ISTORIE=CEHIA

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/manifestul-celor-2000-cuvinte

http://cultural.bzi.ro/de-ce-a-fost-executat-reformatorul-religios-jan-hus-16596

Brno, oraşul ceh care a găsit speranţa într-un cimitir

http://istoriesicultura.ro/revolutia-de-catifea-din-cehoslovacia-scurt-istoric.html

Defenestratiile de la Praga

http://cultural.bzi.ro/revolutia-de-catifea-scurt-istoric-13126

JAN HUS - reformatorul ceh al romano-catolicismului

Primăvara care s-a sfârşit în august

În primăvara anului 1968, odată cu venirea la putere în Cehoslovacia a lui Alexander Dubèek, a început o perioadă de reforme în cadrul sistemului comunist cehoslovac, perioadă care avea să poarte numele de “Primăvara de la Praga”. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele Tratatului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia şi au reprimat mişcarea reformatoare născută în Praga.



În primăvara anului 1968, comuniştii cehoslovaci păreau convinşi că sovieticii vor fi de acord cu reformele pe care încercau să le introducă în Cehoslovacia.


Leonid Brejnev era îngrijorat din cauza reformelor lui Alexander Dubèek, pe care le privea ca pe acţiuni care slăbeau poziţiile blocului comunist în plin război rece. La sfârşitul lui iunie 1968, în Cehoslovacia, au avut loc manevre militare de exerciţiu ale membrilor Pactului de la Varşovia.

Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze schimbările din Cehoslovacia printr-o serie de negocieri.

Pe 3 august, reprezentanţii Uniunii Sovietice, Republicii Democrate Germane, Ungariei, Poloniei, Bulgariei şi Cehoslovaciei s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat “Declaraţia de la Bratislava”. Aceasta reafirma ataşamentul nemăsurat faţă de doctrina marxist-leninistă şi declara război împotriva ideologiei “burghezo-moşiereşti şi a tuturor forţelor antisocialiste”


Uniunea Sovietică şi-a declarat intenţia de a interveni în orice ţară a Pactului de la Varşovia, în care se va stabili un sistem burghez multipartinic. Politica Uniunii Sovietice de a cere guvernelor socialiste ale statelor-satelit să îşi subordoneze propriile interese naţionale intereselor blocului comunist (prin acţiuni militare, dacă era necesar) a devenit cunoscută sub Doctrina Brejnev.

Relativ la oportunitatea intervenţiei militare, documentele vremii confirmă poziţia ambivalentă jucată de generalii Armatei Roşii. Iniţial, o sensibilă majoritate în fruntea căreia se afla mareşalul Andrei Grechko, veteran al Armatei Roşii şi fost ministru al Apărării, s-a pronunţat în defavoarea invaziei. Argumentele acesteia accentuau buna cooperare cu Cehoslovacia în decursul ultimelor două decenii, teama de represaliile Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi, nu în ultimul rând, dificultăţile de natură logistică (o mişcare colectivă de trupe ar fi comportat timp, bani şi energie). Pe măsură însă ce evenimentele evoluau, făcând incontrolabil cursul iniţiat de Alexander Dubèek, balanţa a înclinat în favoarea intervenţiei militare. Interesant de spus, dacă ierarhia militară a optat pentru represalii armate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu leadershipul politic care nu tot timpul a părut convins că aceasta este cea mai potrivită alternativă.


În final, sovieticii, nefiind satisfăcuţi de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia ţării. În noaptea de 20-21 august 1968, forţele militare din Uniunea Sovietică, RDG, Ungaria, Polonia şi Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Peste 7.000 de tancuri au ocupat străzile capitalei, ele fiind însoţite de un mare număr de trupe (cifrele oscilează între 200.000 şi 600.000 de soldaţi, cea mai probabil fiind cea de aproximativ 300.000).


În noaptea invaziei, Prezidiumul Cehoslovac a declarat că trupele invadatoare au intrat în ţară fără cunoştinţa Cehoslovaciei. Imediat după intervenţie, a fost convocat în secret al XIV-lea congres de partid şi aici s-a subliniat faptul că nimeni nu a cerut intervenţia. Cu toate acestea, ziarele centrale sovietice au publicat o cerere nesemnată, care se pretindea că ar fi fost trimisă de către Cehoslovacia, prin care s-ar fi solicitat “asistenţă imediată, inclusiv armată”.

Pe durata atacului armat, între 70 şi 120 de cehi şi slovaci au fost ucişi şi sute de civili au fost răniţi. Alexander Dubèek a cerut populaţiei să nu opună rezistenţă armată. Opoziţia populaţiei a fost exprimată prin numeroase date de rezistenţă nonviolentă. În Praga şi în alte oraşe, cehii şi slovacii i-au întâmpinat pe soldaţii Pactului de la Varşovia cu argumente şi reproşuri. Invadatorilor li s-a refuzat orice sprijin, ajutor sau asistenţă, inclusiv aprovizionarea cu mâncare şi apă. Pancarte şi graffiti pe pereţi sau străzi denunţau invadatorii, liderii sovietici şi colaboratorii suspectaţi. Peste tot erau postate portrete ale lui Alexander Dubèek.


Rezistenţa întâmpinată a determinat Uniunea Sovietică să abandoneze planurile iniţiale de a-l elimina pe Dubèek. Liderul comuniştilor cehoslovaci a fost arestat şi dus la Moscova, împreună cu alţi patru lideri ai partidului comunist care susţineau reformele, într-un avion militar sovietic. Sovieticii şi-au propus să negocieze cu Alexander Dubèek revenirea la vechile stări de lucruri. Cu această ocazie, s-a stabilit că Dubèek îşi va păstra funcţiile în cadrul Partidului Comunist şi că se va continua un program de reforme moderate.

Ocupaţia a produs un val masiv de emigraţie estimat la 70.000 de oameni, imediat, şi 300.000, în total, aceştia fiind, în general, oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora ţările vestice le-au permis şederea şi unde aceştia s-au integrat fără probleme.

Pe 16 ianuarie 1969, studentul Jan Palach şi-a dat foc în Piaţa Wenceslav din Praga, în semn de protest faţă de noua suprimare a liberei exprimări. În aprilie 1969, Alexander Dubèek a fost înlocuit din funcţia de prim secretar cu Gustáv Husák. Acesta a anulat reformele lui Dubèek şi a curăţat partidul de membri cu vederi reformiste.


Ţările democratice s-au rezumat la a critica invazia, ele nefiind în poziţia de a provoca forţele militare sovietice din Europa Centrală, în timpul războiului rece. O reacţie mai vizibilă a avut loc în România comunistă, unde Ceauşescu, opozant ferm al influenţelor sovietice şi susţinător declarat al lui Alexander Dubèek, a ţinut în ziua invaziei un discurs politic la Bucureşti, unde a criticat politica sovietică în termeni neobişnuit de duri. Această opoziţie a consolidat imaginea României în Occident pentru următoarele decenii. În contrapartidă, RDG i-a acuzat pe liderii cehoslovaci că au pactizat cu imperialiştii şi că făceau jocul celor de la Bonn.


În Finlanda, ţară cu o puternică influenţă sovietică la acea dată, intervenţia sovietică a provocat un imens scandal. Partidul Comunist din Finlanda a denunţat ocuparea Cehoslovaciei, atitudine adoptată şi de Partidul Comunist Italian şi Partidul Comunist Francez. Preşedintele Finlandei, Urko Kekkonen, a fost primul politician dintr-o ţară necomunistă care a vizitat, oficial, Cehoslovacia, după august 1968, fiind întâmpinat cu cele mai înalte onoruri cehoslovace de către preşedintele Ludwig Svoboda, la 4 octombrie 1969. Occidentul nu a acordat un sprijin semnificativ reformiştilor cehi. Evenimentele prilejuite de intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia au adâncit şi mai mult deziluziile unor persoane vestice cu vederi de stânga, care aveau simpatii pentru doctrina lui Lenin, contribuind astfel la dizolvarea unor grupări politice de stânga. Cu toate că a fost reprimată în urma intervenţiei dictate de sovietici, “Primăvara de la Praga” a rămas un simbol, împrumutând numele unei perioade similare de liberalizare politică din China, perioadă cunoscută drept “Primăvara de la Beijing”. În acelaşi timp, “Primăvara de la Praga” a inspirat perestroika, după cum mărturisea Mihail Gorbaciov.


Acesta susţine că a avut curajul şi forţa de a lansa schimbările fundamentale în URSS sub influenţa “Primăverii de la Praga”, care, după cum declara fostul lider de la Kremlin, “a reprezentat începutul sfârşitului sistemului totalitar, fără de care perestroika nu ar fi fost posibilă”. Probabil cea mai importantă lecţie a “Primăverii de la Praga”, urmată de invazia militară a Cehoslovaciei o constituie imposibilitatea reformării sistemului comunist.


Stoparea infecţiei liberale


“De fapt, cursul incontrolabil al reformelor pragheze prezenta o primejduire de natură ideologică, politică sau militară? Analizate în perspectivă, evenimentele par să confirme că ameninţarea semnificativă a fost militară. Atunci, la fel ca şi acum, nu încape nicio urmă de îndoială ca o dată slobozite, reformele periclitau socialismul cehoslovac (politic şi ideologic) şi apartenenţa la Pactul de la Varşovia. Ce ar fi însemnat retragerea statului din blocul militar estic şi întărirea legăturilor cu Occidentul? Se poate răspunde că, dată fiind poziţia geopolitică a ţării (punte între Ucraina şi Germania de Est şi poartă către Austria), ar fi înlesnit drumul esticilor către lumea liberă. Fără a insinua că ce s-a spus până aici este incorect, întrebarea merită reformulată în felul următor: ce a câştigat, de fapt, Uniunea Sovietică ca urmare a intervenţiei militare? Oficial, motivul invaziei din noaptea de 20 spre 21 august susţinută de un dispozitiv militar disproporţionat în raport cu ameninţarea (300.000 de militari, 7.500 de tancuri şi 1.500 de avioane de luptă) a fost stoparea infecţiei “liberale” ce ar fi avut consecinţe de nebănuit (contaminarea vecinilor şi chiar retragerea Cehoslovaciei din blocul sovietic). În realitate, Cehoslovacia deţinea cele mai importante resurse de uraniu, exploatate în minele de la Jachimov. O Cehoslovacie în afara sferei directe de influenţă sovietică însemna o lovitură puternică dată Rusiei ca forţă nucleară. Mai mult, Rusia a câştigat un obiectiv esenţial al viziunii politico-militare pe care retragerea din Austria în 1955 l-a făcut mai dificil de atins decât oricând: prezenţa militară sovietică în centrul Europei.” – Nicolae Drăguşin.


Naşterea “Doctrinei Brejnev”


Invazia din august 1968 în Cehoslovacia a schimbat raportul de forţe din această parte a Europei. Pentru a-şi legitima prezenţa, sovieticii au forţat semnarea la 16 octombrie a unui tratat de staţionare “temporară” a trupelor sovietice, care a conferit o aură de legalitate în dreptul internaţional, şi au pus la punct argumentul ideologic al “suveranităţii limitate”, cunoscut şi sub numele de “Doctrina Brejnev”. Sub pretextul că intervenţia militară a unui stat este justificată pentru a bloca deturnarea cursului istoriei, aşa cum figurează în “axiomele” marxiste de către influenţa capitalismului, Brejnev a avut în vedere, de fapt, un argument geopolitic. Înţelesul real al doctrinei “suveranităţii limitate” reconfirma rolul Uniunii Sovietice ca protectoare a Europei de Est împotriva Vestului. Anticipată în declaraţia lui Brejnev din 3 iulie, aplicată de facto în cursul nopţii de 20 spre 21 august 1968, doctrina s-a dotat cu aparat teoretic abia în 26 septembrie 1969, în paginile ziarului “Pravda”.

Invazia Republicii Socialiste Cehoslovace. Reacţia...


Dorinţa de detaşare a conducătorilor români faţă de URSS s-a facut simţită încă din ultima parte a perioadei de conducere a Partidului Comunist Roman de către Gheorghe-Gheorghiu Dej. Însă, tensiunile dintre cele doua state au atins un nivel înalt odată cu preluarea frâielor puterii de către Nicolae Ceauşescu. Un moment semnificativ pentru ilustrarea neîntelegerilor dintre cele două state este acela al invaziei Republicii Socialiste Cehoslovace de către trupele Pactului de la Varşovia, din 21 august 1968.


La scurt timp de la întâlnirea dintre conducătorii RS Române şi RS Cehoslovace (16-17 august 1968), lucrurile au evoluat într-un mod dezastruos pentru cei din urmă. Astfel, ora 0 a zilei de 21 august, trupele unor state participante la Pactul de la Varşovia au intrat în Cehoslovacia pe itineralele recunoscute de unităţile de cercetare încă de la sfârşitul lunii mai, când se pregătea aplicaţia „Şumava” şi au ocupat sau blocat zonele şi punctele strategice identificate tot atunci: aeroporturi, lucrări de artă, instituţii guvernamentale şi de partid, cazărmi. Operaţiunea „Dunărea” fusese declanţată, iar „solidaritatea internaţională proletară” îşi arăta adevărata faţă.



Ca de obicei, diplomaţia românească de la Praga, prin reprezentantul ei, Ion Obradovici, îşi face datoria şi descrie situaţia din RS Cehoslovacă în urma invaziei trupelor Tratatului de la Varşovia: “În cursul acestei nopţi, Radio Praga a transmis comunicatul privind trecerea ilegală a frontierei de stat cehoslovace de către trupele sovietice, poloneze, democrat germane, ungare şi bulgare. În comunicat se arată că, în şedinţa sa, Prezidiul CC al PC din Cehoslovacia a chemat populaţia la calm şi linişte şi a cerut să nu se împotrivească trupelor. Trecerea frontiereleor de stat ale RS Cehoslovace este considerată ca o încălcare a normelor privind relaţiile între ţările socialiste”.



În ciuda invaziei, nu s-a reuşit înlocuirea lui Dubcek, controlul asupra presei nu a fost instaurat imediat, Svoboda a respins formulele politice fără participarea conducătorilor legitimi, iar „guvernul muncitoresc-ţărănesc” nu a mai părăsit ambasada sovietică, unde aştepta rezultatele acţiunii militare.# Acest lucru este reflectat de asemenea într-o altă telegramă a lui Ion Obradovici:” radiolul „Vltava” al forţelor ocupante repetă cu impertinenţă că armatele celor cinci se află în RS Cehoslovacă legal şi că nu vor părăsi teritoriul cehoslovac până când pericolul care ameninţă socialismul nu va fi înlăturat.

Celelalte posturi de radio cehoslovace fidele lui Al. Dubcek şi L. Svoboda au transmis teama lor că vor fi ocupate de trupele sovietice, arătând că vor continua emisiunile până când vor dispune de mijloacele tehnice necesare”.



Iritarea românească este reflectată şi în presa vremii. Astfel, în ziarul Informaţia Bucureştiului, purtând titlul „Solidaritate deplină cu poporul frate cehoslovac”, apare următorul articol: „Comitetul Central, Consiliul de Stat și Consiliul de Miniștrii au exprimat în unanimitate profunda lor îngrijorare în legătură cu acest act, subliniind că el reprezintă o încălcare flagrantă a suveranității naționale a unui stat socialist frățesc, liber și independent, a principiilor pe care se bazează relațiile între țările socialiste, a normelor unamin recunoscute ale dreptului internațional. Nimic nu poate justifica săvârșirea acestui act, ocuparea militară a Cehoslovaciei socialiste. Amestecul în treburile interne ale partidului comunist și poporului cehoslovac, intervenția armată în Cehoslovacia reprezintă o grea lovitură dată intereselor unității sistemului socialist, mișcării comuniste și muncitorești internaționale, prestigiului socialismului în întreaga lume, cauzei păcii. Partidul și guvernul, întregul nostru popor își exprimă convingerea că singura cale pentru lichidarea consecințelor grave create de intervenția armată în Cehoslovacia, este retragerea grabnică a trupelor celor cinci țări, asigurarea condițiilor ca poporul cehoslovac să-și poată rezolva singur treburile interne, fără niciun amestec din afară. Partidul și guvernul, întregul popor își exprimă și cu acest prilej întreaga solidaritate cu poporul frate cehoslovac și cu Partidul Comunist din Cehoslovacia”.



În acelaşi număr al ziarului este publicată şi cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu în faţa adunării populaţiei din capitală: ”Dragi tovarăși, cetățeni ai țării românești, în aceste momente grele pentru poporul frate cehoslovac, pentru situația din Europa, doresc ca, în numele Comitetului Central, al Consiliului de Stat și al Guvernului, să mă adresez dumneavoastră, exprimând încrederea noastră deplină în hotărârea poporului român de a asigura construcția pașnică a socialismului în patria noastră.



Pătrunderea trupelor celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de neconceput în lumea de astăzi, când popoarele se ridică la luptă pentru a-și apăra independența națională, pentru egalitate în drepturi, ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea și independența altui stat. Nu există nicio justificare, nu poate fi acceptat niciun motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc.



Delegația noastră de partid și de stat, care a vizitat săptămâna trecută Cehoslovacia, s-a convins că poporul Cehoslovac, Partidul Comunist Cehoslovac,clasa muncitoare cehoslovacă, bătrâni, femei, tineri, în unanimitate, sprijină conducerea de partid și de stat în efortul pentru a îndrepta stările de lucruri negative moștenite din trecut, pentru a asigura triumful socialismului din această țară. (...)



Am hotărât ca începând de astăzi să trecem la constituirea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, țărani și intelectuali, apărătoare ale independeței patriei noastre socialiste. Dorim ca poporul nostru să-și aibă unitățile sale înarmate pentru a-și apăra cuceririle revoluționare, pentru a-și asigura munca pașnică, independența și securitatea patriei socialiste. (...)



S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluției; se vor găsi poate mâine unii care să spună ca și aici, în această adunare, se manifestă tendințe contrarevoluționare. Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre”.



Diplomaţia românească este pusă de asemenea în mişcare. Astfel, Petru Burlacu, adjunct al ministrului de Externe, transmite şefilor tuturor misiunilor diplomatice ale RS România o circulară referitoare la comunicarea ce trebuia prezentată conducerii PC din ţara de reşedintă cu privire la poziţia PC Român faţă de situaţia din RS Cehoslovacă în urma intervenţiei militare străine: „Din însărcinarea conducerii partidului, cereţi de urgenţă o întâlnire la primul secretar al Comitetului Central al Partidului Comnist din ţara dv. de reşedinţă, sau, dacă nu este posibil, la altcineva din conducerea partidului.



În cursul întâlnirii, subliniind bunele relaţii de prietenie şi colaborare tovărăşească dintre PCR şi partidele respective, să prezentaţi verbal ( repetăm verbal ! ) o comunicare conform textului pe care vi l-am transmis prin circulara noastră nr. 23/002586 şi să ne relataţi imediat despre discuţia care a avut loc.



Aveţi indicaţia expresă de a nu lăsa ( repetăm a nu lăsa !) sub nicio formă textul scris al comunicării”.# Remarcăm din această telegramă, precauţiile pe care diplomaţii români şi le-au luat faţă de partidele celorlalte state comuniste, cerându-se doar prezentarea verbală a poziţiei Republicii Socialiste România.



Divergenţa de opinii dintre conducerea românească şi cea a iniţiatoarei atacului Cehoslovaciei, este reflectată în Telegram lui Teodor Marinescu, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar la Moscova, către George Macovescu, referitoare la comunicarea înaintată Ministerului Afacerilor Externe al URSS: „La 21 august 1968, orele 23:15, am fost primit de L. Iliciov, adjunct al ministrului Afacerilor Externe al URSS, căruia i-am făcut comunicarea în legătură cu intrarea şi ocuparea RS Cehoslovace de către trupe ale Uniunii Sovietice, Poloniei, RD Germane, Bulgariei şi Ungariei.



Iliciov a ascultat fără a face întreruperi şi a pune întrebări, după care a spus că nu poate împărtăşi punctul de vedere exprimat în comunicare: „Resping cu hotărâre chiar şi terminologia folosită, ca de exemplu ocuparea RS Cehoslovace. Trebuie să vă atrag atenţia că în Comunicatul TASS este vorba de o cerere a unui grup de activişti de partid şi din Cehoslovacia, în care se exprimă rugămintea de a acorda ajutor în lupta contra forţelor antisocialiste din Cehoslovacia. Declaraţia pe care aţi citit-o, în care se arată că delegaţia română nu a observat forţe antisocialiste în Cehoslovacia, constituie numai un mod de aprecia situaţia. Resping comunicarea dumneavoastră pentru că nu redă realitatea obiectivă din Cehoslovacia şi nu este în conformitate cu situaţia adevărată din această ţară”.



Repetând rugămintea de a aduce la conştinţa guvernului sovietic comunicarea făcută, am arătat că termenii din comunicare sunt corespunzători actului fără precedent în relaţiile dintre partidele comuniste şi statele socialiste, săvârşite împotriva suveranităţii unei ţări socialiste, peste capul conducerii de partid şi de stat a Cehoslovaciei, incompatibil cu principiile relaţiilor dintre ţările socialiste, cu prevederile Tratatului de la Varşovia şi cu normele de drept internaţional.



Desigur că pot fi aprecieri diferite asupra situaţiei, însă singurele în drept să o aprecieze şi să tragă concluziile ce se impun sunt partidul şi poporul cehoslovac, conducerea sa. Nu poate exista nicio justificare a acestui act, care va fi apreciat cum se cuvine în Cehoslovacia şi în intreaga lume.



Iliciov a „protestat” faţă de aprecierea că actul care a avut loc este îndreptat împotriva unei ţări socialiste. A repetat că este vorba de un act întreprins la cererea unui grup de activişti de partid şi de stat ai Cehoslovaciei, îndreptat contra forţelor antisocialiste din Cehoslovacia, ajutate de forţele antisocialiste din afară, care se împotrivesc procesului de democraţie socialistă ce se desfăşoară din luna ianuarie.



A adăugat că actul a fost întreprins la cererea „forţelor progresiste comuniste din conducerea cehoslovacă”. A apreciat că în ce priveşte încălcarea Tratatului de la Varşovia, a normelor de drept internaţional şi „alte expresii ce au fost folosite”, acestea ar constitui „denaturări ale stării de fapt”. Comunicarea română şi poziţia expusă, a continuat el, „vor găsi, de asemenea, aprecierea covenită a forţelor progresiste şi în mişcarea comunistă”.



Am răspuns că în ce priveşte aprecierile cuprinse în comunicare, faptele vorbesc de la sine. Am repetat rugămintea să aducă la cunoştinţa guvernului URSS comunicarea făcută.



Iliciov a spus în încheiere că „m-a ascultat, cu acele comentarii pe care le-a făcut.”



În urma invaziei Cehoslovaciei, conducerea română a luat şi măsuri de ordin militar; la Şedinţa Comitetului Executiv şi în plenară s-a propus crearea gărzilor patriotice pentru apărarea patriei. Prin ordinul nr. OK 00355/21 august, Ministerul Forţelor Armate comunică planul de măsuri pentru situaţia specială creată în urma invaziei: sistarea părăsirii garnizoanelor de reşedinţă de către marile unităţi şi unităţi; comandanţii şi şefii statelor majore să se găsească în permanenţă în garnizoanele de reşedinţă, iar continuitatea la comandă să fie asigurată de comandant sau locţiitorii săi; rechemarea din concendiu a tuturor comandanţilor până la eşalon regiment/batalion independent; sistarea plecărilor în concediu, a învoirilor şi a permisiilor tuturor cadrelor ofiţereşti; rechemarea efectivelor detaşate la munci agricole, pe şantiere de construcţii sau în alte locuri de muncă; sistarea trimiterii în URSS a unităţilor planificate să execute trageri în poligoanele armate sovietice; sistarea trimiterii personalului militar în misiuni în străinătate; trecerea pe recepţie pemanentă a staţiilor de radio de garnizoană şi verificarea tuturor legăturilor.



În ziua succesivă invaziei RS Cehoslovace, în presa românească a fost publicată declaraţia Marii Adunări Naţionale a Republicii Socialiste România cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României; astfel cetăţenii români erau informaţi cu privire la hotărârile conducătorilor lor: “(...) Marea Adunare Națională, ca și întregul popor român, acordă o importanță deosebită dezvoltării colaborării tovărășești cu statele sistemului socialist. Colaborarea și cooperarea multilaterală economică, politică, științifică și culturală dintre țările C.A.E.R. – la care România ia parte activă, - dintre toate statele socialiste, permite accelerarea propășirii fiecărei țări în parte, întărirea forței și prestigiului în lume a întregului sistem socialist.



Condiția fundamentală a desfășurării cu succes a acestei colaborări, a întăririi alianței lor militare și politice, a consolidării unității și coeziunii lor, a lichidării divergențelor existente – condiție asupra careia partidul și statul nostru s-au pronunțat și se pronunță cu consecvență – este așezarea relațiilor pe baza principiilor marxism-leninismului, ale internaționalismului proletar, pe baza respectării independenței și suveranității fiecărui stat, e egalității în drepturi și neamestecului în treburile interne, a avantajului reciproc și într-ajutorării tovărășești.



M.A.D. a R.S.R. își exprimă convingerea că nimic nu poate dăuna mai mult prestigiului internațional al socialismului, autorității statelor socialiste pe arena mondială, influenței ideilor comunismului în lumea întreagă decât încălcarea acestor principii în relațiile dintre statele socialiste, folosirea metodelor, reprobabile, de amestec în treburile interne ale unei țări socialiste. Recurgerea la asemenea metode, codamnate demult de mișcarea comunistă și muncitorească internațional și incriminate la timpul său de toate țările socialiste – și cu atât mai mult intervenția armată, ocuparea militară a unui stat frățesc – aduce cel mai grav prejudiciu luptei forțelor revoluționare din toate țările pentru idealurile de libertate socială și națională, pentru triumul cauzei lui Marx, Engels și Lenin.



(...) Totodată, considerăm că în niciun caz deosebirile de vederi – care pot surveni între țările socialiste în legătură cu interpretarea uneia sau alteia dintre problemele construcției socialismului, mișcării comuniste și situației internaționale, nu trebuie să aibă repercusiuni pe planul relațiilor interstatale, să ducă la presiuni economice, politice sau de orice altă natură. Marea Adunare Națională a Republicii Socialiste România adresează Sovietului Suprem al U.R.S.S., parlamentelor din celelalte țări frățești, guvernelor și partidelor comuniste din toate țările socialiste frățești, un apel solemn de a face totul pentru promovarea fermă a principiilor internaționaliste în relațiile din sânul sistemului socialist, de a nu permite niciun fel de încalcare a acestor principii, niciun fel de știrbire a libertății, independeței și suveranității naționale a vreunui popor.



(...) Considerăm că atât timp cât va exista blocul N.A.T.O. este necesară și menținerea Organizației Tratatului de la Varșovia. În același timp, România subliniază cu toata fermitatea că Tratatul de la Varșovia a fost creat exclusiv ca instrument de apărare a țărilor socialiste, împotriva unei agresiuni dinafară, a unui atac imperialist. Aceasta a fost, este și va fi unica rațiune a existenței sale. Sub niciun motiv, în niciun caz și în nicio formă Organizația Tratatului de la Varșovia nu poate fi folosită sau invocată pentru acțiuni militare împotriva vreunei țări socialiste.

(...)Singura cale pentru stingerea conflictului creat este retragerea neîntârziată a tuturor trupelor străine de pe teritoriul Republicii Socialiste Cehoslovace”.



În ciuda oprobiului exprimat de conducerea românească faţă de acţiunea trupelor Tratatului de la Varşovia, concluziile venite de peste Canal sau de peste Ocean nu erau deloc încurajatoare: deşi se nega politica sferelor de influenţă, invadarea Cehoslovaciei era considerată o problem internă a Pactului de la Varşovia; prelungirea situaţiei României este, de asemenea, o afacere a blocului comunist; dată fiind apartenenţa României la pact, ea nu va putea fi sprijinită militar; aşa că România şă-şi desfăşoare politica cu prudenţă. Cel puţin acestea sunt punctele central ale telegramelor trimise de oficiile diplomatice româneşti din cele mai importante capitale NATO, în primele două zile după producerea invaziei.



Privind acest capitol din istoria României, ne putem da seama că în contextul „Primăverii de la Praga” conducătorii români, în special Nicolae Ceauşescu, au dat dovadă de un curaj pe care l-am putea numi „nebun”, anume acela de a se împotrivi deciziei celei mai mari puteri din blocul comunist de a invada RS Cehoslovacă, decizie susţitută de încă patru state comuniste, hotărând să apere cu înverşunare cauzele Republicii Socialiste Cehoslovace. Cu toate că această înverşunare se va diminua în momentul în care liderii români şi-au dat seama de situţia deloc confortabilă în care se aflau, niciun stat nefiind disponibil să susţină cauza românilor, putem afirma că în acel moment (poate singurul din ultimele decenii) Republica Socialistă Română, s-a aflat în centrul atenţiei mondiale, multe state ale Occidentului aşteptându-se la o ripostă mult mai dură din partea sovieticilor. În momentul invaziei teritoriului statului lor, rezistenţa cehoslovacilor a fost mai mult simbolică; în schimb atunci când românii s-au opus deciziei statelor membre ale Tratatului de la Varşovia de a invada RS Cehoslovacă, ei erau conştienţi de posibilitatea unui atac din partea statelor a căror opinie nu au îmbrăţişat-o.

Refuzul Republicii Socialiste România de a se alătura trupelor Tratatului de la Varşovia, poziţia de neclintit de care a dat dovadă Nicolae Ceauşescu în momentul declanşării atacului, discursurile tranşante pe care le-a ţinut în mijlocul populaţiei, dar şi hotărârea sovieticilor de nu a ataca România, au reprezentat deschiderea drumului către o politică externă lipsită de imixtiunea factorului sovietic, dar şi o accentuare a naţionalismului din interiorul regimului comunist românesc, lucru care a dus la acceptarea unei politici interne dogmatice implicând serioase constrângeri existenţiale.

Procesul Slánský, sau epurările din Partidul Comunist...


Procesul Slánský, denumit oficial Procesul conspirației antistatale din jurul lui Rudolf Slánský, a fost unul dintre cele mai cunoscute procese-spectacol din blocul sovietic. El a avut loc în Cehoslovacia anului 1952 și a fost direcționat împotriva unor elemente din Partidul Comunist Cehoslovac care ar fi adoptat o „politică de tip titoist”.

Pe 20 noiembrie 1952, Rudolf Slánský, Secretarul General al Partidului și alți 13 lideri comuniși sau funcționari de rang înalt au fost acuzați și condamnați că ar fi participat la o conspirație troțkisto-titoisto-sionistă. Conform acuzațiilor, Slánský servise drept spion într-o conspirație organizată de capitaliștii occidentali ce avea ca scop subminarea socialismului. 11 dintre acuzați au fost executați, iar ceilalți trei au fost condamnați la închisoare pe viață.

11 dintre acuzați erau de origine evreiască, fapt pe care propaganda de partid nu a ezitat să-l sublinieze în presă. Ca și în celelalte cazuri în care oficiali evrei au fost epurați din partidele comuniste din Europa, era vorba de oameni care-și abandonaseră identitatea evreiască în numele cauzei comuniste în care credeau. Ca și alții, ei fuseseră atrași de partea comunismului tocmai datorită faptului că, în teorie, această ideologie nu ține cont de aspectele rasiale.

Procesul era rezultatul unei rupturi apărute în interioriul conducerii comuniste din Cehoslovacia asupra unei chestiuni destul de delicate: în ce măsură statul trebuia să concureze cu Uniunea Sovietică. Cazul Slánský a făcut parte dintr-un val mai mare de epurări staliniste ce avea ca țintă elementele „neloiale” din partidele comuniste din Europa Centrală și de Est, precum și din procesul de epurare a evreilor din conducerea respectivelor partide. În acest sens, în cazul României ne putem referi la epurarea grupului Pauker-Teohari-Georgescu din PMR în același an, 1952, sau eliminarea lui Lucrețiu Pătrășcanu.

Se pare că Gottwald, președintele Cehoslovaciei și liderul Partidului Comunist, se temea că și el ar putea fi eliminat din partid și a decis să-l sacrifice pe Slánský, un vechi colaborator și prieten apropiat. Ceilalți au fost aleși pentru a întâri ideea că exista o amenințare clară din partea diverselor grupuri din birocrația de stat. Unii dintre ei (precum Švába sau Reicin) erau cunoscuți ca fiind niște personaje sadice și foarte brutale, astfel că au fost aleși pentru a da o tentă mai realistă procesului.

Unii istorici au sugerat însă că exista o mai veche rivalitate între Gottwald și Slánský, apărută după lovitura de stat de la începutul lui 1948. Slánský a început atunci să-și consolideze poziția și autoritatea în Secretariatul de Partid și și-a plasat fidelii în poziții guvernamentale, punând astfel în pericol puterea lui Gottwald ca președinte. Slánský a avut de suferit și din cauza imaginii sale oarecum cosmopolite. Gottwald și aliatul lui Antonín Zápotocký au profitat de acest fapt și l-au acuzat pe Slánský că ar aparține de fapt burgheziei.

De asemenea, unii istorici au considerat că Stalin a ales să-l sprijine pe Gottwald în favoarea lui Slánský deoarece primul ar fi avut șanse mai mari de a consolida economia cehoslovacă; creșterea economică a Cehoslovaciei îl interesa în mod direct pe Stalin deoarece Uniunea Sovietică ar fi putut beneficia de pe urma acesteia prin intermediul importurilor.

„Slánský a fost ales tocmai pentru că fusese atât de loial lui Stalin. Pentru că omorându-l pe el, mesajul lui Stalin către restul conducătorilor comuniști din Europa de Est era «dacă el poate să moară, dacă nici el nu e în siguranță, atunci nimeni nu e».”

La urma urmei, e oarecum inutil să căutăm astăzi o explicație rațională pentru epurarea și eliminarea unor oameni care își dovediseră timp de atâția ani loialitatea față de cauza comunistă. Istoricul Igor Lukeš consideră că nu putem găsi o explicație satisfăcătoare pentru eliminarea lui Slánský, însă el crede că un rol important în soarta acestuia l-a jucat credința lui Stalin în principiul de origine machiavelică potrivit căruia un lider trebuie mai degrabă temut decât iubit. „De fapt, mie îmi pare că Slánský a fost ales tocmai pentru că fusese atât de loial lui Stalin. Pentru că omorându-l pe el, mesajul lui Stalin către restul conducătorilor comuniști din Europa de Est era «dacă el poate să moară, dacă nici el nu e în siguranță, atunci nimeni nu e». Poate că principala motivație din spatele acestui proces, precum și al altor procese-spectacol care au împânzit Europa de Est, a fost să-i terorizeze pe șefii comuniști și de a-i aduce într-o stare de supunere absolută, totală.”

Procesul - și teroarea care a urmat în Cehoslovacia – a fost orchestrat la ordinul Moscovei prin intermediul consilierilor sovietici aflați în țară. În mod ironic, aceștia fuseseră invitați în Cehoslovacia de Rudolf Slánský și Gottwald după un alt proces faimos, cel al lui László Rajk, organizat în Ungaria, în septembrie 1949.

Acuzații și-au recunoscut vinovăția pentru toate crimele de care au fost învinuiți (în urma presiunilor și torturii la care au fost supuși). În timp ce se afla în închisoare, Slánský a încercat să se sinucidă. Între timp, acuzatorii strângeau semnături din partea populației pentru condamnarea la moarte a așa-zișilor trădători.

Ca și în cazul proceslor de la Moscova de la sfârșitul anilor '30, care au fost sursa de inspirație pentru toate epurările ce au avut loc în blocul sovietic după război, acuzații au fost forțați să-și recunoască vina și să ceară să fie condamnați la moarte pentru faptul că au trădat cauza comunistă. Slánský a fost găsit vinovat pentru activități de sorginte troțkisto-titoisto-sionistă în serviciul imperialismului american, fapt pentru care a fost spânzurat pe 3 decembrie 1952.

După moartea lui Stalin, în marie 1953, persecuțiile au scăzut în intensitate, iar victimele acestui proces au fost reabilitați, inclusiv cei trei care scăpaseră de pedeapsa cu moartea. Ulterior, istoriografia oficială a Partidului Comunist a trecut în umbră povestea procesului, spunând în mod vag că procesul a fost o eroare rezultată dintr-un cult al personalității.

Antonín Novotný (Secretar General al Partidului Comunist Cehoslovac în perioada 1953 1968 și președinte între anii 1957-1968) l-a considerat pe Slánský vinovat pentru introducerea în Cehoslovacia a metodelor staliniste de interogare. Însă tot în vremea sa, Slánský și celelalte victime ale procesului din 1952 au fost reabilitate. După 1989, noul președinte ale Cehoslovaciei, Havel, l-a numit pe fiul lui Slánský ambasador al Cehoslovaciei în Uniunea Sovietică.

Exemplu de interogatoriu în sala de judecată:


Judecătorul: De ce naționalitate sunteți?

Geminder: Cehă.

Judecătorul: Puteți vorbi limba cehă bine?

Geminder: Da.

Judecătorul: Doriți un interpret?

Geminder: Nu.

Judecătorul: Puteți înțelege întrebările și veți putea răspunde la ele în limba cehă?

Geminder: Da.

Judecătorul: Sunteți pe deplin conștient de crima de care ați fost acuzat [...]?

Geminder: Da, pledez vinovat la fiecare acuzație.

Procurorul: Care a fost atitudinea dvs. față de muncitorii din Cehoslovacia?

Geminder: Am fost indiferent față de interesele poporului ceh și nu am avut niciodată vreun fel de afinitate pentru el. Interesele sale naționale mi-au fost întotdeauna străine.

Procurorul: Ce școală ați frecventat?

Geminder: Am fost la școala germană din Ostrava. Am părăsit Cehoslovacia în 1919 și mi-am terminat studiile secundare la Berlin, de unde mi-am luat certificatul. La sfârșitul studiilor, am frecventat cercuri mic-burgheze, cosmopolite și sioniste, unde am întâlnit oameni de naționalitate germană. Toate astea contribuie la faptul că nu cunosc limba cehă prea bine.

Procurorul: În tot acest timp nu ați învățat cu adevărat să vorbiți limba cehă bine, nici măcar în 1946 când ați venit în Cehoslovacia și ați ocupat poziții importante în Partidul Comunist?

Geminder: Nu, nu am învățat să vorbesc cehă cum trebuie.

Procurorul: Ce limbă puteți vorbi la perfecție?

Geminder: Germana.

Procurorul: Chiar puteți vorbi germana cum trebuie?

Geminder: Nu am mai vorbit-o de mult, dar o știu bine.

Procurorul: Puteți vorbi germana la fel de bine ca ceha?

Geminder: Da.

Procurorul: Deci de fapt nu puteți vorbi nicio limbă cum trebuie. Sunteți un cosmopolit tipic. Astfel v-ați strecurat în Partidul Comunist.'

Geminder: Am intrat în Partidul Comunist Cehoslovac în 1921 și am rămas membru până când am fost demascat, în 1951.



Lista acuzaților

1. Rudolf Slánský (n.1901), Secretar General al Partidului (executat)
   
2. Vladimír Clementis (n.1902), Ministru al Afacerilor Externe (executat)
   
3. Otto Fischl (n.1902), Ministru adjunct de Finanțe (executat)
   
4. Josef Frank (n.1909), Secretar General adjunct al Partidului (executat)
   
5. Ludvík Frejka (n.1904), Șeful Comitetului Economic al Cancelariei Prezidențiale (executat)
   
6. Bedřich Geminder (n.1901), Șeful Secției Internaționale a Secretariatului de Partid (executat)
   
7. Vavro Hajdů (n.1913), Ministru adjunct al Afacerilor Externe (închisoare pe viață)
   
8. Evžen Löbl (n.1907), Ministru adjunct al Comerțului Extern (închisoare pe viață)
   
9. Artur London (n.1915), Ministru adjunct al Afacerilor Externe (închisoare pe viață)
   
10. Rudolf Margolius (n.1913), Ministru adjunct al Comerțului Extern (executat)
    
11. Bedřich Reicin (n.1911), Ministru adjunct al Apărării Naționale (executat)
    
12. André Simone (n.1895), editor al ziarului oficial al Partidului, Rudé právo (executat)
    
13. Otto Šling (n.1912), Secretar de Partid Regional (executat)
    
14. Karel Šváb (n.1904), Ministru adjunct al Securității Statului (executat)
    

JAN HUS ereticul boemian

Praga, prin obiectivul poliţiei secrete
La peste 20 de ani de la căderea comunismului se vorbeşte încă despre viaţa dusă sub ochiul vigilent al poliţiei ...

Uimitoarele peregrinari ale Bibliei Diavolului
Biblia, scriere de capatai a omenirii, este considerata de sute de milioane de pamanteni drept cea mai importanta lucrare a civilizatiei umane. De-a lungul vremii au fost concepute nenumarate editii ale acestei lucrari, unele scrise cu infinita rabdare de calugarii din manastirile medievale, altele aparute dupa inventarea tiparului. Cu siguranta insa cel mai faimos exemplar al „Cartii Cartilor” ramane asa-numita „Biblia Diavolului”, realizata in urma cu opt secole, in circumstante misterioase.

Biblia diavolului
Biblioteca nationala din Praga expune incepand de ieri un manuscris unic, cunoscut drept Codex Gigas, sau Biblia diavolului.

Manuscrisul din secolul al 13-lea a fost furat din Cehia in urma cu peste 350 de ani de trupele suedeze, la finele Razboiului de 30 de ani (1618-1648). Realizata pe pergament, Biblia diavolului cantareste 75 kg si are 624 de pagini, pe care sunt scrise Vechiul si Noul Testament, precum si alte texte [...]

6 iulie - comemorarea morţii lui Jan Hus

Jan Hus a fost un important gînditor şi filosof religios ceh, precum şi promotorul reformelor Bisericii Protestante alături de Martin Luther, John Knox, Charles Wesley, William Tyndale, William Carrey. Cu toate că provenea dintr-o familie modestă, el a urmat Şcoala Latină în localitatea Prahatice şi a studiat din anul 1386 în Praga, la Universitatea Karl, obţinînd la absolvire gradul de "Magister Artium". Ca profesor, predă limba cehă, stabilind reguli de scriere a limbii cehe literare. Prin intermediul lui Hieronymus din Praga a cunoscut operele profesorului de teologie din Oxford, John Wycliffe, scrieri care l-au atras în mod deosebit. Nobilii cehi, după căsătoria surorii regelui Wenzel, Anne von Böhmen, cu Richard II al Angliei în 1382, au adus la Praga operele teologice ale lui John Wycliffe. În baza acestora, Jan Hus a adus o critică la adresa clerului, care era îndemnat să renunţe la avuţie, influenţă şi putere politică, reîntorcîndu-se la o viaţă modestă şi morală. În anul 1400, a studiat teologia, iar în 1401 a devenit preot, ajungînd decanul Facultăţii de Filosofie din Praga. În anul 1402 a devenit rectorul acestei Universităţi, unde a predat în perioada 1409-1410 teolgia şi filosofia. A reuşit să-l determine pe regele Wenzel să aprobe Decretul lui Kuttenberg, document prin care se admitea înscrierea unui număr mai mare de cetăţeni cehi la Universitatea Karl. După 1402, predicile şi cîntecele corale din timpul slujbelor susţinute în Capela Bethleem din Praga au fost rostite în limba cehă. Jan Hus devine foarte popular, fiind şi preotul reginei Sophia de Bavaria şi Boemia. Hus a promovat în predicile sale o viaţă severă, morală şi plină de virtuozitate, condamnînd uşurinţa, luxul şi moda. Criticile sale severe la adresa nobilimii au determinat nemulţumirea unor reprezentanţi ai breslelor, cum ar fi: cizmari, bijutieri, croitori, cîrciumari. Înfluenţat de învăţătura lui Wycliffe, a criticat lăcomia şi viaţa de desfrîu a clerului, proprietăţile şi avuţiile lumeşti ale bisericii. A luptat neobosit şi înflăcărat pentru reformarea bisericii, a militat pentru libertatea gîndirii şi introducerea limbii cehe în slujbele bisericeşti, recunoscînd Biblia ca fiind singura autoritate supremă în credinţa creştină, neadmiţînd că Papa ar fi o persoană desăvîrşită. Aflînd de conţinutul predicilor lui, în anul 1408 episcopul din Praga îi suspendă dreptul de a mai ţine slujbe religioase. Hus nu respectă această interdicţie, criticînd în continuare corupţia înaltei societăţi a vremii şi chiar a Papei. Prin poziţia sa fermă a reuşit să atragă simpatia majorităţii populaţiei din Boemia. Episcopul din Praga a obţinut de la Papa Alexander V o "Bulă papală" (9 mai 1410) prin care să poată intra în posesia lucrărilor lui Wycliffe, pentru ca acestea să nu mai fie predicate credincioşilor din şi în afara bisericii. Din ordinul episcopului au fost arse peste 200 de manuscrise ale lui Wycliffe, iar Jan Hus a fost denunţat Romei. Reprezentanţii săi au încercat în zadar să-i apere ideile la Roma. În anul 1410, Papa Johannes XXIII nu l-a sprijinit de teama de a nu îşi pierde înalta funcţie, iar în anul 1411 Jan Hus a fost alungat din Praga, ceea ce a provocat nemulţumiri şi revolte în oraş. Prin protejarea lui de către rege şi datorită revoltelor maselor, el a avut posibilitatea de a mai predica încă un an. Hus a condamnat cruciadele şi Bula Papală care prevedea că păcatele se puteau ierta prin Indulgenţe (plătind bani Bisericii). În acel timp, în Boemia trăia şi o populaţie minoritară germană; discursurile lui Jan Hus erau interpretate ca fiind îndreptate nu numai împotriva clerului german, ci şi împotriva acestei etnii. Aceasta explică şi ura husiţilor faţă de germani, în general. Tensiunea dintre naţionalităţile germane şi cehe s-a amplificat cînd 1000 de studenţi germani au părăsit Praga după aprobarea "Decretului Kuttenberg", fondînd "Universitatea Leipzig", ceea ce a dus la scăderea prestigiului Universităţii din Praga în Europa de atunci. Între 1412 şi 1414, Jan Hus s-a refugiat în Boemia de Sud, în Ziegenburg, şi în cetatea Krakovec, din Boemia Centrală. În perioada refugiului, a scris mai multe lucrări în limba cehă, realizînd o adevărată limbă literară, contribuind la traducerea Bibliei pentru ca Sfînta Scriptură să fie cunoscută de masele largi (1413). Deoarece Papa Johannes XXIII a pornit o nouă cruciadă împotriva oraşului Neapole şi a promis iertarea păcatelor celor care participă la această cruciadă, Jan Hus a declanşat o nouă ofensivă prin discursurile sale. În Praga au izbucnit noi revolte. Hus a străbătut Boemia ca predicator, localnicii alăturîndu-i-se. În anul 1412, Hus a scris lucrarea "De Ecclesia" (Despre Biserică), în care şi-a precizat opinia faţă de ierarhie, susţinînd convingerea că numai Isus Christos poate să fie călăuzitor şi conducător în ale credinţei. Această afirmaţie este citată de acuzatorii lui la Konstanz (localitate situată pe malul lacului Bodensee). Hus s-a hotărît să-şi prezinte şi să-şi apere personal ideile în faţa reprezentanţilor clerului. La data de 3 noiembrie, cînd a ajuns în Konstanz, a fost imediat arestat, fiind forţat să locuiască în casa unui prelat bisericesc. Regele Sigismund, aflînd de arestarea sa, a ameninţat că părăseşte Consiliul Wycliffe, afirmînd că ideile "eretice" ale lui Hus nu sînt de competenţă lumească (regală), ci de cea bisericească. Hus a ajuns la Gottlieben pe Rin, care aparţinea de episcopia din Konstanz, unde a fost tratat inuman, fiind ţinut în cătuşe şi noaptea. La data de 4 mai 1411, el este excomunicat din Consiliul Wycliffe. La 5 iunie 1415, Hus a fost dus la Mînăstirea Franciscană, unde şi-a petrecut ultimele săptămîni de viaţă, fiind dus în Refektorium şi interogat (5-8 iunie). Nu i s-a mai acordat posibilitatea de a-şi apăra ideile sale, pretinzîndu-i-se retragerea şi dezminţirea tuturor afirmaţiilor, ceea ce Hus a refuzat în mod repetat. La data de 6 iulie 1415 este condamnat de Consiliul de la Konstanz ca eretic cu arderea pe rug, împreună cu cărţile sale, cenuşa fiindu-i împrăştiată în Rin. Astăzi, o piatră funerară aminteşte locul execuţiei. Execuţia lui Hus s-a făcut sub comanda lui Friedrich I, mai tîrziu Prinţ von Brandenburg, strămoş al dinastiei de Hohenzollern. În epistola de rămas-bun adresată prietenilor săi, Hus a scris: "Mă bucură faptul că totuşi cărţile mele au fost citite şi că în speranţa găsirii unor erezii, acuzatorii mei le-au citit mai sîrguincios decît Sfînta Scriptură". Execuţia lui Hus a provocat prima "defenestraţie" (din Praga), care a declanşat Războiul de Treizeci de Ani şi războaiele husite (1419-1436).

Jan Ziska - uimitorul general orb
Razboaiele husite au reprezentat un capitol extrem de sangeros in istoria Europei. Declansate ca reactie la abuzurile Bisericii si ale nobilimii, de catre taranii cehi, ele au zguduit centrul Europei ani la rand. Desi pretextul initial a fost unul de natura religioasa - Jan Hus, primul conducator al rascoalei, era adept al reformatorului religios John Wycliff - curand, revendicarile au devenit politice si sociale. Moartea pe rug a lui Hus nu a dus la innabusirea razmeritei, asa cum sperau clasele superioare, ci dimpotriva, l-au transformat pe acesta intr-un martir. Rasculatii au inceput sa se numeasca „husiti” si l-au ales conducator pe Jan Ziska, unul dintre cei mai talentati razboinici din Evul Mediu.Citeste mai departe...