Steinhardt[v=]

Rezumarea primului mesaj :

NICOLAE  STEINHARDT-
12]De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens.
11]Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.
10]Prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat.
9]Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
8]Biruinta nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.
7]Daca nu putem sa fim buni, sa incercam sa fim macar politicosi.
6]Trebuie să avem mintea aspră şi inima blîndă.
5]Dumnezeu iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea.
4]Credinta ne da bucurie pentru ca ne pune brusc de acord cu ce este real.
3]Prin cuvinte oamenii isi comunica idei, sentimente, informatii. Si acel extaz in fata binelui, frumosului si adevarului care nu-ti ingaduie sa taci.
2]Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc
1]Prieten se numeste acel om care te ajuta fara ca verbul a ajuta sa ie urmat de un complement circumstantial de timp, de loc sau de mod.

N. Steinhardt: o meditaţie asupra artei ...

Cu o lumânare la mormântul părintelui Steinhardt

Trei volume de N. Steinhardt

Nicolae Steinhardt, evocat la Viena

Ce citesti?


Escale in timp si spatiu

Raiul lui Nicolae Steinhardt
Codrii voievodali ai Ţării Lăpuşului adăpostesc frumoasa Mănăstire Rohia, acolo unde se odihneşte Nicolae Steinhardt. ...

Opera lui Nicolae Steinhardt, evocata in cadrul unei conferinte la Universitatea "Al.I. Cuza"

Daniela PETROSEL – N. Steinhardt. Virtutile mãrturisirii

De la iudaism la creştinism, cu Nicolae Steinhardt
Transformarea lui Nicolae Steinhardt dintr‑un jurist pragmatic într‑un reper al culturii şi spiritualităţii româneşti are germenii tainei creştine.
Un produs remarcabil al prolificei perioade interbelice, Steinhardt continuă să fie un model şi printre tinerii intelectuali de astăzi, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Mai mult, pe scena politică autohtonă există un personaj cunoscut care a primit meditaţii de la Nicolae Steinhardt. Ce îşi aminteşte fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu despre profesorul său, puteţi afla lecturând rândurile de mai jos.
Legături de rudenie cu Freud
Celui care peste ani i s‑a spus „fratele Nicolae“ s‑a născut în familia arhitectului de origine evreiască Oscar Steinhardt, care s‑a remarcat în luptele de la Mărăşti din Primul Război Mondial. A absolvit Liceul „Spiru Haret“ (1929), unde a fost coleg, printre alţii, cu Mircea Eliade şi Constantin Noica. Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti (1934), susţinându‑şi apoi doctoratul în drept constituţional. Primele sale apariţii editoriale sunt: „În genul... tinerilor“ (1934), „Essai sur la conception catholique du Judaisme“ (1935) şi „Illusion et réalités juives“ (1937 – Paris). Steinhardt s‑a „lepădat“ mai târziu de volumul său de debut „În genul... tinerilor“, în care‑i parodia pe Eliade, Cioran, Noica, dar şi pe stângistul Panait Istrati. În celelalte două lucrări, publicate în franceză, Steinhardt încerca să‑şi asume ca experienţă spirituală religia iudaică. Interesantă este una dintre concluziile la care ajunsese atunci şi pe care o consemnează în „Illusion et réalités juives“ („Iluzii şi realităţi evreieşti“): „Problema evreiască nu poate exista într‑un regim economic normal, ci numai într‑unul dominat de tirania statului“.
Timp de doi ani (1937-1939) călătoreşte prin Europa inclusiv în Austria, familia sa având legături de rudenie cu Sigmund Freud. Experienţele acumulate cu acest prilej vor contribui la desăvârşirea sa ca intelectual.
Începutul calvarului
Când revine în ţară (1939), Camil Petrescu îl ajută să capete un post de redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“, însă un an mai târziu este îndepărtat din cauza originii sale evreieşti. Suportă privaţiuni pe motive etnice până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, însă în 1947, este din nou înlăturat de la „Revista Fundaţiilor Regale“, în urma unui denunţ al lui George Călinescu – spun „gurile rele“. În acelaşi an este exclus din tagma avocaţilor şi i se refuză publicarea textelor.
După ce se întreţine din slujbe mărunte câţiva ani buni, în 1959 este arestat în „lotul Noica“, al aşa‑zişilor „intelectuali mistico‑legionari“. La 31 decembrie 1959, Securitatea îi cere să fie martor al acuzării în procesul respectiv, iar pentru că refuză, este condamnat la 13 ani de muncă silnică. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează în credinţa creştin‑ortodoxă, naş fiindu‑i fostul şef de cabinet al Mareşalului Antonescu. Martori ai tainei au fost Alexandru Paleologu, doi preoţi romano‑catolici – unul fiind Monseniorul Ghica – doi preoţi greco‑catolici şi unul protestant.
Nicolae Steinhardt supravieţuieşte şi în mediile concentraţionare de la Gherla şi Aiud, iar în august 1964 este eliberat ca urmare a graţierii generale a deţinuţilor politici.
Chemarea monahismului
După moartea tatălui său, Nicolae Steinhardt începe să caute o mănăstire unde să‑şi trăiască restul zilelor. În 1978, prin mijlocirea lui Constantin Noica, îşi petrece vara la Mănăstirea Rohia, pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar. La 16 august 1980 este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira şi de către arhiepiscopul Teofil Herineanu. La Rohia pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, participă la slujbe, predică, dar îşi intensifică şi activitatea literară. La 30 martie 1989 se stinge în spitalul din Baia Mare, înmormântarea sa fiind supravegheată cu stricteţe de către Securitate.
Cristian Diaconescu: „M‑a meditat la engleză, franceză şi latină“
Nu aţi vorbit prea mult public despre relaţia dumneavoastră cu Nicolae Steinhardt, care v‑a fost profesor, la un moment dat. Ne puteţi spune mai multe despre cum l‑aţi întâlnit?
A plecat de la o chestiune absolut banală. Când aveam 16‑17 ani, tatăl meu căuta pe cineva cu care să învăţ limbi străine. În cercul de apropiaţi – tata fiind avocat – era şi Nicolae Steinhardt. Meditându‑mă la engleză şi franceză, apoi, când am dat la facultate, şi la ceva latină, l‑am cunoscut. Eu eram suficient de tânăr, el – sătul de multe lucruri. Nu pot să spun că la 17 ani înţelegeam cu cine stăteam de vorbă. Un om foarte modest, care locuia într‑o garsonieră la „Luceafărul“, vizavi de Hotelul Intercontinental. N‑a încercat niciodată să‑mi vorbească despre el, decât cu câteva crâmpeie. Un naţionalist convins, care fusese un evreu botezat în puşcărie „în apa din ibric“. Era un om care credea foarte serios în ceea ce înseamnă valoare. Mi‑a arătat la un moment dat manuscrisul de la „Jurnalul fericirii“. Nu‑mi spunea mai multe tocmai pentru a mă proteja. Apoi, cred că a şi avut câteva experienţe nenorocite cu o serie de apropiaţi, unii dintre ei foarte tineri, şi care din motive care nu aveau nicio logică – în sfârşit, alte vremuri! – l‑au turnat. Era veşnic urmărit. Făceam nişte gesturi de o copilărie totală. Citeam la franceză după „Paris Match“, pe care i‑l dădea băgat în ziar la un chioşc de presă. De la el am învăţat să beau Martini. Avea o sticlă în dulapul cu haine, jos. Avea probleme cu vederea şi, din câte ştiu, cu inima, în perioada respectivă. În momentul în care am plecat la facultate, el s‑a dus la Mănăstirea Rohia. Ca să vă daţi seama ce modest era, după mulţi ani am aflat că acest om ştia 11 limbi străine.
Nu v‑a vorbit niciodată despre suferinţa sa?
Niciodată. Iertase pe toată lumea. Îl deranja excesul funcţiei. Faptul că în puşcărie cineva abuza, oarecum era în regulă, dar faptul că îşi făcea o plăcere din asta îl scotea din minţi. Un tip îndrăgostit de „Craii de Curtea‑Veche“. La el vedeai numai manuscrise, maşina de scris, iar Radio „Europa Liberă“ cred că se auzea încontinuu. Şi, într‑adevăr, credinţă. Închipuiţi‑vă că dădeam teste din „À la recherche du temps perdu“. Citeam Proust în franceză. Un om relativ singur, dar extrem de expansiv atunci când era vorba de atitudini, foarte disponibil la prieteni, la ieşiri la un ceai, la o cafea.
Aţi fost vreodată chestionat de Securitate din cauza relaţiei cu Nicolae Steinhardt?
Am avut nişte probleme minore datorită relaţiei cu el. Nicolae Steinhardt nu i‑a spus tatălui meu de la bun început, dar mi‑a spus mie la un moment dat că el are nişte probleme şi că nu ar vrea ca acestea să se răsfrângă asupra unui minor. Era îndrăgostit de cărţile lui. Făcea exegeză de romane poliţiste, numai ca să publice ceva. Îl publicau pe la Tulcea, unde a apărut „Între cărţi şi idei“, pe care o am cu dedicaţie. Era supărat că nu i‑am învăţat cuvintele – „Pentru elevul meu deştept, dar absent‑minded când vine vorba de engleză.“
Ce‑ar spune acum Nicolae Steinhardt despre Cristian Diaco­nescu?
Cred că ar fi nemulţumit. El era socratian, aşa mi se pare mie. Un om care vorbea, nu scria mai mult. Mie mi se părea absolut de neînţeles ce scrie, foarte complicat, extrem de esenţializat. Era un orator extraordinar, cu retorică, fără a fi pasional, vorbea cu subiect şi predicat, dar extrem de extrovert din punctul ăsta de vedere. Încerca să nu condamne pe nimeni şi n‑o făcea declarativ.
mai mult

Ce citesti?


Intre viata si carti de N. Steinhardt

Ovidiu ŞIMONCA - „Demnitatea lui Steinhardt este fără resentiment“

George Ardeleanu, autorul celei mai consistente şi fascinante monografii consacrate lui N. Steinhardt, intitulată N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, apărută în 2009 la Editura Humanitas, a primit Premiul „Garabet Ibrăileanu“ pentru critică literară, acordat de revista Viaţa Românească. Este al doilea premiu pe care George Ardeleanu îl primeşte pentru volumul apărut la Humanitas, după cel acordat de revista Poesis (în vara lui 2009) şi după o nominalizare la „Cartea anului“ de către revista România literară. Nu doar premiile şi mulţimea de cronici elogioase ne-au făcut să deschidem seria interviurilor din 2010 cu George Ardeleanu. Pur şi simplu, considerăm că volumul N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii este scris cu acea tensiune a adevărului şi a lucidităţii proprie marilor cărturari, cu acea plăcere a scrisului care te ţine „în priză“. George Ardeleanu, lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, are puterea de a ni-l restitui pe Steinhardt cu toate meandrele vieţii sale. De asemenea, volumul lui George Ardeleanu este un excelent ghid şi suport pentru integrala Steinhardt, de la Editura Polirom, realizată în colaborare cu Mănăstirea Rohia.



Cînd l-aţi descoperit pe Steinhardt?

L-am descoperit, culmea!, după ’89. Din acest punct de vedere, am practicat o lectură precum a marelui public. Am plecat de la Jurnalul fericirii spre o explorare inversă a textelor. În spaţiul elitei culturale, Steinhardt era cunoscut şi înainte de 1989. Din nefericire, nu mă plasam aici...

V-a prins emulaţia care s-a creat după apariţia Jurnalului fericirii, în 1991?

Evident. Apoi, l-am aprofundat după ce am început să-l predau. Între 1990 şi 1999, am fost profesor de literatură la Şcoala Normală din Bucureşti. În 1995, Jurnalul fericirii a intrat în noile programe. Steinhardt avea o priză teribilă la elevi.

De ce avea o priză teribilă la elevii cu care lucraţi? Elevii din anii aceia mai aveau memoria trăită a comunismului. Ei se raportau la Jurnalul fericirii aşa cum ne raportam noi. Jurnalul fericirii restituia o memorie istorică interzisă. În altă ordine de idei, Jurnalul fericirii răspunde la marile noastre întrebări: De ce suferim? De ce proliferează Răul? Cum ne putem mîntui? Ce înseamnă căinţa? Ce înseamnă fericirea?



Astăzi, Steinhardt are priză la noile generaţii de studenţi, cu care lucraţi la Facultatea de Litere?

Studenţilor de acum – care se raportează la comunism ca la o istorie îndepărtată şi impersonală - trebuie să le oferi mult mai multe note de subsol pentru înţelegerea epocii prin care am trecut (un subsol „dantesc“), trebuie să fii şi istoric. Steinhardt este în continuare prizat, citit, comentat, tocmai pentru marile întrebări pe care şi le pune.

La prima lectură pe care aţi făcut-o Jurnalului fericirii, în 1991, cînd aveaţi 30 de ani, ce v-a frapat? E greu să-mi amintesc impactul primei lecturi. Cred că m-a frapat modul în care personajul acestui jurnal, care este însuşi Steinhardt, traversează o experienţă infernală. Suferinţa nu l-a ocolit, el a traversat cele două totalitarisme ale secolului al XX-lea într-un mod luminos. M-a frapat modul în care el a prelucrat suferinţa, modul în care a extras „benefiicile“ suferinţei.



De fapt, cum poţi să ieşi luminos dintr-o experienţă infernală?

Demnitatea luiSteinhardt este fără resentiment. În istoria noastră recentă, ştim cu toţii că au existat şi personalităţi verticale, intelectuali demni, disidenţi. În unele cazuri, această demnitate a fost urmată de resentiment. În cazul lui Steinhardt, a fost o demnitate fără resentiment.

Care este explicaţia acestei demnităţi fără resentiment?

Explicaţia, la prima vedere, este simplu de dat, ţine de modul său de a se raporta la creştinism. Cred că metamorfoza sa identitară, prin botezul creştin, este o explicaţie pentru eliberarea de posibilul resentiment.
Mulţi informatori îi erau prieteni



Îi prezentaţi în carte pe oamenii care l-au pîrît la Securitate. Îi ştia?

Pe unii îi bănuia, pe alţii – cred că nu. În dosarul de la CNSAS, dosarul de urmărire, am identificat peste 70 de informatori, recrutaţi din toate mediile prin care a trecut Steinhardt. Mulţi dintre aceştia erau prieteni. În cel puţin două cazuri, e posibil să fi ştiut de pactul acestora cu Securitatea.

Cine ar fi? Mă gîndesc la cazul Paleologu şi la cazul Emanuel Vidraşcu. Despre faptul că Steinhardt ştia de pactul lui Alexandru Paleologu scrie chiar Theodor Paleologu în prefaţa unui volum de documente din dosarul lui Steinhardt, care a apărut la Nemira. În cazul naşului său de botez, coleg de lot, e posibil să fi ştiut. Faptul acesta reiese, voalat, dintr-un dialog al lui Stelian Tănase cu fiica lui Emanuel Vidraşcu, dialog publicat în excelenta carte Anatomia mistificării, despre procesul Noica-Pillat.



Ştia despre Ion Caraion şi notele sale la Securitate?

Mă îndoiesc. Mă îndoiesc că Steinhardt ştia că Ion Caraion era vinovat de confiscarea Jurnalului fericirii şi de predarea Jurnalului către Securitate.

Se ştia urmărit? Da. Dacă citim notele de filaj, în care sînt notate cu multă (şi paranoică) scrupulozitate toate gesturile personajului care merge pe stradă, observăm că, de multe ori, Steinhardt întoarce privirea înapoi. Ofiţerii care făceau filajul notează inclusiv acest gest. De altfel, Steinhardt a avut confruntări directe cu ofiţerii de Securitate, după confiscarea Jurnalului fericirii, în 1972, cînd a fost chemat la Securitate şi anchetat. Prin anii ’80, a avut o confruntare cu unul dintre ofiţerii care coordonau urmărirea în acea perioadă, după o călătorie în Occident. A mai fost o confruntare în 1983, cînd i s-a cerut să renunţe la orice dialog cu prietenii săi din exil şi cu Europa liberă, iar alta în 1984, după cea de-a doua confiscare a Jurnalului fericirii şi a 23 de cărţi din fişetul său special de la Rohia, cărţi primite – unele cu dedicaţie – de la aceiaşi prieteni din Occident, cărţi considerate – of course – subversive...



Existînd aceste confruntări directe, cu ofiţeri de Securitate, poţi să fii demn şi fără resentiment?

Cei mai mulţi dintre noi nu putem. Steinhardt, poate. Oamenii nu sînt la fel nici în faţa suferinţei, nici în faţa experienţelor dramatice.

Continuăm drumul biografic: după ce aţi început să-l predaţi pe Steinhardt la Şcoala Normală, care au fost următorii paşi pentru descoperirea lui Steinhardt?

Următorul pas a fost tot unul care ţinea de cariera mea didactică. A trebuit, ca orice profesor, să-mi dau gradul I. Plecînd de la această priză, pe care Steinhardt o avea asupra tinerilor şi asupra mea, am făcut o lucrare de gradul I, care constituie nucleul cărţii mele din 2009, despre tema libertăţii la Steinhardt şi la Dostoievski. Micro-monografia pe care am publicat-o în 2000, la Editura Aula, s-a dezvoltat din acea lucrare de grad.

Cînd aţi ajuns la Rohia? Abia în 2001.



Cine v-a invitat?

Am fost sunat de unul dintre actualii mei prieteni, care face parte şi din colectivul de editare al integralei Steinhardt de la Polirom, domnul Florian Roatiş, conferenţiar universitar la Facultatea de Litere din Baia Mare, cel care a îngrijit cele patru volume din Caietele de la Rohia, care m-a invitat la „Zilele Steinhardt“. În fiecare an, în preajma datei sale de naştere, 29 iulie, se organizează „Zilele Steinhardt“. Aşa că am plecat spre Rohia, cu un tren de noapte, se fac 12 ore pînă la Baia Mare, am mers cu acelaşi tren cu care mergea Nicolae Steinhardt cînd călătorea spre Rohia. De la Baia Mare pînă la Rohia se mai face încă o oră, cu maşina.
Noica a jucat un rol fundamental



Noi, ăştia care n-am fost la Rohia, mă includ în acest grup, de ce ar trebui să mergem la Rohia?

Pentru acelaşi motiv pentru care a mers şi Steinhardt.... Nu neapărat ca să vă călugăriţi, Doamne fereşte!... În cazul lui Steinhardt, ideea călugăririi, ideea de a merge pînă la capăt într-o experienţă, a existat imediat după botez. După ieşirea din închisoare, a avut un dialog epistolar cu Rafail Noica, aflat la mănăstirea Essex din Anglia, în ideea unei călugăriri acolo. Corespondenţa a fost interceptată de Securitate, încît nu s-a mai putut pune problema stabilirii în Anglia. Prin 1967 a existat o tentativă de plecare în Belgia, dar a eşuat şi aceasta. În România, a încercat la mai multe mănăstiri, unele nu i-au plăcut, altele s-au ferit de un personaj cu un dosar politic problematic. În 1973, cel care i-a descoperit locul este Constantin Noica. Noica a jucat un rol fundamental în viaţa lui Steinhardt.
L-a îndemnat să meargă la Rohia?
Da. Începe s-o viziteze din ce în ce mai frecvent, intră în dialog cu stareţul mănăstirii, Serafim Man, începe să aranjeze biblioteca mănăstirii, care, acum, are vreo 40.000 de volume, şi îşi exprimă dorinţa de a rămîne acolo. Face pelerinaje la Rohia între 1973 şi 1980. În 1980, pe 16 august, a fost călugărit de stareţul Serafim Man în regim de clandestinitate. Stareţul Serafim Man l-a călugărit fără ştirea autorităţilor ecleziale şi de abia după eveniment le-a anunţat; a pus aceaste autorităţi în faţa faptului împlinit. Era o strategie, se temea de un „Nu“.



Putea fi un „Nu“?

Cred că ar fi fost sigur un „Nu“, poate pentru dosarul politic, poate din cauza unei reticenţe faţă de originea etnică.

Avem mărturii despre prezenţa lui Steinhardt la Rohia? La o carte din integrala Steinhardt, avem un CD cu o predică de-a lui. Sînt şi alte mărturii audio cu vocea lui Steinhardt?

Din păcate, mărturiile audio sînt foarte puţine. În afară de acel CD care există în volumul Dăruind vei dobîndi, am mai ascultat puţine fragmente. Predicile sale se bucurau de mare audienţă, erau înregistrate, oamenii de la slujbă aveau casetofoane, dar nu s-au păstrat înregistrări.

Cum vi se pare vocea lui? Piţigăiată, dar fermă. Are o dicţie şi de amvon, dar şi de tip oratoric. El este absolvent al Facultăţii de Drept.



Ajungem la punctul fundamental al vieţii lui Steinhardt: convertirea. Mă plasez în postura avocatului diavolului. Nu vi se pare o poveste dubioasă?

Convertirea, în general, sau convertirea lui Steinhardt?

Convertirea lui Steinhardt. Nu. E o întreagă istorie. Noi ştim despre evenimentul convertirii şi al botezului din Jurnalul fericirii. Jurnalul fericirii este o carte scrisă post-factum, nu este un jurnal propriu-zis, nu se respectă clauza aceasta a simultaneităţii, a calendarităţii. Este un jurnal scris retrospectiv, din memorie. Nu e cronologic şi nu e scris în simultaneitatea petrecerii evenimentelor. Mai există cîteva texte autobiografice, unul intitulat Autobiografie, scris la porunca stareţului Serafim Man, mai există un text, Mărturisire, publicat în volumul Primejdia mărturisirii. Există o „Notă autobiografică“ publicată în Dicţionarul scriitorilor evrei de limbă română, apărut la Tel Aviv, în 1986. În toate aceste texte confesive, Steinhardt vorbeşte nu doar despre momentul convertirii, ci şi de nişte semnale ale apropierii sale de creştinism, anterioare convertirii, existente chiar din copilărie. Aceste semnale există în Jurnalul fericirii. Veţi rîde, dar am jucat şi eu rolul „avocatului diavolului“. Am încercat o îndoială metodică.



De ce? Dacă citim cele cinci volume interbelice ale lui Steinhardt, volumul de debut, În genul... tinerilor, cele două volume de iudaism, scrise în colaborare cu Emanuel Neuman, şi cele două volume de drept, dintre care unul este teza sa de doctorat în drept constituţional, apoi dacă citim cele peste 150 de articole publicate în Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar, în nici unul dintre aceste texte n-am detectat nici un semnal al apropierii sale de creştinism. Se creează, iată, un clivaj între rescrierea evenimentelor din textele confesive postconvertire şi parcurgerea cronologică a cărţilor. Iată-mă în faţa acestui clivaj! Puteam să spun: Jurnalul fericirii este un text fals, o încercare de mistificare autobiografică. Aceasta a fost prima formă de îndoială metodică pe care am practicat-o.



Ce a urmat? Am citit mai multe texte despre convertire. Există un volum excelent publicat la Editura Anastasia, Convertirea religioasă, o antologie de texte în coordonarea lui Emmanuel Godo de la Universitatea Catolică din Lille. Se pare că în cazul convertiţilor există un asemenea fenomen: anumite fapte, care nu au nici o semnificaţie în momentul trăirii lor, îşi descoperă semnificaţia după botez. Convertirea nu înseamnă doar o metamorfoză identitară, nu înseamnă doar un „după“, ci descoperirea unui „înainte“ care, pînă atunci, era bine camuflat. Cei mai mulţi convertiţi vorbesc despre redescoperirea unor semnale de după metamorfoză. După botez, Steinhardt redescoperă şi semnalele existente anterior, despre care n-a vorbit în simultaneitatea trăirii lor.



Ce rol au cele două cărţii de iudaism, din 1935 şi 1937, scrise împreună cu Emanuel Neuman, în înţelegerea acestei convertiri?

Cele două cărţi de iudaism joacă un rol paradoxal în „economia“ convertirii lui Steinhardt, cu atît mai mult cu cît, în ele, atît fenomenul asimilarii, cît şi botezul creştin sînt luate în răspăr. Aceste volume ne ajută să înţelegem că Steinhardt nu se converteşte de la zero, de la nimic (aceasta ar fi fost o convertire mai lejeră), ci că, în actul convertirii, el parcurge un traseu dificil, între două spiritualităţi puternice. De fapt, prin convertire, el „internalizează“ drumul de la Vechiul Testament la Noul Testament. Cărţile despre iudaism sînt scrise simultan cu încercarea celor doi prieteni de a se integra în sinagogă. Au vrut să-şi asume şi în iudaism identitatea pînă la capăt. Sînt două cărţi de profundă implicare iudaică şi care demontează toate stereotipiile antisemite. Se vorbeşte de antisemitismul existent nu doar în Germania lui Hitler, ci şi în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Avem în cele două cărţi imaginea unor tineri care nu se îndreaptă spre un totalitarism din spaima faţă de celălalt totalitarism. Mulţi au practicat calea refuzului unui totalitarism îndreptîndu-se spre celălalt totalitarism. Pentru cei doi prieteni totalitarismul e totalitarism, indiferent că e de stînga sau de dreapta.



Ce s-a întîmplat cu această dorinţă de asumare a iudaismului?

Tentativa lor a eşuat. Din Jurnalul fericirii, aflăm că motivele acestui eşec ar fi, mai degrabă, frivole, sînt dezamăgiţi de prestaţia sacerdotală a rabinului la care mergeau. Frivolă sau nu, tentativa lor a eşuat. Cei doi prieteni s-au dus pe drumuri diferite. Emanuel Neuman s-a dus spre agnosticism, el avea să şi plece în Belgia în anii ’60, Steinhardt s-a dus, cu multe îndoieli, poticniri, orbecăiri, indecizii, negaţii, spre creştinism. Drumul său spre creştinism este foarte dificil şi durează: din 1937 pînă în 1960, sînt 23 de ani. Nu este o convertire spectaculoasă şi bruscă.
Teologii ortodocşi nu prea scriu despre Steinhardt



Au fost oameni din Biserica Ortodoxă care i-au reproşat această convertire? Au simţit cumva că Steinhardt nu s-a lipit cu ei în credinţă, a fost vreo rezervă, la cei creştini, că Steinhardt n-ar simţi la fel, n-ar gîndi la fel?

Nu cunosc. Dimpotrivă, am observat fenomenul celălalt, un anumit triumfalism al Bisericii Ortodoxe în a discuta despre convertirea lui Steinhardt. Dar, dar, dar... Teologii ortodocşi nu prea scriu despre Steinhardt.Tezele de doctorat despre Steinhardt sînt pe literatură. Aş fi vrut să citesc un text pertinent scris de un teolog despre predici. Aş vrea să văd o carte pertinentă despre teologia lui Steinhardt scrisă de un teolog. N-am văzut. Există studiul introductiv al lui Ştefan Iloaie la volumul Dăruind vei dobîndi, un text excelent. Dar, cam atît...

De ce nu scriu teologii despre Steinhardt? Predicile lui sînt extrem de flexibile, infuzate cultural, subversive, nu sînt predici tipice. Teologii noştri spun „intelectualul evreu s-a convertit la noi“... Dar nu merg mai departe... Eu aş numi asta „prezumţie de convertire“. Nota bene: la facultăţile de Teologie nu se vorbeşte despre Steinhardt.



Sînteţi surprins?

Nu sînt surprins. Citiţi predicile lui Steinhardt şi intraţi, duminica, într-o biserică ortodoxă şi veţi vedea diferenţa. Sigur, nu trebuie să generalizăm. Există teologi din tînăra generaţie, cu studii şi burse în Occident, şi care se apropie şi chiar utilizează modelul Steinhardt. Dar numărul acestora este mai degrabă restrîns.

Poate că, prin integrala Steinhardt de la Polirom, interesul teologilor pentru Steinhardt va spori. Ce este această integrală, cine lucrează la proiect?

Seria de la Polirom, o ediţie de lux, din care au apărut şase volume, se realizează în colaborare cu Mănăstirea Rohia, care este deţinătoarea copyrightului pentru opera lui Steinhardt. Este o ediţie critică, va cuprinde peste 20 de volume, cu studii introductive, note de subsol, dosare de receptare critică. Sînt cinci colegi coordonatori: Virgil Bulat, de la Cluj, Florian Roatiş, de la Baia Mare, Ştefan Iloaie, profesor la Facultatea de Teologie din Cluj, subsemnatul şi părintele Macarie Motoc, din partea Mănăstirii Rohia. Există şi alţi colaboratori, anul trecut volumul de convorbiri Primejdia mărturisirii a fost îngrijit de Ioan Pintea, volumul de articole din perioada interbelică, Articole burgheze, a fost realizat de Viorica Nişcov. Cele două volume de iudaism sînt îngrijite de Ioan Chirilă, decanul Facultăţii de Teologie din Cluj. I-aş mai aminti, de asemenea, pe Adrian Mureşan şi pe Irina Ciubotaru, steinhardtologi din tînăra generaţie, care vor îngriji şi ei cîte un volum din serie. Colaborarea cu Editura Polirom este performantă şi, deopotrivă, agreabilă. Şi cînd spun asta mă gândesc la Ema Stoleriu, la Adrian Şerban şi, last but not least, la Silviu Lupescu, cei menţionaţi fiind „interfaţa“ acestei colaborări. Ca şi la redactorii Ioana Aneci, Cezar Petrilă şi Giuliano Sfichi. Tuturor, salutul meu dintr-un Bucureşti înzăpezit şi „blocat“!
Respinge toate formele de totalitarism



Cum vă explicaţi, domnule Ardeleanu, că Steinhardt, crescut într-o familie evreiească, n-a fost de stînga?

Steinhardt făcea parte dintr-o familie burgheză. Textele publicistice din prima perioadă a activităţii sale sînt mai degrabă texte ideologice decît texte literare. Se distinge articolul „Liberalism“, publicat în Revista Fundaţiilor Regale în 1937. De asemenea, articolele din Libertatea. Steinhardt este un liberal conservator, Revista burgheză este de orientare conservatoare, a apărat programatic valorile burgheze.

Steinhardt n-a fost atras nici de extrema stîngă, nici de extrema dreaptă, a cultivat o linie lovinesciană. A fost intelectualul lucid, în faţa a două totalitarisme, care şi-au dat mîna în 1939. Cum putea rezista tentaţiei totalitarismelor? Steinhardt se revendică de la Maiorescu şi Lovinescu (încearcă să împace maiorescianismul cu lovinescianismul), iar din spaţiul francez are afinităţi cu Benjamin Constant, Prévost-Paradol, Adolphe Thiers, Francois Guizot, Tocqueville.



Mi-a plăcut că aţi făcut, în carte, o trimitere către Hayek şi lucrarea sa Drumul către servitute, apărută în 1944 şi tradusă în româneşte abia în 1993. Hayek vorbeşte despre cum liberalismul poate eşua în socialism. Cu zece ani înainte de Hayek, fără să ştie de lucrările lui Hayek, Steinhardt avertizează asupra pasiunii pe care o stîrneşte socialismul în reprezentanţi din clasa burgheză, cum se neagă şi se contestă originile de clasă. Unde poate fi încadrat Steinhardt în curentele de gîndire româneşti din perioada interbelică?

Acest curent de gîndire, exprimat de Steinhardt, a existat în epoca interbelică, din păcate nu foarte pregnant. Aşa se explică volumul de debut, În genul... tinerilor, în care sînt parodiaţi atît intelectualii de dreapta, Cioran, Noica, Eliade, cît şi cei de stînga sau chiar avangardiştii, Geo Bogza, Saşa Pana, Panait Istrati. Parodierea este făcută din perspectiva acestui liberalism conservator. Steinhardt, împreună cu Emanuel Neuman, sînt adepţii moderaţiei, care însă trebuie clamată. El vorbeşte de „catilinare liberală“, care să se îndepărteze de un liberalism călduţ, tolerant, îngăduitor. Steinhardt respinge toate elementele prezente în interbelic care duc spre totalitarism, respinge vitalismul, misticismul, iraţionalismul, mistica maselor, cultul exagerat al Orientului, „romantismul Orientului“. Steinhardt şi Emanuel Neuman sînt adepţii valorilor profunde ale Europei. Am îngrijit de curînd, va apărea la Polirom, luna aceasta, în integrala Steinhardt, volumul Între viaţă şi cărţi. Prefaţa mea se intitulează „Un european: N. Steinhardt“. Fac trimtere la un text din 1949 al lui Karl Jaspers, care spune că Europa îşi trădează identitatea fie atunci cînd se duce înspre o ordine lipsită de libertate, fie atunci cînd caută o libertate care să-şi piardă ordinea. Jaspers spune că Europa îşi menţine identitatea atunci cînd stă sub semnul acestei consubstanţialităţi între libertate şi ordine. Or, la Steinhardt aceste două elemente, libertate şi ordine, sînt în toată opera sa.
Nu este un fan al Balcanilor



European, antitotalitar, liberal, creştin, susţinătorul libertăţii individuale, adeptul unei moderaţii asumate. Acestea sînt elementele care-l definesc pe Steinhardt. Dar, există un dar... În volumul dvs consemnaţi nerezonanţa lui Steinhardt faţă de persecuţiile populaţiei evreieşti din România, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cum vă explicaţi?Această nerezonanţă este consemnată tot retrospectiv în Jurnalul fericirii şi în textele postconvertire. În aceste texte vorbeşte pozitiv despre mareşalul Ion Antonescu, spune că Antonescu a căutat să-i apere pe evrei, vorbeşte despre bucureştenii care s-au comportat omeneşte cu evreii scoşi la curăţat zăpada, spune că au fost gospodine care îi omeneau pe evrei cu ceaiuri şi ţuici fierte. Aceasta este viziunea, una retrospectivă. Steinhardt recunoaşte că, într-un fel a trăit evenimentele în imediatul lor şi altfel le-a retrăit după 20-30 de ani, timp în care Istoria şi-a desfăşurat şi alte partituri dramatice. Din păcate, Steinhardt, în această problemă, s-a mişcat într-o biografie precară. El îl citează, în Jurnalul fericirii, pe Radu Lecca, cu care a fost coleg la Jilava, Radu Lecca fiind împuternicitul Guvernului Antonescu pentru problemele evreieşti. A-l cita doar pe Radu Lecca înseamnă a veni cu o bibliografie vulnerabilă.



În timpul războiului, Steinhardt a avut parte de privilegii, a fost ferit de persecuţii? Nu. Şi el a mers la curăţat zăpada. El a trăit, a văzut şi a trecut prin aceste evenimente dramatice. N-a fost trimis pe front. Despre femeile care îi omeneau pe evrei scrie din perspectiva experienţei directe. Pe de altă parte, în Jurnalul fericirii este redat un dialog cu tatăl său, atribuit acelor vremuri, în care tatăl spune că n-ar fi cazul să cîrtească. Tatăl lui Steinhardt le mai spune fiilor că Antonescu încearcă să-i protejeze pe evrei, ca să nu ajungă pe coclaurile Rusiei. Apare şi aici un clivaj între trăirea evenimentelor şi interpretarea lor retrospectivă. Eu n-am încercat cîtuşi de puţin să eludez această problemă a poziţiei lui Steinhardt faţă de Antonescu, care vulnerabilizează, poate mai mult decît convertirea, relaţia lui Steinhardt cu foştii coregionari. Steinhardt nu are o presă prea bună în spaţiul iudaic. Convertirea lui Steinhardt a însemnat o metamorfoză spirituală, dar şi identitară. El s-a convertit nu doar la creştinism, ci şi la românitate.



Cînd spuneţi de asumarea românităţii, putem vorbi şi de un filon de naţionalism?

Nu. La Steinhardt este o asumare europeană a identităţii româneşti. Există o scenă extraordinară în Jurnalul fericirii, după ieşirea din închisoarea de la Gherla. Călătoreşte cu trenul de la Gherla la Cluj şi apoi de la Cluj la Bucureşti. Este fascinat de spaţiul Ardealului şi meditează la soarta acestui spaţiu. Spune că şi în Transilvania au fost suferinţe, au fost nenorociri, dar ele nu au mutilat identitatea zonei, spune că în Transilvania nu miroase a „mîl turcesc“. Ajunge la Cluj, se plimbă prin Cluj şi are revelaţia Mitteleuropei. Eu aş merge mai departe şi aş spune că la Steinhardt există o asumare mitteleuropenaă a identităţii româneşti. Steinhardt, în mod paradoxal, deşi este născut la Bucureşti, nu este un balcanic, nu este un fan al Balcanilor; prin asta se diferenţiază de bunul său prieten Alexandru Paleologu.

„Să nu fim foarte exigenţi cu noi înşine“



Se vor împlini, în 2011, 20 de ani de la apariţia primei ediţii a Jurnalului fericirii. Tot de 20 de ani îl frecventaţi pe Steinhardt. Ce v-a adus dvs – mai degrabă ca om, nu neapărat ca literat – această întîlnire cu Steinhardt?

O anumită seninătate în a privi existenţa, un anumit bun-simţ al relativităţii.

Ce ar însemna „bunul-simţ al relativităţii“? A privi cu un anumit umor marile noastre contradicţii, stînga-dreapta, comunism-anticomunism, liberalism-comunism, antifascism-anticomunism. De pildă, în Jurnalul fericirii, Steinhardt vorbeşte despre suspiciunile iniţiale existente în celulele închisorii, între deţinuţi; unii erau cuzişti, alţii anticuzişti, unii erau antonescieni, alţii împotriva lui Antonescu, unii erau liberali, alţii legionari, unii erau evrei, alţii legionari. Exista o suspiciune reciprocă. Toţi păreau să reitereze celebra întrebare: „Cum de poţi fi Persan?“ După un anumit timp de convieţuire, toţi îşi dădeau seama că opoziţiile dintre ei sînt ridicole şi că răul este în altă parte, iar ei sînt victimele aceluiaşi rău. Suspiciunile se diluează, iar întrebarea capătă un răspuns: „Da, se prea poate să fii Persan“. Acest bun-simţ al relativităţii pe care ţi-l dă o experienţă dramatică este una dintre lecţiile pe care mi-a oferit-o Steinhardt.



Anul 2009 a fost în lumea românească perioada în care încrîncenările, polarităţile, vehemenţele au abundat. Poate fi Steinhardt model pentru depăşirea asperităţilor?

Steinhardt ne învaţă să fim demni, verticali, dar ne mai învaţă un lucru: să nu fim foarte exigenţi nici cu ceilalţi, nici cu noi înşine. El este împotriva exigenţilor, ne spune că trebuie să avem şi o anume îngăduinţă faţă de noi înşine. Deseori, noi ne spunem: „da, sînt un păcătos, infernul mă mănîncă, nu mai este nici o salvare, sînt ultimul om, nu mai am nici o şansă“. Or, Steinhardt vine şi contrazice această imagine fatalistă: „dragule, nu e totul pierdut, mai există şanse, încearcă“. E o teză profund creştină: oricît ai păcătui, există şi şansa regenerării, a salvării, a iertării. A greşi, a rata, a ezita, a avea incertitudini – toate fac parte din structura umană.

Aţi luat două premii pentru volumul de la Humanitas, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. Cum este să fii premiat?

E bine, dar nu se schimbă nimic în existenţa ta. Ar fi o ipocrizie să spun că nu mă bucur. Un premiu te scoate puţin la suprafaţa vieţii sociale, îţi oferă un anumit prestigiu. Dar, dincolo de chestiunea asta, nu se schimbă mare lucru.

A fost o motivaţie a premiului acordat săptămîna trecută de revista Viaţa Românească? Nu. La fiecare dintre premiaţi a fost un Laudatio ţinut de altcineva. Despre cartea mea a vorbit prietenul meu Ion Bogdan Lefter.



Dvs ce-aţi spus?N-am spus nimic. În schimb, la nominalizarea „Cartea anului“ de la România literară, acolo am spus ceva. Era înaintea celui de-al doilea tur de scrutin. Am vorbit despre posibilitatea de a ieşi din starea de ură în care se afla toată societatea românească. Această ieşire nu s-a produs nici acum, dar nu mai este atît de acută ca între cele două tururi de scrutin. Steinhardt ne oferă o soluţie de ieşire din această stare, acel bun-simţ al relativităţii. Dacă eram moderatorul dezbaterii finale, i-aş fi întrebat pe cei doi candidaţi la Preşedinţia României care ar fi soluţiile pentru ieşirea din starea de ură care a impregnat societatea românească, aerul, zidurile, pietrele, sufletele...



Putem ieşi din starea de ură?

Trebuie. Altfel nu se poate. Ne sinucidem. Ne pierdem minţile... căci sufletul, se pare, ni l-am pierdut de mult...

"Avatarurile unei prietenii", un film despre prietenia dintre Noica şi Steinhardt


Documentarul “Avatarurile unei prietenii”, o mărturie emoţionantă despre prietenia dintre Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt, va fi difuzat, în premieră, sâmbătă, de la ora 10.00, la TVR 2.

Nicolae Steinhard, autorul lucrării “Jurnalul fericirii”, a fost obligat la muncă silnică, deşi era inapt La 10 februarie 1960 procurorul militar confirma concluziile de învinuire şi dispunea trimiterea în judecată sub stare de arest a învinuiţilor (printre alţii): Pillat Constantin, Noica Constantin, Steinhardt Nicu Aurelian, Iordache Nicolae zis Vladimir Streinu, George Sergiu Al., Paleologu Alexandru....

Gardianul lui Steinhardt din „Jurnalul fericirii”








Nicolae
Steinhardt, celebrul cărturar şi eseist, care în timpul detenţiei din
închisorile comuniste s-a botezat în ritul ortodox, scria „Jurnalul
fericirii”, că printre bestiile din puşcării existau şi oameni
„moderaţi”. [Citeste]

Martirii credinţei în închisorile comuniste


Cele mai vii pilde care amintesc de sacrificiul Mantuitorului pot fi regasite in istoria recenta a Romaniei
In Saptamana Patimilor, crestinii de azi incearca sa gaseasca
exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite
intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea,
cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei.
Sunt exemplele de sacrificiu personal ale celor care au platit cu viata
pentru ca nu au renuntat la crezul lor si au refuzat sa faca pactul cu
regimul comunist.
Sute de martiri ai credintei si-au purtat crucea in inchisorile
comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul regimului ateu.
Altii au murit cu gandul la clipa prabusirii acestuia. Ortodocsi,
catolici sau protestanti, martirii secolului XX au avut in comun
credinta nestramutata in Iisus Christos.
Sute de martiri ai credintei crestine si-au purtat crucea in
inchisorile comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul
regimului ateu care i-a persecutat pentru ca si-au pastrat
convingerile. Numele altora sunt necunoscute. Ortodocsi, catolici sau
protestanti, martirii secolului XX au in comun credinta lor
nestramutata in Iisus Christos. Crestinii de azi incearca sa gaseasca
exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite
intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea,
cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei.
Exista persoane care au refuzat, cu demnitate, sa incheie compromisuri
cu regimul comunist. Una dintre aceste persoane este parintele Nicolae
Steinhardt, unul dintre cei mai cunoscuti intelectuali ortodocsi.
Nicolae Steinhardt s-a nascut in anul 1912, intr-o familie evreiasca
ce locuia in comuna Pantelimon de la periferia Bucurestiului. Printre
colegii sai de generatie si de scoala s-au numarat Mircea Eliade, Dinu
Pillat sau Constantin Noica.
Nicolae Steinhardt a frecventat Cenaclul literar "Sburatorul" al lui
Eugen Lovinescu, unde si-a descoperit talentul literar. El si-a luat
licenta in Drept si in Litere. A devenit avocat si si-a luat doctoratul
in Drept constitutional la Universitatea din Bucuresti. In paralel,
si-a inceput activitatea literara. Preocupat de conceptia crestinilor
asupra evreilor, Nicolae Steinhardt a publicat volumul in limba
franceza "Essai sur la conception catholique du Judaisme". In anul
1944, el incepe sa lucreze ca redactor la Revista Fundatiilor Regale.
In anul 1947, incepe prigoana comunista impotriva sa. Nicolae
Steinhardt este concediat de la revista si dat afara din Barou. El a
devenit un marunt slujbas. In anul 1958, a fost arestat, alaturi de
prietenii sai Constantin Noica si Vladimir Streinu. Desi era evreu, el
a fost acuzat, paradoxal, in lotul unor presupusi legionari.
Nicolae Steinhardt a fost condamnat la 13 ani de munca silnica. In
inchisoarea Jilava, in anul 1960, a a decis sa se converteasca la
crestinism. Intelectualul evreu a fost botezat clandestin in celula
transformata in capela de ierarhul ortodox basarabean Mina Dobzeu, un
alt martir al prigoanei comuniste. Mina Dobzeu a platit si el pretul
rezistentei anticomuniste. El a fost condamnat si pentru faptul ca s-a
opus incorporarii Basarabiei in Uniunea Sovietica.
Nasul sau de
botez a fost Emanuel Vidrascu, fostul sef de cabinet al maresalului Ion
Antonescu. La ceremonie au asistat si doi preoti romano-catolici, doi
greco-catolici si un pastor protestant.
Evenimentul ii inlatura
"orice dubiu, sovaiala, teama, lene, descumpanire", dupa cum marturisea
Nicolae Steinhardt in volumul sau, numit "Primejdia marturisirii".
A
fost purtat prin inchisorile din Gherla si din Aiud, unele dintre cele
mai infioratoare temnite comuniste. In anul 1964, el a fost eliberat,
ca urmare a gratierii detinutilor politici, gest prin care conducatorii
comunisti incercau sa castige bunavointa Occidentului. Nicolae
Steinhardt, imediat dupa eliberare, a intrat in schitul Darvari de
langa Bucuresti, unde a fost cuminecat prima data.
Nicolae Steinhardt a inceput sa scrie "Jurnalul fericirii",
testamentul sau literar, nascut din experienta suferintei in
inchisoare. Manuscrisul i-a fost confiscat de Securitate, insa, dupa
interventii repetate, i-a fost restituit. O parte a manuscrisului sau a
ajuns la Paris, la sectia romaneasca a Radio Europa Libera, unde a fost
radiodifuzat de Monica Lovinescu si de Virgil Ierunca. In Romania,
"Jurnalul fericirii" a fost publicat in anul 1991 si a primit premiul
criticii literare in anul 1992. Pana atunci, Nicolae Steinhardt a
intrat in Manastirea Rohia din Tara Lapusului. Aici, el a devenit
calugar in data de 16 august 1980, la o zi dupa ce participase la
liturghia de Sfanta Maria Mare.
Acolo, in manastirea situata pe
culmea unui deal din tinutul unde odinioara haladuia Pintea Haiducul,
el a pus in ordine vasta biblioteca a manastirii, care contine peste
23.000 de volume. In data de 30 martie 1989, inainte sa apuce sa vada
sfarsitul comunismului, a murit in spitalul din Baia Mare. Cel care il
botezase, colegul sau de celula, parintele Mina Dobzeu, i-a fost
alaturi in ultimele zile.
Nicolae Steinhardt este inmormantat intr-un cimitir modest, la marginea unei paduri seculare ce strajuieste Manastirea Rohia.
Marton Aron
A devenit prietenul romanilor in inchisoare


Una dintre cele mai interesante figuri ale rezistentei anticomuniste
a fost episcopul romano-catolic Marton Aron, de la Alba Iulia. In
perioada interbelica, el a fost in relatii reci cu romanii, pe care ii
considera drept cotropitorii Transilvaniei. In timpul celui de-al
doilea razboi mondial, atitudinea sa s-a modificat radical. In biserica
romano-catolica "Sfantul Mihail" din Cluj-Napoca, el si-a ridicat
glasul impotriva fascismului. El l-a somat pe regentul Ungariei, Miklos
Horthy, sa opreasca deportarea evreilor ardeleni la Auschwitz. Celalalt
protector al evreilor ardeleni a fost episcopul greco-catolic Iuliu
Hossu. Tocmai pentru ca Miklos Horthy a refuzat deportarea evreilor, el
a fost demis de Adolf Hitler si inlocuit cu Ferenc Szallasy,
conducatorul partidului nazist al Crucilor cu Sageti. Monseniorul
Marton Aron a fost arestat de comunisti. In inchisoare s-a apropiat
extrem de mult de romani. Un preot greco-catolic roman, inchis in
aceeasi celula cu monseniorul Aron, povestea ca i-a spus acestuia:
"Preasfintite, daca scap de aici, ii impusc pe toti comunistii!". Cu
umor, episcopul maghiar i-a raspuns: "Fiule, tu impusca-i, iar eu o sa
ma rog pentru tine!".
ISTORIE
Evreul care a devenit predicator protestant


Dintre protestantii din Romania, cel mai cunoscut oponent al
regimului comunist este Richard Wurmbrand. Este vorba de un evreu
nascut la Bucuresti si care, in tinerete, a simpatizat cu comunistii.
Dupa studii facute la Moscova, el a fost inchis la Doftana de
autoritatile romane. Richard Wurmbrand s-a stabilit apoi la Brasov,
unde s-a convertit la crestinism, dupa ce a descoperit Biblia. El a
devenit pastor luteran pentru germani, si pentru numerosii evrei pe
care i-a convertit la crestinism. Pentru ca a criticat deschis regimul
comunist, pastorul a fost arestat in anul 1948. El a executat 14 ani de
inchisoare, timp in care a fost coleg de suferinta cu Nicolae
Steinhardt sau cu parintele greco-catolic Tertulian Langa, unul dintre
conducatorii clandestini ai eparhiei din Cluj. In anul 1965, el a fost
cumparat de la comunisti, cu suma de 10.000 de dolari, de catre o
organizatie crestina norvegiana si, impreuna cu familia, s-a stabilit
in Statele Unite ale Americii. Dupa caderea regimului comunist,
pastorul luteran a revenit adesea in Romania. Richard Wurmbrand a murit
in California, in anul 2001.
AMINTIRI
Pastele in inchisoare


Cei care au trecut prin inchisorile comuniste isi amintesc ca, in
perioada Pastelui, lumina Invierii era mai puternica decat opresiunea.
Oamenii spun ca, in Noaptea Invierii, in ciuda interdictiilor
gardienilor, imnul "Christos a inviat din morti" rasuna din toate
celulele inchisorilor din Gherla, Aiud sau Sighet. De asemenea, au fost
cazuri in care gardienii au fraternizat cu detinutii. Un preot inchis
in beciurile Securitatii din Bistrita a reusit sa celebreze liturghia
dupa ce un gardian i-a strecurat cateva boabe de struguri, din care a
stors sucul si a obtinut vinul necesar pentru cuminecatura. Painea a
pus-o deoparte din ratia sa de detinut.
ASUMARE
"Credinta noastra este viata noastra"


Daca o serie de inalti prelati ortodocsi au acceptat sa colaboreze
cu regimul comunist, Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica,
si-a asumat confruntarea deschisa cu regimul ateu. De altfel, Biserica
Greco-Catolica a fost singura interzisa total in timpul prigoanei
comuniste. Nici unul dintre ierarhii romani uniti nu a acceptat pactul
cu Diavolul.
Cardinalul Iuliu Hossu, primul roman care a primit
purpura de print al Bisericii Catolice, le-a spus emisarilor
guvernului, care i-au oferit demnitatea de Mitropolit al Moldovei,
chiar in locul IPS Irineu, in schimbul renuntarii la catolicism,
celebra fraza: "Credinta noastra este viata noastra!".
Episcopul de
Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, impreuna cu episcopul vicar Vasile Aftenie
din Bucuresti, cu administratorul apostolic al Mitropoliei din Blaj, PS
Ioan Suciu, cu arhiepiscopul ad personam Valeriu Traian Frentiu, eparh
de Oradea, cu episcopul Ioan Balan al Lugojului si cu episcopul de
Maramures, Alexandru Russu, au fost arestati si ucisi in temnitele
comuniste. Lor li s-a adaugat, pe lista martirilor, episcopul Tit Liviu
Chinezu. El a fost consacrat in clandestinitate, alaturi de Eminenta Sa
Alexandru Todea, cel care avea sa devina cel de-al doilea cardinal
roman, de arhiepiscopul Ioan Chertes al Clujului, de PS Liviu Hirtea,
de PS Ioan Ploscaru si de PS Ioan Dragomir.
In total, au fost 12
episcopi greco-catolici incarcerati. sapte au murit in temnita. Prima
victima a fost PS Vasile Aftenie, caruia securistii i-au smuls mainile
si picioarele.
Ceilalti episcopi au trecut prin temnita de la
Sighetu Marmatiei. Aici, inaltii ierarhi au fost poftiti in celule cu
indemnul "Sa bagam bivolii la grajd!". Cei sapte martiri sunt obiectul
unei proces de canonizare aflat pe rolul Congregatiei pentru Cauzele
Sfintilor de la Vatican, la finalul caruia vor fi proclamati sfinti ai
Bisericii Catolice.
http://www.corneliu-coposu.ro/credinta/martiri_inchisori.php

Geo ŞERBAN - Recurs la memorie. Cuceritorul Steinhardt Este în curs de tipărire, la Editura Polirom, o amplă ediţie a scrierilor lui Nicolae Steinhardt, proiectată pe întinderea a cel puţin 20 de volume. Un asemenea efort recuperator presupune un stadiu avansat al investigaţiilor de ordinul istoriei literare, în măsură să pună în vileag întregul traseu al formării şi al ajungerii scriitorului la edificarea Operei deplin înzestrate spre a îndreptăţi preţuirea publică. Asupra felului cum se înfăţişează la judecata posterităţii Nicolae Steinhardt, a făcut explorări minuţioase universitarul George Ardeleanu. Rezultatele rîvnei sale s-au concretizat recent într-un studiu monografic de peste 500 de pagini, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, apărut la Editura Humanitas.

De pe coperta impunătorului op, fotografia autorului examinat de George Ardeleanu exprimă o stare lăuntrică robustă, cumva în contrast cu făptura fragilă, după vrerea naturii. Chipul îi este zîmbitor, în priviri se ghiceşte încîntarea lucrului dus la împlinire, încît mîna dreaptă, tocmai eliberată de travaliul scrierii, e abandonată, parcă, în voia lenii pe masă. Fruntea înaltă, ochii senini, barba încărunţită, degetele relaxate, un ansamblu de elemente se constituie martore ale nobilei stări contemplative. Ar putea fi imaginea cuiva pregătit să atingă pragul de sus al dialogului cu eternitatea. Cu condiţia de a nu-l bănui de păcatul trufiei. Autorul faimoaselor însemnări de esenţă autobiografică, sub titlul Jurnalul fericirii, nici în faţa succesului masiv înregistrat nu s-a lăsat copleşit, n-a abandonat ţinuta modestă corespunzătoare preceptelor sale de comportament. Se bucura evident să afle că un text ori altul ieşit din laboratorul propriu are ecouri, dar nu-i sta în fire să dea vreun semn de fală peste măsură.



Peripatetizînd pe Calea Victoriei
Păstrez, totuşi, amintirea unei împrejurări, cînd am reuşit să-l scot din rezerva cuvioasă. Eram pe stradă, mergeam spre redacţia revistei Secolul 20 cu colegul meu Alexandru Baciu, şi la răspîntia Căii Victoriei cu Ştirbey Vodă ne-am intersectat, neaşteptat, cu Nicolae Steinhardt, care tocmai se despărţea de Arşavir Acterian. O fracţiune de timp am schimbat saluturile cuvenite, apoi am urcat mai departe pe Calea Victoriei alături de Nicolae Steinhardt. Jinduiam de mult după un asemenea prilej, să-i pot mărturisi fostului colaborator de nădejde la Revista Fundaţiilor Regale cît de vii impresii păstrez din lectura contribuţiilor sale, în perioada 1945-1947. Ne aflam la peste 20 de ani distanţă şi-i puteam relata cu precizie puncte de vedere cu privire la comentariile sale despre Gide, despre Malaparte. Fireşte că a vrut să afle cînd şi cum am parcurs paginile cu pricina din revista de mult trecută printre tipăriturile aflate pe lista neagră a cenzurii.

I-am explicat situaţia norocoasă de care beneficiasem ca redactor la Editura pentru Literatură, în anii 1953-55, marcaţi de ravagiile prăpădului proletcultist. Această editură îşi avea sediul în fostul local al Fundaţiilor Regale, situat la colţul străzii Orlando cu bulevardul, moştenindu-i nu numai mobilierul, dar şi o excelentă bilbliotecă documentară, unde se aflau absolut toate tipăriturile apărute sub egida susţinerii monarhice, inclusiv colecţia integrală a ilustrei reviste. Am avut astfel posibilitatea s-o consult pe îndelete şi să adăst nu numai la rubricile de exegeze şi cronici, dar şi la puzderia notelor de la finele fiecărui număr, acolo unde Nicolae Steinhardt era iarăşi copios prezent într-o vecinătate selectă, flancat de Tudor Arghezi, Alexandru Rosetti, Camil Petrescu, Petru Comarnescu, Felix Aderca, Oscar Lemnaru, Ovidiu Constantinescu, Ion Caraion.

Fiindcă tot eram pe Calea Victoriei, mi-a venit în minte, din senin, o tabletă în care Nicolae Steinhardt se declara contrariat de felul mediocru al prozatorilor noştri de a fixa semnificaţia acestei artere emblematice în trecutul şi evoluţia spre modernitate a capitalei. Ca să fie elocvent, făcea comparaţie cu situaţia din alte literaturi: „Londra lui Dickens e foarte adeseori sumbră, dar pe străzile ei circulă un Micawber, un Pickwick, un Mataloni. La John Dos Passos, New Yorkul e groaznic, dar e măreţ. Pe aceeaşi linie, Alfred Doblin a zugrăvit un Berlin halucinant, viu, atrăgător, intens şi el. Maupassant priveşte Parisul sceptic şi dezamăgit, dar Sena şi localurile de suburbie de pe malurile apei nu sînt lipsite de o dulce melancolie. La Jules Romains, cel puţin, Parisul domneşte; e personajul central, fiinţa care trăieşte ca nimeni alta, multiplă, unică, minunată“. Deliberam pe stradă, referinţele mele la text nu aveau exactitatea de acum, cînd m-am întors la colecţia Revistei Fundaţiilor Regale pentru a evita aproximaţiile justificate de trecerea atîtor ani de la momentul reconstituit.

Recitesc astăzi opiniile asumate de Steinhardt în 1947 şi constat că, în destule privinţe, corespund reflecţiilor oricărui observator actual, sesizat de haosul urbanistic. Mă văd îndreptăţit, prin urmare, să reproduc mai departe gîndurile lui Nicolae Steinhardt: „...Bucureştiul e inegal şi adesea urît. Blocurile stau ţepene, izolate, cu scări de serviciu şi ziduri goale în bătaia vîntului, expuse privirilor, ca decorurile văzute din culise, uriaşe apariţii impudice, a căror murdărie n-o scuză şi n-o accentuează frumuseţea. Străzile cu căsuţe pierdute în iarba grădinilor sînt tăiate de case de raport în beton, construite la repezeală, aruncate la întîmplare. Unele se ucid pe altele, grădinile par ridicole, casele de raport par şi mai groaznice. Cît despre clădirile noastre publice, sînt mai toate disproporţionate. Într-o cameră, ştie oricine, că mobila n-are voie să depăşească anumită mărime impusă de capacitatea încăperii. Dar pe planul oraşului, acest adevăr elementar e uitat. Se va spune că Bucureştiul e foarte întins. Dar clădirile lui sînt, în marea lor majoritate, mici. Deci, un edificiu public oricît de interesant din punct de vedere arhitectonic (Palatul telefoanelor) sau de amplu (Ministerul Economiei Naţionale), dacă nu păstrează proporţia cu restul caselor, e inadmisibil. Clădiri publice, cu adevărat adaptate oraşului în care se află aşezate, rămîn: Ministerul de domenii, Casa de depuneri sau Ministerul lucrărilor publice. Aceasta e realitatea. Restul e literatură urbanistică“.

Nu ne văietăm şi în zilele noastre de abuzul aprobărilor date pentru bezmetice turnuri ce depăşesc Palatul telefoanelor de la 1930 şi ceva? Unul umileşte catedrala armenească, altul s-a înfipt impudic în coasta Catedralei catolice „Sf.Iosif“, vreo două copleşesc silueta Muzeului Ţăranului Român împreună cu edificiul elegant conceput de Iorga pentru a adăposti Institutul de Istorie, şi sînt probe că asaltul pirateresc împotriva armonioaselor proporţii ale capitalei continuă. Ochiul de estet inflexibil al lui Nicolae Steinhard detectase abuzul şi el a fost tare mulţumit să verifice că părerile lui, deşi strecurate modest în spaţiul publicistic, se menţineau la ordinea zilei.



Seducătorul şi rafinatul Alain
Dacă aveai norocul să fii prezentat de o persoană de încredere cărturarului Nicolae Steinhardt, puteai mai departe să-l abordezi fără inhibiţii, îl găseai oricînd dispus să stea la taifas despre ale literaturii şi nu numai. Interesul său intelectual cuprindea o arie de referinţe din cele mai diferite domenii, chiar şi privitoare la chestiuni economice, o pasiune a tinereţii lui efervescente. De pe atunci, în ambianţa agitaţilor ani interbelici, cultiva îmbrăţişările largi de orizont şi toată formaţia lui academică, trecută prin filtrul sorbonard, ar încuraja asemuirea cu multilateralul comentator al confruntărilor din lumea spiritului, capabil să ofere un model pentru generaţiile în formare, seducătorul şi rafinatul Alain.

Se întîmpla, cînd îi fusesem recomandat la răscruce de drumuri, să fie angajat tocmai în alcătuirea unei selecţii şi traduceri din literatul francez. Lucrarea era programată şi a şi apărut, în 1973, la Editura Minerva, în colecţia „Biblioteca pentru toţi“, pe întinderea a două volume compacte. De la început, operaţia dificilei antologări fusese contractată pe din două cu Alexandru Baciu. Cine s-a convins de structura complexă a personalităţii lui Nicolae Steinhardt şi-a dat seama imediat că partea sa de contribuţie la alcătuirea ediţiei va fi fost covîrşitoare, începînd cu definitivarea sumarului şi încheind cu migăloasa şlefuire a versiunii româneşti, acolo unde întorsături ale frazei şi un lexic de melodioasă mlădiere cronicărească, pe alocuri, confirmau straşnica lui împotrivire la predilecţia modernă pentru absorbţiile neologistice. Decît să repete franţuzescul „peripeţie“, îi era mai la îndemînă o vorbă din zona periferiei autohtone, precum dandana, frecventă sub condeiul său, înclinat să actualizeze exprimări cu iz de populară vechime, de felul lui „a se sihăstri“ sau „a fi oştit“, derivat din oştire, armată.

În ciuda evidenţelor, Nicolae Steinhardt a refuzat orice departajare, încît realizarea trece, pentru cine consultă volumele, în mod egal pe seama vredniciei colective, conform indicaţiei de pe pagina de gardă, care se conformează ordinii alfabetice şi consemnează mai întîi numele lui Alexandru Baciu. În intervalul premergător, cînd fostul meu coleg de redacţie nu era solicitat excesiv de treburile curente ale pregătirii numărului viitor, profita de răgazul ivit să-şi programeze, la Secolul 20, şedinţe de consultări cu Nicolae Steinhardt. Fiind de faţă, de cele mai multe ori, intram sau nu în discuţiile lor, dar observam progresele laborioasei conlucrări. Pînă la chestiunile delicate ridicate de găsirea celor mai grăitoare echivalenţe în transpunerea românească a ideilor lui Alain, lui Nicolae Steinhardt i se părea mereu că ar mai fi de adus îmbunătăţiri în armonizarea paginilor ce urmau să asigure antologiei un caracter reprezentativ. Pleda cu o fervoare de parcă ar fi fost la mijloc îndreptăţirea propriului demers scriitoricesc. Insistenţa, atitudinea vădit părtinitoare, ce mai tura-vura, nu făcea decît să dea în vileag interferenţe, raporturi subterane între năzuinţe personale şi perspective deschise de reflecţiile francezului. Departe de a miza pe o anumită potrivire a titlurilor, Jurnalul fericirii, nu în conjuncturile istorice evocate, dar în substanţa ideatică, poate stimula consideraţii paralele cu Părerile despre fericire ale lui Alain (émile Chartier). E de identificat un întreg registru comun de disociaţii etice, estetice, filozofice, despre zbuciumata viaţă de aici ca şi despre cea a odihnei eterne, despre milă, despre răbdare, despre bună-cuviinţă, despre şirul recomandărilor cu care îşi încununa predica posibilul maestru spiritual al lui Steinhardt, într-un fel de „manual de morală practică“, am fi ispitiţi a spune, conceput să cucerească minţile şi sufletul cititorilor prin insistenţă asupra supremei opţiuni omeneşti: „Fericirea e o virtute“, „Fericirea e mărinimoasă“, „Meşteşugul fericirii“, „Sîntem datori să fim fericiţi“.

Va fi neîndoielnic, relativ curînd, că tot dintr-o afinitate personală, N. Steinhardt a dus la capăt, la fel de conştiincios cum procedase cu Alain, o altă traducere: Cicero şi prietenii săi de Gaston Boissier. Profesorul francez, emerit clasicist, îşi precizează intenţiile în subtitlu: „Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar“. Traducerea apărea ceva mai încolo, în 1977. Însă, avînd în vedere, probabil, antecedenta postură de martor entuziast la geneza antologiei Alain, Studii şi eseuri, traducătorul a găsit cu cale a mă pune la curent, încă din faza de proiect, cu noul său angajament. Mi l-a recomandat atenţiei pe Boissier şi, după ce am cules minime informaţii, abia mă miram că Steinhardt s-a fixat la o carte care data din 1902. Poate l-am dezamăgit fiindcă nu m-am grăbit să împrumut volumul, să-l parcurg şi să-l comentăm pe îndelete. Îmi găseam o scuză în dorinţa de a nu-l distrage de la o muncă începută, solicitantă în sine.

Comentator literar

Pe urmă, la drept vorbind, înaintea altor preocupări, treceau firesc strădaniile concomitente ale lui Steinhardt de a debuta în formula de comentator literar original cu un volum selectiv, alcătuit din contribuţii mai vechi şi mai noi. Culegerea, mult mai restrînsă decît şi-ar fi dorit-o Nicolae Steinhardt, se va chema Între viaţă şi cărţi, şi va apărea la Editura Cartea Românească în 1976. E un mozaic de însemnări, reflecţii ocazionale, incursiuni în perimetrul literar românesc, dar şi străin. Popasurile asupra unor cărţi ori autori se succed destul de eteroclit; stau în vecinătatea paginilor Arthur Enăşescu şi Henri Barbusse, Ion Alexandru lîngă Jean Cocteau, Balzac alături de Sion cel cu Arhondologia Moldovei. Contează agerimea celui ce disociază şi stabileşte afinităţi de lectură dintr-un unghi emancipat modern. Omogenitatea o asigură, între altele, degajarea eseistică. Criticul dispune de depozitul unei memorii prodigioase şi, oricînd, îşi permite a face trimiteri la un cuvînt de spirit, un paradox al cuiva care să se potrivească, un adagiu sau o butadă, de natură să coloreze argumentaţia, s-o nuanţeze. Tot citînd o notorietate sau alta, e ispitit să producă el însuşi formulări concise, cu dorinţa de a reverbera în conştiinţa cititorului – de pildă: „creator şi plictisit sînt termeni contradictorii“ ori „sub nici un cuvînt, cînd e la adicătelea, nu se admite turcirea“. S-a înţeles că e un consemn la păzirea demnităţii persoanei, a naţiunii, după caz. În plin comentariu la zi, uneori, se insinuează amintirea, ceea ce amplifică norocos ecoul textului.



Sînt procedee care conduc spre părerea că Nicolae Steinhardt se înscrie în aceeaşi spiţă de cuceritori analişti cu Alexandru Paleologu. De o parte, la acesta din urmă, suverană e verva, de cealaltă parte, la viitorul monah, dominant este calmul binevoitor cu care caută a înţelege sorgintea şi mersul lucrurilor. După împrejurări, cedează întîietatea parabolei. Pe Boissier l-a tradus, cu siguranţă, tocmai pentru încărcătura lui aluzivă, permiţînd, prin denunţul „cezarismului“, spaţiu de mişcare a inteligenţei, să dreseze un îndreptăţit proces împotriva dictaturii discreţionare şi deşănţate a clanului ceauşist. Fostul condamnat politic, hărţuit amarnic de regimul represiv comunist, îşi lua astfel o revanşă în văzul lumii imediate, ba chiar al posterităţii.

Botezul lui Steinhardt
Nicolae Steinhardt, călugărul scriitor de la mănăstirea Rohia, care a avut una dintre cele mai spectaculoase convertiri de la iudaism la creştinism, îşi descrie botezul în pagini cutremurătoare din „Jurnalul fericirii”.



La Steinhardt, balansul este mai mare şi aventura interioară, maximală. Condamnat pentru vina de a nu-şi fi trădat prietenii din lotul „mistico-legionar” Noica-Pillat, el va descoperi tocmai aici, în infernul închisorii politice, salvarea prin credinţă. Evreul care împărtăşeşte, prin propria opţiune, soarta legionarilor (cu şi fără ghilimele) primeşte la Jilava botezul creştin.

Decizia lui, îndelung cântărită şi amânată în anii de libertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului, din „Jurnalul fericirii”, este absolut senzaţională:


Căile Domnului, ocolite

„15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells.

Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul
oficial. Căile Domnului, ocolite.)



Tăcerea absolută

Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...)

Mă nasc din nou din apă viermănoasă

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.” (pp. 167-169).


Experienţă iniţiatică

Nimic mai simplu, s-ar zice, parcurgând acest reportaj însufleţit (scris ulterior, dar cu febrilitatea trăirilor de atunci) al botezului cu apă viermănoasă şi duh rapid. Chinuitoarele dileme din viaţa civilă, încă dinainte de război, ezitările şi oscilările lui Steinhardt în căutarea unui transcendent nerevelat au dispărut dintr-odată, lăsând loc unei hotărâri imperioase.

Înainte de a ajunge aici, eroul a traversat zone întinse ale îndoielii şi a depăşit câteva praguri importante, într-o experienţă iniţiatică al cărei sens ni se luminează. La primul prag, şi cel mai dificil, a fost ajutat de tatăl său, pensionarul amărât, mititelul gârbovit care-l îndeamnă, cu gesturi de senator roman, să se ducă de bunăvoie la închisoare, pe urmele prietenilor deja arestaţi.

Când anchetatorii, ce l-ar vrea cooperant şi martor al acuzării, îi aduc aminte de tatăl pe care (zic ei) l-ar nenoroci detenţia fiului, acesta le dezvăluie cu o mândrie brusc descoperită că tatăl însuşi l-a sfătuit să nu accepte trocul propus. Combinatoria tovarăşilor se gripează şi ei sunt obligaţi să schimbe foaia.

Adevărul şi-a schimbat semnul


Mândru de rezistenţa lui, dar tremurând de frică (Steinhardt nu se prezintă niciodată în ipostaze eroice deşi, în mod cert, le-a întruchipat), scontatul martor al acuzării trece prin anchete lungi, făcute cu indiscutabil profesionalism torţionar şi cu o proporţională violenţă. Pragul al doilea este aici. Să spună, cel anchetat, adevărul adevărat şi să-i nominalizeze pe cei alături de care a citit şi a comentat cărţi „duşmănoase”, „mistico-legionare”... Să înfăţişeze faptele aşa cum s-au petrecut? Sau, dimpotrivă, să se încăpăţâneze în ocolirea adevărului faptic, să nu recunoască, să mintă, pur şi simplu, pentru a nu-şi denunţa prietenii?

„Vulpenia” mahalagiului din Pantelimon, încăpăţânarea legendară a ţăranului român îi trimit salvatoare semnale. În aceste condiţii, cu securişti care vor, pe baza mărturiei lui, să condamne întregul „lot”, soluţia este Minciuna. „Minciuna liniştită şi pricepută”, „minciuna binecuvântată, şoptită de Hristos”. Adevărul şi-a schimbat semnul, iar schema de utilizare trebuie modificată din mers.

Valorile s-au inversat. Cuvintele frumoase au fost expropriate de indivizi puşi în slujba unui Sistem perfect de control
şi teroare. Conţinutul acestor cuvinte, transformate în vorbe fără acoperire (adevăr, dreptate, democraţie, libertate, solidaritate, egalitate), ar trebui apărat împotriva celor care le-au falsificat, le-au deturnat sensul şi le exploatează cum vor.


Ce ar mai avea de pierdut?

Diavolului şi vorbelor lui mieroase, Steinhardt nu-i aruncă un Vade retro, Satana, din care anchetatorii e puţin probabil să fi înţeles altceva decât Satana. Dar când aceştia vor să-l aducă la chestiune, potenţialul lor colaborator bate câmpii cu graţie. Va dobândi, prin urmare, un alt statut: de complice, tăinuitor, acuzat. Îşi va pierde – şi-a pierdut deja – libertatea, dar nu şi sufletul. Pe acesta a ştiut să şi-l ocrotească, trecând şi de al doilea prag. Frica lui atât de omenească începe să se risipească. Ce ar mai avea de pierdut, pentru ce să mai tremure?

Pericolul ar fi, acum, cel al orgoliului întemeiat pe fapte bune, dar modificând treptat compoziţia umană a eroului. Înţelegând rapid cât de mare e acest risc (lecturile teologice îşi spun cuvântul), N. Steinhardt se declasifică voit şi vădit. Se degradează, aşa zicând, din condiţia de erou în cea de personaj. Nu el decide, nu el ţine frâiele situaţiei şi cu atât mai puţin pe cele ale existenţei care i-a fost dată
.

Poate doar, la nivelul lui, să nu contribuie benevol la alterarea acestei unice vieţi, să nu o compromită printr-un comportament abject. Să o salveze, în durata lungă, prin sacrificarea avantajelor imediate, a beneficiilor de primă instanţă. Cu cât statura lui morală se precizează şi se întăreşte, cu cât rezistenţa la mârşăvii îi pare mai uşoară, cu atât personajul se smereşte.

Întâlnirea cu Constantin Noica


Înainte încă de a primi botezul în celula 18 de la Jilava, N. Steinhardt este un bun creştin. Că a trecut deja şi acest al treilea prag, al smereniei, o dovedeşte atitudinea lui de la procesul întregului lot, când îl revede pe căzutul, surpatul Constantin Noica. Spre deosebire de el, acesta n-a putut rezista în anchetă. Scena reîntâlnirii lor, la parodia de proces, este cutremurătoare şi cristalizatoare moral ca în Noul Testament ori în romanele lui Dostoievski (divinizat de Steinhardt):

„Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi – asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic – de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti-mitraliere pe care le ţin îndreptate asupră-ne, dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor – postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui

Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi-n inima
codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marilor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari – pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (...)



De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.

Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta.” (pp. 139-141).

De la jalea adâncă la sublimul uman şi de la umorul negru, la lumina
orbitoare a milei şi a iertării, e distanţă de o singură pagină. Iar în această ediţie, fără să punem la socoteală textele însoţitoare, Jurnalul fericirii are 619 pagini.
[Citeste]

Primejdia marturisirii.

Sub semnul lui Alain: N. Steinhardt şi Alexandru Baciu
Am întîlnit numele lui Alexandru Baciu prin revista Secolul 20, încă din anii ’70 ai secolului trecut, ca şi pe cîteva cărţi traduse din literatura franceză, dar l-am uitat pînă în anul 1990, cînd am citit în România literară faimoasa convorbire despre muzica uşoară a acestuia cu N. Steinhardt1.Se cunoscuseră – după cum scrie Alexandru Baciu în memoriile sale – pe la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, probabil în anul 1945, pe culoarele Revistei Fundaţiilor Regale, la care N. Steinhardt colaborase cu substanţiale eseuri, dar şi cu mici şi semnificative note, iar Alexandru Baciu publicase şi el cîteva articole în acei ani de sfîrşit de epocă.
S-au reîntîlnit în anul 1970, cînd Mihai Şora, directorul Editurii Minerva, spre a-i ajuta, le-a solicitat traducerea unei antologii din scrierile eseistului şi filozofului francez Alain (Émil Chartier). Cartea a apărut la amintita editură în 1973, în două volume, şi a fost intitulată Studii şi eseuri (colecţia B.P.T).
Din acel an, în care s-au întîlnit aproape zilnic, pentru cîteva ore, datează şi fermecătoarea convorbire despre muzica uşoară, în care N. Steinhardt pleacă de la Goethe şi Kierkegaard spre a ajunge la Flaubert, iar Al. Baciu nu se lasă mai prejos şi apelează la Heidegger şi la Paul Valèry! Şi tot de atunci s-a stabilit între ei o statornică şi sinceră prietenie, fiecare rezonînd la necazurile şi la bucuriile celuilalt, după cum rezultă din corespondenţa lor.I-am citit cele două volume de memorii (Din amintirile unui secretar de redacţie, Editura Cartea Românească, 1997 şi 1999) – din care, în anul 2000, am excerptat, cu acordul lui Alexandru Baciu, cîteva pagini şi le-am inclus în volumul N. Steinhardt în amintirea contemporanilor – şi empatizasem la acea vreme cu personalitatea sa de om de carte, cu un destin deloc spectaculos şi totuşi pilduitor pentru intelectualul aflat „sub vremi“ comuniste.
Apărute după cîţiva ani buni de libertate, paginile de jurnal, cu notaţii intermitente din 1943 pînă în 1989 (din care lipseşte complet deceniul 1952-1961), au trecut neobservate, ca şi volumele sale de proză scurtă (Scrisoare de recomandare şi alte schiţe anacronice, 1996) şi de note de călătorie (Popasuri grăbite, 1999). Explicabil, dar nemeritat.Se aşteptau poate unele revelaţii de la cel care a trăit şi a muncit toată viaţa în domeniul presei: între 1943 şi 1948, la Direcţia Presei, apoi la Agerpres (1949-1952), iar din 1961, la Întreprinderea Poligrafică Nr. 4 din Bucureşti şi, în paralel, la nou înfiinţata revistă Secolul 20 (cu jumătate de normă pînă în 1964) – mai întîi, în calitate de corector, după care a fost promovat în funcţia de secretar tehnic şi apoi de secretar general de redacţie, lucrînd aici pînă la pensionare (în decembrie 1986). A mai colaborat la revista care i-a fost a doua familie pînă în 1990.
Probabil, unii vor fi fost dezamăgiţi citindu-i jurnalul, dar cei care-i cunoşteau bunătatea şi delicateţea sufletească nu-l vedeau în postura de justiţiar, nefiind croit, după cum sugestiv scria Alina Ledeanu, „din stofa eroilor“2. Pentru Alexandru Baciu, jurnalul era o modalitate de a-şi exorciza obsesiile, care nu erau puţine: trecerea ireversibilă a timpului şi intrarea „pe calea povîrnoasă a senectuţii“, bolile (era cardiac), suferinţele, umilinţele prin care a trecut şi, nu în ultimul rînd, nerealizarea sa pe plan literar. Simţea că are multe de spus. „Cîte probleme bat la porţile minţii ca să-şi găsească evadarea în cuvînt“, exclamă el în 25 martie 1979. Nu se simte în stare să „le dea drumul“, şi aceasta din mai multe motive. A fost mai întîi frica paralizantă de acel „prieten“ care l-a însoţit toată viaţa: dosarul de cadre! Dar, în pofida unor solicitări repetate, el nu a fost membru de partid şi nici nu a acceptat să facă vreun compromis. Aproape la fel de mari erau însă la Alexandru Baciu şi teama de ridicol şi de platitudine, ca şi o hiperluciditate, din păcate, neconstructivă. Şi mai era recunoscuta sa lipsă de tehnică în a trata cu editurile, care a făcut ca o carte de eseuri să aştepte în portofoliul Editurii Eminescu două decenii – blocată, zice Alexandru Baciu, de Valeriu Rîpeanu –, iar cea cu note de călătorie să aştepte inutil la Cartea Românească aproape zece ani. A fost singura dată cînd mica şi recunoscuta sa vanitate literară l-a făcut să-şi descarce nemulţumirea într-un mod cvasiviolent, gratulîndu-l pe Valeriu Rîpeanu cu sintagma de „stalinist notoriu“, gest discordant la blîndul Alexandru Baciu.
De aceea a ales calea urmată de către cei mai mulţi dintre intelectualii proveniţi din „şcoala burgheză“ (avea două licenţe, în Drept şi în Istorie, dar urmase şi filozofia, mîndrindu-se că a fost studentul preferat al lui N. Iorga): pe aceea de traducător. Cele mai multe traduceri i-au apărut mai întîi în Secolul 20, iar apoi în volume, la diferite edituri. Faptul avea un implicit avantaj: traducerile nu erau impuse, ci alese pe bază de afinităţi elective! Conştient de statutul de „Cenuşăreasă“ atribuit traducerilor, Alexandru Baciu îşi depăşeşte regretul de a nu fi scris, cum şi-a dorit, un „roman al copilăriei şi adolescenţei“, privind cu melancolie, în compensaţie, la cele aproximativ 20 de traduceri din autori ca Alain, René Girard, Jean Giono, Marguerite Duras, Nicolas Schöffer etc., precum şi la colecţia revistei Secolul 20.Alexandru Baciu îşi trăieşte dramatic neîmplinirile şi, de cele mai multe ori, se raportează la N. Steinhardt ca la un reper de curaj şi de optimism, a cărui trecere prin puşcăriile comuniste a avut un efect cathartic, dîndu-i o mare tărie sufletească. Rămîne extaziat – secondat adesea de soţia sa, Irenne – în faţa uriaşei culturi de renascentist, bine asimilate, a lui N. Steinhardt, „causeur inconfundabil“, exemplu de optimism neobosit şi iradiant.
Jurnalul consemnează puţine întîlniri între cei doi, dar de fiecare dată Alexandru Baciu se exprimă elogios la adresa prietenului său. De exemplu, în 1976, cînd se regăsesc vecini la una dintre vilele Uniunii Scriitorilor de la Cumpătul (Sinaia), Al. Baciu notează în jurnal: „Avea o cultură cu o paletă de asimilare incredibilă. Cele mai varii discipline umaniste – pe toată gama artelor frumoase, literatura, plastica, muzica, dramaturgia, baletul – le-a străbătut cu nesaţ, ştiindu-le potecile cele mai întortocheate. Şi-a însuşit temeinic operele de seamă ale culturii clasice şi contemporane. Nu mai amintesc de marile lucrări filosofice şi Biblia ce i-a devenit familiară, ştiind-o aproape pe de rost. Te uimeşte cît de informat este şi cu ultimele date ale ştiinţei, fie că-ţi pomeneşte de astronomie sau genetică, de biologie sau fizică“ (vol. 2, p. 173). Cînd, în vara aceluiaşi an, N. Steinhardt a suferit un infarct, Al. Baciu l-a vizitat la spital, găsindu-l totuşi „optimist la valenţe majore“, mai ales că-i apăruse la Editura Cartea Românească – deşi într-un tiraj ridicol de mic (900 de exemplare) – prima carte după ieşirea din închisoare (în fapt, a şasea carte), intitulată Între viaţă şi cărţi.
Conştient de oblomovismul său, Al. Baciu se raportează mereu la N. Steinhardt, recunoscînd că este la antipodul energiei şi al optimismului acestuia. Greutăţile întîmpinate la apariţia revistei, dar şi în viaţa socială, îl macină pe Al. Baciu, plasîndu-l mereu sub semnul anxietăţii. Spirit sensibil, dar totuşi inconcesiv, acesta primeşte de la Steinhardt îndemnuri pe care nu conteneşte să le repete cu o nedisimulată încîntare; „mai mult curaj şi mai ales mai multă nepăsare, mai multă adică nesimţire“, le recomandă monahul de la Rohia. Fascinat de scrisul „subtil“ al lui N. Steinhardt, Al. Baciu îi citeşte cu nesaţ cărţile, „devorîndu-le“, uimit mereu de vasta lui cultură. În jurnalul său, el notează cu încîntare toate apariţiile cărţilor semnate de prietenul său, excepţie făcînd doar volumaşul consacrat lui Geo Bogza în 1982, an care este expediat în doar opt pagini! În data de 6 aprilie 1989, Al. Baciu scrie cu tristeţe despre moartea – survenită în 30 martie, la Baia Mare, în urma unui infarct – lui „nenea Nicu Steinhardt, una din minţile cele mai cultivate ale culturii noastre şi unul din exponenţii cei mai străluciţi şi curajoşi ai obştei scriitoriceşti autentice“ (vol. 2, p. 282). Alexandru Baciu a fost printre puţinii care au intuit destinul postum al monahului-eseist, afirmînd tranşant: „va rămîne cu siguranţă o pagină luminoasă în istoria literaturii noastre contemporane“ (vol. 2, p. 283) – şi aceasta, înainte de a-i cunoaşte Jurnalul fericirii.Mai tînăr cu 4 ani decît N. Steinhardt, care era născut în 1912, Alexandru Baciu i-a supravieţuit acestuia 15 ani. Ultimii ani i-a trăit însă în singurătate şi nefericit, după ce-şi pierduse ambele „familii“: pe Irenne, soţia sa, cu care convieţuise o jumătate de veac, şi colectivul revistei Secolul 20, cu care îşi identificase, vreme de trei decenii, aşteptările şi bucuriile, temerile şi iluziile în lupta cu cenzura, dar şi cu suspiciunea, răutatea şi cu cotidianul anodin. A plecat dintre noi – discret, aşa cum a fost toată viaţa – la un început de iarnă, în decembrie 2004.
Avînd de mers la Bucureşti, mă hotărîsem în sfîrşit să-l vizitez pe prietenul lui N. Steinhardt, după ce, aproape 4 ani, vorbisem cu dînsul doar la telefon. Înainte de plecare, în seara zilei de 8 decembrie, l-am sunat, aşteptînd să-i aud vocea blîndă, domoală, de om bătrîn şi bolnav, cum nu uita să sublinieze în orice convorbire, dar mi-a răspuns un glas tineresc, care, după ce a aflat cine sînt, mi-a spus simplu, parcă fără emoţii: „L-am înmormîntat de două zile!“.
A trebuit, cu regret, să adaug neîntîlnirea mea cu Alexandru Baciu altor două eşuate întîlniri: cea cu C. Noica şi, mai ales, aceea cu N. Steinhardt. Nu i-am căutat atunci cînd trăiau, îi caut acum, în schimb, cu emoţie şi melancolie, dar şi cu o indicibilă satisfacţie spirituală, în cărţile şi în corespondenţa lor.
Cele cîteva scrisori care urmează ni-i relevă pe N. Steinhardt şi pe Al. Baciu aşa cum au fost: calzi, prietenoşi, oameni de bună-credinţă şi de „bunăvoire“.
http://www.observatorcultural.ro/Sub-semnul-lui-Alain-N.-Steinhardt-si-Alexandru-Baciu*articleID_21526-articles_details.html

Paul CERNAT - Exemplar, despre Steinhardt Fie că avem de-a face cu abordări mai tradiţionale, de tip „viaţa şi opera“, sau mai eseistic-interpretative, axate pe o problemă sau pe o idee directoare, monografiile critice de autori încep să revină în atenţie. În obiectiv sînt, mai ales, scriitori în curs de clasicizare, din tînăra generaţie interbelică sau de după 1945, cu o istorie complicată şi o receptare contradictorie.


George ARDELEANU, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, 2009, Bucureşti, 534 p.

În destule cazuri însă, pe traseul autor-receptori-epocă s-a interpus, malign, Securitatea comunistă, distorsionînd deopotrivă biografia, opera şi receptarea. Iar liberalizarea salutară a accesului la arhivele serviciilor secrete constituie un avantaj doar pentru cercetătorii bine echipaţi, instruiţi şi riguroşi, capabili să se orienteze în infernul unui labirint kafkian plin de capcane, cu reguli ce se cer descoperite pas cu pas. Ceilalţi – naivii, neaveniţii – riscă să-şi prindă urechile. Orice biografie presupune o interpretare a datelor pe baza unor scenarii plauzibile, iar biografiile intrate în malaxorul Securităţii solicită o studiere şi o interpretare a însuşi sistemului de supraveghere. E de remarcat, deocamdată, că parte din rezultatele cele mai valoroase le-au adus cercetători din afara domeniului istoric de specialitate. Mă gîndesc, de pildă, la un Stelian Tănase (cel din Anatomia mistificării, dar nu numai) sau la Sanda Golopenţia (în Ultima carte a lui Anton Golopenţia). Ultimul intrat în acest club e George Ardeleanu, lector universitar la Literele bucureştene, a cărui îndelung elaborată monografie despre N. Steinhardt, la origine teză de doctorat, reprezintă o performanţă sub toate aspectele.

Este, înainte de orice, o reinventare a genului monografic în critica noastră postdecembristă. Dincolo de apreciabilul aport documentar inedit (recuperat din arhivele mănăstirii Rohia sau de la C.N.S.A.S.: amplul eseu despre „detestatul“ Gide, varianta confiscată a Jurnalului fericirii), există apoi o enormă detectivistică întru explorarea „istoriei secrete“ din arhivele Securităţii. Autorul vorbeşte mereu, pince sans rire, despre o „hermeneutică a suspiciunii“ şi despre tehnicile de „tip Nouveau Roman“ din notele informative, cu care aruncă în derizoriu formulele unor Nathalie Sarraute sau Alain Robbe-Grillet... Cine oare l-ar putea contrazice? Nu lipsesc revelaţiile negative (dostoievskianul informator Artur, alias Ion Caraion, a cărui delaţiune a dus la confiscarea primei variante a Jurnalului fericirii, apoi Marin Oltescu, alias Alexandru Paleologu, ambiguul Emanuel Vidraşcu – „naşul“ de botez în închisoare al lui N. Steinhardt ş.a.), nici cele pozitive (texte salvate miraculos).


În cazul unui asemenea autor, spectaculos canonizat şi chiar mitizat postum, dificultatea monografierii e multiplă şi presupune un travaliu de ocnaş. Căci, dincolo de competenţele derutante ale „obiectului“ (literatură, filozofie, filozofie politică, drept constituţional, teologie creştină, iudaism ş.a.), abordabile cu instrumente dintre cele mai fiabile şi cu lecturi pe măsură, monograful trebuie să reconstituie credibil şi pe cît posibil expresiv o biografie postbelică aflată permanent sub lupa Securităţii: celor cinci ani de închisoare ai lui Steinhardt li se adaugă patru decenii de urmărire operativă, încheiată la… cîteva luni după moartea urmăritului! Peste 70 de informatori, mulţi proveniţi din lumea literară, plus un număr apreciabil de ofiţeri de Securitate au fost mobilizaţi pe urmele firavului, dar nedomesticitului cărturar evreu convertit în închisoare la ortodoxie şi devenit, din 1980, „monahul de la Rohia“. Or, a reconstitui o biografie multiplu distorsionată de poliţia politică implică o hermeneutică specială şi o devoţiune de-a dreptul steinhardtiană.


Pentru George Ardeleanu, temele gîndirii lui N. Steinhardt se împletesc în mod intim cu tema relaţiei dintre scriitori şi mecanismul represiv; apropiat optzeciştilor braşoveni, autorul a fost el însuşi anchetat la sfîrşitul deceniului nouă pentru acţiuni anticomuniste... O mică parte a lucrării de faţă a apărut acum şapte ani într-o micromonografie de la Editura Aula. Adăugînd la toate acestea substanţiala colaborare la ediţia critică de opere „Steinhardt“ de la Polirom şi un proiectat volum reconstitutiv pornind de la dosarele condamnaţilor în procesul Noica-Pillat, avem deja imaginea unui proiect de cursă lungă ce subîntinde un ethos personal şi o identitate intelectuală. Compoziţia cărţii are un marcat caracter „polifonic“, multiplu focalizat: de la spectaculoasa genealogie a familiei Steinhardt (metodă asumat „reacţionară“!) pînă la derutantele „metamorfoze spirituale“ inter- şi postbelice; de la „teme“ şi „studii de caz“ (Steinhardt şi Dostoievski, Steinhardt şi tînăra generaţie, Steinhardt şi generaţia ’80, întîlnirea dintre Katherine Verdery şi Steinhardt „în oglinzile Securităţii“, avatarurile Jurnalului fericirii) la colaje documentare şi interpretări de dosar; de la excursul ideologic şi istoric (despre conservatorismul burghez şi iudaismul tinereţii, micul „stîngism“ postbelic, cercul clandestin de la Cîmpulung, dedesubturile procesului Noica-Pillat, detenţia, supravegherea permanentă de după ş.a.m.d.) la cel de critică a criticii (splendide insigth-uri privind Secretul scrisorii pierdute, citit sub semnul subversiunii politice şi spirituale).

Despre cărţile pe teme iudaice redactate la sfîrşitul anilor ’30, în colaborare cu Emanuel „Manole“ Neuman (cumnatul şi mentorul său întru conservatorism de la Revista burgheză), ca şi despre cele două studii de drept constituţional, George Ardeleanu spune tot ce poate să spună un nespecialist în materie. Cu modestie, autorul îşi recunoaşte „limitele“ – dar oare ce ar mai fi fost de adăugat? Departe de orice ariditate academică, dar de o seriozitate şi de o acribie informaţională de şcoală veche, dublată de un fin umor al ideii şi al expresiei tacticoase, volumul nu oferă doar o lectură captivantă, ci şi una edificatoare. Autorul a interiorizat, de-a lungul acestor ani de travaliu, o gîndire ideologică, estetică şi teologică plină de riscuri şi de subtilităţi volatile, iar spiritul său critic e mereu subordonat nevoii de comprehensiune. Ceva din înţelepciunea modelului Steinhardt a trecut, firesc, în scrisul şi în atitudinea exegetului său care izbuteşte, iată, să stabilească punţi inclusiv între Humanitas şi Polirom, între „boierii“ şi „oierii“ minţii... George Ardeleanu are perfectă dreptate să vadă în „paradoxurile libertăţii“ o figură a spiritului steinhardtian. Totul e raportat la acestea, în deplin acord cu afirmaţia lui Kierkegaard: „Contrariul păcatului nu e virtutea, ci libertatea“. Dar să-i dăm cuvîntul lui Steinhardt: „A! Paradoxie… nu-i ea cu adevărat formula universală unică (pentru micro- şi macrocosmosul) pe care în zadar a căutat Einstein s-o exprime cuantificat?



Nu e ea trăsătura caracteristică a învăţăturii creştine? Nu ne exprimă ea mai bine decît oricare alta pe noi toţi?“Unele accente referitoare la generozitatea excesivă a lui Steinhardt-criticul faţă de autori minori (de la Brătescu-Voineşti la Al. Căprariu), controversaţi (A. Păunescu) sau aflaţi la început de drum (optzeciştii, întîmpinaţi de călugărul-critic în recenzii jubilative de pe poziţii creştine şi neocriterioniste) puteau fi, desigur, altfel distribuite. Dar nu-i nimic de obiectat aici: dacă pentru Dan C. Mihăilescu În genul tinerilor… este Nu-ul adresat de Steinhardt propriei generaţii, pentru George Ardeleanu „elogiul generaţiei 80“ (cu rezervele de rigoare) este un „nu“ la adresa „gîndirii captive“. Spre deosebire de autorul cărţii de faţă, cred însă că „antimodernismul“ ideologic al volumului de parodii În genul tinerilor… (1934) nu exclude, în planul sensibilităţii estetice, un filomodernism şi chiar un filoavangardism latent al tînărului Steinhardt, eliberat abia în eseul din anii ’80 despre Geo Bogza. Prefer să văd în conservatorismul burghez de tinereţe al scriitorului – critic de pe poziţii liberale şi iudaice al democraţiei, adept al votului cenzitar etc. – o formă, încă una, a libertăţii căreia i-a rămas fidel toată viaţa. Libertatea de a înota împotriva curentului, a curentelor dominante. Căci, în definitiv, atît „trăirismul“, cît şi anarhismele modernisto-avangardiste din anii marii zbînţuieli interbelice sînt, pe o anumită latură, conformisme ale nonconformismului. Adevăratul nonconformist îmi pare a fi Steinhardt însuşi, iar numitorul comun între dandy-ul monden şi frivol (dar… burghez şi conservator) din anii ’30, adept al iudaismului tradiţional (dar izolat în sînul comunităţii sale) şi liberalul postbelic, convertit la românism ortodox şi admirator de pe poziţii creştine al artei de avangardă, este libertatea personală, ostilă oricărei „logici a colectivelor“, dar şi anarhismelor de tot felul, o libertate aflată mereu în orizontul transcendenţei.

O chestiune delicată, abordată admirabil – aceea a convertirii

Pentru George Ardeleanu, Steinhardt pare să joace rolul unei busole. Ea îl ajută, între altele, să echilibreze avenit laicismul optzecist prin fervoarea şi autenticitatea spirituală criterionistă de pe celălalt versant al liberalismului cultural. Pus în faţa unor interpretări creştine extravagante (la O scrisoare pierdută, anumite tablouri ale lui Dali sau Blow up-ul lui Antonioni) sau în faţa unor asocieri frenetice între nume de toată mîna, monograful se întreabă retoric: „nu e cam mult?“. Schimbînd însă oportun „punctul de vedere“ exterior cu cel din interior, tot el explică – deplin convingător – paradoxurile steinhardtiene: unele sînt reflexul unei forma mentis multiplu disponibile, înclinate spre împăcarea contrariilor, altele sînt forme de răspăr intelectual şi de frondă moral-politică. Un exemplu: demonizată de critica postbelică, privită din cele mai diverse unghiuri ca întunecată, teratologică, amorală, lumea lui Caragiale e aşezată de Steinhardt sub semnul împăcării creştin-ortodoxe; nu însă în sine, căci îşi avea păcatele ei, ci prin contrast cu aberaţiile totalitare ce i-au urmat. La fel se explică, în fond, împăcarea scriitorului-monah cu atîţia adversari din trecut.

O chestiune delicată, dar pe care George Ardeleanu o abordează admirabil este aceea a convertirii. Privită cu suspiciune de către unii coetnici ai lui N. Steinhardt (de la Al. Mirodan la Al. Sever şi Norman Manea, pentru care botezul din închisoare ar fi dus la o apropiere de românismul legionar), experienţa în cauză e discutată cu toate argumentele pe masă şi cu o dezarmantă eleganţă: „La urma urmei, de ce nu am fi puţin liberali şi nu am accepta că oricine are dreptul să-şi aleagă ce religie doreşte? Cu precizarea că, dacă acceptăm convertirea lui Steinhardt la creştinism, atunci trebuie să ne dezbărăm şi de triumfalismul celor care nu acceptă convertirile de la creştinism“. George Ardeleanu îi dă, pentru început, dreptate lui Alexandru Sever – adept al iudaismului canonic şi al unei „viziuni logice“ asupra convertirii – atunci cînd afirmă că Steinhardt „a ţinut să înfrîngă de două ori o fatalitate ce-l rînduise în lume drept evreu: o dată ca creştin şi o dată ca român“. Dar adaugă imediat: „Este paradoxal cum viziunea lui Alexandru Sever se suprapune peste cea a lui Nae Ionescu cu a sa celebră butadă despre diferenţa dintre a fi Român şi a fi bun Român, subtil ironizată de Steinhardt“. Într-adevăr, departe de a presupune o „ură de sine evreiască“ (Steinhardt nu şi-a renegat niciodată „sîngele“), departe de a trăda un complex social (familia lui Steinhardt, înrudită cu Einstein şi Freud, era printre cele mai bine situate) convertirea trebuie înţeleasă în misterul ei insondabil. Pe de altă parte e greu ca, în numele împăcării, să acceptăm afirmaţiile lui Steinhardt cu privire la „omenia“ tratării evreilor sub Ion Antonescu. Aici, inclusiv autorul monografiei îşi suspendă judecata.

Oricum, studiul său caleidoscopic, cu o „regie“ complexă şi dinamică, vădeşte o pătrunzătoare înţelegere a paradoxurilor istoriei şi ale fiinţei umane. Apropierea, apoi îndepărtarea lui Steinhardt de Emanuel Neuman are drept corespondent – dincolo de pragul anilor ’40 – îndepărtarea, apoi apropierea de Bellu Silber, trecut şi el prin infernul închisorii. Biografia tatălui – bătrînul inginer Oscar Steinhardt – se numără printre secvenţele cele mai luminoase ale cărţii, aşa cum – la celălalt pol – rămîne greu de uitat figura neagră a lui Caraion, cel pe care închisoarea l-a transformat într-un om mutilat de resentiment. Relaţiile apropiate, dar nu necritice cu Constantin Noica îşi au, şi ele, tîlcurile lor. Pe de altă parte, subtilitatea discuţiilor privind textele lui Steinhardt despre Proust şi Gide, redutabila paralelă cu Dostoievski (afinitatea intimă dintre stareţul Zosima şi „părintele Nicolae“…) sau consideraţiile despre „creştinismul activ“, „jovial“ şi „liberal“, ostil ascetismului bigot şi utopiilor logice, sînt doar cîteva momente de graţie hermeneutică ale cărţii. Biograful, istoricul literar, cercetătorul mecanismelor represive, analistul ideologic, comentatorul teologic, criticul cooperează într-o naraţiune monografică plauzibilă şi seducătoare, pendulînd mereu „între viaţă şi cărţi“ şi avînd în centru un personaj greu de uitat. E de presupus că partea invizibilă a biografiei intime a lui Steinhardt va fi recuperată într-un volum viitor, unde va fi valorificată enorma cantitate de material documentar din arhivele C.N.S.A.S. (numeroase documente-revelaţie sînt reproduse în bogata secţiune de „Addenda“).



Nec plus ultra, monografia lui George Ardeleanu stă pe acelaşi palier valoric cu tomul lui Florin Ţurcanu despre Mircea Eliade. O carte-eveniment pe care N. Steinhardt o merita şi de care critica noastră literară – ca şi istoria intelectuală – avea nevoie.

Tanarul Steinhardt sau o aparare a libertatii
Ca si in cazul lui Mihail Sebastian, posteritatea lui N. Steinhardt este marcata dramatic de momentul in care propriile sale contributii sunt editate: asemeni autorului lui De doua mii de ani, monahul de la Rohia este restituit tardiv unei epoci, iar paradoxurile fecunde ale profilului sau intelectual sunt evidente abia acum, dupa aproape doua decenii de la disparitia sa. Departe de a fi vocea unei singure carti (chiar daca aceea are timbrul capodoperei, cum este Jurnalul fericirii), N. Steinhardt propune un tip de dinamica ideologica si de scriitura care il individualizeaza in cadrul timpului sau.

Caci seria de Opere de la Polirom are capacitatea de

a recupera un intreg strat pe care il puteam pana acum intui, dar nu analiza. Dubla cenzura biografica si intelectuala (perioada de detentie este anticipata de o nu mai putin dramatica moarte civila in epoca legislatiei rasiale) poate fi raportata la economia textelor. Restituirea contributiilor din reviste precedand anul 1947 este, asadar, capitala in ordinea clarificarii identitatii a doua intervale: postbelicul tarziu (1935-1940), pe de o parte, si epoca de libertate inselatoare ce urmeaza lui 23 august 1944, pe de alta parte.

In fiecare dintre aceste momente, silueta lui N. Steinhardt nu se confunda cu aceea a contemporanilor sai. Se poate argumenta ca vocatia iconoclasta a celui ce alegea, in regim comunist, drumul Rohiei este anticipata de criticismul insurgent al celui care refuza, in numele libertatii, masificarea totalitara. Editia de "Articole burgheze" reda spatiului autohton pe unul dintre putinii intelectuali care, reluand o sintagma memorabila a lui lie Halvy, a traversat cu demnitatea moderatiei politice "era tiraniilor". Ratacirea intelectuala a fost neutralizata de bunul-simt al echilibrului constitutional. Dupa jumatatea de veac de la abolirea Regatului, pasiunea aparent donquijotesca a lui N. Steinhardt apare ca parte din marele trunchi al libertatii.

Un " burghez" fata cu revolutia

Primul Steinhardt, cel de dinainte de 1940, este legat de o tentativa ratata, dar nu mai putin nobila, de resurectie a liberalismului clasic ca ideologie a individualismului creator. In planul criticii, ca si al campaniei de idei, tanarul N. Steinhardt provoaca prin afisarea, ostentativa, a unei duble arme, a ironiei si increderii in virtutile guvernamantului liberal-clasic. Cel ce parodiaza in " genul tinerilor" nu este mai putin serios decat intelectualul ce se alatura lui G. Strat in efortul de a refonda identitatea liberala in mediul romanesc. Paradoxul decalajului istoric este sesizabil aici: in acelasi timp in care "tanara generatie" este divizata in functie de axele radicalismului totalitar, N. Steinhardt se apropie, gratie revizitarii clasicilor, de un teritoriu pe care il vor coloniza, in anii de dupa 1944, Hayek si Mises. Rezerva fata de tiranie este justificata, in chip liberal-clasic, de tagaduirea valorii colectiviste in politica.

Paradoxul evocat este inseparabil de educatia constitutionala pe care tanarul Steinhardt si-o asuma, ca parte a identitatii sale intelectuale. Distanta dintre vulgata juridica a epocii interbelice si radicalismul libertar al sau nu poate fi ignorata - acolo unde lectura pozitivista va legitima cautionarea succesivelor lichidari ale libertatilor, vocea lui N. Steinhardt propune ca punct de articulare al oricarei viziuni asupra institutiilor constitutionale drepturile naturale, echilibrul si traditia occidentala. Admiratia fata de Benjamin Constant si de doctrinarii francezi il apropie de o linie liberala a conservatorismului angloamerican, dar si de un Aurelian Craiutu, in campul cultural de la noi. Refuzul de a accepta barbaria in numele Legii anunta, in cazul lui N. Steinhardt, propria traiectorie postbelica si detentia.

In definitiv, intr-un veac care aspira sa fie unul al Revolutiei, doctorul in drept ramane fidel unei "reactionare" viziuni "burgheze". Caci efemera Revista burgheza este, lasand la o parte verva parodica a unor texte, un manifest ce nuanteaza peisajul de idei interbelic. Atunci cand privim tiranofilia ca fiind dominanta in anii de pana la 1938, ignoram potentialul unor cercuri ce avanseaza o alternativa la gramatica colectivista. Oricat de marginala, reflectia liberala interbelica exista, iar gruparile din jurul Revistei burgheze si mai apoi al Libertatii sunt o proba irefutabila. Decalogul "burghez" al tanarului Steinhardt este cel in numele caruia martorul din procesul Noica-Pillat va refuza sa devina un instrument al terorii. Nobletea intransigenta a moderatiei si tagaduirea colectivismului mutilant sunt marcile unei optiuni pe care o vom regasi structurandu-i destinul.

Liberal-conservator, junimist si lovinescian, tanarul N. Steinhardt configureaza un canon ale carui repere sunt preponderent britanice si franceze. Elogiul criticului E. Lovinescu este si elogiul Istoriei civilizatiei romane moderne: unitatea dintre junimism si lovinescianism este refacuta, gratie presiunii unui colectivism proteic. A fi burghez, in acest moment al deciziilor etice, presupune, deloc paradoxal, un curaj suicidar. Din trunchiul textelor Revistei burgheze se desprinde si cel mai important document intelectual pe care il lasa posteritatii acest prim Steinhardt: vastul eseu din 1937, "Liberalism", indica, dincolo de orice ambiguitate, maturitatea unei viziuni si capacitatea de premonitie ideologica.

Este N. Steinhardt un "reactionar"? Textul din 1937 o dovedeste, definitiv. Mai aproape de monarhia din Iulie decat de democratia votului universal, afinitatile sale elective il situeaza in pozitia delicata de a se raporta demistificator la dogmele modernitatii. Insurgenta si iconoclasta, inscrierea socialismului in vecinatatea democratiei si corporatismului este o marca a temeritatii.

Doar in aparenta desuet, junimismul liberal al lui N. Steinhardt anunta, in filigran, un nou spirit al timpului. De la regimul reprezentativ pana la libertatea individuala, un set de valori este refuzat, in numele Revolutiei. Fie ea comunista sau fascista. Revolutiile nationale sau sociale ataca temeliile unui guvernamant limitat, dar ferm, temelii pe care reflectia politica a tanarului N. Steinhardt le priveste drept capitale. S-ar putea imagina, intr-un seminar de istoria ideilor, o lectura contrastiva a "Liberalismului" sau si a Revoltei maselor - numitorul comun este dat de un simt melancolic al prabusirii unei lumi. Viitorul este al maselor. Individul se va replia catre interioritate sau va fi exterminat.

In pragul lumii noi

N. Steinhardt revine in presa romaneasca dupa august 1944. Departe de fi o simpla continuare a unei cariere interbelice, acest ultim act este marcat de o gravitate ce se dovedeste profetica. Esopismul la care invita cenzura nu poate insela. Anii dintre 1944 si 1947 marcheaza tranzitia catre un liberalism al angajarii etice. Tragedia secolului inceteaza, pentru N. Steinhardt, sa mai fie doar o referinta academica. Odata cu Holocaustul, ceva din ecuatia omenescului se schimba definitiv. In aceasta abordare, nu evreitatea va conta, ci umanismul ale carui radacini sunt cele interbelice.

Ca multi dintre contemporanii sai, N. Steinhardt este dominat de un imperativ al urgentei examenului colectiv. Colaborationismul, suferinta, genocidul invita la un tip de formulare din care ambiguitatea sa fie eliminata, programatic. Imaginile lagarelor eliberate de trupele aliate nu este o nota de subsol, ci debutul unei noi istorii europene. Ca si la un Primo Levi, revelatia mortii tehnologice pune in cauza asezarea firii umane insesi. Auschwitz devine un nume al secolului insusi, cel care sfasie si convoaca spirite. Tranzitia de la liberalism la asumarea memoriei intervine organic. Holacaustul o precipita, in cazul lui N. Steinhardt, si nu numai. Vedere din Auschwitz (datand din 1945 si publicat in Victoria) este dedicat, simbolic, celor care nu isi pot imagina suferinta umana.

Anatomia Raului si a pactizarii cu acesta este una dintre temele ce definesc identitatea intelectuala a tanarului N. Steinhardt, cel de dupa 1944. Lectura unei biografii de Stefan Zweig, Castellio impotriva lui Calvin, poate fi citita ca o mise en abame a secolului insusi. Intre tiranie si libertatea spiritului, optiunea lui N. Steinhardt este una exprimata cu patetism. Teocratia devine un loc ideal al dictaturii moderne, iar Geneva lui Calvin un laborator in care se pot intrevedea tragediile viitoare. (Destinul lui Zweig insusi este parte din aceasta graduala dezvrajire ce urmeaza anului 1918. De la Viena la solitudinea suicidara a exilului brazilian traseul sau il aminteste pe acela al atator europeni.)

Elogiul libertatii este prezent in textul din 1946. Inca o data, taietura profetica devine evidenta, retrospectiv. In palimpsestul genevez, N. Steinhardt citeste un rau modern. Tirania moderna este o ideocratie. Doar ca locul cartilor sfinte este luat de religiile politice ale unei lumi desacralizate. Un fanatism secular se intinde, iar la capatul liniei se afla insusi liberticidul:

"Examinarea calvinismului arata unde risca sa ajunga puterea atunci cand un om sau un partid este lasat s-o exercite dupa conceptia lor unica, dupa credinta ca viata, toata, poate fi cuprinsa in cadrul explicativ al unui singur adevar. Ferindu-ne de aceasta permanenta tendinta a spiritului uman, nu vom cadea nici in excesul contrar, acela de a da libertatea pe mana adversarilor ei, din lipsa de pricepere si de aparare. Libertatea nu e o notiune abstracta. Ea constituie un regim cu legile lui, menite s-o asigure cu eficacitate impotriva numerosilor ei dusmani. Libertatea nu e numai un ideal, ci si o posibilitate, cu conditia sa stim s-o organizam si s-o pazim."

Opere complete Steinhardt

Metrologia lecturii
de Cosmin Ciotloş

Care e distanţa corectă dintre primul şi ultimul N. Steinhardt? Această interogaţie, reactivată acum, la începutul seriei de autor pe care i-a ...
mai mult...

N. Steinhardt
In atentia tinerilor poeti debutanti