vopseaua" (Din nou, pasii nostri subtiri). Un negativism imaginativ contorsioneaza candorile si bruscheaza senzatiile, obligand caligrafia, inca uzuala, la peripetii grotesti si la angajamente abrupt viscerale. In trendul acestei cruzimi a imaginarului, ce pare atat de prompta incat e suspecta de premeditare, se inscrie si poezia din Ceara (1970). Partitura tematica e receptiva la sugestia erotica (desi nu o privilegiaza), poeta construind pe seama ei o suita de reverii contrastate drastic de un imaginar malignizat, cu un comportament reflex feroce. Euforiile sunt imediat antagonizate de acest automatism imaginativ care transforma reveria in spasm, pe scenariul unei scriituri opresive in care persecutia sistematica a starilor pozitive releva atat un program de inversiune cinica a discursului, cat si iruptia unui fond de oroare ce si-a gasit in imaginar o supapa de iesire: "O, bucuria / De a strange cu bratele palide / Gatul tau plin. / Orb trec printre lucruri / Ca un animal caruia i s-a taiat capul" (O, bucuria). Pana si diafanitatile conserva urmele brutalitatii ("Din nou te apropii / Asemeni unui copil bland / Lingandu-si rana" -Prapastia), punand in valoare, intr-un mod cam prea explicit si redundant, binomul functional al poeticii, in care euforiile existentiale sunt decapitate de cinismele imaginatiei. Poeta profeseaza un program de reprimare, incitand imaginarul la negativism si la accese de atrocitate. Tensiunea poetica e una scontata pe socul alaturarii brutale a suavitatii si atrocitatii, dar ea iese mai degraba dintr-o linie de prelucrare textuala ce impinge gratia in grotesc, panicand discursul pana la febra dramatica: "Rau curgator in sens invers, / Purtator de corabii cu smirna si uleiuri galbene / Ce se preling pe suprafata lui / Ca niste serpi in agonie. / Singuratatea imi respira in jur / Ca un animal sacrificat" (Sange albastru). Sistemul analogiilor, indeosebi, are, in aceasta etapa, deprinderi eminent funeste, dand la ivela un principiu imaginativ cu reflexe tortionare. O relaxare a acestui arc represiv are loc in Poezii-e din 1974, mult mai dispuse, in general, la clementa si mai permeabile la reverie si la scriitura luminoasa, multumindu-se cu permutarea mirajului in campul magnetic al melancoliei. Controlul imaginarului nu mai e detinut (oricum, nu in exclusivitate) de cinism, si adesea poemele respira un aer beatitudinal, vrajite de matinalitatea lumii: "Pe-aici ma duc, / Pajistea-i vie, e liniste si-i soare, / Cutremur sfant al vietii, al sevelor in floare" (Pe-aici ma duc). Poeta nu-si mai premediteaza viziunea si slabeste instructia negativa a imaginarului, desi tocmai aceasta destindere evidentiaza cat de funciara este, pentru vocatia ei, iritarea, acea indignatio ce asigura conditia freatica a starii. Inductia unei electricitati negative in imaginar si in climatul creativ trece, la M., de stricta emisiune programatica, angajand modul vizionar in sine. Predispozitia irascibila determina o inflamare creativa ce se descarca voltaic intr-un lirism denuntiativ in care investitura ontologizanta a cuvantului e absolutizata: "Cuvintele, cand nu sunt rostite intregi, / Cu daruire si patima, ma plictisesc" (Padurea). Aceasta portanta a cuvantului, responsabil de translatia abrupta si integrala a fiintei in vers, e conditionata tocmai de surescitarea existentiala, de patetica nervilor rupti. O cota imediat mai inalta a acestei irascibilitati creative e perceptibila in Poeme-le albe, din 1978, in care temele apte a fi suportul unor reverii sau nostalgii sunt din nou agresate si supuse unei persecutii expresioniste, cu metafore vitriolante, tot mai mult dedate la gustul sangelui, in pofida unei avalanse (aici abia pornite) de abstractii. Surescitarea vizionara se manifesta intr-o scriitura alergica la eufemism, intr-o dispozitie infamanta care invectiveaza chiar si cele mai inocente peisaje, corupandu-le limpiditatea prin insinuante grotesti si sabotand cristalizarea gratiei: "Statea o vrabioara sfanta-ntr-un copac / Verde ca smaraldul, / Era o primavara lunga si atotputernica, / Vrabioara isi spala aripile scurte si cenusii, / Se lingea pe cioc de placere si bucurie, / Se lafaia pe crenguta aia putreda de vie si de tanara" (Primavara). Ea insasi "zeificata" (Zeita), iritarea produce si proiecteaza in lucruri o "substanta rea", potentan-du-le atrocitatea. Poemele nu fac decat sa developeze acest substrat de agresivitate a lumii, reveland un climat existential (care devine insa si unul vizionar) de ostilitate compacta: "O furie adanca izvora limpede. Am sa fug inapoi la parinti / Cumpana de la fantana ranjeste - un monstru plin de fum - [] Vezi, lumina care ma duce spre tine, parinte al meu nevazut, / Ma si intoarce cu fata la pamant, cu gura plina de sange" (Balada veche). Epifaniile acestei ostilitati cutreiera poemele, instigate si ele sa se comporte resentimentar si ranchiunos cu orice iluzie si incitate sa discrediteze "frumusetea" conventionala a lumii. Un filtru repulsiv se instaureaza de acum in poemele Angelei M., tinand viziunea pe drumul difamatiei si determinand imaginarul sa participe la o etica a sanctiunii si la o opera a malitiei. Imperativul sinceritatii (care e si unul al combustiei, al participarii totale la destinul versului) cultiva intr-atat oroarea de fals incat face din acuizarea acestei alergii o motivatie suficienta pentru imprecatiile unei etici negative. Structura noptii (1979) inverseaza, provocator, ecuatia morala, deplorand tocmai "raul" ca victima a "frumusetii" ("Vad cum Raul se rasuceste jalnic, sucomband sub tufisul / ingretosat de atata frumusete trecatoare") si sfidand prin cinisme ostentative: "Pasarea franta, zvarcolindu-se in praf inalta un imn candorii / Iar eu voi calca peste pasare si voi inalta un imn nedreptatii". Asemenea insolente nu sunt, insa, decat scene din patetica exasperarii. Ele sunt replicile malitioase ale disperarii, afronturi iesite dintr-o etica fanatizata a puritatii si implicarii. Paroxismul participarii, exaltat pana la tentatia de a elimina functia de intermediar a limbajului, si nevoia de acte absolute ("Nici un fapt in afara mortii nu ma satisface") sunt, de fapt, o poetica (nu o etica) in care unicul comandament e spasmul exatatic al confesiunii, traita si transmisa ca o viziune atroce. Amplul poem care da titlul volumului tocmai asta face: transforma, prin voltajul ridicat al dictiunii si prin virulenta imagisticii, confesiunea in viziune (chiar daca, in montajul secventelor, se simte, uneori, efortul de a promova fulguranta la conditia suflului). Poeme-t de fier, din care e alcatuita cealalta sectiune, merg, mai degraba, pe o scriitura atomizanta, in care enunturile gafaite ("telegrafice comunicari de pe taramuri infernale" - N. Manolescu) prind mai eficient decat perioadele ciclului precedent panica existentiala pe care poeta o proiecteaza in jeturi. Sintaxa pare sa fi implodat sub presiunea ororii, iar poemele nu sunt decat o innadire de nervi rupti: "Frica de moarte. Ma strang in mine. / Gandirea si iubirea se strang strans. / Intensitate a fricii si cunoasterii de sine. / In parc, ochii fratelui, palid, lucesc" (Toamna tarzie). Aceasta sintaxa asfixiata isi va revela incisivitatea vizionaram Blindajul final, din 1981, pentru care Poeme-lt defiem-s.u fost decat un preludiu sau o transa anticipata. Fise clinice ale unui cosmar cotidian, facute cu o precizie daimonica si cu incandescenta sarcastica, poemele de aici alcatuiesc "jurnalul unei autovivisectii in oglinda" (Al. Dobrescu), ambitia poetei fiind aceea de a pune, in locul unui discurs despre rana, un discurs el insusi ultragiat.

Febrilitatea dictiunii si transcrierea brutala a frisoanelor imaginatiei, langa brutalitatea ostentativa a notatiilor, ameninta sa arunce in pagina, fara intermediari, "viscerele" crispate ale unui psihism ravasit, poemul devenind o pura scriitura spas-matica. Oroarea si spaima sunt circuitele existentiale pe care se misca, in riposte exasperate, poemul, preocupat, in primul rand, de precizia cosmarului, de conspectul scrupulos al supliciului. Teroarea pe care o respira poemele a angajat si sintaxa intr-un cataclism care i-a distrus toata structura, pulverizand-o in atomi iradianti, insusi lexicul poetei se contrage periculos, atingand un nivel riscant de redundanta si ruland un capital redus la cuvintele tematice. "Fier", "sange", "carne", "scrum" par sa fie cele patru elemente intre care si din care se tese aceasta viziune a infernului ce interpeleaza, cu familiaritate si groaza, neantul: "neant, tu imi amintesti de noaptea ce sangereaza / in ochii mei. / aburii tai ma umplu de neputinta. / orice ratiune pare meschina in fata / lividelor tale raze. / creierul meu este sangele tau". Desi poeta stenografiaza, mai degraba, un cosmar metafizic, in epifaniile sale cotidiene, registrul ei imagistic e aproape riguros unul sanguinic. Insa apelul la metafora biologica, frecventa imagisticii menstruale, transcriptiile crude si grotesti ale fiziologicului poarta in sine o convulsie a spiritului prins in bolgie. Fiziologia vorbeste, in aceasta poezie a strivirii si crisparii, in limbajul expresionist al spiritului damnat. Ineditele atasate antologiei Var (1989) sunt cea de-a treia emisiune a angoasei iremediabile care s-a instapanit pe viziunea poetei. in aceeasi gramatica strivita, poeta continua seria "textelor macelarite", cum le zice ea insasi, aprofundand viziunea metalizarii fiintei si cosmosului si exasperand sentimentul bolgiac. Sangele si fierul sunt materiile, aproape exclusive, ale acestei lumi care se pronunta in impetuozitati dramatice, traind febra neagra a neantizarii intr-o sintaxa intensiva si cu o luciditate halucinanta. Materialitatea versurilor, in pofida aforismelor lapidare care o sfasie, e brutala si compacta, scriind direct in limbajul strivirii si sufocarii: "ruptura de sange pe cer / se apleaca fierul peste fier. strans / in maini pana la macerare. / metafizica fierului: sange/ melancolia mecanica a mortii". Confesiunea totala, fara eufemisme, ascunzisuri si refugii, a devenit o tortiune, a spiritului si textului deopotriva, poezia Angelei MARINESCU ajungand sa transcrie, in reportaje nude si telegrafice, graficul spasmatic al fiintei.

OPERA

Sange albastru, versuri, Bucuresti, 1969; Ceara, versuri, Bucuresti, 1970; Poezii, Bucuresti, 1974; Poeme albe, Bucuresti, 1977; Structura noptii, poeme. Bucuresti, 1979; Blindajul final, versuri, Bucuresti, 1981; Var, versuri, Bucuresti, 1989; Parcul, Bucuresti, 1991; Cocosul s-a ascuns in taietura. Bucuresti, 1996; Satul prin care ma plimbam rasa in cap, Bucuresti, 1997; Evanghelia dupa Toma - o interpretare posibila, Bucuresti, 1997; Blues. Parcul, Bucuresti, 1997; Skan-derbeg. Bucuresti, 1998.

Seducătoarea Medeea Marinescu alături de marele actor francez Daniel Auteuil umple panourile de afişaj în Franţa întreagă. Se lansează chiar acum cu mare tam-tam filmul „Donnant donnant", în care actriţa de la Teatrul Naţional este mare vedetă. Nimic din gravitatea şi tragismul Medeei, din senzaţia unui hybris care atrage pedeapsa zeilor în viaţa acestei actriţe mignone, care e un amestec de argint viu şi de seducţie etern adolescentină, altfel femeie vitală şi, mai nou, mămică vrăjită de băieţelul ei. Poate juca în orice scenariu care ştie să adauge puţin sentimentalism, încurcătură dramatică şi happy end în coadă de peşte. Dar şi întortocheatele filosofii despre viaţă, care sunt pentru francezi indispensabile, ca pastele în bucătăria italiană. Să nu ne mirăm că i-a sedus pe francezi cu capul ei de fetiţă-femeie cu fruntea fulgerată de şuviţe de păr rebele, cu surâsul ei fără fasoane şi imponderabila scrutare de sine. Orice rol de franţuzoaică i se potriveşte şi poate înlocui cu succes vedetele autohtone, chiar dacă la primul casting nu vorbea prea fluent franţuzeşte.
Temperamentul vulcanic, dublat de fineţea trăirilor scenice, de pofta şi plăcerea de a se mişca, de a cânta, de a trăi, de a transmite viaţă o transformă într-un magnet care atrage publicul. De ce nu ne-am întreba acum, văzând cum adaugă rol după rol în importante pelicule franceze, de unde i se trage un asemenea succes în ţara cocoşului galic şi dacă acest succes va continua. Iar această reţetă se potriveşte mănuşă cu arta şi stilul cinematografului francez, unde cariera ei este abia la început, deşi palmaresul este fantastic. Medeea Marinescu deţine tot arsenalul unui star francez, din zona femeilor aprige, misterioase prin însăşi natura lor firească, dezinvoltă.
Să nu ne mirăm dacă mâine-poimâine sculptura Mariannei, simbolul Franţei, va lua trăsăturile artistei din România. Masivitatea şi masculinitatea frustră şi tandră a lui Daniel Auteuil o vor ajuta pe talentata noastră artistă să-şi facă loc şi mai adânc în sufletul francezilor. O să devină chiar dependenţi de ea, căci are ceva dintr-o şansonetă, care ţi s-a înşurubat în memorie. Spre deosebire de Medeea tragediilor antice, Medeea Marinescu pare să fie luată în braţe de zeii cei buni.

„Donnant donnant", o peliculă despre râs şi lacrimă
- În aceste zile Parisul este împânzit de afişe, postate pe străzi, pe autobuze, pe chioşcurile de ziare, în care eşti tu alături de Daniel Auteuil în noua peliculă „Donnant donnant". Vorbeşte-mi despre acest film, cel de al treilea lungmetraj al regizoarei Isabelle Mergault.
- Nu este un film de buget mic, ştiu că a avut 15 milioane de euro, este produs de Gaumont, o importantă casă de producţie şi distribuţie din Franţa, alături de un actor uriaş şi o regizoare care este pe val. E o comedie neagră, cu răsturnări de situaţii, în care personajele nu sunt ce par a fi. Într-un interviu acordat televiziunii franceze, regizoarea declara că publicul este cel care a creat-o şi a adus-o pe val. Filmul e o poveste care începe uşor straniu, cinic. Un evadat din închisoare, Constant, urmărit de poliţie, ajunge într-un sat uitat de lume. Acolo este recunoscut de către o tânără. Aceasta îi cere, în schimbul tăcerii, s-o ucidă pe mama ei. Aflăm de ce. Era adoptată de o femeie depresivă şi nebună care o ţinea ca într-o închisoare. Tânăra era pianistă, voia să scape din acel loc şi să ajungă la Paris şi nu avea altă posibilitate decât să pună mâna pe banii mamei ei, pe care hotărăşte s-o omoare. Lucru pe care, într-un moment de naivitate şi inconştienţă, îl cere acestui bărbat. El acceptă, numai că, suntem într-o comedie, în loc s-o ucidă, o salvează în clipa în care ea vrea să se sinucidă. De aici începe povestea, pentru că amândouă încep să iubească acelaşi bărbat. În rolul lui Jeanne, apreciata actriţă Sabine Azéma. Personajul meu, Silvia, are câştig de cauză. El se îndrăgosteşte de ea, hotărăsc să fugă într-o noapte, dar sunt prinşi. N-am să spun ce se întâmplă până la sfârşit, sunt foarte multe răsturnări de situaţii, în orice caz, tot ce poate părea din ce-am povestit grav - un evadat din închisoare, un tip care are şi un accident cerebral, o mamă depresivă, o fiică care încearcă să scape ucigându-şi mama - devine o comedie tristă, a zâmbetului cu lacrima. Filmul a fost deja prezentat la Festivalul de la Angoulême şi a avut un succes fantastic şi se anunţă ca un succes cel puţin de casă, dar asta rămâne de văzut...
- Ce a însemnat să joci alături de Daniel Auteuil, acest genial actor, distins cu nenumărate premii, dar şi cu „César" şi „BAFTA" şi, recent, cu „Premiul Academiei de Film Europene", pentru interpretare masculină, cel care a încântat publicul într-o largă paletă de roluri de toate genurile? Daniel Auteuil a dat replica unor parteneri celebri: Isabelle Hupert („La Séparation"), Catherine Deneuve („My Favourit Season"), Monica Belucci („Second Wind"), Christin Scott-Thomas („The Valet"), Juliette Binoche („The Widow of Saint Pierre"), Gerard Depardieu („36 Quai des Orfèvres").
- Sinceră să fiu, am avut emoţii. Îl ştiam mai ales din filme dramatice, îl văzusem mai puţin în comedii, cum ar fi „Le Placard". Are o forţă actoricească nemaipomenită. Este un tip cu un umor debordant, se joacă îngrozitor. Era pe de o parte emoţia de a fi alături de un mare actor, iar pe de altă parte, stresul de a juca într-o limbă care nu este a ta. Trebuie să spun că am pregătit rolul cu ceea ce se numeşte şi în Franţa, şi peste tot, „coach". Daniel Day-Lewis, când a făcut „Night", ca să aibă un accent italienesc a avut un coach. Eu am avut un coach în România, o tânără franţuzoaică, Astrid Devaux, care trăgea de mine, când eram cu bebeluşul în braţe, spunându-mi: încă o dată, şi încă o dată. Erau lucruri de mare fineţe. Sigur că am un uşor accent, dar totul e mult mai nuanţat decât ce jucam înainte. Aveam o miză foarte mare. Am repetat la sânge, zi şi noapte. Când am ajuns la filmare, cu Daniel Auteuil, la prima scenă, tremuram de emoţie. El m-a simţit şi mi-a spus: „Stai liniştită. Ştiu ce înseamnă să joci în altă limbă. Şi eu am jucat în engleză, în italiană şi e îngrozitor". Asta m-a relaxat. În tot timpul filmărilor Daniel se juca ca să-şi întreţină starea de libertate care este foarte importantă când faci comedie. Este un tip extrem de degajat, extrem de normal, extrem de lejer, n-are nimic din ceea ce înseamnă la noi o „vedetă". Dar e o vedetă. În jurul lui, în timpul filmărilor, care aveau loc în aer liber, în Isle-de-France şi în Paris, în apropierea Castelului Landon, se aduna tot timpul lume, încercând să prindă o fotografie, un autograf...

Medeea Marinescu şi Daniel Auteuil în timpul filmărilor
- Când are loc premiera?
- Pe 6 octombrie, filmul va rula în cinematografele pariziene. Vom face promovarea în câteva oraşe mari, după care filmul intră în cinematografe şi vom urmări ce reacţii vor fi... Avem o avanpremieră la Nisa, pe 28 suntem la Nemours, un oraş apropiat de locul în care am filmat, pe 29, la Paris, avem o zi întreagă de interviuri cu presa de la revistele de specialitate, cât şi de la televiziuni, iar pe 30 suntem la Lyon. Nu e uşor, dar intri într-o vrie. Mi-aş dori să fie şi acum la fel. Când am fost la Nisa, să prezint „Je vous trouve très beau" (Vă găsesc fermecător), n-am putut pleca din parcare pentru că lumea înconjurase maşina. E fascinant. Pare că visezi.

Donnant donnant
„Je vous trouve très beau", pe primul loc în box-office
- Într-un interviu făcut cu tine în urmă cu câţiva ani îmi mărturiseai că "filmul a rămas o simfonie neterminată". Între timp ai devenit o artistă de talie europeană. Pelicula "Je vous trouve très beau" a avut un succes extraordinar, iar regizoarea filmului, Isabelle Mergault, apreciată actriţă de teatru şi de televiziune, cea care semnează şi scenariul, a fost distinsă cu Premiul César pentru cel mai bun film de debut. "Paris Match" te numea "Divina". Ce-ai făcut de i-ai vrăjit pe francezi cu talentul tău?
- Întâlnirea mea cu Isabelle Mergault a început din pură întâmplare. Primul ei film, „Je vous trouve très beau", s-a numit iniţial „La fille de l'Est". Eroina principală era o fată din Est, iar regizoarea căuta această tipologie în România. A văzut o fotografie de-a mea şi a cerut să mă cunoască. Nici măcar nu m-am dus la probe. Eram la New York. Iniţial am refuzat, pentru că, nevorbind franceză, ştiam că n-am ce căuta în zona asta. Dar pentru că Isabelle, cu flerul ei, a insistat, am plecat la Paris să ne întâlnim. Am citit scenariul şi am dat o probă pe care am susţinut-o cu relaxarea omului care n-are nimic de pierdut şi am plecat pentru că, din punctul meu de vedere, nu exista o miză. Nu credeam că voi face un film în limba franceză. Tot timpul ne-am conversat în limba engleză. După câteva luni am primit telefon că am luat rolul, filmul s-a făcut şi a fost unul dintre cele mai mari succese din 2006, într-o Franţă în care cinematografia naţională scotea cam 450 de filme pe an. A fost pe locul I în box-office timp de trei luni, cu aproape 4 milioane de vizitatori, după care ne-au surclasat filme ca „Münich" al lui Spielberg şi am rămas în primele 10 filme ale acelui an, incluzând şi cinematografia americană. A rulat în toată lumea, iar eu m-am plimbat cu el prin Brazilia, Elveţia, America... A fost un succes neaşteptat. Francezii îşi protejează cultura, dar dacă simt că cineva are talent, îl adoptă imediat, lucru care s-a întâmplat şi cu mine.
- Cum era personajul întruchipat de tine?
- Elena era o fată săracă, care avea un copil din flori, aşa că atunci când găseşte un fermier francez văduv se hotărăşte să fugă de sărăcie. Ea avea acea inocenţă şi candoare, ca în dramele lui Cehov, o sensibilitate pe care o găseam în mine, şi cred că regizoarea a reuşit să scoată la iveală, într-o altă lumină, dincolo de clişeele cunoscute, imaginea unei fete din Est. Personajul meu vorbea o franceză modestă, iar comicul venea şi din felul în care articula ea cuvintele. Nu pot să nu amintesc de minunata colaborare pe care am avut-o cu producătorul şi fascinanatul actor Michel Blanc. Filmările au avut loc la Casa Poporului şi pe străduţele de pe Lipscani. M-am împrietenit cu Isabelle Mergault şi am descoperit în ea o persoană de o factură umană deosebită, ceea ce este foarte rar în meseria noastră. Este un prieten extrem de loial, un om foarte sincer cu cel de lângă ea şi cu ea, un fin observator al sensibilităţii oamenilor, cu foarte mult umor. Ne-am descoperit multe puncte comune. Râdeam la acelaşi gen de glume, aveam acelaşi tip de sensibilitate şi îmi declara că ar dori să mai lucrăm împreună. Într-o zi mi-a trimis un mesaj că s-a apucat să scrie un scenariu în care cei doi eroi principali urmau să fie marele actor Daniel Auteuil şi eu, ceea ce m-a flatat. Isabelle îmi spunea că semăn cu Miou-Miou.

Alături de Radu Beligan în Egoistul
- Au cele două eroine, Elena şi Silvia, un punct comun?
- Punctul comun este faptul că nu sunt franceze native. Elena era româncă get-beget, Silvia este franţuzoaică de origine română. Ceea ce pare interesant în jocul meu este modul de frazare, diferit de cel francez. Francezii au un anume mod de a cânta frazele şi de a accentua, care mie nu mi se potriveşte. Aş putea să-l fac, dar, la filmare, când am încercat să frazez aşa, Isabelle mi-a spus: „Stop. Mie îmi place tipul tău de frazare, care e diferit". După cum faptul că Dalida avea acel „r" foarte puternic şi un alt mod de pronunţie a făcut-o să fie altfel în peisajul muzical de atunci. Apoi, amândouă eroinele au în comun acelaşi tip de emoţii, aceeaşi credinţă şi dăruire, pe care Isabelle le-a intuit la mine. Simt nevoia să ofere şi să primească dragoste. De fapt aceasta este problema mare a celor două personaje; nu sunt iubite, dar, în acelaşi timp, au un tip de tenacitate. Nu sunt nişte personaje oblomoviste. Sunt extem de active, au idei, au efervescenţă. Sunt personaje luminoase pentru că privesc viaţa cu optimism, chiar în nefericirea, în tristeţea, în nemulţumirea lor. Au foarte multă viaţă în ele, nu sunt blazate.
„Muzica face parte din aerul pe care îl respir"
- Silvia din „Donnant donnant" este pianistă. Şi tu ai studiat pianul şi ai dorit să te dedici acestei arte înainte de a îmbrăţişa actoria. Crezi în puterea muzicii?
- Isabelle a scris acest rol pentru mine. Ea a pornit de la ideea că Silvia este pianistă şi că visează să cânte la Sala Pleyel, din Paris, adică tot ce-şi poate dori mai mult un solist. Asta m-a făcut să mă reapuc de studiul la pian. Am momentele mele de intimitate, atunci când vreau să-mi adun gândurile, când simt că m-am risipit prea mult, mă aşez în faţa clapelor pianului, cu muzica mea. Isabelle mi-a spus: „Alege un fragment care-ţi place şi care este puternic" şi m-am oprit la „Balada nr. 1" de Chopin, una dintre cele mai grele lucrări muzicale din muzica romantică. Nu o mai cântasem din clasa a X-a. Am avut o perioadă în care m-am gândit să fac Conservatorul, am rămas şi astăzi o împătimită de muzică. Pianul este un refugiu, iar în ultimul timp mai cânt şi jazz. Muzica este ceva care face parte din celulele mele, din aerul pe care îl respir, este mai mult decât o pasiune.

- Muzica lui Chopin şi-a găsit în tuşeul tău o sonoritate delicată, printre modulaţii. Ai subliniat cu rafinament această poveste sentimentală cu sonorităţi blânde.
- Chopin este una dintre primele mele iubiri. Cred că orice tânără care studiază muzica are un moment în care se îndrăgosteşte de Chopin. Mi s-a întâmplat chiar cu „Balada" asta. Am mai cântat „Scherzzo"-urile, „Studiile", bineînţeles „Nocturne". Chopin, după părerea mea, este vârful romantismului muzical. Am încercat să aduc rafinamentul francez într-o evocare sfioasă, nuanţată cu delicateţe, care să răscolească.
„Teatrul m-a împlinit, dar filmul este prima mea iubire"
- Acum câţiva ani îmi spuneai că pentru tine, dacă ar fi să alegi, teatrul contează mai mult decât cinematograful. Acum, care dintre cele două arte se află pe primul loc în preferinţele tale?
- Nu pot să fac o disociere şi ar fi şi nedrept. E adevărat că, într-o perioadă în care n-am făcut film, teatrul m-a ajutat, mi-a redeschis nişte porţi. Cred că am crescut mult în profesie datorită teatrului şi datorită unor roluri pe care le-am jucat cu mai mult sau mai puţin succes. La nivelul unei cariere, chiar dacă ea este la început, nici nu contează atât de mult dacă a fost un mare succes sau un mare eşec. Contează drumul pe care l-ai parcurs, relaţia ta cu rolul, cum te regăseşti, te recompui tu în această profesie. Şi din acest punct de vedere, teatrul, având roluri, jucând seară de seară, repetând zi de zi, m-a ajutat, m-a împlinit. Sigur că filmul mi-a adus satisfacţii foarte mari, deoarece îţi deschide orizonturi mult mai largi prin simplul fapt că el circulă mult mai mult şi este văzut de mult mai multă lume decât un spectacol de teatru. Filmul este prima mea iubire.

Maria Mirabela
- Dând timpul înapoi, să ne aducem aminte că ai debutat, ca un copil minune, în „Maria Mirabela", filmul semnat de Ion Popescu Gopo (1981), după basmul lui Ion Creangă „Fata moşului şi a babei". Au urmat „Iarna bobocilor" (în regia lui Mircea Moldovan), „Proba de microfon" (regia Mircea Daneliuc), „Saltimbancii" (1991) şi „Promisiuni", (1985) semnate de Elisabeta Bostan, şi apoi „Patul lui Procust", Luiza din „Weekend cu mama"(regia, Stere Gulea). La televiziune, memorabile au rămas rolurile Simina din „Domnişoara Cristina" (de Viorel Sergovici) şi Mara din serialul „Doctori de mame". De unde această pasiune pentru film?
- De când m-am născut am crescut sub aparatul de filmat al tatălui meu, regizorul Ion Marinescu, la Buftea, unde cunoşteam fiecare colţ de pe platourile de filmare, cât şi lumea culiselor. Mama mea era machioză de film. Întâi am devenit mica „vedetă" şi după aceea mi-am dat seama că trebuie să muncesc serios. Am crescut de mică printre mari actori, printre care Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuţă, George Constantin, Tamara Buciuceanu şi mulţi, mulţi alţii. M-am întâlnit apoi cu Victor Rebengiuc, Carmen Stănescu. Ştiu de la aceşti actori mari cât este de dificil să ajungi direct la acea simplitate necesară atunci când interpretezi un rol.
- Ce ai deprins de la ei? Cu ce ai rămas din experienţele trăite în acei ani?
- Mi-a rămas gustul perfecţiunii. Atingerea ei ca un ţel neliniştit ca după o „Fata morgana". Am învăţat foarte mult atât de la părinţii mei, cât şi de la marii actori pe care i-am cunoscut. De la tata am deprins perseverenţa pe care trebuie să o ai într-o meserie, iar de la mama, răbdarea şi înţelepciunea. Mi-aduc aminte de un interviu dat de Liz Taylor cu ocazia premierii pentru rolul din „Îmblânzirea scorpiei", atunci când producătorul i-a atras atenţia spunându-i: „Nu te bucura încă. Dacă peste 20 de ani lumea îşi va aminti de tine, atunci înseamnă că ai avut succes".
„Personajele mele acum urăsc, acum iubesc, acum sunt vesele, acum cad în cea mai cumplită depresie"
- Care consideri că a fost rolul de debut pe scândura scenei?
- Lidia Petrovna în „Nunta lui Krecinski" de A.V. Suhovo-Kobîlin, în regia lui Felix Alexa, pe scena Teatrului Naţional. Pot să vă spun că am jucat câteva roluri de tinere îndrăgostite, precum Eleni din „Eleni" de K. Asimakopoulos, Antonia din „Omul din La Mancha" de Dale Wasserman, Ziţa din „O noapte furtunoasă", o adevărată piatră de încercare, Irina din „Trei surori". Mă mai gândesc şi la alte partituri comice, ca Lise Paquette din „Cumetrele" de M. Trembley, Cântăreaţa din „Mincinosul" de Carlo Goldoni, Vera din „Improvizaţie la Paris" de J. Giraudoux, Stella din „Un tramvai numit dorinţă" de T. Williams, Grecoaica din „La ţigănci" de Mircea Eliade, Josephine din „Egoistul" de Jean Anouilh şi Lucile din "Burghezul gentilom" de Moliere.

Medeea Marinescu în rolul pianistei
- Eroinele tale trăiesc la dimensiuni cosmice şi bucuria, şi tristeţea. Suferinţa face parte din alchimia bucuriei. Cum sunt ele?
- Pe mine fiecare rol m-a îmbogăţit. Pătimaşe şi contradictorii, la fel ca şi mine. Acum urăsc, acum iubesc, acum sunt vesele, acum cad în cea mai cumplită depresie. Pentru ele nu există jumătate de măsură. Le iubesc la fel de tare pe toate. Întotdeauna mi-am găsit un corespondent în viaţa mea. De multe ori patinăm pe nişte sentimente pentru că n-avem timp să ne gândim, n-avem timp să suferim ca ruşii care zac un an de zile în pat şi se îmbolnăvesc pentru că iubesc. Dacă stau să mă gândesc, eroinele mele, Duniaşa din „Livada de vişini", Maria Egorovna din „La drumul mare", Irina din „Trei surori" şi Kitty din „Anna Karenina", sunt nişte rusoaice înfocate care iubesc cu patimă.
- O altă şansă a fost să evoluezi pe scena de la „Bristol Old Vic" din Anglia între 1997 şi 1998. Ce a însemnat întâlnirea cu teatrul englez?
- Am evoluat în spectacolul „With Love from Nicolae", de Lin Coghlan, în regia lui Philip Osment, în care apărea o familie de români, de fapt o poveste despre o dragoste nefericită între un român şi o englezoaică. Sistemul teatral este cu totul diferit. Stagiunea începe cu o singură piesă care se joacă până la „epuizare", şi tot aşa. Există o disciplină şi o rigoare greu de imaginat. Contractul este stabilit până în cele mai mici amănunte şi nu ai voie să-l încalci, nu ai voie să ai alte colaborări în acelaşi timp, nici măcar la televiziune, sau să prezinţi o reclamă. Clauzele sunt extrem de dure şi nu încap negocieri. Eşti obligat să participi la toate repetiţiile colegilor tăi, ca o formă de respect. La noi munca de actor presupune şi imaginaţie. E un alt ritm...
- Te-am smuls acum dintr-o repetiţie de pe scena Teatrului Naţional. Ce ai pe masa de lucru?
- Repet „Dineu cu proşti", de Francis Veber, o comedie de mare anvergură, care va avea premiera în luna octombrie, în regia lui Ion Caramitru, cu care mă reîntâlnesc după mulţi ani. Prima dată am jucat împreună în „Promisiuni", în 1985. Mie mi-a adus şi un premiu de interpretare, un Premiu ACIN. Atunci eram copil, acum sigur că se schimbă un pic raportul, pentru că nu-mi este partener, ci este pe postul de dirijor. Este reconfortant. E bine să lucrezi cu un regizor care deţine instrumentele actoriceşti. Rolurile titulare le deţin genialul actor Horaţiu Mălăele şi Şerban Ionescu. Nu încetez să repet că nu e de ajuns să fii tu bun, ai nevoie de un context favorabil. Pentru mine fiecare spectacol de teatru e altceva.
- Ce rol interpretezi în acest spectacol?
- Joc rolul unei ţăcănite. O scriitoare aiurită, care iubeşte India, tot ce înseamnă astre, charma... Este tot un rol de comedie cu o femeie, Marlène, care crede că e iubită şi, de fapt, este părăsită. Personajul a fost interpretat în film foarte frumos de Catherine Frot, care a avut şi o nominalizare la Premiile César. Într-un rol mic nu ai şansa să recuperezi momentele pierdute. Comedia cere o rigoare cumplită. Întotdeauna am mers pe ideea că nu e important să stai mult în scenă, e important ca apariţia ta acolo să însemne ceva. Sper ca rolul ăsta micuţ pe care-l am să însemne ceva şi publicul să plece acasă şi cu mine în gând.
- Ce alte „întâlniri astrale" ai avut?
- Dacă ar fi să le reduc la întâlnirile care mi-au marcat efectiv existenţa, până în momentul ăsta ar fi trei sau patru. Faptul că m-am născut într-o familie de cineaşti, care mi-au cultivat calităţile în sensul artei, apoi întâlnirea cu Gopo, care a creat-o pe Mirabela, au urmat schimbarea de macaz cu Elisabeta Bostan, cu „Promisiuni", şi întâlnirea cu Isabelle Mergault, care m-a relansat pe orbita internaţională a cinematografului. Acestea ar fi întâlnirile decisive. După aceea au avut loc întâlniri importante cu foarte mulţi oameni de cultură, nu numai artişti, Radu Beligan, Florin Zamfirescu, Felix Alexa, dar şi Dan Grigore, graţie căruia am continuat să-mi cultiv linia muzicală. Am colaborat cu el încă de pe vremea emisiunilor lui Iosif Sava. Am avut împreună concerte cum a fost cel de la Filarmonica din Craiova, „Carnavalul animalelor". Apoi, nu pot să nu amintesc de Daniel Auteuil, un artist excepţional care te provoacă, te absoarbe ca un burete, un om pe care îl ador.

Scenă din timpul filmărilor la Donnant donnant
- Pe faţa ta iradiază fericirea. Ce reprezintă pentru tine Luca?
- În momentul acesta înseamnă tot. El mi-a reaşezat o scară de valori, o scară a priorităţilor. Sigur că îmi iubesc meseria şi am nevoie s-o fac şi din punct de vedere financiar, dar şi pentru mine. Un copil îţi dă enorm, fără să-ţi ceară decât dragoste. Toate aceste trăiri, emoţii se adunau în mine, în timpul filmărilor şi mă gândeam tot timpul la el. Nu e uşor să filmezi trei luni într-o ţară străină, departe de casă, într-o limbă pe care n-o stăpâneşti bine. Şi fizic este un efort. Dar faptul că ştii că acasă te aşteaptă cineva contează foarte mult.
„Haosul de la noi ne-a destabilizat credinţa şi valorile"
- Înţeleg că destinul a jucat un rol foarte important în viaţa ta.
- Cred în destin şi în aceeaşi măsură cred în puterea noastră nu de a-l influenţa, dar de a interveni. Sunt un om activ şi îmi place să cred că sunt un om puternic. Poate că nu întâmplător mă cheamă Medeea. Când eram mică nu ştiam ce înseamnă Medeea, dar sunt convinsă că am puterea de a-mi controla, la un moment dat, destinul. El e important, dar în aceeaşi măsură eşti şi tu responsabil faţă de destinul tău... Nu vreu să ratez momentul, chiar dacă viaţa ne schimbă în fiecare zi. Relaţia cu destinul înseamnă să vezi în lucrurile reale partea zeilor şi a misterului.

Scenă din Weekend cu mama
- Trăim într-o lume anapoda în care demnitatea actorului este lezată. Cum ai diagnostica timpul prezent? Ce te dezamăgeşte în lumea de azi?
- Sigur, sunt momente grele, pline de incertitudini. Aici ar fi două idei. Nu cred că momente de îndoială n-au şi actorii francezi, americani... Există o etapă în carieră în care ţi se pot zdruncina multe eşafodaje. Asta se întâmplă peste tot. Ceea ce mă întristează aici este haosul care ne înconjoară şi care se răsfrânge inevitabil şi asupra noastră. Condiţia actorului, la noi, n-a fost niciodată extrem de sigură. Citeam „Memoriile" Marioarei Voiculescu, care a avut o viaţă extrem de zbuciumată, într-o perioadă interbelică care se pare că era minunată. Şi, cu toate acestea, nu i-a fost uşor. A plecat, a venit, a detestat Teatrul Naţional, s-a întors mereu în el pentru că avea nevoie de asta... Nu putem spune că situaţia economică grea de acum nu există nicăieri în altă parte. Ceea ce mă întristează este acest infernal haos care ne-a destabilizat în credinţa şi în valorile pe care că le aveam. Demnitatea actorului este lezată în aceeaşi măsură ca demnitatea profesorului, a medicului, a multor intelectuali. Îmi spun că această bubă trebuie să se spargă undeva. Poate că asta se întâmplă şi din lipsa noastră de atitudine. Poate că suntem vinovaţi că n-am pus piciorul în prag... Mi se pare indecent să mă plâng într-o ţară care o duce greu, după cum mi se pare indecent atunci când este afişată opulenţa într-o ţară care are atâtea probleme. Mă mai dezamăgeşte şi falsul vedetism al celor de la televiziune. În copilărie, când deschideam televizorul, îi vedeam pe Amza Pellea, pe Toma Caragiu, pe Dem Rădulescu. Acum vedem amatori, false vedete. Nu ştiu câte vor rezista timpului...
- La ce visezi?
- La o carieră care să se întindă cât mai mult în străinătate şi să am posibilitatea să fiu alături de familia mea, să trăiesc în linişte. Să las semne. Viaţa noastră e ca un film. Una dintre eroinele mele spunea la un moment dat: „Asta e soarta. Totul este în mâna lui Dumnezeu".
- Care este replica care-ţi este mai aproape de suflet?
- Cred că până la urmă motoul nostru în tot ceea ce facem trebuie să fie iubirea. Eminescu zice aşa: „Toate existau sub soare pentru că exişti şi tu".