Constanta[V=]

https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2015/09/27/constanta-veche-din-albumul-memoriei-stricate-fantomele-pietei-ovidiu/

http://cultural.bzi.ro/orasul-secret-de-sub-constanta-sapte-basilici-se-afla-sub-blocurile-comuniste-29481

http://cultural.bzi.ro/constanta-un-oras-invaluit-in-mister-26017

http://www.romanialibera.ro/actualitate/locale/croazierele-din-portul-constanta-reluate-dupa-70-de-ani-313579.html

Constanța, noua Mecca a bolnavului român. Ce se poate trata în camera hiperbară...
Centrul de Medicină Hiperbară din Constanța face față cu greu afluxului de pacienți veniți să-și trateze de la necroze osoase la migrene, pareze sau autism

Istoria de vânzare a Cazinoului Constanţa FOTOGALERIE

Istoria Cazinoului din Constanţa a fost tot timpul tumultoasă: planurile după care a fost construit au fost modificate din cauza politicii, iar destinaţia clădirii a fost schimbată de mai multe ori.

Primul Cazino al Constanţei a fost ridicat în anul 1880, după ce Dobrogea a redevenit provincie românească. Arhivele Constanţei arată că vechiul Cazino, numit Cazin sau Kursaal, se afla pe malul mării, lângă farul genovez. „La acel moment era o clădire din lemn, care era afectată frecvent de furtuni. Era frecvent supusă reparaţiilor“, relatează Virgil Coman, şeful Direcţiei Judeţene a Arhivelor Statului Constanţa.


Vechiul Cazino avea două săli de joc, două săli de dans şi o terasă, însă era extreme de frecventat fiind situat pe Bulevardul Elisabeta, la acel moment singurul bulevard al Constanţei.
Chiar dacă era doar o clădire de paiantă, cronicarii vremii consemnează că aici se organizau baluri unde, în sezon, seară de seară, cânta fanfara militară.
Distrus în furtună
Vechiul Cazino a fost distrus în anul 1891 de o furtună puternică. Administraţia locală a construit o clădire nouă, în apropierea actualei locaţii. Noua clădire era făcută însă tot din lemn, era susţinută pe piloni şi a fost inaugurată în 1893. Se simţea însă nevoia unei construcţii moderne, Cazinoul din lemn, fiind descrisă de cronicarii vremii ca o „veche baracă“ (Ion Adam - „Constanţa Pitorească“).
„Cazinoul ar fi putut să arate altfel. A fost o chestie de politică“, spune directorul Arhivelor, Virgil Coman.

De ce a fost exilat poetul Ovidiu în anticul TomisIlva Tireniana - locul unde Publius Ovidius Naso a aflat cumplita veste a surghiunului sau pontic (8 d.Hr.) - este denumirea latina a Elbei Toscane, insula primului exil al abdicatului imparat Napoleon I Bonaparte (1814-1815). Însotitorul lui Ovidiu, Cotta Maximus, fiul oratorului Caius Aurelius Cotta, l-a intrebat daca era adevarata stirea greselii sale, fara sa primeasca o infirmare sau o confirmare de la prietenul napadit de lacrimi (Pontice, III, 2, v.83-87).


Cea de pe urma noapte...
Presat de ragazul scurt care i se acordase, Ovidiu s-a intors acasa, unde avea sa petreaca Cea de pe urma noapte la Roma, descrisa intr-o celebra elegie (Triste, I, 3). Disperarea i-a trezit gandul sinuciderii, de care l-a dezbarat unul dintre amicii sai credinciosi (Triste, I, 5,v. I-6). Printre manuscrisele pe care le-a pus pe foc cu mana lui s-a numarat si cel al Metamorfozelor, socotind ca poemul era greoi si necioplit (Triste, I, 7,v.11-16). Copiile pastrate din "Povestile cu oameni schimbati in chipuri noua" au supravietuit insa holocaustului propit, chiar daca autorul nu avusese ragazul sa le cizeleze. Epistolele in care poetul si-a infatisat peripetiile calatoriei sale chinuitoare de la Roma pana la Tomis au fost scrise in frigul lui decembrie, in mugetul furtunilor salbatice, spre uimirea Cicladelor si chiar a autorului, al carui talent nu a fost secat nici de zbuciumul marii, nici de cel al sufletului sau, greu lovit de soarta (Triste, I, II.v. 1-10). Mai mult decat apa il speria pamantul, unde il asteptau manuitorii de sabii, sperand sa-i verse sangele. Teribilele furtuni de iarna care s-au dezlantuit in largul marii i-au surprins corabia plecata din portul calabrez Brundisium (Brindisi), hartuind-o timp de cateva zile, fara speranta de salvare. Apa intrata in gura deschisa, sa invoce ajutorul zeilor, ii taia rasuflarea iar carmaciul nu mai stia incotro sa se indrepte. Spre norocul poetului, care se si socotea naufragiat, nava a biruit si al zecelea talaz, cel mai mare si groaznic decat toate (Trieste, I, 2, v.35-36 si 49-50).

Spre tara sarmatilor
Acum Ovidiu cerea un vant prielnic, ca sa ajunga teafar in tara sarmatilor, pe salbaticul tarm al Pontului, desi nu mai mergea ca in anii tineretii sale studioase la scolile Atenei si spre orasele Asiei Mici (Ibidem v.78-83). Trecand pe langa insula Cefalonia, inainte de a patrunde in golful Corintului, el a zarit indepartata Ithaca, patria ratacitorului Odiseu, care avusese norocul s-o revada dupa o absenta de doua decenii. Surghiunitul a debarcat in portul Lechaeum, a strabatut pe uscat istmul Corintului, ingusta punte dintre Grecia si Peloponez, oprindu-se vreme indelungata in Cencreae, portul corintic de pe tarmul Marii Egee. Spre primavara a sosit o corabie cu emblema Minervei si dupa un scurt popas in insula Imbros, a pornit spre Samotrace, debarcandu-si pasagerul la Zerint, apoi s-a indreptat prin Hellespont (Dardanele) spre Tomis cu bagajele sale. A treia corabie l-a dus pe Ovidiu de la Zerint pana la Tempyra, oras pe tarmul Traciei, aproape de varsarea in marea Hebrului (Marita). Sextus Pompeius, guvernatorul Macedoniei, a oferit oropsitului sau prieten banii si excorta, gratie carora acesta a putut strabate in siguranta distanta dintre Tempyra si Tomis.
Vinovat de adulter... moral
Prima carte a Tristelor, alcatuita din cele zece elegii scrise pe drum, a fost trimisa, impreuna cu Cuvantul de insotire, la Roma, ca sa-si ocupe locul in scrinul de acasa, alaturi de suratele ei, cu exceptia a trei dintre ele, apartinand Artei iubirii, care zaceau ascunse in intuneric. Edictul l-a socotit pe autorul lor vinovat de adulter, din punct de vedere moral si nu material, invocand asa-zisa lex Iulia de adulteriis coercendis, facuta chiar de imparatul ingrijorat de decaderea familiei romane, dezmembrata prin glorificarea amorului liber in poeme licentioase. Opinia legiuitorului a fost combatuta astfel de profesorul N. I. Herescu in Istoria literaturii latine, vol.3, Epoca lui August (Fundatia nationala pentru stiinta si arta, Institutul de istorie si teorie literara "G. Calinescu", Bucuresti, 2007, p.218):
"Mai intai, pedeapsa nu se sustine din punct de vedere juridic, fiindca lex Iulia vorbeste de adultere comise sau de complicitati la adultere. Interpretarea dupa care poetul este socotit autor moral pare trasa de par si, in orice caz, iese din litera legii. Dar chiar daca am admite ca temeiul juridic era perfect, si inca ciudatenia pedepsei nu dispare. in adevar, Ars amtoria, opera incriminata, aparuse cu zece ani inainte de momentul pedepsei si e cel putin curios ca August a asteptat zece ani ca sa pedepseasca o crima pentru care avea o speciala aversiune. Apare deci pana la evidenta ca motivul invocat de edictul legarii lui Ovidiu nu era decat un pretext. Altceva forma motivul real, pe care contemporanii lui Ovidiu il cunosteau, pa care il stia poetul insusi, dar asupra caruia noi nu avem decat numai banuieli..."
Scrisoarea catre August
Cartea a doua din Triste, scrisa dupa sosirea la Tomis, cuprinde o singura scrisoare, adresata lui August, caruia nu-i cere sa-i acorde intoarcerea acasa decat dupa ce va fi satisfacut de indelungata lui pedeapsa meritata. Barem sa-l mute din Pontul dusmanos intr-un loc mai omenos, pe masura faptelor sale nu atat de grave. Culpele care i-au adus osanda sunt: carmen (poezia erotica) si error (ratacirea). Si-o asuma doar pe cea dintai, ca sa poata apara. A cantat iubirea, ca atatia alti poeti. De cea de a doua nu va vorbi deloc, spre a nu starni durerea Cezarului. Cartile sale au fost scoase din Bibliotecile publice ale Romei, iar Arta iubirii chiar si din cele particulare. Draconicele masuri de cenzura nu i-au afectat popularitatea, nici posteritatea, Tristele si Ponticele trimise din Tomis, alaturi de alte lucrari fiind citite de fostii sai concetateni si urmasii lor. Supusii n-au incuviintat despoticul gest al morocanosului crai septuagenar, sustinut de ultima lui sotie, Livia si de fiul ei Tiberiu, caruia i-a revenit tronul dupa inlaturarea rivalilor sai. Sperantele revederii Romei s-au naruit treptat si poetul, care isi renegase opera usoara, compusa din cele cinci parti cu subiecte erotice: Amores, Heroides, Ars amatoria si Medicamina facili si-a dus cu el in mormant secretul "ratacirii" sale. Pentru localnicii care nu cunosteau latina a scris in limba geta un poem asupra mortii lui August si altul asupra familiei imperiale. Scriitorul eclesiastic Eusebiu, episcop de Cezareea (secolul III-IV d. Hr.), constata ca oamenii straini au fost mai binevoitori cu poetul decat compatriotii sai.
Intaiul mare romantic european
Cand vorbeste in final despre Ovidiu si noi, N.I.Herescu mentioneaza mai intai caracterul documentar al Triestelor si Ponticelor, care descriu clima, tinuturile si obiceiurile tomitanilor, aducand o seama de informatii privitoare la stramosii nostri din acele parti si timpuri indepartate. Apoi aminteste interesul sentimental, caci cenusa lui odihneste in pamantul romanesc (vol. cit. p.249). Ambele aspecte au fost infatisate pe larg de N. Lascu in amplele sale contributii despre Pamantul si vechii locuitori ai tarii noastre in opera lui Ovidiu si Ovidiu in Romania, din florilegiul omagial: Publius Ovidius Naso XLIII i.e.n.- MCMLVII, Biblioteca antica, Studii II, Editura Academiei, 1957, p.119-191 si 323-580. Volumul debuteaza cu comunicarea lui G. Calinescu: Ovidiu poetul (p.7-35), pe care am audiat-o in incinta vechiului Parlament din Dealul Mitropoliei, ca proaspat absolvent al Facultatii de filologie clasica din Bucuresti (1951-1955). Mi s-au intiparit in memorie urmatoarele fraze din finalul ei: "De fapt, Ovidiu in Tristia este intaiul mare romantic european. Getii de altadata, romanii de azi, intrati in orbita culturii romane, sunt mandri de a evoca pe marele poet, nascut acum 2000 de ani la Sulmona si mort in tara lor. Azi Ovidiu este al Italiei, precum este al lumii intregi..." Acest lucru s-a datorat sosirii lui in primavara anului 9 e.n. la Tomis, unde avea sa fie inmormantat in anul 17 sau 18. Acum realizez ca, de fapt, academicianul-poet a asociat vizionar Bimileniul nasterii sulmonezului cu Bimileniul tomitanizarii si a integrarii lui definitive in glia si cultura Daciei rediviva: Romania de azi...
Adeptul ovidianismului
In deceniile care au trecut de atunci, am ramas fidel ovidianismului. Ca membru al redactiei "Biblioteca pentru toti", am trimis la tipar in 1966: Publius Ovidius Naso, Epistole din exil, Traducere de Eusebiu Camilar, Prefata, note si indice de Toma Vasilescu, aparuta la Editura pentru Literatura dupa prematura disparitie a scriitorului (27. VIII. 1965). Aceeasi longeviva colectie, continuata de Editura Minerva, l-a scos de sub zodia culegerilor antologice pe Ovidiu, consacrand un numar special (910 din 1977) poemelor erotice vinovate de exilul autorului lor: Heroide & Amoruri & Arta iubirii & Remediile iubirii & Cosmetice, Traducere si note de Maria-Valeria Petrescu, Prefata si tabel cronologic de Grigore Tanasescu. Am fost de fata la lansarea volumului Arta iubirii, care merita sa fie retiparit la apropiata comemorare a surghiunirii la Tomis, acum 2000 de ani, a lui Ovidiu. Am participat in 1972 si 1980 la ambele Congrese ale Asociatiei internationale "Ovidianum" la Constanta. La cel de-al doilea, am prezentat comunicarea "Legenda margeanului la Ovidiu si Pseudo-Orfeu" (in limba germana). Influentat de greci, Ovidiu a influentat pe anonimul care a scris poemul didactic Lithica (Pietrelor rare). Am parafrazat la inceput pasaje din primele doua carti ale Tristelor, in traducerea lui Teodor Naum Scrisori din exil, cu comentariile lui N. Lascu, am prefatat-o mai intai la Editura Mondero (2000), apoi la Editura Gramar (2006). Am in manuscris aparatul critic al unei traduceri integrale a Metamorfozelor, realizata de defuncta Maria-Valeria Petrescu si sper intruna sa gasesc un sponsor pentru tiparirea ei.

A fost pe vremuri o cale ferată: Constanţa-Mamaia - FOTO
Puţini dintre cei care-şi pierd astăzi paşii pe nisipul fierbinte al plajelor româneşti ştiu că în staţiunea Mamaia exista o mică gară unde, în zilele calde de vară, trenurile îi debarcau pe amatorii „băilor de soare”... Înfiinţată în 1905, gara Mamaia „a trăit” până la începutul anilor ’60, iar azi n-o mai regăseşti decât în vederile vechi şi frumoase, mirosind a trecut, ale colecţionarilor.
La începutul secolului trecut, pe locurile unde astăzi se înalţă un întreg şir de hoteluri, nu întâlneai decât un mic sat de pescari, aşezat în partea nordică a oraşului Constanţa, pe un cordon litoral ce desparte Lacul Siutghiol de apele mării, dând naştere unei plaje cu o lungime de aproximativ 7 kilometri.
Însă, la sfârşitul secolului XIX, această mică localitate a devenit rapid un loc preferat pentru petrecerea vacanţelor estivale ale protipendadei acelor vremuri, motiv pentru care, în anul 1905, după desfiinţarea căii ferate Constanţa-Băile de la Vii (3,1 km), cu o parte din materialele recuperate, Direcţia Linii-Serviciul de Linii Constanţa a construit calea ferată Constanţa-Băile Mamaia (8 km). Inaugurată în ziua de 2 octombrie 1905, mica linie a fost folosită numai în sezonul de vară, pentru transportul turiştilor. În anul 1928, în scopuri strategice, Direcţia Generală C.F.R., împreună cu unităţile militare de căi ferate, au prelungit calea ferată, cu încă 11,5 kilometri, pe traseul Băile Mamaia-Mamaia Sat-Şcoala de Tragere şi Bombardament, linia urmând să deservească şi Portul Militar Taşaul.
La începuturi, linia trecea prin Constanţa

Traseul iniţial pornea din vechea gară Constanţa, traversa zona centrală a oraşului, pe Calea Mangaliei (prin apropierea Cimitirului Musulman), iar de la intersecţia actualelor bulevarde Tomis şi Mamaia se orienta către Nord, prin cartierul Tăbăcărie şi pe malul mării, oprindu-se la Băile Mamaia. Deoarece linia devenise o frână în calea dezvoltării urbane, în anul 1938, micile trenuri turistice au fost scoase de pe străzile Constanţei, ele continuând să circule pe un nou traseu, ce a fost deschis în ziua de 14 iulie 1938.
Tot în anul 1938, vechea staţie de debarcare de la Băile Mamaia a fost mutată pe un nou amplasament (situat la kilometrul 9 al liniei), iar la kilometrul 10 s-a înfiinţat Halta Rex, ce urma să deservească hotelul cu acelaşi nume, proaspăt inaugurat de Direcţia Generală C.F.R.
Între anii 1944-1960, calea ferată Constanţa-Mamaia a fost folosită doar pentru transportul de mărfuri, iar în anul 1949 a fost legată cu calea ferată Palas-Capul Midia, traseu folosit pentru construcţia Canalului Poarta Albă-Midia. În anul 1960, linia a fost desfiinţată, o mică porţiune a sa, cuprinsă între Ramificaţia Mamaia şi Mamaia Sat, fiind folosită până în anul 1962, pentru transportul materialelor utilizate la ridicarea blocurilor de locuinţe din cartierul Tăbăcărie.

Turism


Turism de croaziera la Constanta

Cazinoul, simbolul Constantei

CELE 7 MINUNI ALE ROMANIEI
Monumentul de la malul marii este una dintre cele mai cunoscute cladiri din Romania.[Citeste]

Parcare pentru iahturi in portul Tomis