Levi[v=]

Primo Levi si tragica sa poveste

Un roman-marturie

Cartea italianului Primo Levi Mai este oare acesta un om? (1947, 1956)
este inca o marturie despre infernul lagarelor de exterminare. Italian
evreu, Primo Levi s-a nascut in 1919 la Torino, unde si-a facut si
studiile, absolvind Facultatea de chimie, o traditie de familie.
Profesiunea avea sa-l scape, la inceputul ultimei ierni in lagarul de
la Auschwitz, de ger, la adapostul laboratorului de chimie.

Retinut initial in lagarul de la Carpi-Fossoli, Primo Levi este
deportat ulterior la Auschwitz, alaturi de mii de italieni, redusi la
numerele cuprinse intre 170 000 si
180 000. Cele traite aici sint relatate in Mai este oare acesta un om?,
dar exista si o continuare, Armistitiul (1963), in care autorul
povesteste drumul de intoarcere prin Polonia, Rusia, Romania, Ungaria,
Austria.
Scrisa la persoana I, redactata la doi ani dupa experienta
Holocaustului, cartea de fata e mai degraba un jurnal decit un roman.
De altfel, ultimele zile de ianuarie petrecute in lagar sint o
insiruire de amanunte descriind haosul, pustietatea, prin ochiul
supravietuitorului.

Scrierea sa, fragmentara, va rezista nu datorita calitatilor literare
(notabile, uneori), ci datorita faptelor. Stilul lui Levi este foarte
exact, foarte clar. De la prima pagina pina la ultima, totul este o
aglomerare de fapte, de amanunte care nu vor decit sa restituie o
imagine exacta a lagarului. Autorul se lanseaza rareori in reflectii.
In schimb, ne lasa pe noi sa reflectam asupra conditiei umane.
Scrierea lui Primo Levi s-a nascut, asa cum marturiseste autorul, din
„nevoia de a le povesti celorlalti, de a-i face si pe ceilalti
partasi“. Ei trebuie sa aiba o imagine cit mai exacta a lagarului,
nedeformata de sentimentalisme sau de reflectii pline de reprosuri: „Ea
n-a fost scrisa cu intentia de a formula noi capete de acuzare, ci mai
curind ar putea furniza date pentru un studiu nepartinitor privind
unele laturi ale sufletului omenesc“ (prefata autorului). Scriitorul
trebuie sa aduca lumii, impreuna cu semnul imprimat in carne,
„groaznica veste despre ceea ce la Auschwitz a putut face sufletul
omenesc din om“.

Lagarul e o casa a mortii. Ca „de aici nu se iese decit pe cos“ devine
o certitudine pentru cei aflati inauntru, certitudine pe care „numerele
mici“, veteranii, o impartaseau noilor veniti. Prima grija a lagarului
este de a-i deposeda de tot ce au. Inclusiv de identitate. Ca orice
sistem, lagarul a impus uniformizarea. Detinutii au devenit o masa
organizata, uniforma. Capete rase, lasate in jos, vesnic asteptindu-si
rindul, la supa, la haine zdrentuite, la bocanci cu talpa de lemn:
„Cind am sfirsit, am ramas fiecare in coltul nostru fara sa indraznim a
ridica ochii unii la altii. N-avem oglinda sa ne privim, dar
infatisarea noastra ne statea inaintea ochilor, reflectata intr-o suta
de fete livide, pe chipul a o suta de marionete mizere si sordide“ (p.
33). Singurul lucru care ii deosebeste este numarul tatuat pe piele.
Autorul nostru a ramas Primo numai pentru citiva prieteni italieni.
Pentru SS-isti nu reprezenta decit 174.517 Levi – Hundert
Vierundsiebzig Fünf Hundert Siebzehn (cum in echipa lui mai erau 3
Levi, era vital sa retina mecanic pronuntarea numarului sau).

Sistemul a reusit atit de bine sa stearga identitatea detinutilor,
incit autorul nu se mai vede pe sine ca fiinta umana: „lagarul e o
masina uriasa care transforma oamenii in animale“ (p. 58). Selectiile
periodice pentru camera de gazare de la Birkenau ilustreaza clar
stergerea identitatii si involutia umana: trecind goi, cu hainele in
mina, prin fata ofiterului SS, evreii parcurg acelasi drum al
sacrificiului aleatoriu pe care il parcurg animalele in preajma unei
sarbatori: sacrificatul e ales intotdeauna la intimplare.
Nu poti supravietui in lagar daca nu iti impui sa cobori la statutul de
animal. Altfel spus, pentru a supravietui trebuie sa existe o vesnica
adaptare a individului. Corectii nu supravietuiesc mai mult de trei
luni, „pierd cursa“. Acestia sint „numerele mari“, „musulmanii“, noii
veniti in lagar, care nu stiu si nici nu au timp sa se adapteze. Toti
isi indeplinesc ordinele primite, nu isi maninca decit ratia. Sfirsesc
la gazare, urmind „cursul pina la capat, firesc, asemenea riurilor care
se varsa in mare“.

Furtul devine un act vital, ca oricare altul, „ca respirarea sau ca
mincarea“. Fara o dezumanizare rapida risti sa sfirsesti la citiva
kilometri, la crematoriul al carui fum, devenit tot mai dens, le
aminteste tragedia lor. Solutia: „sa inabusi orice demnitate si sa
stergi orice licarire de constiinta, sa intri in arena ca o bruta
impotriva altor brute, sa te lasi condus de nebanuitele forte
subterane“. Nu merita sa-ti faci prieteni din rindurile noilor veniti.
Ei sint in trecere. Nu au „cunostinte ilustre in lagar... nu cunosc
nici o modalitate noua de a se aranja“.
Pentru a obtine salvarea, in lagar exista modele. Alfred L, nume
cunoscut in cercurile industriale, marturiseste autorul, e metodic, isi
pastreaza tinuta curata cu sacrificii in circumstantele vitrege. Dar
merita: scopul lui este sa se deosebeasca de masa si sa fie remarcat.
La rindul lui, Elias „a supravietuit distrugerii exterioare pentru ca
fizic e indestructibil, a rezistat nimicirii interioare pentru ca e
dement“. El este exemplarul cel mai potrivit pentru acest mod de viata,
spune Primo Levi. Un al treilea model de urmat este Henri. Inteligent,
cult, considera ca atuurile sale sint induiosarea, furtul si invirteala.

Lagarul este un sistem foarte bine pus la punct, cu legi, cu
interdictii. Prima parte a cartii vorbeste tocmai despre adaptarea la
acest sistem. Dupa o calatorie chinuitoare cu trenul, sint adusi cu un
camion la Auschwitz. Nu au baut apa de patru zile. In camera in care
sint „cazati“ exista un robinet, insa cu interdictia: Wassertrinken
verboten. Iata cum mitul lui Dedalus e refacut in contemporaneitate:
„Ce sete ne e! Susurul usor al apei din radiatoare ne face sa turbam:
de patru zile n-am pus apa in gura. Si totusi e un robinet: deasupra un
anunt, pe care sta scris ca e interzis sa bei, deoarece apa nu este
potabila“. Apa nu este potabila, intr-adevar. Vor afla in curind ca
singurul lichid permis este supa zilnica.

Cartea ne arata pe tot parcursul ca nimic nu este lasat la intimplare
in lagar. E un spatiu inchis, foarte bine delimitat. Totul este
delimitat. Chiar si baracile, cladirile, se inscriu intr-o ierarhie:
baraca 7 e rezervata pentru Prominenz (aristocratie), baraca 47 pentru
Reichsdeutsche (arieni nemti). La fiecare opt baraci pentru Häftlinge
(detinuti) exista o baraca pentru dusuri si latrine (obsesia nemtilor
pentru curatenie nu este o gluma). In lagar se afla pina si un bordel,
baraca 29, Frauenblock, cu detinute poloneze, rezervat numai pentru
Reichsdeutsche.
Sint ritualuri care trebuie indeplinite zilnic: sa-ti faci patul, sa-ti
ungi sabotii si mai ales sa te speli. Da, nemtii au mania curateniei si
a igienei corporale. Ca in orice sistem, nu pot lipsi lozincile.
Incaperea ce tine loc de dus e pictata cu pilde, cu lozinci pro-igiena,
cu sfaturi pentru detinutul care vrea sa-si prelungeasca viata. Un
paduche enorm, pictat in rosu si negru, apoi cuvintele: Eine Laus dein
Tod (Un paduche-i moartea ta).

Detinutii isi re-creeaza o lume, o noua lume, copiind atitudini din cea
lasata afara. De aici si existenta Bursei, a comertului cu piine, cu
linguri, a schimbului piine/supa... La Bursa, o tigara valora mincarea
pe o zi.
Lagarul e un Turn Babel. Un amestec de limbi. Aici sint masati
italieni, polonezi, francezi, romani transilvaneni, greci etc. Singurul
lucru comun al celor aflati in lagar este etnia, nu limba. Nu toti
vorbesc idis, de unde dispretul celorlalti pentru evreii italieni:
majoritatea „avocati si doctori... ai de lasa sa li se fure piinea si
incaseaza palme de dimineata pina seara – pina si evreii polonezi ii
dispretuiesc pentru ca nu vorbesc idis“. Din o suta de mii si ceva au
ramas patruzeci.
La urma, printre supravietuitori – Primo Levi, el insusi. Cartea sa – o marturie cutremuratoare.


http://www.observatorcultural.ro/Un-roman-marturie*articleID_10381-articles_details.html

Levi, SUPER propunere pentru Gigi! Vrea un mijlocaş care dă goluri pe bandă rulantă, e VEDETĂ în Israel şi e ieftin! AŞA arată "11"-le perfect pentru titlu!

PROZA. Primo LEVY, Armistitiul

Dupa Mai este oare acesta un om?, publicat anul trecut, Editura Polirom continua editarea operei lui Primo Levi cu Armistitiul, aparut pentru prima oara la noi (in timp ce Mai este oare... aparuse intiia data in 1973, la Editura Univers). Firul epic din Armistitiul continua povestea lui Primo Levi, evreu italian (este vorba de o scriere autobiografica), proaspat eliberat din Buna-Monowitz, un sublagar al Auschwitz-ului, de aceasta data subiectul constituindu-l relatarea lungului drum catre Italia natala.

Mai mult decit simpla descriere a lunilor ce preceda intoarcerea acasa, Armistitiul are in subtext si recistigarea subtila a umanitatii si a sinelui (titlul traducerii in engleza a cartii este, foarte elocvent, The Reawakening), pierdute in zilele si lunile petrecute in lagar („E greu sa distrugi omul, aproape tot atit de greu cit sa-l creezi: n-a fost usor, n-a durat putin, dar voi ati reusit sa o faceti“ – sta scris in Mai este oare...). Aceasta reumanizare a individului, coborit de catre masina de exterminare germana la rangul de sclav sau chiar mai jos (perversitatea „cauzei“ devenita de fapt efect: evreul inchis in lagar ajunge practic sa capete imaginea evreului din propaganda nazista, imaginea de Stinkjude, asupra careia insa nu are absolut nici un control si de care nu este citusi de putin vinovat – aceasta este una dintre temele din Mai este oare..., dar care poate fi regasita pe alocuri si in Armistitiul) are loc incet si subtil, fiinta de dinaintea tragediei nefiind practic niciodata (re)cistigata pe deplin („Dar numai dupa luni de zile a disparut obiceiul meu de a merge cu privirea in pamint, de parca tot cautam ceva de mincare sau de virit repede in buzunar pentru a-l vinde pe piine; si nu a incetat sa-mi revina, la intervale cind foarte scurte, cind rare, un vis plin de spaima“).

Acest proces fragil, gata oricind sa se naruie, dar in ciuda acestui lucru capatind cu fiecare pagina tot mai multa substanta, se obiectiveaza si in aceea ca textul in Armistitiul pare elaborat cu mai multa acribie; Levi nu mai scrie doar pentru a lasa mostenire posteritatii grozavia experientei din lagar, asa cum parea a face in Mai este oare..., ci pare a-si fi descoperit si vocatia propriu-zis scriitoriceasca. Nu este vorba deci doar de literatura memorialistica, ci de ceva mai mult: memoria este filtrata, ceea ce apare pe foaia de hirtie reprezinta amintirile lui Primo Levi despre intoarcerea acasa, reflectia introspectiva si reflectia asupra Europei pustiite de razboi, dar si constiinta scriitorului Primo Levi asupra propriei conditii scriitoricesti.

Pentru a ajunge din Polonia in Italia, itinerararul parcurs de Primo Levi si de multi altii aflati in aceeasi situatie cu el pare astazi excentric (Polonia – URSS, adica Ucraina, Belarus, Ucraina, Moldova – Romania – Ungaria – Austria, cu trecere prin Slovenia – Italia, cu trecere prin Germania), dar era unul perfect normal pentru Europa anilor 1945-1946, un continent cu invingatori si invinsi si cu trenuri care merg greu si haotic din pricina pustiirilor cauzate de razboi. Soldatii rusi sint omniprezenti de-a lungul cartii, intotdeauna surprinzatori, cu comportament neprevazut (scena cind toti cei aproximativ 1.400 de italieni cazati in Casa Rosie din localitatea Starie Doroghi, in asteptarea mult visatei plecari catre casa, sint treziti in miez de noapte de sovietici, dind astfel prilejul la tot felul de ginduri si de zvonuri, pentru ca, dupa mai bine de o ora de stat in picioare, sa fie distribuite compensatii cu valori diferite, dictate aleator, este un exemplu elocvent), cu o natura infantila, asupra careia autorul se opreste adeseori. De cele mai multe ori, soldatii rusi sint inevitabil supusi unei comparatii cu cei germani, oblomovismul primilor aparind surprinzator dupa experienta masinii de exterminare germane (descrisa in Mai este oare...), haosul organizatoric administrat de armata rusa reprezentind o contrapondere la rigiditatea germana, fiind un semn al reachizitionarii libertatii pierdute.

Toata aceasta calatorie este un prilej pentru Primo Levi sa descrie o serie de personaje, cu rol mai mult sau mai putin important in desfasurarea epica a naratiunii. Experienta lagarului nu il conduce pe Levi catre mizantropie, ci din contra: oamenii intilniti nu se scufunda citusi de putin in indistinct, fiecare isi are propriul chip, propria poveste, toti sint priviti cu egal interes. Desigur, autorul nu isi permite sa spuna mai mult decit stie, astfel ca, din acest punct de vedere, nu depaseste limitele literaturii memorialistice, dar are un spirit de observatie extraordinar si o intuitie psihologica autentica, concretizata in expunerea unor portrete memorabile precum cel al grecului Mordo Nahum sau al contabilului Rovi.

Apoi, dincolo de aceste portrete individuale, se poate discerne si microportretul unui continent (sau macar al unei parti a acestui continent) aruncat in haos, distrus fizic de tavalugul razboiului, dar care reincepe sa capete viata prin intermediul indivizilor ce isi recistiga sinele. Astfel, marile evenimente ale istoriei continentului si a intregii lumi din acei ani sint practic inexistente, importanta fiind istoria personala, a individului care ajunge martor si personaj al istoriei fara voia sa si care, in lunile cind Europa si lumea intreaga se indreptau implacabil catre un nou razboi, Razboiul Rece, are parte de un armistitiu cu destinul, care ii ofera posibilitatea regasirii, a iesirii, atit cit era cu putinta dupa o asemenea teribila experienta, din ratacirea inumana provocata de Auschwitz.

Cititorului roman ii vor aparea desigur ca foarte interesante si referirile la spatiul Romanesc, de la grupul de italieni denumit „Romanii“ pentru ca era constituit din „functionari civili si militari de la Legatia Italiana din Bucuresti“, precum si din fosti combatanti italieni pe frontul rusesc, care „ramasesera in Romania cu diverse insarcinari sau ca sa pescuiasca in ape tulburi“, la trecerea propriu-zisa pe teritoriul romanesc. Chiar daca nu se intind pe foarte multe pagini, impresiile lui Levi in ceea ce priveste Romania au o savoare aparte: „La fel de duplicitar ne suna in urechi limba locului: radacini si desinente cunoscute, dar incilcite si contaminate, in milenara-i crestere impreuna cu altele de rezonanta straina si salbatica; o vorbire familiara prin muzicalitate, incifrata ca sens“. Sau imaginea fugara a orasului Unirii: „un sat plin de noroi, cu numele glorios de Alba-Iulia“. Dupa o oprire prelungita in Curtici, trenul trece in sfirsit in Ungaria, unde contactul cu numele imposibile ale localitatilor face ca numele Romanesti sa para „o rafinata delectare filologica“, dar unde, afirma autorul, „ne simteam de acum in Europa, sub aripa unei civilizatii care era a noastra“.


[url=http://www.observatorcultural.ro/PROZA.-Primo-LEVY-Armistitiul*articleID_11567-articles_details.html]http://www.observatorcultural.ro/PROZA.-Primo-LEVY-Armistitiul*articleID_11567-articles_details.html[/url][/url]

"Armistitiul" evoca intimplari din cele noua luni in care Primo Levi, impreuna cu un grup foarte numeros, a traversat o buna parte din Europa pe drumul de repatriere de la Auschwitz, trecind prin Polonia, Ucraina, Rusia, Romania, Ungaria si Austria. Romanul, distins cu prestigiosul Premiu Campiello, a beneficiat nu numai de un mare succes international de public, ci si de o excelenta ecranizare (1997), semnata de regizorul Francesco Rosi si avindu-l drept protagonist pe John Turturro.
"Auschwitz-ul a fost eliberat de trupele sovietice in ianuarie 1945, dar speranta noastra intr-o intoarcere rapida in patie avea sa se dovedeasca desarta. Din ratiuni nu tocmai clare, poate doar ca o consecinta a dezordinii cumplite pe care razboiul a lasat-o in urma sa in toata Europa si mai ales in Rusia, repatrierea noastra a inceput abia in octombrie si s-a desfasurat de-a lungul unui itinerariu extrem de lung, imprevizibil si absurd, de-a lungul Poloniei, Ucrainei, Bielorusiei, Romaniei, Ungariei si Austriei."

Eliphas Lévi, pe numele său real Alphonse Louis Constant (n. 8 februarie 1810; d. 31 mai 1875) a fost un autor de literatură ocultă şi paranormală de origine franceză.
"Eliphas Lévi," este numele sub care îşi publică cărţile, iar numele său este traducerea sau transliterarea lui "Alphonse Louis" în limba ebraică.

Memoriile lui Primo Levi - un spectacol de ManiutiuSpectacolul “Shoah. Versiunea Primo Levi”, regizat de Mihai Maniutiu dupa conversatii si interviuri cu supravietuitorul lagarului Auschwitz, Primo Levi - important scriitor italian din opera caruia s-a tradus si in limba romana -, a avut un mare succes pe scena Teatrului de Stat din Oradea. Creatorul acestei montari a intercalat in adaptarea sa visul supravietuitorului celui mai cumplit lagar de concentrare cu realitatea, dorinta lui de eliberare de greutatea trupului cu povara amintirilor, necredinta in Divinitate cu credinta de a exista intru a marturisi adevarul, de a-l spune pana la capat. Maniutiu nu introduce pur si simplu povestea despre Holocaust, cu tragismul ei, ci creeaza prin existenta personajului Primo Levi, interpretat foarte firesc si convingator de Marian Ralea, atitudinea omului fata de lume. Frumosul si raul in spectacolul lui Maniutiu aproape ca se echilibreaza - frumosul in sensul de bine, raul in sensul de urat malefic. Primo Levi si-a purtat suferinta supravietuirii de parca aceasta ar fi fost o fapta urata, rezistand intrebarilor de tot felul.
Primo Levi, care se intreba in vers daca “mai este oare acesta un om?”, referindu-se la cel care trudeste in noroaie, care nu cunoaste tihna, care se bate pentru o farama de paine, moare pentru un da sau nu, raspunde prin gura lui Marian Ralea, cand este intrebat daca mai scrie poezii, ca “dupa Auschwitz nu se mai poate scrie poezie, decat doar despre Auschwitz”. Mihai Maniutiu contureaza credibilitatea si prin introducerea in spectacol a orchestrei evreiesti din care fac parte W. Vilan Gyuri, Ardelean Gavril, Boros Petre si a corului format din actori si care interpreteaza impresionant de bine patru cantece in idis si ivrit, fiind ilustrate astfel visul, memoria, suferinta, speranta. Ideea regizorala, unduita cu atata maiestrie de unul dintre cei mai prolifici regizori la ora actuala in teatrul romanesc, este completata cu scenografia lui Valentin Codoiu, care aduce in scena simboluri atat de usor de descifrat intru intelegerea mesajului acestui spectacol, cu dansurile, la care este atras si publicul, create de Vava Stefanescu, redand speranta in supravietuire si cu costumele originale realizate de Iuliana Valsan, care si ele contribuie la o tinuta demna de mentinere a memoriei.
Primo Levi s-a nascut in Italia, la Torino, in 1919. In timpul Rezistentei antifasciste, se alatura unui grup de partizani. Cand este arestat, recunoaste ca este evreu, fiind trimis astfel intr-un lagar de concentrare italian. La scurt timp este deportat cu ceilalti prizonieri la Auschwitz. Din cei 650 de detinuti dusi in lagarul mortii, numai 15 barbati si opt femei s-au intors acasa. Primo Levi si ceilalti supravietuitori au fost eliberati in ianuarie 1945. Revine acasa, la Torino. Intre timp se va intoarce la Auschwitz ca “turist” in 1965 si in 1982. Printre cartile sale publicate intre anii 1947 si 1987 (cand moare) pot fi enumerate “Mai este oare acesta un om?”, “Armistitiul” (Premiul Campiello), “Istorii naturale” (Premiul Bagutta), “Sistemul periodic” (Premiul Prato), “Surubelnita in stea” (Premiul Strega), “Daca nu acum, cand?” (Premiul Viareggio), “Naufragiatii si salvatii” si conversatii si interviuri cu Primo Levi “Autoportret Primo Levi”.

Un roman-marturie
Untitled

Gândiţi-vă că toate astea au fost aievea!
SHOAH Versiunea PRIMO LEVI; Un scenariu de Mihai Măniuţiu după interviuri cu Primo Levi; Traducerea — Anca Măniuţiu; Teatrul de Stat din Oradea — Trupa „Iosif Vulcan”; Regia— Mihai Măniuţiu; Decoruri — Valentin Codoiu; Costume — Iuliana Vâlsan; Conducerea muzicală — W. Vilan Gyuri; Dansuri — Vava Ştefănescu; Distribuţia — Marian Râlea (Primo Levi); Doru Presecan, Suzana Macovei, Mariana Presecan (Reporterii); Petre Panait (Liliachiul) Ileana Iurciuc, Mariana Neagu, Angela Tanko, Mirela Niţă-Lupu; Corina Cernea, Mirela Jurcă, Anca Opriş, Corina Szatmari, Doru Fârte; George Voinese, Sebastian Lupu, Şerban Borda, Andrian Locovei, Pavel Sîrghi, Sebastian Lakatos, Ştefan Lakatos (Corul evreiesc) ; Petra Szabó, Loredana Denisa Iacob, Alexandra Fodor, Mădălina Fodor, Tihamer Macovei (Copiii); W.Vilan Gyuri, Ardelean Gavril, Boroş Petre (Orchestra evreiască); Data premierei — 4 decembrie

Îndată după deschiderea Muzeului Holocaustului din Washington, analistul american Philip Gourevich făcea observaţia potrivit căreia” faptul că suntem puşi în faţa barbariei nu este un antidot contra ei.” Într-un articol publicat în Dilema veche nr.4/2004, Andrei Pleşu scria: „Mă îngrijorează evident — şi nu numai pe mine – să constat că, în ciuda a tot ceea ce se ştie despre nebunia Holocaustului, în ciuda mărturiilor traumatizante şi a declaraţiilor oficiale, o anumită dispoziţie antisemită continuă să existe, subteran, în conştiinţa neamurilor. Inteligenţa, umanitatea, experienţa istorică nu par să fie practici suficiente pentru a dizolva această dispoziţie; ea supravieţuieşte latent, tulbure, în penumbra interioară a mai tuturor neevreilor şi la imprevizibile răstimpuri devine patentă. Nici o terapie n-a reuşit, până acum, să anuleze, această insidioasă toxină, ceea ce, între altele, conferă dramei semite o insondabilă dimensiune metafizică.” Şi asta, poate, pentru că aşa după cum scrie Tzvetan Todorov în cartea Memoria răului, ispita binelui, apărută în traducere românească la Editura Curtea Veche în2002, „trecutul istoric, la fel şi ordinea naturală, nu au sensul prin el însuşi, nu poartă nici o valoare, sensul şi valoarea vin de la subiectele umane, doar ele pun întrbări şi-l judecă.”

Unul dintre cei ce a pus întrebări şi a judecat din perspectiva victimei Holocaustul (Shoah-ul) a fost introvertitul Primo Levi. Evreu italian, născut în 1919, chimist de profesie, el a fost deportat la Auschwitz în februarie 1944, atunci când, după propria mărturie, „constrâns de crescânda lipsă a mâinii de lucru, guvernul german hotărâse să prelungească durata de viaţă a prizonierilor care urmau să fie lichidaţi, îmbunătăţind sensibil nivelul de trai şi suspendând uciderea arbitrară a celor ridicaţi. „Cu toate aceste „îmbunătăţiri”, lui Primo Levi i-a fost dat să trăiască o experienţă atroce ce a însemnat argumentul decisiv care l-a determinat să devină unul dintre principalii mărturisitori ai crimelor Holocaustului. Aşa s-a născut romanul confesiune Mai este oare acesta un om?, apărut recent şi în versiune românească la Editura Polirom. Cartea, preciza Primo Levi, nu a fost scrisă cu intenţia de a formula noi capete de acuzare, ci, mai curând, ar putea furniza date pentru un studiu nepărtinitor pentru unele laturi ale sufletului omenesc şi spre a sublinia ideea că „în istoria lagărelor de concentrare toţi ar trebui să vadă un semnal de alarmă.” La început, scrierea lui Primo Levi aproape că nu a fost băgătă în seamă, abia mai apoi, odată cu trecerea anilor, ea impunându-se ca o lucrare clasică, ce a servit pentru numeroase adaptări radiofonice şi teatrale. În acest răstimp, Primo Levi a mai scris Armistiţiul (şi el editat de Polirom), carte în care scriitorul îşi, povesteşte eliberarea, Acum ori niciodată, un roman despre rezistenţa evreilor, Sistemul periodic, în care unele capitole descriu viaţa din lagăre, apoi o carte de reflecţii Cei striviţi şi cei salvaţi. „Înregimentat între cei salvaţi”, Primo Levi s-a privat până la sfârşitul vieţii de suportul providenţialismului, mărturisind că „dimpotrivă experienţa lagărului...mi-a întărit laicitatea”. Primo Levi a acordat numeroase interviuri despre Holocaust şi în toate ieşirile sale publice atitudinea scriitorului faţă de agenţii răului poate fi rezumată, în opinia lui Tzvetan Todorov, în cuvintele „nici iertare, nici răzbunare, ci dreptate.”

Spectacolul Shoah-Versiunea Primo Levi, regizat de Mihai Măniuţiu la Teatrul de Stat din Oradea e structurat pe un scenariu alcătuit de însuşi directorul de scenă după interviurile scriitorului, interviuri traduse de Anca Măniuţiu. Între altele, sunt aproape sigur că, proiectându-şi montarea, Mihai Măniuţiu a pornit de la premisa că lui Primo Levi îi plăcea să citeze un vers al lui John Donne „nici un om nu este o insulă”, aceasta însemnând că ceea ce li s-a întâmplat altora ne priveşte direct, tocmai fiincă răul nu este stârpit din informaţia genetică a omenirii.

În momentul în care am primit invitaţia la premieră, nu mică mi-a fost mirarea să văd că pe ea era menţionat că mi se rezervase locul 1745-48. Şi asta fiindcă aflasem deja că spectacolul se joacă cu publicul pe scenă, iar numărul spectatorilor urma să fie extrem de redus -64-. Când am intrat în spaţiul pe care urma să-l împart nemijlocit cu actorii, am constatat că toate scaunele sunt inscripţionate cu numere asemănătoare.Decorul sugerează deopotrivă o sală de bal, o cameră luxoasă, ori o sinagogă, străbătută oblic de o şină de cale ferată ce trimite cu gândul la trenurile morţii, compuse din „vagoane de marfă, închise pe dinafară, iar înăuntru femei, bărbaţi, copii ridicaţi fără milă, ca marfa de duzină, în drum spre neant, un drum povârnit spre adâncuri.” Iar, de astă-dată, înăuntru suntem noi, laolaltă actori şi spectatori, victime şi martori. Bărbaţii, femeile şi copiii iau în stăpânire spaţiul de joc scăldat într-o lumină joasă. Copiii intră în scenă veseli, zgomotoşi, dirijaţi de un personaj bizar numit Liliachiul (Petre Panait), îşi savurează jocul, neştiind soarta barbară ce li se pregăteşte prin voinţa umană pradă maladiei. Bărbaţii şi femeile interpretează cântece tradiţionale evreieşti, iar pe scenă apar pe neaşteptate perechi disparate de pantofi insinuând iminenţa şi, mai apoi, omniprezenţa terifiantă a morţii planificate. Îndată după apariţia protagonistului, interpretat concentrat, cu o bine dozată subliniere a condiţiei sale dramatice de Marian Râlea, aveam să realizez că numărul scaunului pe care eram aşezat făcea trimitere la numărul de identificare al deţinutului Primo Levi, pe veci inscripţionat, asemenea unui stigmat, pe mâna acestuia, număr la care, pe toată durata reprezentaţiei, el va privi parcă hipnotizat, cu teamă, vederea şi rememorarea lui stimulându-i nevoia de a le povesti celorlalţi, adică nouă, de a ne face părtaşi, o nevoie care „luase pentru noi, înainte şi după Eliberare forma unui impuls nemijlocit şi imperios” (Mai este oare acesta un om?) Respectiva nevoie cu funcţie catharctică e potenţată de întrebările ce-i sunt adresate lui Primo Levi pe un ton rece, agresiv, violent, cu inflexiuni de interogatoriu de cei trei reporteri (Dorin Presecan, Suzana Macovei, Mariana Presecan). Iar exerciţiul chinuitor al rememorării continuă, dezvăluind o tragedie de amplitudine inimaginabilă a cărei victimă a rămas şi după eliberare mărturisitorul, idee subliniată de simbolistica veşmintelor interpretului. Rememorând, Primo Levi produce ori citează reflecţii tulburătoare precum — „S-a spus că după Auschwitz nu se mai poate scrie poezie” (Adorlo). „Aceasta fiindcă nu se mai poate scrie decât despre viaţa unui om care trăieşte fără Dumnezeu”, şi asta deoarece „salvarea sau moartea n-au depins de Dumnezeu, ci de hazard.” Cei trei reporteri ale căror întrebări determină nu doar istorisire ci şi reflecţie sunt îmbrăcaţi în negru, poartă lavaliere, vocile le sunt amplificate, devin metalice făcând confesiunea deopotrivă necesară şi chinuitoare, ambivalenţă pe care Marian Râlea o joacă cu autentică forţă de persuasiune. Fluxul memoriei stârnite a lui Primo Levi e chin şi izbăvire, preţ şi soluţie pentru cineva care a ales să uzeze de dreptul la memorie, în pofida faptului că sunt voci ce spun că în viaţa publică uitarea este deseori profitabilă memoriei răului. Se ştie bunăoară că Jorge Semprun a povestit în Scrisul sau viaţa cum, într-un anume moment al vieţii lui, s-a salvat datorită uitării experienţei concentraţionare. În cazul lui Primo Levi, din contră, rememorarea răului, oricât de traumatizantă a fost, a devenit unul dintre sensurile principale ale existenţei fostului deţinut, iar moartea sa petrecută în 1987, în condiţii pe care unii continuă să le considere încă a nu fi pe deplin elucidate, a fost explicată ca un fel de consfinţire fie a faptului că mărturisitorul şi-a considerat misiunea îndeplinită, fie că hipermemoria, repetatul exerciţiu al reamintirii şi-a luat tributul.

Din punct de vedere artistic, Mihai Măniuţiu a avut de surmontat pericolul că spectacolul să nu cadă în păcatul demonstrativismului, al argumentaţiei reci, didactice, sterile. Regizorul a trebuit să găsească modalitatea estetică prin care mesajul moral să nu fie alterat ori diluat dar şi să fie exprimat într-o formulă artistică cât mai convingătoare, slujindu-se în acest scop de o atentă dozare a elementelor de natură referenţială, poetică şi metaforică. Se poate spune că primejdia respectivă, deloc minoră, a fost surmontată cu succes, toate elementele spectacolului, sigur controlate de regizor, conlucrând la edificarea unei vibrante metafore teatrale-actorii cu jocul lor atent, coagulat, bine cumpănit, decorul semnat de Valentin Codoiu, cu întreg angrenajul său obiectual, costumele concepute de Iuliana Vâlsan, perfect armonizate cu gestica interpreţilor, cu tensiunea şi mobilitatea jocului lor, cu convulsiile unei lumi ce trăieşte exerciţiul agoniei atroce, mişcarea scenocă rafinată elaborată de Vava Stefănescu, muzica evreiască interpretată de componenţii corului şi de orchestra alcătuită din W.Vilan Gyury, Ardelean Gavril şi Boros Petru. Odată în plus, prin spectacolul de la Teatrul de Stat din Oradea, Mihai Măniuţiu face proba unei calificări artistice superioare vizibilă în cele mai intime detalii ale macrosemnului teatral. O calificare ce îşi găseşte resursele în talent. Dar Shoah-Versiunea Primo Levi mi se pare o ilustrare cum nu se poate mai pertinentă a unui aserţiuni memorabile datorată lui Andrei Pleşu — „Talentul lipsit de convingeri şi de preocupări înalte, talentul care poate spune orice pentru că nu are nimic de spus e — în artă — ceea ce e sofisticat în filozofie — o euforie de nestăpânit a mijloacelor.” Sunt identificabile în felul superior în care îşi foloseşte şi de această dată talentul regizorul semnele unei continuităţi de preocupări a cercetătorului teatral care e Mihai Măniuţiu-repunerea în discuţie, din perspectiva contemporaneităţii, a funcţiilor corului, reevaluarea permanentă a relaţiei dintre spectacol, actori şi spectatori (momentul în care câţiva dintre aceştia din urmă sunt invitaţi de actori la un dans ce se scurtcircuitează pe neaşteptate, are o semnificaţie aparte, transmite o încărcătură emoţională care, o spun din experienţă proprie, te face să simţi fizic şi mental trecerea într-un aici şi acum care până atunci îţi putea părea doar istorie), sensibila investire cu funcţii simbolice a unor obiecte (pantofii negri de la început sunt înlocuiţi cu alţii, albi), recursul la antropologie (copacul vieţii ce-i acoperă pe cei atinşi de aripa morţii) — preocupări ce se validează la nivel parabolic, aforistic ori al analogiei culturale. Ceea ce înseamnă că întâlnirea lui Mihai Măniuţiu şi a actorilor orădeni cu textele lui Primo Levi s-a soldat cu un spectacol deopotrivă de viziune, de atitudine şi de artă, gândit şi simţit la înălţimea de spirit şi de substanţă a unei tematici grave ce se cuvine să ne atingă „penumbra interioară”.

ELIPAS  LEVI-
5]Suferinţa nu este un rău, este consecinţa şi aproape întotdeauna leacul răului.
4]Fii sincer si nu-ti fie teama de nimic.
3]Viaţa ne obişnuieşte cu moartea prin somn. Viaţa ne avertizează că există o altă viaţă prin vis.
2]Unii spun că totul e materie şi energie… e ca şi cum ai spune despre cărţi că sînt doar hîrtie şi cerneală!
1]Există un om mai puternic decît cel ce ucide: e cel care moare salvîndu-i pe ceilalţi.
=====
PRIMO