Steinhardt[v=]

Rezumarea primului mesaj :

NICOLAE  STEINHARDT-
12]De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens.
11]Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.
10]Prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat.
9]Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
8]Biruinta nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.
7]Daca nu putem sa fim buni, sa incercam sa fim macar politicosi.
6]Trebuie să avem mintea aspră şi inima blîndă.
5]Dumnezeu iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea.
4]Credinta ne da bucurie pentru ca ne pune brusc de acord cu ce este real.
3]Prin cuvinte oamenii isi comunica idei, sentimente, informatii. Si acel extaz in fata binelui, frumosului si adevarului care nu-ti ingaduie sa taci.
2]Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc
1]Prieten se numeste acel om care te ajuta fara ca verbul a ajuta sa ie urmat de un complement circumstantial de timp, de loc sau de mod.

BIFURCATII. Lungul drum al Damascului
Liviu ORNEA

Cred ca, dincolo de indiscutabilul sau har de scriitor, Nicolae Steinhardt este atit de iubit si pentru ca s-a convertit. El reprezinta „evreul bun“, cel care a vazut si a inteles. E un caz aproape singular Steinhardt. Arareori sint convertitii acceptati atit de pe de-a-ntregul de cei in rindul carora intra: persista, de obicei, macar o umbra de suspiciune asupra sinceritatii convertirii, asupra asumarii ei depline (situatia maranilor spanioli e elocventa). Steinhardt e unul dintre foarte putinii, cel putin in cultura romana, care a reusit sa convinga: a fost nu doar acceptat, a fost crezut. Si mai important: a fost iertat de vina de a fi fost, intii, evreu. Contraexemple stau, oricind, la indemina.

Botezul
Acest eveniment înlătură "orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire" (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, "spre a da botezului un caracter ecumenic" (cf. Jurnalul fericirii).
Jurnalul fericirii
Episodul dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. "Jurnalul fericirii" este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.
Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.
Nicolae Steinhardt si rasismul
Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce priveşte trista aderenţă a autorului la ideile legionare ale intelectualităţii perioadelor interbelică şi a deportărilor in Transnistria: "Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar - cum să spun'? -nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceavă, harţă: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.
Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o niaidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă."
Eliberarea
Este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii.
Reluarea activităţii literare
După 1964, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenţească etc. În urma acestor colaborări vor rezulta mai multe volume de eseuri şi critică literară: "Între viaţă şi cărţi" (1976), "Incertitudini literare" (1980, care primeşte Marele Premiu al Criticii literare).
Perioada de mănăstire
După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Maramureş. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire.
În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe, povăţuieşte pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.
Moartea
În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: "Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele". Iar Părintele Mina îi răspunde: "Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum".
Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare căteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.
În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.
La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist.

Nicolae Steinhardt (n. 1912 - d. 1989) a fost doctor în drept constituţional, scriitor, publicist şi critic literar, originar din Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creştină în închisoarea de la Jilava, îşi va lua numele de fratele Nicolaie, şi se va călugări după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice din literatura română, Jurnalul fericirii.
Viaţa
29 iulie 1912 se naşte în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă şi cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul război mondial, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea militară.
Studiile
Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala "Clementa"), şi ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ş.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: "decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e" (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Îşi ia bacalaureatul în 1929.
După 1929 frecventează cenaclul literar "Sburătorul" al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.
Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.
Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră "până la botez, evenimentul cel mai de seamă" (Jurnalul fericirii, p. 121).
Începutul activităţii literare
În 1934 publică,sub pseudonimul Antisthius - inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic În genul ... tinerilor, în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, iar în 1937 Illusion et réalites juives. Ultimele două lucrări sunt realizate în colaborare şi sub influenţa lui Emanuel Neuman.
Între anii 1934-1935 publică diverse articole la Revista burgheză.
Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.
În 1939 revine în ţară şi începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acţiunii de "purificare etnică" declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944).
Din 1944 revine la "Revista Fundaţiilor Regale" depunând o intensă activitate publicistică şi critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunţ al lui George Călinescu. În acelaşi timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea şi Viaţa românească. Printre scriitorii săi favoriţi se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.
După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.
Arestarea
În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de "crimă de uneltire contra ordinii sociale".

Inchisoarea lui Steinhardt
Dosarul de penitenciar arata ca temnita i-a scurtat viata. Ieri ar fi trecut de 95 de ani.

Romulus Bucur, O noua lectura a lui Steinhardt
Avem, în cartea de faţă*, o nouă interpretare a operei lui Steinhardt, ceea ce nici nu pare prea greu, de vreme ce e a doua abordare de dimensiunile unei cărţi.Ideea centrală a ei, apartenenţa la generaţia 27 este pe deplin probată, chiar dacă, pentru un cititor atent al lui Steinhardt, numărul referirilor elogioase la Noica, Cioran, Eliade, ca şi datele biografice, ar putea face ca acest lucru să constituie o evidenţă uneori, lucrul cel mai greu de demonstrat îl reprezintă tocmai evidenţele.
N. Steinhardt, ni se spune, „se numără printre personalităţile situate pe sprânceană de către cititori în cercul select al scriitorilor ce nu au, deocamdată, parte de detractori” (p. 12) şi acest lucru reprezintă o constatare corectă, incontestabilă, cu rezerva lui deocamdată, care dezvăluie fie o proastă părere despre natura umană, sau e o avertizare asupra unor neîntîrziate represalii, în cazul în care orice gest de manifestare a unei rezerve faţă de maestrul asumat pînă la capăt de către discipol ar putea fi interpretat drept denigrare, atac etc.
Lucrul acesta se vede în poziţia faţă de Marta Petreu, care i se pare a lansa o ipoteză „bizară şi nepotrivită” despre Eugen Ionescu (p. 18), rezerva autorului sugerînd dezavuarea unei anumite direcţii interpretative, iar respingerea are loc mai degrabă cu acuzaţii decît cu argumente, părînd a reflecta mai curînd o poziţie de grup (ideologic) v. textul lui Sorin Lavric, Feţele Martei Petreu, «Idei în dialog», nr. 4 / 2006. De asemenea, alăturarea Martei Petreu şi a Alexandrei Laignel-Lavastine, în aceeaşi notă (108) şi pe aceeaşi pagină (106) poate părea cel puţin tendenţioasă.
Atunci cînd e în dezacord cu un autor, nu-l citează pînă la capăt (cu menţionarea paginii) – şi dăm din nou exemplul Martei Petreu, cu observaţia că nu e de recuzat ideea de interpretare generală a cărţii, dar aceasta poate fi uşor confundată cu o preconcepţie, cu o interpretare gata făcută. De asemenea, atunci cînd e vorba de cartea lui G. Ardeleanu, referirile sînt sumare şi neargumentate (p. 104, n. 65): „Curioasă argumentaţie…”
Se mai pot face observaţii; ne limităm la două, una de redactare, notele sînt puse la finalul cărţii, ceea ce face urmărirea lor destul de anevoioasă şi o mică inexactitate / imprecizie de formulare: [N. Steinhardt] „moare, făcând un infarct în drum spre Bucureşti” (p. 15). Autorul surprinde corect (pp. 12-13) trăsăturile creaţiei steinhardtiene, cu rezerva formulei „scriitor creştin”, care ni se pare reducţionistă: Steinhardt a fost, pe lîngă scriitor creştin, şi scriitor român, şi scriitor evreu, şi, în general, scriitor pur şi simplu şi e de văzut dacă una din aceste ipostaze o înlătură pe alta – personal, nu cred acest lucru. Pe de altă parte, dimensiunea evreiască a operei (şi vieţii) lui Steinhardt este ocultată: vehementa Epistolă despre convertire a lui Alexandru Sever («Apostrof», VIII, nr. 9 (88) / 1997, pp. 12-24) nu este menţionată, deşi probabil că îi este cunoscută (Ioan Pintea, care pare a fi mentorul autorului, o pomeneşte în Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Piteşti, ed. Paralela 45, 2007, p. 51).
Avem de-a face cu o personalitate complexă, care şi-a găsit împlinirea în religia creştină şi în monahism, dar mi se pare o exagerare să subordonăm acestui fapt tot restul operei; mai degrabă, e vorba de imaginea unui arbore, cu o rădăcină, dar şi cu crengi divergente pornind de la un trunchi, crescut din rădăcina respectivă; a susţine întîietatea uneia sau alteia mi se pare o problemă de opţiune personală.
Cartea aduce în prim plan o viziune nu tocmai potrivită pentru abordarea literaturii ca literatură – din nou, problemă de opţiune:
„Dincolo de canonul rigid, care înregistrează mai degrabă structurile în care dospeşte textul, decât jocul halucinant al sensurilor posibile, critica şi eseistica lui Steinhardt funcţionează ca un ochi neobosit, cu un entuziasm ce pare conectat la un generator etern” (p. 13) ca să nu mai vorbim de faptul că, din punctul de vedere al teoriei literare, fraza de mai sus suferă de o anumită obscuritate.
În capitolul Duhovnicul trăirist (majusculele şi cursivele cu greu pot distinge un capitol de un subcapitol), menţionează „desele momente de exaltare steinhardtiană, atunci când vine vorba de generaţia ’27” (p. 15), ca şi „de bucuria de a face parte dintr-o aşa-zisă ’generaţie trăiristă’” (p. 15); probabil că explicaţia lui Matei Călinescu, referitoare la Mihail Sebastian şi aceeaşi generaţie ’27 şi relaţiile din interiorul acesteia se aplică şi aici: e vorba de „un anume cult familiar al prieteniei dincolo de ideologie, care a înflorit într-o atmosferă de frivolitate sofisticată (o frivolitate, s-ar putea spune, sub spectrul catastrofei de a cărei apropiere puţini erau conştienţi), frivolitate care era apanajul unor oameni foarte inteligenţi într-un colţ uitat de Europă, într-o cultură predominant provincială, cu o mică (deşi extraordinar de talentată) elită” (Generaţia 1927 în România: Opţiuni ideologice şi relaţii personale, în Sebastian sub vremi. Singurătatea şi vulnerabilitatea martorului, Caiet Cultural ( al revistei «Realitatea evreiască», Bucureşti, Universal Dalsi, f. a., p. 12)
Întrebarea pe care şi-o pune (retoric, pentru că întreaga carte îi răspunde) e dacă „dincolo de ’norocul şi onoarea’ de a le fi fost contemporan, nu cumva avem de-a face cu o adevărată obsesie a memorialisticii steinhardtiene, care este această generaţia – instituţie, prin vitraliile căreia răzbat polifonice evanghelii ale paradoxului” (p. 15); deranjează în citatul anterior stilul bombastic, ca şi o curioasă formulare ce încheie paragraful: „devin adevărate clişee, ori mai bine spus, elemente de recurenţă în discursul steinhardtian” (ibid., loc. cit.)
O altă posibilă pistă de discuţie, pe care n-o dezvoltăm aici ar fi următoarea: elementele negative ale ideologiei / acţiunii generaţiei ’27 nu există, sau sînt escamotate / minimalizate? Nu pot fi ele deduse din premisele enunţate, ca o consecinţă, nu generală, dar totuşi prezentă?
Cuplul viaţă-cultură, i. e., angajamentul existenţial total, în măsura în care e greşit, poate compromite şi opera / receptarea acesteia. Iar a contraargumenta cu angajamentul de partea ideologiei opuse, comuniste, al altor scriitori / intelectuali, presupune un proces de intenţie: de unde ştim dacă acela care face rezerva în cauză nu şi-a luat / îşi ia distanţa necesară şi faţă de celălalt extremism, cu alte cuvinte dacă nu cumva avem de-a face cu critica unui extremist de către altul?
În ceea ce priveşte dezacordul (unicul, după cum s-a şi semnalat) cu Steinhardt, asupra vocaţiei monahale a lui Eliade, există o sursă din interiorul generaţiei care i-ar fi dat dreptate acestuia din urmă: Constantin Noica şi splendidul eseu, Cei şapte paşi ai lui Buddha. Un înţeles pentru destinul lui Eliade, («Viaţa Românească», LXXVIII, nr. 5 / mai 1983, pp. 52-59), pe care, dacă nu-l citează, probabil că nu l-a citit; în acelaşi număr, găsim şi un text de N. Steinhardt, deci e imposibil ca el să nu fi cunoscut textul noician.
Pînă la urmă, avem, într-o carte de 130 de pagini (cu tot cu cuprins, prefaţă şi postfaţă) o binevenită precizare asupra apartenenţei lui Steinhardt la una din cele mai vii, din cele mai discutate generaţii din cultura română.


* Adrian Mureşan, Hristos nu trage cu ochiul. N. Steinhardt & Generaţia ’27, Cluj-Napoca, Editura „Limes”, 2006.

Masca de fier de pe chipul unei biografii (SERENELA GHITEANU)

Evreul Steinhardt si bestsellerurile credintei crestine "Trei volume noi descriu martiriul evreului convertit la ortodoxie, printre care se remarca "Eseuri despre iudaism".

N. Steinhardt - inedit: Autobiografie

NICOLAE  STEINHARDT-
12]De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens.
11]Poate că definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.
10]Prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat.
9]Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
8]Biruinta nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.
7]Daca nu putem sa fim buni, sa incercam sa fim macar politicosi.
6]Trebuie să avem mintea aspră şi inima blîndă.
5]Dumnezeu iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea.
4]Credinta ne da bucurie pentru ca ne pune brusc de acord cu ce este real.
3]Prin cuvinte oamenii isi comunica idei, sentimente, informatii. Si acel extaz in fata binelui, frumosului si adevarului care nu-ti ingaduie sa taci.
2]Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc
1]Prieten se numeste acel om care te ajuta fara ca verbul a ajuta sa ie urmat de un complement circumstantial de timp, de loc sau de mod.