Safran[v=]

DAN SHAFRAN - "Şi acum, după 32 de ani, sunt angajat al Bibliotecii Regale din Suedia"

http://www.observatorcultural.ro/Carte-de-intelepciune*articleID_29308-articles_details.html

Cabala



Alexandru Șafran despre Cabala
O lucrare interesantă și instructivă este „ Înțelepciunea Cabalei” de dr. Alexandru Șafran, fost Șef Rabin în România ( 1940-1947), fost Mare Rabin al Genevei. Cartea a apărut în original, în franceză ( 1986), iar traducerea în română de Țicu Goldstein, în 1997, la Editura Hasefer. „ Cabala este o doctrină a unității”, scrie Șafran.„Existența își are originea în Viața vieții, ea decurge din Cauza cauzelor, Rădăcina rădăcinilor, este însușii Creatorul”. Dumnezeu i-a făcut omului favoarea de a-i permite să fie gândit, dar nu perceput. Deci omul Îl poate gândi pe Dumnezeu. Deci omul caută Absolutul. Dumnezeu nu are nume pentru că este indefinit. Nici Ein Sof ( Infinitul) nu-L poate cuprinde. Dumnezeu oferă omuylui două căi de cunoaștere – Maase Bereșit ( primele opere, începutul) și Maase Merkava ( creația carului divin). Acestea sunt cele două axe mistice ale Cabalei. Prima revelație a fost în momentul primirii Torei de către Moise. Cabala urmează acestei prime revelații, fiind o parte a tradiției. Cuvântul lui Dumnezeu este Halaha, adică Legea. Legea și Narațiunea formează Talmudul, învățătura ( Halaha și Agada), care reprezintă Tora orală, devenită operă scrisă prin efortul învățaților dealungul a circa cinci secole, prin cele două părți distincte – Mișna ( repetarea) și Ghemara ( Talmudul propriu-zis, preceptele). Explicăm aceste noțiuni fără de care Cabala nu poate fi înțeleasă, ea fiind strâns legată de Tora și de Talmud. Biblia, Talmudul și Zoharul ( Cartea splendorii, prima Cabala scrisă) constituie cele trei contribuții ale iudaismulula spiritualitatea lumii.
După cum arătam în partea introductivă ( v. Despre Cabala) , inițiatorul a fost Rabi Șimon bar Iohai , în secolul II e.n. , în Palestina, dar învățătura sa ( tana) a fost făcută publică și răspândită abia în secolul XIII, în Spania, unde se mutase centrul spiritual al evreimii. Cabala rămâne și o tradiție orală, nu numai scrisă, pentru că mulți comentatori nu au lăsat texte sau ele s-au pierdut. Transmiterea se face de către un Mecubal ( un cabalist învățat) către un Mecabel ( ucenicul care primește învățătura). Orice mistică este transmisă pe cale orală, dar și scrisă. Ramban( Nahmanide) a explicat acest mod de a transmite Cabala. Primirea Cabalei este permisă numai celor care se pregătesc suficient ca să o primească, să fi studiat înainte Biblia și Talmudul. Există o legătură între mistică și filozofie, pe care Cabala o realizează strălucit. Astfel se explică și aria de răspândire a acesteia în rândul învățaților creștini și chiar musulmani. Fiind esențialmente mistică, învățătura Cabalei apropie pe om de Dumnezeu, iar fără mistică nu poate exista nici religia. Deveikut, în iudaism înseamnă atașamentul pentru Dumnezeu. Omul simte astfel că sufletul său este de natură divină. Se face trecerea de la un Dumnezeu personal la Dumnezeu ca adevăr absolut. Regele David, în Psalmii săi și-a exprimat atașamentul pentru Divinitate, iar iubirea dintre bărbat și femeie este pusă la același palier spiritual cu iubirea omului pentru Dumnezeu, pentru că iubirea este o condiție a Creației. Dar cele două forme de iubire nu se înlocuiesc una pe alta, este doar o comparație pentru înțelegerea noastră.
„ Misterul este fundamentul”, scrie în Zohar, iar Șafran adaugă – „ Cabala îl face pe om atent la mister, la misterul din el și la cel care îl înconjoară”. Tot în Cabala este scris că nimeni nu a ajuns la esența Cărții Sfinte, a Torei ( Cele cinci cărți ale lui Moise sau Pentateuhul). Un accent deosebit este pus pe inconștient, de fapt pe subconștient, pe vise, extaz. Așteptarea Mesiei este una dintre datoriile fundamentale ale omului. Cunoașterea este nelimitată. În Cabala se vorbește de evrei, dar și de oameni în genere, de aceea a fost preluată și de creștini. Respectul pentru om, pentru semeni sunt permanent amintite. De asemenea omul este comparat cu Arborele Vieții, dar există și Arborele Binelui, al Răului. Oamenii păcătuiesc din necunoaștere. Mesia personifică misterul cunoașterii. „Rațiunea ne lasă să întrevedem limitele sale”, se afirmă în Cabala. Știința și etica trebuie să stea împreună ( n.n. un principiu adesea nerespectat). Omul este răspunzător de destinul lumii. Faptele bune ale omului, mițvot, sunt dovezi ale credinței sale în Dumnezeu. Liberul arbitru nu este respins, dimpotrivă. Slujirea lui Dumnnezeu se numește Avodat Ha Șem ( avoda- muncă, Șem – Numele, pentru că Dumnezeu nu trebuie amintit printr-un nume, deși ele există). Prin slujirea lui Dumnezeu se ajunge la unirea spiritului cu materia. Igiena trupului și a spiritului sunt interdependente, apa este un simbol al Vieții.
Un rol important îl are rugăciunea, adresarea către Dumnezeu, prin Șema, Israel, rugăciunea principală a evreului, cum la creștini este Tatăl Nostru. Dumnezeu este Regele Universului, omul este cea mai de seamă creație, este centrul Creației. Țadicul, adică omul drept ( și învățat) este cel care se ocupă de îndreptarea evreului către fapte bune și spre învățătură. Deși viața este rtecătoare, omul credincios nu poate fi cuprins de pesimism, el știe că Dumnezeu este veșnic, la fel și Viața. Cabala ajută pe cel care se apropie de a să vadă dincolo de aparențe. În zilele lui Mesia, materia va redeveni spirit, ca la începuturi. Unitatea oamenilor se bazează pe responsabilitate, fiecare este responsabil pentru sine și pentru ceilalți. Dar fiecare om este unic, la fel și fiecare dimineață este unică. Omul trebuie să-și descopere misiunea în această viață. Alexandru Șafran pune un accent special pe etică, dar Cabala este în bună parte o antologie de comentarii care o apropie de misterul ficțional, ea a influențat mult literatura, ca și pe oamenii de știință, deopotrivă. Dar să nu uităm etica, singura salvare a omului este Binele, iar pentru exemplificarea unei exprimări lapidare, vom aminti de pilda lui Hilel( sec. I. e.a.). Întrebat fiind de un om mai puțin cunoscător, ce este iudaismul, cum poate fi definit într-un timp scurt, cât stă cineva într-un picior, Hilel a răspuns – „Să nu faci altcuiva ce nici ție nu-ți convine” ( ”Ce nu-ți place, altuia nu face”). „ Restul sunt comentarii”. Cabala este un vast comentariu.
Boris Marian

Alocuţiunea



Alexandru Şafran s-a nǎscut în Bacǎu, unde –dupǎ absolvirea Institutului Superior Rabinic din Viena- a fost numit Şef Rabin al Comunitǎţii evreieşti locale.






Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor senatori,



Mǎ înfǎţişez domniilor voastre cu emoţie şi cu recunoştinţa. Cu emoţie, cǎci îmi regǎsesc ţara în care m-am nǎscut, revǎd populaţia în mijlocul cǎreia am crescut, reaud glasul românesc în toatǎ suculenţa lui, revǎd slova româneasca în toatǎ lumina ei, resimt gustul roadelor culturii româneşti care ani de-a rândul mi-au hrǎnit sufletul.

Vǎ spun cǎ stau înaintea domniilor voastre pǎtruns şi de un simţǎmânt de recunoştinţǎ. Într-adevǎr, v-o datoresc din plin, pentru chemarea pe care mi-aţi adresat-o, domnule preşedinte şi domnilor senatori, sǎ vin aici, în mijlocul domniilor voastre şi sǎ rostesc cuvântul meu, care, vǎ rog sǎ ştiţi, este un cuvânt de voie bunǎ, izvorând din inima mea iubitoare cu aceeaşi frǎgezime cu care am rostit primul meu cuvânt în acest Senat, în aceeaşi lunǎ, martie, ca şi acum, însǎ înainte cu mai mult de jumǎtate de veac.

În rǎstimpul acestor decenii am trǎit cu toţii în freamǎt de zbucium. Oamenii au trecut prin vremuri crunte, pretutindeni în România, în Europa, cu rǎsfrângeri pustiitoare în lumea întreagǎ. Totuşi, urgia s-a abǎtut cu o furie distrugǎtoare, cu totul deosebitǎ, asupra evreilor, cu tâlcul orb de a nimici acest popor, nu de a-l birui, cǎci era fǎrǎ arme, dar de a-l extermina, de a-l elimina de pe faţa Pǎmântului. Şi, paradox, acest popor, ţintǎ a anihilǎrii totale, este acela care a adus lumii Biblia eternǎ, dar, tocmai fiindcǎ a revelat prin ea oamenilor pe Dumnezeul unic, pe Creatorul unic al unei lumi unice şi unitare pe care o vrea locuitǎ de o omenire unicǎ şi unitarǎ, tocmai de aceea mânia seminţiilor împotriva poporului evreu s-a dezlǎnţuit cu atâta scelerat avânt. Oamenii şi popoarele care l-au adoptat formal pe acest Dumnezeu anunţat de cǎtre Israel refuzǎ, în genere, sǎ îndeplineascǎ idealul de viaţǎ pe care El îl propune prin mijlocirea Bibliei, ideal care se rezumǎ în îndatorirea de a respecta viaţa fizicǎ şi moralǎ a fiinţei omeneşti, de a recunoaşte demnitatea acestei fiinţe despre care le place sǎ zicǎ în stilul biblic, fǎrǎ ca sǎ ia în serios zicerea lor, cǎ omul este fǎcut dupǎ chipul şi asemǎnarea Domnului.

Sǎ nu ne mire deci ca Shoa, catastrofa fǎrǎ egal care s-a abǎtut în secolul nostru asupra poporului evreu, a atins culmile sale semeţe, înfiorǎtoare tocmai în continentul a cǎrui religie se referǎ în mod direct, istoric la iudaismul din care afirmǎ cǎ se trage şi pe care, în acelaşi timp, îl denigreazǎ.







Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor senatori,



Acum 10 zile noi, evreii, am celebrat Purimul, o sǎrbǎtoare care ne aminteşte salvarea de la pieire a strǎbunilor noştri în Persia, cu vreo 2500 de ani în urmǎ. Dupǎ enumerarea peripeţiilor miraculoase care au condus la izbǎvirea lor, noi rostim o rugǎciune care se terminǎ doar cu patru cuvinte în ebraicǎ, dar pline de semnificaţie, conţinând o învǎţǎturǎ de care trebuie sǎ ţinem seama. Traducerea acestor patru cuvinte sunǎ astfel : « Amintit fie spre bine Harvona, adicǎ acela care, în vreme de obidǎ, a stat alǎturi de evrei şi le-a ajutat ». Învǎţǎtura aceasta alcǎtuieşte un legǎmânt transmis tuturor generaţiilor evreieşti. Este un fapt cât se poate de dureros, dar cât se poate de adevǎrat cǎ, în timpul cârmuirii naziste, noi, evreii din România am fost obidiţi, prigoniţi, chinuiţi. Totuşi, nu am dat uitǎrii cǎ în acele vremuri de amarǎ oprelişte, de mǎcinǎtoare zdrobire a fiinţei noastre fizice si morale, când vuiau vijelii devastatoare, vestitoare ale vremurilor morţii, tot atunci, de multe ori, un suflu de alinare, de compǎtimire, chiar de tǎmǎduire, vestitoare ale zorilor vieţii, ne înviora inimile. Iatǎ pilde grǎitoare, întruchipând sufletul adevǎrat românesc în acele vremuri de suferinţǎ ale evreilor români. Când « Trenul Morţii », pus în mişcare la Iaşi în urma pogromului sǎvârşit în acest oraş, dupǎ ce a fǎcut popas la Podul Iloaiei a ajuns în gara Roman, strigǎte disperate rǎzbǎteau din vagoanele ferecate. Se ţipa: « Daţi-ne apǎ, daţi-ne apǎ! », dar paznicii aveau ordine stricte sǎ împiedice pe orişicine ar încerca sǎ se apropie de acest funest vehicul. Şi totuşi, în pofida interzicerii, o femeie plǎpândǎ, Viorica Agarici, strǎbǎtu iute rândurile strânse ale paznicilor şi porunci acestora, pe seama ei, a simplei zvâcniri a conştiinţei sale, sǎ rupǎ lacǎtele trenului, ale acestui depozit sinistru de chinuri fumegânde, sǎ deschidǎ vagoanele, ceea ce au şi fǎcut. Şi iatǎ, din acestea încep sǎ cadǎ afarǎ cadavre încleştate, sǎ se rostogoleascǎ oameni în agonie, sǎ se precipite oameni asfixiaţi, oameni înnebuniţi, da, înnebuniţi, oameni înnegriţi de arşiţa setei. Acestor oameni Viorica Agarici le întinde apa învietoare. Apa, acest element primordial, vital, pe care Creatorul lumii îl pune la dispoziţia oricǎrei vietǎţi animale. Şi apoi « Trenul Morţii »s-a pus din nou în mişcare, cu destinaţia Cǎlǎraşi. Am cerut atunci preşedintelui Crucii Rosii Române, dr Costinescu, sǎ ia mǎsuri ca pe noul traseu ce avea sǎ-l parcurgǎ « Trenul Morţii » sǎ nu se mai repete samavolniciile petrecute la staţionarea acestuia în gǎrile din Podul Iloaiei si Roman. I-am mai cerut sǎ asigure condiţii umane de cazare în lagǎrul din Cǎlǎraşi a acestor nenorociţi evrei. Doctorul Costinescu s-a strǎduit în acest sens si a izbutit si nu numai atât, m-a înştiinţat cǎ a obţinut cu acest prilej sfâşietor de inimi ca unii medici evrei sǎ capete îndǎrǎt instrumentele medicale care le-au fost confiscate. Iatǎ o altǎ pildǎ. Evreii din sudul Bucovinei şi din nordul Moldovei au fost smulşi din casele lor şi deportaţi în Transnistria. În drum, unii dintre ei au fost ucişi, alţii cǎdeau istoviţi si mureau în şanţuri. Cei ajunşi, în sfârşit, în ţinuturile sinistre de dincolo de Nistru, printre care mulţi dintre ei goi, desculţi, erau rǎpuşi de frig, de foame şi de boalǎ. Noi nu aveam voie sǎ le trimitem ajutoare în îmbrǎcǎminte, alimente, medicamente. Am spus Reginei-Mamǎ Elena cǎ obţinerea aprobǎrii de a se trimite ajutoare acestor pribegi în surghiun este mai mult decât urgentǎ, deoarece fiecare ceas conteazǎ, cǎci în fiecare ceas se sting în chinuri fiinţe nevinovate. Regina-Mamǎ, femeie cuvioasǎ, s-a strǎduit din rǎsputeri ca autorizaţia sǎ fie acordatǎ fǎrǎ întârziere. I s-a promis cǎ aşa se va face şi aşa s-a fǎcut. De îndatǎ ce a luat cunoştinţǎ de rezultatul pozitiv al demersurilor sale, chiar în acelaşi ceas s-a grǎbit sǎ mi-l comunice, trimiţând pe aghiotantul ei la mine acasǎ, într-o noapte de viscol, pentru ca acest sol al bunǎtǎţii sǎ-mi aducǎ vestea cea mare cu un ceas înainte, fǎrǎ sǎ mai aştepte a doua zi.

Iatǎ o altǎ pildǎ. Când în Basarabia s-au comis masacre cu evreii, un ofiţer român, milos, a acceptat primejdioasa misiune ce i-a fost încredinţatǎ de cǎtre diriguitorii evrei din Bucureşti, ca sǎ aducǎ veşti de la noi sǎrmanilor evrei de acolo închişi în ghetouri şi cǎrora li s-a interzis sǎ mai comunice cu noi. Iatǎ o pildǎ. Când reprezentanţii guvernului german la Bucureşti au insistat pe lângǎ autoritǎţile române sǎ orânduiascǎ vagoanele necesare pentru ca sǎ transporte în lagǎrele de exterminare în Polonia pe evreii din Transilvania de Sud şi pe cei din Vechiul Regat, dupǎ ce au eşuat toate încercǎrile noastre, ale dr Fielderman şi ale mele, pentru ca aceste deportǎri sǎ nu aibǎ loc, m-am adresat mitropolitului Ardealului, Nicolae Bǎlan, cerându-i sǎ vinǎ la Bucureşti pentru cǎ trebuie sǎ-i vorbesc. Nu puteam sǎ mǎ duc la Sibiu pentru cǎ eram ostatec. El a înţeles despre ce era vorba, înaltul prelat a rǎspuns chemǎrii umilului rabin şi a venit în Capitalǎ. Convorbirea mea cu el a fost dramaticǎ, zguduitoare. Duios, dar aspru i-am spus cǎ dupǎ moartea noastrǎ – suntem doar amândoi la fel, muritori – îl voi declara în faţa Judecǎtorului Ceresc rǎspunzǎtor în ce priveşte viaţa miilor de fiinţe evreieşti gǎsindu-se în dioceza lui şi osândite la o moarte atroce prin deportarea lor în Polonia. Mitropolitul, fire mândrǎ, dar suflet cucernic, s-a cutremurat la auzul accentelor grave ale spuselor mele. S-a ridicat, s-a dus şi a intervenit în favoarea acelor osândiţi, îndeplinind astfel, domnule preşedinte, doamnelor si domnilor senatori, un rol covârşitor întru salvarea evreilor din Transilvania de Sud şi, ipso facto, a evreilor din Vechiul Regat, cǎci deportarea acestora din urmǎ era legatǎ de deportarea celor dinainte.

Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de cǎtre unguri, nu au avut norocul sǎ se gǎseascǎ în dioceza vajnicului mitropolit Bǎlan, nu au putut, deci, beneficia de oblǎduirea lui, a acestui suflet mare românesc. Ei, sǎrmanii, au fost expediaţi cu mare cruzime la Auschwitz pentru a fi acolo înǎbuşiţi în camerele de gaz si mistuiţi în dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei rǎzleţi din Ardealul de Nord care au izbutit sǎ scape de la deportarea la Auschwitz datoresc salvarea lor simţului nobil românesc al profesorului Raoul Şorban, simţului nobil românesc al domniei-voastre, domnule profesor Şorban, chibzuinţei sale active şi a aceleia a prietenilor sǎi. Ei s-au cǎznit ca aceşti rǎzleţi evrei sǎ poatǎ sǎ treacǎ în România, la noi, si de aici, din acest liman al izbǎvirii lor, sǎ ajungǎ apoi în Ţara Fǎgǎduinţei, în Ţara Sfântǎ.

Aşadar, România, din acest punct de vedere al deportǎrii evreilor în Polonia, se situeazǎ în rândul acelor puţine ţǎri europene cotropite de armatele lui Hitler ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu şi-au trimis copiii de obârşie evreiascǎ sǎ piarǎ în gazul şi în focul de la Auschwitz.







Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor senatori,



Iatǎ pilde de autentic românism, învederat în vremea de cumplitǎ oprelişte când am pǎstorit obştea evreiascǎ din România, pilde pe care am onoarea sǎ le citez din înǎlţimea tribunei Senatului, cǎruia am avut onoarea sǎ aparţin şi care pǎstreazǎ un loc de predilecţie în inima mea recunoscǎtoare. De aici, din acest loc însemnat din viaţa mea, îndrept ruga mea cǎtre Dumnezeu sǎ reverse harul sǎu în belşug asupra frumoasei ţǎri româneşti şi asupra bunului şi dragului popor român.


http://www.geocities.com/rsorban/alocutiunea.htm

Lectia de toleranta
Deseori am fost pus in situatia de a asculta filipicele vreunui atoatestiutor indreptate impotriva evreilor, vinovati, in opinia sa, de toate nenorocirile care s-au abatut, de doua milenii incoace, si vor continua sa se abata asupra umanitatii. Pina si despre barbarele atentate la World Trade Center New York, din 11 septembrie 2001, se gasisera unii care sa spuna ca sunt opera Mossad-ului, facuta cu scopul de a declansa o riposta energica a Statelor Unite impotriva lumii arabe. În sens contrar, am intilnit si oameni care vedeau in evrei o suma a tuturor virtutilor imaginabile. Orice solutie inteligenta venita din partea cuiva, indiferent cine ar fi fost acela, mai ales daca avea vreo legatura cu lumea afacerilor, era comentata cu acelasi aer suficient: ,o fi el irlandez (sau ce-o fi fost), dar sigur are si ceva singe evreiesc in vene", sau, varianta, in cazul in care genealogia respectivului nu lasa loc de interpretari, ,...dar trebuie sa fi avut si vreun cap de evreu prin preajma". Eu insumi am cunoscut evrei de toate felurile: inteligenti, spirituali, sclipitori, plini de umor, generosi, zgirciti, oportunisti, resentimentari, deschisi spre dialog, chiar si in chestiuni foarte delicate, sau incapabili sa treaca dincolo de anumite sabloane de gindire ori de barajele mentale pe care si le autoimpusesera. Cum relatiile mele sint cu oameni, nu cu etnii, pot spune ca intre evrei, ca si intre romani, am prieteni la care tin enorm (nu-i mai nominalizez, se stiu ei bine), cunostinte pe care le respect si le pretuiesc, oameni fata cu care am raporturi decente, de respect reciproc, dar stiu si destui care ma detesta sau chiar ma considera antisemit.

Prin ce se deosebeste spiritualitatea iudaica de cea crestina? Care sint elementele de baza ale unei posibile viziuni evreiesti asupra lumii (contemporane)? Cum raspunde Tora, vechea invatatura ebraica, provocarilor contemporaneitatii? Iata doar trei intrebari fundamentale la care indeobste se raspunde in functie de miturile din mintea fiecaruia.

Etica evreiasca si modernitatea, de Alexandru Safran, este o carte imposibil de ignorat de catre cei interesati de modul in care se raporteaza spiritualitatea ebraica la imperativele lumii contemporane. Alexandru Safran, fost Sef rabin al Romaniei si Mare rabin al Genevei, este un erudit si un intelept. Eseurile si prelegerile sale din aceasta carte sint rodul unor preocupari de mai bine de jumatate de secol. Observatiile sale, in care Tora este analizata in comparatie cu gindirea lui Platon, cu spiritualitatea crestina, cu filozofia moderna, se transforma intr-o meditatie asupra lumii contemporane si a destinului omului in universul tot mai tehnicizat de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Desi nu sint foarte noi, aceste eseuri (scrise intre 1949 si sfirsitul anilor '80) isi pastreaza intacta actualitatea si se adauga acelor incercari de a acomoda dezvoltarea tehnologica fara precedent din anii din urma cu valorile fundamentale ale spiritului care ii preocupa de ceva vreme pe teologii crestini (catolici, in primul rind, dar si ortodocsi, chiar romani, de ultima generatie). Mutatis mutandis, cartea lui Alexandru Safran este un soi de Omul recent, scris insa din perspectiva spiritualitatii iudaice. Daca la nivelul crestinismului intre stiinta si dogma exista o ruptura aproape ireconciliabila, iudaismul, dimpotriva, include stiinta in cadrul normei. Acelui ,crede si nu cerceta" interpretat in fel si chip din vremea inchizitiei pana astazi, iudaismul ii contrapune cerinta omului de a-si cunoaste Dumnezeul: ,sa-L caute cu mijloacele stiintei si sa-L slujeasca cu mijloacele eticii. El asociaza stiinta si etica deoarece ele nu sint decit doua manifestari ale uneia si aceleiasi forte superioare. A cunoaste este pentru evreu un comandament; lui i se porunceste in mod expres studiul, cercetarea. Omul se inalta spre Dumnezeu explorind realizarile Sale luminindu-se astfel caile care il despart de Dumnezeu" (p. 190). Rabinul Safran crede ca toate nenorocirile care au lovit umanitatea au drept cauza profanarea idealului initial, idealul Torei, al sabatului.Sabatul este o zi de odihna, care insa nu presupune doar oprirea muncii istovitoare, fizice, ci incetarea oricarei activitati creative, inclusiv in domeniul artistic. Renuntind pentru o zi sa mai fie sclavul muncii sale sau al patronilor sai, omul ,il slujeste pe Dumnezeu din toata inima, cunoscind totala si absoluta autoritate a creatorului asupra persoanei sale si asupra a tot ceea ce el poseda". Spune, in continuare, Alexandru Safran, ,respectind cu fidelitate sabatul, chiar atunci cind lucreaza, omul are privilegiul de a se asemui cu Creatorul sau: el creeaza, ramine stapin pe ceea ce a creat, caci el e stapinul lui insusi si a(l) instinctului sau". Dincolo de aceasta dimensiune spirituala, sabatul este o sarbatoare a unitatii familiei, care ramine in casa pe toata durata lui. Weekend-urile din ziua de azi s-au rupt aproape complet de semnificatia initiala a sabatului. Putini mai petrec ziua de sabat acasa, impreuna cu toti membrii familiei. În weekend, oamenii ies in strada, pleaca in excursii, la spectacole sau, daca ramin totusi acasa, stau acasa cu ochii pironiti la televizor. În felul acesta familiile se destrama, oamenii se instraineaza treptat. Sau, cum spune Alexandru Safran, omul inceteaza de a mai fi el insusi, a fost scos din autenticitatea sa si aruncat in domeniul abandonului, pe care multi il califica drept comunitate. ,Dar aceasta comunitate nu are nimic, ea nu are suflet" (p. 80).

Cartea lui Alexandru Safran este plina de invataminte. Ea clarifica raporturile iudaismului cu principalele concepte ale lumii contemporane: democratie, minoritate, majoritate, morala, societate, stiinta, munca. Fiecare dintre capitolele dedicate acestor teme merita o discutie aplicata. Cred ca o masa rotunda care sa aiba drept tematica discutarea acestor concepte din perspectiva diverselor credinte religioase care domina lumea contemporana ar fi mai mult decit interesanta si ar putea duce la definitiva indepartare de ceea ce Samuel Huntington numea posibila ,ciocnire a civilizatiilor", marea amenintare pentru lumea contemporana. Observatiile lui Alexandru Safran, foarte pertinente, ofera omului dezinhibat din punct de vedere mental sansa de a privi lumea inconjuratoare cu alti ochi, dintr-o noua perspectiva, pe care o poate accepta sau respinge, dar care are o coerenta indiscutabila. Citind aceasta carte, realmente ai sentimentul ca dialogul intre oameni apartinind unor traditii spirituale diferite este posibil si, mai mult decit atit, ca intelepciunea inscrisa in fiecare religie poate fi un profitabil prilej de meditatie pentru toate celelalte.

Etica evreiasca si modernitatea de Alexandru Safran este o carte esentiala pentru cititorii evrei dar si pentru neevrei. Evreii vor putea sa inteleaga mai bine modernitatea, sa se adapteze la rigorile ei fara a renunta la valorile spiritului. Pentru neevrei, ea constituie un bun prilej de a cunoaste profunzimile spiritualitatii ebraice si de a-i intelege pe oamenii din imediata noastra apropiere. Este o carte invitatie la dialog, scrisa cu farmec si intelepciune de un mare erudit, o lectura de pe urma careia toata lumea are numai de cistigat. n
PS: Într-unul din numerele anterioare ale Romaniei literare, comentind Jurnalul (1996-1997) doamnei Monica Lovinescu m-am referit la criticul literar Vladimir Streinu ca la un colaborator al fostei Securitati. În pofida faptului ca citatul din Jurnalul doamnei Lovinescu nu prea lasa loc de interpretare (,În scurta mea absenta, V. raspunde la un apel al lui Stelian Tanase. E aproape inspaimintat: a dat in arhive peste denunturile lui Caraion. Despre el se mai stia, dar marea surpriza a fost Vladimir Streinu, si el denuntator"), se pare ca in realitate lucrurile au stat altfel. Vladimir Streinu nu a fost un colaborator, ci o victima a Securitatii. intr-unul dintre numerele viitoare ale revistei noastre vor fi publicate documente din arhiva CNSAS
http://www.romlit.ro/www/texte05/rl41/1-5-1.html

Din nou despre “ura fără noimă” de Leon Volovici
Istoricul Carol Iancu a publicat recent un volum de documente legate de activitatea fostului şef-rabin Alexandru Şafran în perioada Holocaustului. Un alt istoric, d-l Liviu Rotman, a examinat foarte critic alcătuirea ediţiei şi comentariile editorului. D-l Carol Iancu i-a răspuns, cum era de aşteptat, după care polemica a luat amploare, au urmat opiniile unor specialişti, dar şi ale unor ne-specialişti, pro sau contra, denunţuri tot mai inflamate care cereau capul lui Rotman.
Până aici totul era previzibil şi poate că nu m-aş fi implicat în polemica actuală dacă replicile anti-Rotman n-ar fi derapat spre chestiuni care nu mai au nicio legătura cu obiectul discuţiei, care este – reamintesc celor înfierbântaţi (şi la ce nivel!) – o critică a ediţiei publicată de istoricul Carol Iancu. Punctul culminant (deocamdată!) al derapajului l-a atins recent d-l Leibovici-Laiş într-un articol (apărut în Jurnalul săptămânii) sub titlul“Ură fără noimă”. Rotman e acuzat că vrea să ardă cărţile după modelul naziştilor (nici mai mult, nici mai puţin…), iar la rădăcina răului se află regretatul istoric Jean Ancel şi fostul rabin-şef în perioada comunistă, Moses Rosen. Cine mai ţine minte că Moses Rosen, cu meritele şi păcatele lui, a intrat pe scena publică evreiască şi românească după război ? Deci nu Rosen e “subiectul propoziţiei”, decât doar dacă există o conspiraţie diabolică pusă la cale de Ancel, de Liviu Rotman şi de “acoliţii şi ciracii” lui, cum atât de frumos se exprimă d-l Leibovici-Laiş.
Acum aproape doi ani, am fost solicitat de institutul Yad Vashem să revăd trei lucrări fundamentale ale istoricului Jean Ancel ce urmează să apară în versiune engleză, în Israel şi în Statele Unite. Am recitit cu acest prilej cele două volume masive ale sale despre capitolul românesc al Holocaustului, cartea despre Pogromul de la Iaşi şi volumul al doilea al Memoriilor lui W. Filderman (anii 1940-1944), pe care Ancel n-a mai apucat să-l vadă tipărit. N-am găsit nicăieri pasaje în care rabinul Alexandru Şafran să fie “ponegrit”, cum susţin cei care îl ponegresc cu adevărat pe Ancel. E drept că, după editarea memoriilor rabinului Şafran în 1987, Ancel şi-a schimbat radical părerea despre rolul jucat de fostul şef-rabin în ajutorarea evreilor deportaţi sau pe cale de a fi ucişi în lagăre naziste în toamna anului 1942. În viziunea lui, determinată de cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine accesibile abia după 1990, în prim-planul acţiunilor de salvare se află Filderman, liderul evreimii române. Tot ce a întreprins, cu mijoacele lui, rabinul Şafran merită să fie recunoscut şi analizat de către istorici, dar e departe de efectul şi ponderea acţiunilor lui Filderman. E o concluzie contestată de alţii, dar, ca să răspund pamfletelor împotriva lui Ancel, adaug că un articol de ziar, oricât de vehement, nu poate înlocui cercetarea îndelungată, neobosită în arhivele vremii. Acesta este sensul “şcolii lui Ancel”, ironizată de d-l Leibovici-Laiş. Nu ar strica deloc dacă cei care se implică în această discuţie ­– fie ei istorici sau activişti – ar urma la această “şcoală”.
Revizuirea propriilor opinii de către Jean Ancel, deloc misterioasă, capătă, în articolul d-lui Laiş, o explicaţie conspiraţionistă, cu resorturi obscure. E vorba, ne explică d-l Laiş, de o “schimbare la faţă” ale cărei cauze, aflăm acum, “nu numai că le cunosc, dar în arhiva mea personală există dovezi documentare, pe care nu le dau în vileag…” Aici, aria calomniei a ajuns în zona infamiei.
Cu adevărat, când pomeneşte de “ura fără noimă”, d-l Leibovici-Laiş ştie despre ce vorbeşte.

Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România. Răspuns alegaţiilor lui A. Florian
În numărul din 15 februarie 2011 al revistei 22, a apărut articolul Şoahul neterminat sau despre o formulă inadecvată, consacrat ultimei mele cărţi: Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente, Bucureşti, Hasefer, 2010, 576 p. Alexandru Florian (A.F.) emite judecăţi de valoare menite a minimaliza rolul istoric jucat de şef rabinul Alexandru Şafran în timpul celui de-al doilea război mondial, acuzându-mă că supraevaluez această personalitate şi că ofer „o imagine distorsionată prin minimalizare despre una dintre cele mai tensionate etape din istoria evreilor din România“. În zelul său de a denigra şi de a suscita o polemică falsă, el proferă o serie de alegaţii, la care îmi propun să răspund.
1. Ocultarea activităţilor lui Alexandru Şafran
A.F. contestă de la început afirmaţia mea că activităţile lui A. Şafran au fost ocultate, afirmând, eronat, că cei care au scris despre tragedia evreilor din România „au prezentat cu echilibru şi în spiritul documentelor de arhivă poziţia şi rolul lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti (FUCE) şi Alexandru Şafran, şef rabin (1940-1947)”. A.F. este însă prins în capcana propriilor sale contradicţii, afirmând, fără să vrea, că „este de acord cu autorul [C. Iancu] că este dificil de a explica de ce numele lui Şafran nu figurează în Cartea Neagră“. În cartea mea, explic ceea ce m-a determinat să alcătuiesc culegerea de documente: ocultarea activităţilor şef rabinului Şafran în diferite lucrări şi dispariţia „misterioasă“ a corespondenţei sale oficiale (în arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România se află 117 dosare conţinând corespondenţa oficială a lui Moses Rosen şi un singur dosar „Alexandru Şafran“, în care majoritatea documentelor, relative la perioada de după 1945, pun în evidenţă animozitatea „rabinului roşu“ faţă de cel care a fost alungat din postul său).
În Memoriile postume ale lui Filderman, editate de J. Ancel (W. Filderman, Memoirs and Diaries, vol. 1, 1900-1940, Tel-Aviv şi Ierusalim, 2004), care acoperă perioada ce se întinde de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în luna august 1940 inclusiv, activitatea lui A. Şafran este în întregime omisă: numele lui nu este citat decât o singură dată (p. 512), pentru a preciza că şef rabinul ar fi afirmat că preşedintele Filderman era „indispensabil“ comunităţii. Textul memoriilor nu conţine nicio indicaţie privind colaborarea dintre Şafran şi Filderman, iar niciuna dintre multiplele şi importantele intervenţii ale lui Şafran la Senat sau pe lângă membri ai guvernului nu este amintită, deşi zeci de articole (apărute şi în marile cotidiene americane şi engleze) le-au relatat pe larg.
Din păcate, şi în Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studiul Holocaustului în România (Comisia Wiesel) rolul lui Şafran a fost ocultat, ca şi în volumul de memorii ale lui Filderman, tot din cauza părtinirii lui J. Ancel. În Raportul final a fost, de asemenea, omisă orice referinţă la nunţiul apostolic Andrea Cassulo, la delegaţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Charles Kolb şi Vladimir de Steiger, şi la miniştrii plenipotenţiari francez (Jacques Truelle) şi elveţian (René de Weck), în pofida acţiunilor lor în favoarea evreimii române – care-şi găsesc ecou în cartea mea. Moses Rosen şi acoliţii lui au făcut, timp de decenii, tot ce a fost cu putinţă pentru a oculta atât activităţile lui Alexandru Şafran din perioada războiului, cât şi întreaga sa operă de filosofie religioasă – o operă de mare anvergură. După 1989, Rosen a împiedicat întoarcerea în România a lui Şafran, care a avut loc doar în 1995, după moartea „rabinului roşu“.
Pe de altă parte, numeroase personalităţi au subliniat curajul şi importanţa acţiunii lui A. Şafran în timpul a celui de-al doilea război mondial, printre care: dr. Th. Lavi, autorul esenţialei cărţi Iudaismul din Româ­nia, în lupta pentru supravieţuire, dr. Sh. Leibovici Laiş, preşedintele Asociaţiei Culturale a Evreilor Originari din Româ­nia, dr. I. Guttman – Ben Zvi, fiul lui Zvi Guttman, preşedintele martirizat de legionari al tribunalului rabinic din Bucureşti, profesorul Reuven Feuerstein, laureat al Premiului Israel, activ în anii 1940-1944 în educarea copiilor evrei orfani, şi mulţi alţii.
2. Despre „formularea inadecvată“ a titlului cărţii
De ani de zile pledez pentru utilizarea sistematică a termenului ebraic de „Şoah“. Acest termen care se regăseşte în Biblie cu înţelesul de „catastrofă“ sau „distrugere“ se referă la masacrul sistematic la care au fost supuşi evreii europeni de către nazişti şi colaboratorii lor în diferite ţări ale Europei. Prefer utilizarea acestui termen, uzitat curent în Israel, unde parlamentul a instaurat Ziua Şoahului şi a curajului (Yom ha-Shoah ve-ha-Gvura), precum şi în Franţa, unde s-a răspândit graţie filmului Shoah al lui Claude Lanzmann. Îl prefer termenului Holocaust, care s-a impus în mediile americane în anii 1960 şi care s-a înrădăcinat şi în România. Deşi termenul Holocaust exprimă caracterul unic şi specificitatea genocidului evreilor din Europa din perioada celui de-al doilea război mondial, el poate fi (şi este) utilizat pentru a desemna şi alte genociduri: holocaustul indienilor, holocaustul armenilor, holocaustul romilor, holocaustul anumitor populaţii din Africa sau Asia, care au suferit masacre genocidare. Termenul Şoah nu dă loc la nicio confuzie, fiind singurul care desemnează unicitatea proiectului de nimicire totală căreia era destinat de Hitler poporul evreu.
Termenul Şoah se regăseşte în titlul precedentei mele cărţi Şoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944) (Polirom, 2001), bazată pe o documentaţie inedită găsită în arhivele franceze de la Quai d Orsay, şi în volumul Alexandru Şafran şi Şoahul neterminat în România. Am ales anume acest titlu pentru a atrage atenţia împotriva tuturor negaţioniştilor şi revizioniştilor asupra realităţii Şoahului. Şoahul din România a fost însă neterminat, în sensul că nu a fost dus până la termenul final cerut de nazişti, datorită unui complex de împrejurări favorabil şi unor intervenţii externe şi interne, printre care şi acelea ale şef rabinului Şafran, ale lui Filderman şi ale altora. Aceste intervenţii au contribuit salutar la împiedicarea, la sfârşitul anului 1942, a „evacuării“ în Polonia (în lagărul de exterminare nazist din Belzec) a evreilor rămaşi în viaţă în Transilvania de Sud şi în Regat. În lucrările mele, am făcut o amplă prezentare a Şoahului în România, a politicii de discriminare sistematică, a legislaţiei antisemite, a spolierilor, a deportărilor, a pogromurilor şi a masacrelor atât în Regat, cât şi în Bucovina, Basarabia şi Transnistria. L-am citat pe reprezentantul Franţei, J. Truelle, care, în vara şi toamna anului 1941, anunţa explicit proiectul guvernului român, „abil încurajat de nemţi“, care urmărea „exterminarea izraeliţilor“ (p. 75).
3. Eforturile lui A.F. de a-l denigra pe Alexandru Şafran
A.F. citează un singur document în favoarea lui Şafran (Doc. 115), o notă a Serviciului Secret de Informaţii relatând o predică pentru victoria Angliei (la 1 martie 1941), pentru ca imediat să insiste că Şafran şi-ar fi schimbat „radical atitudinea“ câteva luni mai târziu, cu ocazia unei audienţe din 14 august, alături de Filderman, la ministrul Apărării. Potrivit lui Filderman, Şafran a elogiat armata româ­nă în lupta pentru dobândirea pământurilor strămoşeşti. Trebuie notat că redobândirea Basarabiei şi Bucovinei era privită ca legitimă de către Churchill, de secretarul de stat al Statelor Unite şi de opoziţia internă împotriva lui Antonescu. Ceea ce A.F. omite sunt numeroasele luări de poziţie curajoase şi publice ale lui A. Şafran care, între altele: proclamă în faţa a 55 rabini din provincie reuniţi la Bucureşti că „Cine se va atinge de religia noastră... acela va pieri“ (Doc. 93); stigmatizează atitudinea criminală a Germaniei naziste (Doc. 106); relevă existenţa victimelor nevinovate ale regimului antonescian (Doc. 108) şi exprimă „credinţa în apropiata victorie a Angliei“ (Doc. 88); îi susţine pe oponenţii Centralei Evreilor din România, un „Judenrat“ impus de guvernul lui Antonescu, după dizolvarea FUCE Şafran i-a dat binecuvântarea sa lui A. Faibiş „pentru a putea contracara acţiunea Centralei Evreilor“ (Doc. F.S. 29, din 7 februarie 1942). În ce priveşte audienţa din 14 august 1941, ea trebuie considerată în contextul evenimentelor de atunci, când Filderman, Şafran, Benvenisti, Zissu şi alţi responsabili evrei nu cunoşteau implicarea directă a lui Ion Antonescu în pogromul de la Iaşi şi masacrele din Bucovina de Nord şi Basarabia.
Efortul de denigrare se manifestă şi în negarea faptului că Alexandru Şafran a fost alungat din postul său şi din ţara sa. Încercările de a-l îndepărta din funcţie au avut loc încă din 1946, Comitetul Democrat Evreiesc (CDE) având deja în vedere un înlocuitor. Este vorba de Moses Rosen, care a şi mărturisit (lăudându-se), în vara acelui an, că într-un viitor apropiat şef rabinul Alexandru Şafran, „omul lui Filderman“, va fi destituit şi că va fi numit în locul acestuia.
4. Demersurile lui Alexandru Şafran împotriva deportării
Privind problema crucială, anularea deciziei de deportare a evreilor în lagărele din Polonia, A.F. nu neagă eforturile liderilor evrei, dar citează o explicaţie din Raportul Wiesel pentru a-mi contesta dreptul de a avea o opinie diferită. Iată ce am scris în concluzie: „Nu se va şti niciodată cu certitudine care a fost intervenţia decisivă care l-a determinat pe Ion Antonescu să renunţe la propria sa decizie funestă luată în 1942, iniţial la cererea autorităţilor germane, de a deporta toţi evreii români rămaşi în viaţă în lagărele naziste din Polonia. Revirimentul său s-ar putea datora ansamblului de demersuri făcute pe lângă el. În opinia mea, cele întreprinse de Andrea Cassulo, Cordell Hull şi Nicolae Bălan au fost cele mai importante“. „Cercurile evreieşti din această perioadă atribuie această schimbare de politică intervenţiei Sfântului Scaun“ – se poate citi în corespondenţa Vaticanului (Doc. 162). Ţinând seama de contactele privilegiate pe care A. Şafran le-a stabilit cu A. Cassulo, pe de-o parte, şi cu N. Bălan, pe de altă parte, succesul intervenţiilor întreprinse de şeful rabin apare evident. În mod sigur, Antonescu a fost, în egală măsură, influenţat de evoluţia operaţiunilor de război pe teritoriul sovietic şi de presentimentul său că se va schimba soarta războiului (p. 112-113).
5. Eforturile de a minimaliza rolul lui Alexandru Şafran
Mai multe observaţii privesc relaţiile dintre A. Şafran şi W. Filderman, A.F. afirmând că supraevaluez personalitatea lui Şafran, în dauna adevăratului conducător care a fost Filderman. Realitatea este că A.F. încearcă să minimalizeze rolul şi activităţile lui A. Şafran. Eforturile lui sunt trădate şi de lapsusul rizibil care face ca, în articolului lui, titlul de doctor (dr.) să preceadă numele lui Filderman, dar nu şi cel al lui Şafran, doctor în filosofie al Universităţii din Viena.
a) Ocultarea intervenţiilor personale ale lui Alexandru Şafran
A.F. nu semnalează nicăieri nenumăratele intervenţii personale ale lui A. Şafran pe lângă personalităţi importante ca Regina-Mamă Elena, nunţiul apostolic Cassulo, patriarhul Nicodim, mitropoliţii N. Bălan şi Tit Simedrea, miniştri sau responsabili a diverse instituţii. Aceste contacte sunt raportate în numeroase documente (Doc. 147, Doc. 148, Doc. 190, Doc. M18, doc. M24, Doc. 124, Doc. 125, Doc. 128 etc.). A.F. nu aminteşte nici acţiunile lui Şafran de ajutorare a deportaţilor evrei în Transnistria (demersuri discrete şi discursuri publice), activităţile sale pedagogice, culturale şi sioniste şi eforturile în sprijinul emigrărilor în Palestina. Este trecut sub tăcere angajamentul său puternic de solidaritate cu evreii în pericol din ţările învecinate, dovedit de acţiunile întreprinse pe lângă nunţiul apostolic, pentru a încerca să salveze evreii din Transilvania de Nord aflată sub ocupaţie maghiară (Doc. 162), şi în favoarea evreilor din Ungaria (apelul său adresat preşedintelui Statelor Unite, Doc. 182). De asemenea, a intervenit pe lângă nunţiul apostolic şi pentru evitarea deportărilor evreilor din Bulgaria (Doc. M33).
b) Lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor: audienţa la Ion Antonescu
Capitolul Întrevederea Alexandru Şafran–Ion Antonescu şi lupta câştigată pentru neînchiderea sinagogilor se referă la obţinerea abrogării Deciziei ministeriale din 9 septembrie 1940, a ministrului legionar Radu Budişteanu, privind excluderea cultului mozaic din lista oficială a cultelor istorice. A.F. afirmă fals că aş atribui lui Şafran redactarea unui memoriu către conducătorul statului depus de Filderman. Am scris că întreaga conducere a Federaţiei a fost mobilizată în lupta pentru neînchiderea sinagogilor, subliniind poziţia fermă a lui Şafran (Doc. 89). Tot în acest context, Alexandru Şafran s-a întâlnit la 11 septembrie 1940 cu Ion Antonescu. În eforturile sale sistematice de a minimaliza acţiunea lui Şafran, A.F. afirmă „veridicitatea acestei audienţe ar trebui probată cu documente“, deşi două rapoarte ale Direcţiei Generale a Poliţiei (Doc. 91, Doc. 95) se referă la această întâlnire.
c) „Scoaterea în prim-plan a rolului de lider al lui Al. Şafran“ în detrimentul lui Filderman
A.F. reia din cartea mea Şoah în România (Polirom, 2001) o frază în care scriam că Filderman era „liderul de necontestat al evreilor din România“, pretinzând că în actualul volum „rolul lui Filderman este mai degrabă unul reajustat, de egal al lui Şafran“. Această afirmaţie este falsă. Dacă A.F. ar fi citit cu atenţie actualul volum, ar fi constatat la p. 110 că, privindu-l pe Filderman, afirm acelaşi lucru: „În 1940, Wilhelm Filderman avea 58 de ani şi, prin poziţia sa de preşedinte al FUCE, era conducătorul incontestabil al iudaismului românesc“. Un întreg capitol, Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman: omul credinţei şi omul legii, consacrat relaţiilor dintre aceste personalităţi, se termină cu această concluzie: „Era necesar să fie nuanţată argumentaţia, astfel încât să nu se mărească rolul lui Filderman, nici să se micşoreze rolul tânărului Şafran“.
d) Alexandru Şafran şi Cartea Neagră a lui Matatias Carp
Iată un extras din analiza mea: „Alexandru Şafran, având încredere în Carp, a redactat textul prefeţei pe care acesta din urma i-a solicitat-o [pentru Cartea Neagră], fără însă să fi citit manuscrisul. Or, amintind, printre altele, de demersurile făcute de Regina-Mamă Elena, de mitropolitul Bălan şi de monseniorul Cassulo pe lângă mareşalul Antonescu, Carp nu citează nici o singură dată numele şef rabinului, cu toate că Şafran a fost cel care a luat legătura cu aceste personalităţi, implorându-le să intervină. (…) Atitudinea stranie a lui M. Carp se explică prin faptul că era subordonat şefului său ierarhic, W. Filderman, cel care i-a supravegheat redactarea manuscrisului şi care voia să-şi confere imaginea unicului salvator al evreilor din România“.
Contrar celor scrise de A.F., nu am afirmat nicăieri că „W. Filderman falsifica procesele verbale ale şedinţelor“. Am constatat însă că activităţile lui Filderman sunt larg prezentate, în timp ce cele ale colaboratorilor săi, printre care Şafran, ocupă un loc redus.
6. Sfatul evreiesc clandestin şi rolul lui Alexandru Şafran
A.F. pretinde că demersurile lui Şafran sunt prezentate ca iniţiative personale. În sprijinul acestei afirmaţii, A.F. citează amintirile lui Arnold Schwefelberg din care reiese că acţiunile au fost concertate între diferiţii membri ai Sfatului evreiesc.
Nicăieri nu am afirmat că demersurile lui Şafran ar fi fost numai rezultatul iniţiativelor sale personale. Ele s-au făcut, efectiv, în coordonare cu deciziile Sfatului clandestin (compus din dr. Filderman, dr. Şafran, M. Benvenisti, F. Froimescu şi A. Schwefelberg), care se reunea în domiciliul lui Şafran. Mărturia lui Schwefelberg (Doc. M33) este importantă, deoarece confirmă, pe lângă alte mărturii - ale lui M. H. Bady (Doc. M3), I. Artzi (Doc. M1) şi W. Filderman (Doc. M12) –, realitatea acestui consiliu evreiesc clandestin... negată de J. Ancel. Dar iată că, chiar în citarea mărturiei lui Schwefelberg, A.F., pentru a minimaliza rolul lui Şafran, a suprimat fragmente din două fraze pe care le redau în litere italice: „(...) audienţa la guvern şi chiar la reprezentaţii diplomatice (dr. Filderman), la înalte feţe bisericeşti (dr. Şafran), la CER (Centrala Evreilor din România) la Crucea Roşie internaţională ; demersuri la diferite personalităţi influente etc. Multe demersuri au avut succes (de exemplu, cele făcute de dr. Şafran la nunţiul papal, monseniorul M.S. Cassulo), pentru a interveni ca să se oprească deportarea evreilor din Bulgaria, de care aflasem la timp şi care a putut fi împiedicată). Se poate întreba: cum s-a putut păstra secretul existenţei acestui Sfat evreiesc? Prin aceea că, în afară, membrii săi acţionau fiecare personal, ca din iniţiativă proprie“.
7. Probleme de metodă
Contrar celor afirmate de A.F., cartea Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 1, Legislaţia antievreiască este citată (v. nota 101, p. 55). Referinţele la unele fonduri de arhive, citate în lucrări anterioare, sunt menţionate, întrucât retranscrierea documentelor este parţială, ocultând tocmai rolul şefului rabin. Astfel, procese verbale ale şedinţelor Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, conţinând pasaje privindu-l pe Şafran, nu sunt menţionate de J. Ancel. A.F., abordând o temă care depăşeşte cadrul cronologic al documentelor, este nemulţumit de o frază privind căderea guvernului Goga-Cuza (29 dec. 1937-10 feb. 1938). Acest subiect este amplu abordat în cartea mea Evreii din Româ­nia (1919-1938). De la emancipare la marginalizare (Hasefer, 2000, p. 256-262). Dacă A.F. ar fi citit această carte, ar fi găsit expunerea întregului context politic intern şi extern şi ar fi înţeles această frază.
În loc de concluzie
Reaua credinţă a articolului lui A.F. este deconcertantă. El recenzează cartea fără să prezinte esenţa conţinutului ei, care cuprinde 190 de documente din arhive, dintre care 114 inedite, 47 de articole din presa străină, în engleză, ebraică, germană şi franceză, niciodată menţionate de istorici, extrase din New York Times, Jewish Telegraphic Agency, Jewish Chronicle, Haaretz etc., 50 de articole şi extrase de articole din presa de limba română, majoritatea publicate pentru prima dată; 35 de mărturii ale unor personalităţi ilustre sau mai puţin cunoscute, martori direcţi a activităţilor lui A. Şafran (Regele Mihai, un ofiţer, avocaţi, profesori, ziarişti, oameni politici, istorici, scriitori etc.); 43 de facsimile, un total de peste 320 de documente. Acest volum face cunoscute – şi acest lucru îi supără pe A.F. şi cei apropiaţi de el - diferitele faţete ale unei personalităţi care a depăşit cu mult atribuţiile unui conducător religios, dobândind statutul unui veritabil lider, atât spiritual, cât şi politic. Acest volum completează biografia pe care am consacrat-o şef rabinului României (1940-1947) şi marelui rabin al Genevei (1948-1998), al cărei titlu rezumă destinul uneia dintre cele mai strălucite personalităţi evreieşti din Europa: Alexandru Şafran. O viaţă de luptă, o rază de lumină (Hasefer, 2008).
Tentativa de denigrare, minimalizare şi de discreditare pe care o reprezintă alegaţiile lui A.F. face parte dintr-o campanie orchestrată la care s-au asociat alţi „Rosen–ostalgici“ (pentru a relua formularea profesorului Emil Simiu) şi demonstrează cât de esenţială este restituirea adevărului istoric, care este obiectivul acestui volum. //

Adrian NICULESCU - Destinul excepţional al lui Alexandru Şafran

Vechi admirator al extraordinarei activităţi desfăşurate de către Alexandru Şafran, ultimul şef rabin al României de dinainte de instaurarea regimului comunist, reputatul istoric al iudaismului românesc, Carol Iancu, profesor la Universitatea „Paul Valéry“, din Montpellier, nu a scăpat nici un prilej pentru a celebra calităţile minţii şi darurile spiritului acestuia.
Carol IANCU , Alexandru ŞAFRAN. O viaţa de luptă, o rază de lumină, Traducere de Ţicu Goldstein, Editura Hasefer, 2008, 396 p.


Cu precădere două sînt momentele fundamentale în care Carol Iancu a scos în relief personalitatea covîrşitoare a lui A. Şafran: în anul 2001, domnia sa a organizat la Montpellier un congres internaţional cu temaPermanenţe şi rupturi în istoria evreilor din România (sec. XIX-XX), pus chiar sub preşedinţia de onoare a fostului şef rabin român (devenit, între timp, în exil, mare rabin al Genevei), la care, însă, acesta, cu tot regretul, nu a putut participa, din motive legate de starea sănătăţii sale, la o vârstă înaintată (avea atunci 91 de ani, dar încă muncea cu rîvna din anii tineri; dovadă: cărţile sale apărute pînă în 2006, chiar anul dispariţiei sale!). Dar Carol Iancu nu s-a mărginit la acest frumos omagiu – materializat apoi, în anul 2004, prin apariţia Actelor congresului (în româneşte, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006), în care a publicat un amplu articol intitulat „Lupta şef rabinului Alexandru Şafran înainte de expulzarea sa din România“ – ci, în 2007, ne-a făcut şi surpriza unei cărţi dedicate, în întregime, marelui înţelept pornit de la Bacău şi ajuns, prin nebănuitele căi ale destinului, mare rabin al Genevei. Volumul poartă ca titlu, simplu, numele Alexandru Şafran, urmat de un subtitlu inspirat şi edificator „O viaţă de luptă, o rază de lumină“. Rezumativ, într-adevăr, lupta a fost cuvîntul-cheie care defineşte activitatea lui A. Şafran, lupta în favoarea coreligionarilor săi în vremuri de restrişte. Acestora a căutat să le aducă în viaţă – şi a izbîndit de multe ori! – o rază de lumină. Lucrarea, tălmăcită în română, cu rigoare, de către publicistul Ţicu Goldstein, fidelul traducător şi al altor cărţi scrise de Carol Iancu, a apărut tot la Hasefer, în anul 2008.



În volumul de faţă sînt analizate cu o mare fineţe şi cu acribie ştiinţifică, în totalitate pe bază de documente, atît viaţa propriu-zisă a marelui rabin, cît şi multiplele sale activităţi şi fapte curajoase, pentru a nu mai aminti de opera sa scrisă. Astfel, sînt marcate în volumul în discuţie o serie de momente importante din exemplara viaţă a lui A. Şafran.

Acesta provine dintr-o familie cu o veche şi largă tradiţie rabinică: tatăl său, care i-a fost şi mentor spiritual, a fost nu numai rabin, dar şi un gaon („mare învăţat, mare înţelept“) în materie de jurisprudenţă religioasă. Anii fructuoşi, de liceu, la Bacău, ai lui A. Şafran au fost urmaţi de cei de serioase studii la Institutul de Înalte Studii Teologice Evreieşti din Viena. Aici a cunoscut multe personalităţi ale vremii, dar a rămas impresionat mai ales de activitatea lui S. Freud, cel care a pus bazele unor noi metode de scrutare a psihicului omenesc. La Viena a primit titlul de doctor în filozofie, cu teza intitulată Sionismul ca problemă mondială, temă care îl va urmări întreaga viaţă. De pe atunci ajunsese cunoscut în Europa, şi i s-au propus mai multe posturi, printre care acela, foarte prestigios, de mare rabin al Bruxelles-ului. A. Şafran a preferat însă să revină în oraşul natal, Bacău, unde s-a căsătorit cu Sarah, care studiase la Universitatea din Iaşi şi la Academia de Arte Frumoase. Din această căsătorie pe viaţă au rezultat doi copii, azi ei înşişi reputaţi oameni de ştiinţă: fiica, Esther, căsătorită cu judecătorul federal Joseph Starobinski (fratele celebrului critic Jean Starobinski), a predat istoria religiilor şi istoria gândirii evreieşti la Universitatea din Geneva şi a publicat numeroase lucrări; fiul, Avinoam-Bezalel Şafran, a devenit profesor la Facultatea de Medicină din Geneva, fiind unul dintre neuro-oftalmologii cei mai renumiţi din lume pentru realizările sale în acest delicat domeniu.



Încă de tînăr, A. Şafran a publicat un mare număr de articole care, puse în slujba evreilor din România şi a iudaismului în general, vizau istoria, religia şi tradiţiile Israelului, gîndirea sionistă şi lideri ai săi, o serie de mari figuri biblice, ca şi un număr de personalităţi evreieşti şi creştine, prietene evreilor, el pledînd pentru apropierea iudeo-creştină. Un punct culminant al vieţii lui A. Şafran s-a petrecut la alegerea sa (dintr-un număr de nouă rabini) în postul de şef rabin al României, la începutul anului 1940, reuşind performanţa de a deveni „cel mai tânăr şef rabin din lume“. În calitatea sa de cap religios al evreilor din regat şi în virtutea Constituţiei lui Carol al II-lea, A. Şafran a intrat în Senat – este vorba despre ultimul Senat al României de dinainte de comunism, senatul dictaturii regale –, ca senator de drept, ajutat de preşedintele de atunci, C. Argetoianu, în ciuda faptului că în Senat nu puteau fi alese decît persoane care au împlinit 40 de ani (pentru aceasta a trebuit să obţină „dispensă de vîrstă!“), ca reprezentant al unei populaţii de cca. 800.000 de evrei. În perioada scurtă cît a fost senator – pînă la 4 iulie 1940, cînd a fost dizolvat acest Senat –, el şi-a apărat cu curaj coreligionarii şi a luat atitudine în privinţa unor proiecte de legi ce-i afectau pe evrei, ca, de pildă, cel referitor la organizarea Colegiului Medicilor sau a învăţămîntului industrial şi profesional. De fiecare dată a avut cîştig de cauză, reuşind să modifice, în interesul comunităţii sale, respectivele proiecte. Din păcate, după 8 august 1940, chiar înainte de abdicarea lui Carol al II-lea şi de venirea la putere, la 6 septembrie, a guvernului legionaro-antonescian, antisemitismul de stat, instalat ceva mai devreme (sub guvernarea Goga-Cuza, de 44 zile, decembrie 1937-februarie 1938, dar semne precursoare au apărut deja sub guvernul Tătărescu, încă din 1934!), a căpătat un nou impuls, prin stabilirea noului statut al evreilor din România. Să nu uităm, în ultimul guvern al lui Carol II, Gigurtu, au intrat şi legionarii… A fost vremea cînd a fost anulată cetăţenia multor evrei, printre care personalităţi de primă mînă ai culturii noastre, precum lingviştii Al. Graur şi Jacques Byck, dramaturgul M. Sebastian, M. Cajal sau actorii Beate Fredanov, L. Verea, Lenny Caler, apoi, din 1942, poeţii Felix Aderca, Maria Banuş, Benjamin Fundoianu, Tristan Tzara, Ilarie Voronca etc.…

Urmează o perioadă extrem de dură pentru comunitatea evreiască românească şi, implicit, pentru păstorul ei, A. Şafran, din momentul în care, în septembrie 1940, România, după abdicarea regelui Carol al II-lea, a devenit „Stat naţional legionar“, cu generalul Ion Antonescu „conducător al Statului“, şi cu Horia Sima, şeful Mişcării legionare, vicepremier. Teroarea asupra populaţiei evreieşti s-a concretizat prin multe măsuri împotriva evreilor şi prin spolierea bunurilor evreieşti. În tot acest timp, şef rabinul nu a încetat lupta în apărarea obştii sale, şi, în ciuda eşecurilor, a avut şi unele succese. De exemplu, a reuşit să împiedice închiderea tuturor sinagogilor şi a cimitirelor evreieşti. În schimb, intervenţiile sale privitoare la excluderea din şcoli a elevilor şi a profesorilor evrei au rămas vane. Această măsură discriminatorie a determinat crearea mai multor instituţii şcolare evreieşti, de la grădiniţe la licee, plus alte aşezăminte pentru studii universitare, toate mărturii ale implicării lui A. Şafran în domeniul educării tineretului (p. 118).



Cele 5 luni ale regimului legionaro-antonescian (p. 120) a reprezentat epoca cea mai cumplită trăită de evreii români, împotriva cărora s-au abătut numeroase decrete-legi antisemite şi care, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, a culminat cu pogromul de la Bucureşti, soldat cu asasinarea a 120 de evrei, duşi şi atîrnaţi de cîrligele de la abator… „În acea perioadă de tristă amintire au fost distruse numeroase sinagogi şi 1270 de imobile comerciale“ (p. 124). Chiar şi domiciliul lui A. Şafran a fost devastat şi jefuit, el scăpînd de arestare, dar nu şi soţia sa. Este adevărat că, avertizat de Şafran despre ceea ce se întîmpla, Antonescu a reacţionat omeneşte şi a cerut legionarilor să-i elibereze soţia, dar aceştia nu s-au conformat imediat ordinului, ci au eliberat-o, însă mai tîrziu…. În răstimpul 1941-42, regimul dictatorial, de astă dată al lui Antonescu singur, a lansat oficial (martie 1941) politica de „românizare“. Dimensiunile şi bilanţul exact al îngrozitorului pogrom de la Iaşi nu se cunosc nici pînă azi (p.131)… A. Şafran a reacţionat împreună cu alţi intelectuali evrei importanţi, de exemplu, cu W. Filderman, dar ecouri pozitive nu s-au înregistrat… A constituit însă o victorie abrogarea decretului care impunea purtarea stelei galbene de către toţi evreii, obţinută prin intervenţia lui Şafran la patriarhul Nicodim şi al acestuia direct la Antonescu (deşi, în Moldova, nu s-a ţinut seama de abrogare…).

Au urmat şi alte decrete antievreieşti, cel mai grav fiind cel al purificării etnice: exterminarea pe loc a evreilor de pe teritoriul rural, ghetoizarea celor din localităţi urbane şi deportarea evreilor din Bucovina şi Basarabia, inclusiv a unora, locuitori pe teritorii din fostul vechi regat, cum ar fi judeţul Botoşani, în Transnistria (p. 164). În aceste momente grave trăite de comunitatea evreiască, A. Şafran i s-a adresat lui Antonescu cu solicitarea de a amîna deportările (p. 148), dar, neprimind nici un răspuns, s-a dus direct la patriarhul Nicodim în faţa căruia a căzut, pur şi simplu, în genunchi, implorînd milă pentru păstoriţii săi. Cum nici acest demers nu a dat vreun rezultat, Şafran s-a adresat direct Regelui Mihai şi Reginei-mame Elena. Prin intervenţia celor două capete încoronate, s-a dat, în fine, ordinul ca acei care nu fuseseră încă deportaţi să rămînă la locuinţele lor (p. 150). În plus, demersurile lui Şafran pe lîngă mitropolitul Tit Simedrea, al Bucovinei, au dus la salvarea a cca 20.000 de evrei din Cernăuţi (v. pp. 151-152). Dar represiunile asupra evreilor au continuat şi altfel: la 17 decembrie 1941, Guvernul român a dizolvat Federaţia Uniunii de Comunităţi Evreieşti, Alexandru Şafran fiind alungat de către N. Ghingold, conducătorul unei noii instituţii, colaboraţioniste, denumite Centrala Evreilor din România (CER), alcătuită din evrei trădători. În pofida acestei situaţii, A. Şafran şi alţi conducători evrei, ca W. Filderman, au continuat bătălia în cadrul Consiliului evreiesc clandestin. Astfel, intervenţiile perseverente şi pline de curaj ale lui A. Şafran pe lîngă Regina-mamă Elena şi cu sprijinul nunţiului papal, Monseniorul Andrea Cassulo (cu care Şafran a mai conlucrat şi în alte cazuri umanitare), au avut ca rezultat trimiterea de ajutoare în lagărele şi în ghetourile cu evrei din Transnistria. Dar cel mai mare succes l-a înregistrat A. Şafran în toamna anului 1942, cînd a obţinut anularea deportărilor prevăzute pentru evreii din Transilvania de Sud şi din Regat, cu aprobarea Consiliului de miniştri a hotărîrii date de Antonescu în acest sens.

Situaţia evreilor români nu se îmbunătăţea însă cu mult. Astfel, fostul preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti, W. Filderman, a fost deportat în mai 1943 şi, cu toate intervenţiile lui A. Şafran, nu s-a izbutit imediat ceea ce se va întîmpla de-abia în luna august, datorită numeroaselor demersuri ale diverşilor oameni politici români (p. 165 ). Cum deportaţii evrei din Transnistria erau lipsiţi de orice mijloace materiale, A. Şafran a luat iniţiativa de a crea o comisie specială pentru strîngerea de fonduri necesare acestora; în paralel, soţia sa, Sara – care i-a stat alături în toate momentele grele ale zbuciumatei sale vieţi –, a înfiinţat, în acelaşi scop, un Comitet de doamne. De menţionat că, fără să ţină seama de riscuri, aproape toate şedinţele Comitetului clandestin se ţineau chiar în locuinţa soţilor Şafran. Rabinul s-a preocupat şi de evreii săraci din Bucureşti, în special de copii, pentru care a distribuit alimente şi veştminte. Cînd marele rabin de la Cluj a reuşit să ajungă, în mai 1944, în Regat, i-a prezentat lui A. Şafran situaţia mai mult decît îngrijorătoare a evreilor din Transilvania, dar, cu toate demersurile acestuia, pînă la 27 iunie 1944, un mare număr de evrei (mai exact, 131.633 de suflete) din Transilvania de Nord, anexată de Ungaria, au fost trimişi către lagărele de exterminare din Polonia ocupată (p. 173).

Pentru bibliografia Holocaustului în Ungaria, v. şi The Politics of Genociode. The Holocaust în Hungary, 1994, sau foarte recenta Enciclopedie în trei volume datorată lui Randolph Braham, A magyarorszagt Holokauszt foldrajzi Enciklopediaja, Budapest, 2007 (care s-ar cere imediat tradusă pentru a putea fi consultată de cei care nu cunosc limba maghiară). Aici, cifra evreilor ghetoizaţi este de peste 98.000. (Evident că, odată ce tragedia evreilor din nordul Transilvaniei face parte din istoria generală a evreilor din România, aceste date trebuie verificate comparîndu-se cu cele luate în consideraţie mai sus). A. Şafran s-a îngrijit, de asemenea, de soarta unor evrei din afara graniţelor României şi intervenţia sa pentru cei din Bulgaria a avut un sfîrşit bun, ducînd la împiedicarea deportării lor.



În ciuda eforturilor supraomeneşti ale lui A Şafran, şi ale celor apropiaţi lui, pierderile au fost uriaşe: 220-270.000 de evrei români şi ucraineni exterminaţi doar în Transnistria (D. Deletant, citat la p. 179, nota 259), între 280-380.000 pe tot teritoriul controlat de români (ibid., Raport Final – Comisia Holocaust, Polirom, Iaşi, 2005). Însă au supravieţuit şi 355.972 de evrei, mai mult decît în alte ţări, desigur, în primul rînd datorită luptei şi rezistenţei lor, dar şi graţie eficienţei organizaţiilor evreieşti, avîndu-l drept conducător spiritual pe A. Şafran.După 23 august 1944, la căderea lui Antonescu, s-a dizolvat organismul colaboraţionist, s-a reinstalat în funcţiile ei Federaţia Uniunii Comunităţilor Evreieşti şi s-au reconstituit diversele organizaţii şi asociaţii evreieşti... În această perioadă, şef rabinul trece la o altă fază a activităţii sale, luptînd pentru restituirea bunurilor confiscate, furate etc. ale evreilor, prin legile de „românizare“ date de Antonescu, ca şi pentru abrogarea măsurilor legislative antievreieşti, ceea ce se întîmplă la 19 decembrie 1944, prin aşa-numita „Lege Pătrăşcanu“; de fapt, legea nu a fost respectată, iar W. Filderman a fost arestat, ceea ce a provocat reacţia preşedintelui Partidului Naţional Liberal, Constantin I. C. (Dinu) Brătianu.



Intervenţia lui A. Şafran pe lîngă premierul procomunist Petru Groza a condus la eliberarea lui Filderman. La instigarea Partidului Comunist s-a creat Comitetul Democrat Evreiesc (CDE) cu scopul expres de a suprima organismele evreieşti antebelice principale. În condiţii adverse, A. Şafran a dus, în continuare, lupta pentru Legea asupra cetăţeniei, pentru că o serie de evrei români reveniţi din deportare erau, acum, apatrizi, ca şi pentru reintegrarea evreilor în armata română. Şi a obţinut cîştig de cauză. De altfel, scopul fundamental al şef rabinului a fost să fie ameliorată soarta evreilor români.

În ianuarie 1945, Şafran a luat iniţiativa instituirii unei zile de comemorare a victimelor pogromului de la Bucureşti, din ianuarie 1941. Tot în 1945, a reuşit să organizeze la Cluj primul mare congres rabinic din Europa postbelică la care au luat parte supravieţuitori refugiaţi din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi unde, în discursul său, şef rabinul a comemorat, cu o imensă emoţie, plecarea primului convoi de deportaţi (p. 201). Cînd, în mai 1946, Yehudi Menuhin a venit la Bucureşti, acesta a fost primit triumfal de către A. Safran la Templul Coral, unde i s-a rezervat o întreagă slujbă religioasă specială. Vizita a fost evocată mişcător de către marele muzician înAutobiografia sa. Acţiunile lui A. Şafran s-au desfăşurat şi peste frontierele ţării: astfel el a făcut parte din delegaţia Conferinţei de Pace din 1946 (Paris), unde s-a putut întîlni cu reprezentanţi de seamă ai mai multor organizaţii evreieşti.
Reîntoarcerea acasă



Marele rabin Şafran, cu lunga lui viaţă, a avut mîngîierea de a vedea şi răsturnarea regimului comunist, adusă în România de Revoluţia din decembrie 1989 şi, apoi, şi pe aceea de a se reîntoarce, după 48 de ani, în ţara sa natală. Evenimentul s-a petrecut în 1995, şi nu oricum, ci la invitaţia oficială a însuşi preşedintelui Senatului. Într-adevăr, Senatul României, reînfiinţat după Revoluţie, l-a recunoscut, pe bună dreptate, pe A. Şafran, la 85 de ani, drept cel de pe urmă fost membru, supravieţuitor al vreunui Senat antebelic. Mai mult, după cum vedem în carte, încă din 1992, dl Oliviu Gherman, preşedintele Senatului României, îi adresase marelui rabin invitaţia în acest sens. Numai că vizita sa în ţară a fost, se pare, obstaculată, din motive evidente, de către însuşi fostul şef rabin Moses Rosen. Abia după dispariţia lui Rosen, în 1994, evenimentul a putut avea loc…

Cu acest prilej, A. Şafran a ţinut, în faţa noului Senat, reunit în şedinţă solemnă, o formidabilă alocuţiune, o veritabilă revanşă a istoriei, ce se constituia într-o declaraţie de dragoste şi de fidelitate, de patriotism autentic, faţă de România, fără precedent, transmisă la televiziunea publică (pe atunci, practic nici nu existau încă, la noi, alte canale private!), şi care era, totodată, şi o mărturie zguduitoare despre drama evreilor români din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evocînd pogromul de la Iaşi, deportarea evreilor din Bucovina şi din nordul Moldovei etc. Şafran a ţinut să sublinieze însă şi că România „nu şi-a trimis fii de obîrşie evreiască să piară în gazul şi în focul de la Auschwitz“ (p. 290). Îmi răsună şi acum în auz vocea ruptă de emoţie a venerabilului mare rabin (ascultată la Europa Liberă, pe cînd eram încă la Milano – ulterior, am avut prilejul să văd şi scena filmată), care a ridicat, literalmente, Senatul în picioare, stîrnind ropote de aplauze şi de ovaţii, cînd a rostit, răspicat, pronunţînd sacadat, în excepţionala sa limbă românească, perfectă, elegantă şi absolut neştirbită de anii de exil – dimpotrivă, impecabil conservată, cu iz izbitor de „alte vremuri“– cuvintele: „sînt adînc recunoscător României…“.



Dacă acesta nu este patriotism în stare pură, atunci ce altceva este acest sentiment? În pofida tuturor crimelor şi a fărădelegilor îndurate de el şi de coreligionarii săi pe pămînt românesc, din vina altor români, Şafran a dat, de la înălţimea tribunei Senatului României renăscute în libertate, după Revoluţia din Decembrie, una dintre cele mai înălţătoare lecţii de patriotism autentic. Cu siguranţă, cel din faţa Senatului noii Românii trebuie să fi reprezentat un moment-cheie din lunga sa existenţă… Acum, în sfîrşit, România redevenită liberă, pe care, în mod cert, n-a încetat să o aştepte şi să şi-o dorească aproape toată viaţa şi pentru care a luptat în ceea ce, clar, poate fi definit un refugiu politic mult prea îndelungat, îl reprimea – e drept, extrem de tardiv – şi-l reintegra oficial, aducîndu-i profund cuvenitul omagiu... Scurt timp mai tîrziu, a primit şi cea mai prestigioasă decoraţie a statului român, Ordinul Naţional „Steaua României“… De atunci, recunoaşterile şi onorurile, apariţiile televizate (memorabilă o înregistrare din anii ’90, a bine-cunoscutului maestru teleast Manasse Radnev, cînd i-am văzut chipul pentru prima oară; m-au impresionat enorm profunzimea, frumuseţea şi blîndeţea ochilor săi albaştri-clari: pe tonul său cald, într-o limbă română extraordinară, povestea despre cum obişnuia să glumească cu marele Sadoveanu, coleg de Senat, pe seama limbii scîlcite a unor alţi colegi senatori, eventual mari naţionalişti, am adăuga noi, cum „se purta“ pe la 1940 – şi nu numai…) s-au ţinut lanţ.

A urmat vizita în ţară, din 1997, cînd, la Bacău, i s-a înmînat diploma de cetăţean de onoare al oraşului său de origine, iar, la Iaşi i s-a decernat titlul de doctor honoris causa al Universităţii „A.I. Cuza“. Vizita aceasta a fost încoronată, însă, la Bucureşti prin acordarea înaltului titlu de „Membru de onoare al Academiei Române“. Aici, în conferinţa intitulată „Percepţia divinităţii în Cabala, filozofie şi ştiinţă“, şi-a exprimat recunoştinţa de a se regăsi în academia sub cupola care altădată îl primise – tot extrem de tardiv, şi numai după ce fusese recunoscut de o lume întreagă, în afară de ţara lui şi de cultura pe care o slujise – pe savantul rabin Moses Gaster, primul mare eminescolog, cu care a împărtăşit o soartă comună: discriminarea şi umilinţa expulzării din ţara natală.

Interviurile „Romaniei literare"
cu ALEXANDRU SAFRAN, marele rabin al Genevei

PERSONALITATEA marelui rabin al Genevei, Alexandru Safran, este cunoscuta si venerata de multa lume si de multa vreme. Aflat de mai bine de cincizeci de ani in fruntea comunitatii evreiesti geneveze, D-sa detine o pozitie eminenta si in universul studiilor ebraice contemporane, in care s-a impus printr-un numar de opere fundamentale, devenite titluri de referinta in domeniu, mereu reeditate si traduse, precum Cabala (1960, cu 4 editii pana in 1988), la casa de editura Payot din Paris, Israel in timp si spatiu (Payot, 1980), Intelepciunea Cabalei, 2. vol., (Paris, Stok, 1986-1987), Schita a unei etici religioase iudaice (Paris, Cerf, 1997), Etica iudaica si modernitate (Paris, Ed. Albin Michel, 1998). Cele trei volume omagiale care i-au fost dedicate pana acum (in 1990, de catre universitati din Israel si, in 1998, de catre comunitatea israelita din Geneva) sunt marturia inaltului respect de care se bucura in egala masura pastorul spiritual si savantul. Si cititorii romani au putut face cunostinta, in ultimii ani, cu opera sa, gratie editurii bucurestene Hasefer, care a tiparit in traducere cele doua carti inchinate Cabalei si Schita unei etici religioase iudaice, adaugandu-le talmacirea unui valoros volum de memorii, intitulat sugestiv Un taciune smuls flacarilor (care aparuse mai intai in limba franceza, la editura Stok, in 1989).

Inainte de a fi ajuns la marea demnitate elvetiana, autorul acestor carti a fost insa rabinul-sef al Romaniei, Alexandru Safran. La varsta de numai 29 de ani, cati avea in 1940, si dupa ce fusese ales rabin al comunitatii din orasul sau natal, Bacau, cu zece ani in urma, foarte tanarului sef spiritual al numeroasei comunitati evreiesti din Romania acelui timp ii fusese dat sa se confrunte cu una din cele mai tragice perioade din istoria neamului sau. A fost, cum se stie, epoca teribila si rusinoasa a deportarilor din lagarele hitleriste din Polonia, dar si din Transilvania, vreme de umilinte si deznadejde, de lupta indarjita pentru salvarea a ceea ce mai putea fi salvat; si timp al altor amenintari, deceptii si infrangeri, pe care le-a adus instaurarea regimului comunist si sovietizarea tarii – sfarsind cu exilul. Rabinul-sef de la Bucuresti a trecut prin toate aceste situatii iesite din comun ajutat de o mare putere sufleteasca si cu o intelepciune pe care numai cei drepti se pot sprijini.

La varsta patriarhilor, marele rabin Alexandru Safran se intoarce cu gandul spre anii petrecuti in Romania, rememorand suferinte si momente de mare tensiune in confruntarea cu unii dintre puternicii zilei, dar si gesturi de profunda intelegere si compasiune omeneasca si solidaritate fraterna din partea altora – cum au fost regina-mama Elena si regele Mihai I. Din tot ce marturiseste si in dialogul transcris in aceste pagini se invedereaza insa, dincolo de ecourile istoriei adanc tulburatoare, statornicia unei iubiri nestirbite pentru „tara de bastina”, pentru limba si cultura ei. Cine l-a auzit rostindu-se despre ele cu ocazia vizitei in tara din 1997, cand i s-au acordat toate inaltele titluri de membru de onoare al Academiei Romane, de Doctor honoris causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, de cetatean de onoare al orasului Bacau, si-a putut da seama ca in cuvintele sale nu era nimic conventioanl. Splendid exprimate, in graiul dulce al moldovenilor nostri si cu patima, in vorbe, a unor timpuri spre care ne intoarcem cu emotie si nostalgie, gandurile sale se comunicau de-a dreptul sufletului. Ecoul sau s-a prelungit si in scrisoarea de multumire adresata Fundatiei Culturale Romane, care i-a acordat marele sau premiu pe anul 2000.

Am regasit cu atat mai mult aceasta emotie in ora, pe care o pot numi privilegiata, cand am fost primit in casa domnului Alexandru Safran din Geneva. Si trebuie sa marturisesc ca am avut, in primele clipe, un fel de timiditate aparte, caci mi se intampla pentru prima oara sa ma aflu in preajma unei figuri desprinsa din marea galerie a rabinilor intrati de mult in legenda, evocati bunaoara in povestirile hasidice din care citisem multe pagini, ca niste embleme ale Intelepciunii. Omul care m-a intampinat in prag avea inscrise, intr-adevar, in chiar faptura sa fizica, ceva din aura spirituala a inaintasilor sai, - o luminozitate tandru-invaluitoare, fratern-comunicativa, a unui adevarat om de omenie. In aceasta atmosfera s-a desfasurat convorbirea noastra, care evoca mai putin opera carturarului si staruie mai mult asupra experientei sale umane, de responsabil fata de destinele unei comunitati primejduite. Adica momente in care taria spirituala trebuie sa devina temei al actiunii practice in folosul obstei. Rabin-seful Alexandru Safran a avut aceasta forta si a stiut s-o fructifice exemplar, confirmand cu stralucire o traditie milenara. Cititorul o va descoperi si simti, fara indoiala, in cuvintele inregistrate in aceste pagini.(I.P.)



As dori sa incepem cu cateva amintiri privind anii Dv. de formare intelectuala, culturala, religioasa – primele contacte cu cultura romana, cu cultura ebraica, cu cultura lumii…

Intrebarea Dv. ma face sa retraiesc momente in care am luat cunostina de valorile culturale, spirituale, evreiesti si romanesti… Sunt nascut la Bacau; parintele meu era prim-rabinul acestui oras; el m-a format din punctul de vedere al religiozitatii si intelectualitatii evreiesti, ebraice. Dar am fost fericit dintru inceput sa resimt in inima mea un fel de simbioza, mai mult decat sinteza, intre valorile traditionale evreiesti si valorile culturale romanesti, pe care mi le-am insusit cu mult drag. Am urmat cursurile liceului Ferdinand din Bacau, si mare mi-a fost bucuria sa aflu ca profesorul de limba romana l-a felicitat pe tatal meu pentru succesul deosebit pe care l-am obtinut in aceasta materie. Valorile limbii romane, cuprinse in comoara literaturii romanesti, mi-au fost dintotdeauna, din frageda mea copilarie, foarte pretioase. Le retraiesc si acum, vorbind cu Dv. si exprimandu-ma in graiul romanesc, care-mi este atat de drag…



Care au fost primii scriitori pe care i-ati citit?

Ca elev de liceu, Ion Creanga, cu limba lui… neaosa (rade) a fost cel care m-a impresionat cel mai mult si care a patruns in inima mea… Mergand mai departe, ajungeam la scriitorii care erau atunci apreciati. Dar scriitorul care a ramas pentru mine expresiunea sublima nu numai a graiului romanesc, dar si a sufletului romanesc, este Mihail Sadoveanu. Am avut cinstea sa-l cunosc si – cum am amintit acum de curand, la sedinta Academiei Romane – in timpurile de prigoana, cand coreligionarii mei au suferit mult, Mihail Sadoveanu se indeletnicea intr-un mod cu totul deosebit, nu numai cu cunoasterea ci si cu adancirea Bibliei (a incercat si a tradus chiar, in parte, texte din Biblie), aplecandu-se mai cu seama, cu multa dragoste asupra Cantarii Cantarilor, m-a invitat ca sa vin la el si m-a rugat sa-i spun ce gandesc despre o traducere pe care a facut-o din Cantarea Cantarilor. E drept, marele Sadoveanu, manuitor al stilului romanesc atat de autentic, nu cunostea limba ebraica. Traducerea pe care el a facut-o din Cantarea Cantarilor, a facut-o dupa alte traduceri. El avea o sensibilitate a lui, care era cu totul aparte, asa incat si-a dat seama ca unele locuri din traducerile pe care le-a folosit, nu corespundeau cu spiritul Cantarii Cantarilor, cu ideile sadite in pamantul originar al Cantarii Cantarilor, in ebraica, nu se impacau cu idealul iubirii care se manifesta in Cantarea Cantarilor, - o iubire curata… Am admirat aceasta delicata sensibilitate a marelui Sadoveanu.



Vorbiti despre Sadoveanu si despre traducerile din Biblie… L-ati cunoscut cumva pe Gala Galaction, care e si el un mare traducator al Bibliei?

Gala Galaction a venit de multe ori la mine acasa si, cand se despartea de mine, avea obiceiul sa depuie o sarutare pe fruntea mea… Era o mare figura, foarte impresionanta; a fost un prieten al evreilor, al Tarii Sfinte. Dar in ce priveste traducerea, domnule profesor, n-as putea sa spun ca este perfecta din punctul de vedere la potrivirii acesteia cu autenticitatea originalului ebraic. De altfel, trebuie sa va spun ca, in ce priveste Biblia, incepand cu marile traduceri, cu Septuaginta, nu exista versiuni care sa redea in mod cu totul fidel, nici nu mai spun: exact, textul ebraic. Biblia este opera cea mai tradusa din lume, dar ale carei traduceri sunt cele mai putin corecte.



De ce?

Fiindca limba ebraica este o limba cu totul deosebita; e limba profetilor… De pilda, in cuprinsul unui cuvant esti in stare sa gasesti potentialitati diferite de talmacire… Este geniul limbii ebraice; este geniul Bibliei… De aceea imi permit sa spun – si am si scris in acest sens – cu multa umilinta, fara sa desconsider importanta, si chiar valoarea, marilor traduceri, - ca nici o traducere a Bibliei din ebraica nu raspunde autenticitatii originalului… De fapt, originalul ebraic nu e traductibil. Isi pastreaza de-a pururi autenticitatea si unicitatea lui.



Traducerea trebuie, atunci, sa fie si exegeza, care sa puna in evidenta toate sedimentele limbii, toate nuantele sensului…

Da, toate nuantele sensului, fara ca acestea sa fie intrucatva atinse in integralitatea lor. Dumneavoastra, domnule profesor, faceti traduceri in limba dumneavoastra, a noastra, romaneasca, si in limba franceza. Dar va dati seama ca nici traducerea care se face intre limba romana si franceza, care totusi au radacini comune in latinitate, nu e una ideala. Limba ebraica este o limba a gandirii traduse in actiune, este o limba a idealului ce-si asteapta realizarea. Timpul nu ne permite sa avem o discutie mai larga in aceasta privinta. Sa va dau doar un exemplu… Exista in limba ebraica cuvantul kedusa care inseamna sfintenie, care simbolizeaza crestetul religiozitatii, care indica punctul cel mai inalt al moralitatii, insa poti gasi situatiuni in care aceeasi kedusa e transformata in ceea ce este tocmai opus sfinteniei…



Depinde, desigur, de context…

Bineinteles… iar traducatorul trebuie sa tina seama de un intreg circuit al sensurilor care traverseaza fiecare slova ebraica biblica.



Trecand la o alta chestiune, as vrea sa va intreb despre un lucru care mi se pare uimitor. Ati fost ales de foarte tanar rabin sef al Romaniei, la numai douazeci si noua de ani. O varsta neobisnuita pentru astfel de functii… Cu ce sentiment ati primit aceasta alegere?

Am fost ales in aceasta inalta si grea functie in imprejurari cu totul deosabite… In 1939, predecesorul meu, Iacob Niemirower a murit, si au inceput pregatirile in vederea gasirii urmasului sau. Aceste pregatiri au tinut timp de cateva luni, si am fost ales la inceputul anului 1940, in februarie. S-au prezentat mai multi candidati, printre care si primul rabin al Clujului, domnul Weinberger. Marele meu „defect” era ca eram prea tanar, n-aveam decat douazeci si noua de ani, pentru a fi pus in acest loc de mare raspundere, in fruntea populatiunii evreiesti din tara, care numara atunci aproape un milion de suflete, in timp ce imprejurarile istorice erau foarte grele, deosebit de aspre. Se mai punea si o intrebare, o intrebare din cele mai serioase, pentru congresul comunitatilor evreiesti care urma sa aleaga pe rabinul sef: alegandu-ma pe mine, tanar de 29 de ani, oare nu aparea riscul ca populatia evreiasca sa piarda ultimul ei reprezentant in parlamentul tarii, si anume in Senat, deoarece seful Cultului mozaic era membru de drept al Senatului; in Senat, insa, dupa lege, nu puteau intra decat persoane avand deja varsta de patruzeci de ani impliniti, si eu nu aveam aceasta varsta minima! Riscul era mare, mai cu seama in imprejurarile de atunci, in 1940, cand situatia populatiei evreiesti se inrautatise, aceasta populatie nu mai avea reprezentanti alesi, in parlamentul tarii. Totusi vrerea Domnului si decizia bine chibzuita a congresului comunitatilor au fost ca eu sa fiu ales in acel loc care implica atunci grave raspunderi… Constantin Agretoianu, care era presedintele Senatului, resimtind un fel de simpatie pentru mine, si-a exprimat nadejdea ca in ciuda faptului ca senatorii alesi trebuie sa aiba cel putin patruzeci de ani, un senator care e numit in virtutea situatiunii sale oficiale sa poata face o exceptie. A si oferit un exemplu: Marele Voievod Mihai era membru de drept al Senatului desi nu avea decat optsprezece ani.

http://www.geocities.com/rsorban/interviurile.htm

Un rabin bun

A
lexandru Şafran, viitor şef rabin al României, a văzut lumina zilei la Bacău în anul 1910. S-a stins din viaţă la Geneva la 95 de ani. Însemnările de faţă vor încerca să evoce realizările sale, consemnate în amănunt de Carol Iancu, şi să ofere o perspectivă personală asupra unor aspecte ale istoriei evreimii române din anii 1947-1996, de la expulzarea şefului rabin de către comunişti până la vizitele lui în România, cu o jumătate de veac mai târziu.
Şafran a absolvit în 1934 Institutul de Studii Teologice Evreieşti din Viena cu teza de doctorat Sionismul ca problemă mondială. A fost apoi înscăunat rabin al Bacăului şi a contribuit periodic în presa evreiească cu articole de popularizare pe teme istorice, literare, talmudice şi teologice.
După alegerea sa ca şef rabin în 1940, evenimentele nu au întârziat să aibă consecinţele cunoscute asupra evreimii române. W. Filderman, erou al primului război mondial, sprijinit de Maniu, Brătianu, Barbu Ştirbei, N. Lupu, Sabin Manuilă şi alţii, a izbutit să limiteze în anumite împrejurări urmările zelului antisemit al autorităţilor, cu o eficacitate la care au contribuit însuşiri excepţionale, dar şi aprecierea că avea în Occident relaţii potenţial utile. Şafran l-a secondat cu intervenţii salutare pe lângă Patriarhul Nicodim, mitropoliţii Bălan şi Simedrea, Nunţiul Apostolic la Bucureşti Cassulo şi Regina Mamă Elena. Jacques Vergotti, care la 7 decembrie 1941 i-a însoţit la o audienţă acordată de Papa Pius XII, scria că Regele Mihai şi Regina Mamă i-au cerut Papei să intervină pentru oprirea deportărilor de evrei (Vergotti Papers, 1948–1991, Hoover Institution, Stanford). Pius XII a luat legătura cu Delegatul Apostolic la Ankara, Roncalli, viitorul Papă Ioan XXIII. Alertat de Roncalli, Cassulo a ajutat comunitatea evreiească cu devotament. În 1943, Regina Mamă, solicitată de Şafran, a obţinut aprobarea trimiterii de către evreimea din Vechiul Regat de ajutoare pentru deportaţii din Transnistria, care au salvat mii de evrei. Şafran a avut un rol însemnat şi în cadrul eforturilor de menţinere a moralului populaţiei evreieşti. Predicile lui de la Templul Coral urmăreau acest scop. La 21 septembrie 1941, Mihail Sebastian scria despre o predică a lui Şafran: „stupid, pretenţios, eseistic, gazetăreşte, fără adâncime, fără seriozitate, fără patimă“ (Jurnal 1934-1944, Humanitas, 2002), dar adăuga că ascultându-l i-au dat lacrimile.
În condiţiile de după Stalingrad, „purificarea etnică“, aplicată din ordinul lui Antonescu în Basarabia şi Bucovina, devenea inoportună. Antonescu a anulat un proiect de acord cu Germania privind deportarea întregii evreimi române în Polonia şi, în 1944, supravieţuitorii deportărilor în Transnistria au fost repatriaţi. Cred că este utilă aici o paralelă între situaţiile evreimii române şi bulgare de atunci. Profesorul Y. Bauer de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, scria (New York Times, 24 noiembrie 1993): „…Acţiunea de salvare a evreilor din «vechea» Bulgarie a avut loc după Stalingrad (…) Dar majoritatea evreilor din Sofia şi din alte oraşe fuseseră surghiuniţi în interiorul ţării, bunurile evreieşti fuseseră în mare parte confiscate şi armata bulgară a arestat şi predat germanilor 11.343 de evrei din teritoriile recent cucerite în Macedonia şi Tracia, care au pierit, fără nicio excepţie, în Polonia“. Şi în România, şi în Bulgaria, deci, persecuţiile antisemite din provinciile „vechi“ au urmat modelul legislaţiei de la Nürnberg, fără nimicire fizică în masă, deşi în Vechiul Regat, dar nu şi în Bulgaria au avut loc pogromuri în care au pierit mii de evrei (în timpul rebeliunii legionare şi la Iaşi, în iunie 1941). Dar din regiunile limitrofe recent alipite, evreii români au fost deportaţi în Transnistria, iar cei bulgari în Polonia. Evreii români fiind mult mai numeroşi, numărul de victime, ca şi cel de supravieţuitori a fost mult mai ridicat în România.
După 23 august, Şafran a sprijinit activ emigrările în Palestina. La organizarea lor a contribuit substanţial Şaike Dan, basarabean din Palestina, paraşutat de un avion militar britanic lângă Arad în iunie 1944 (A. Ettinger, Blind jump, New York, Cornwall, 1992, pp. 346). În 1944 au emigrat 47.000 de evrei români, de supravieţuitori din alte ţări, sprijiniţi de organizaţii sioniste şi de refugiaţi din Ungaria pe care ministrul României la Budapesta, Eugen Filotti, între alţii, îi ajutase să treacă graniţa în România. Dar, pe măsură ce comuniştii îşi consolidau puterea, devenea imposibilă desfăşurarea activităţilor şefului rabin. Refuzul lui de a deveni o unealtă a regimului a fost ferm. Nici maiorul sovietic Levy care, exhibându-şi revolverul, i-a cerut să-l condamne public pe Maniu, nu l-a intimidat. Dar în decembrie 1947 Şafran a fost silit să ia calea exilului.
Numit mare rabin al Genevei, Şafran s-a consacrat activităţilor profesionale, obşteşti şi de cărturar. Carol Iancu îi comentează pe larg lucrările teologice şi de exegeză şi memoriile Resisting the Storm (Ierusalim, Yad Vashem, 1984). Şafran a participat activ la dialogul între evrei şi creştini. Întâlnirile Internaţionale de la Geneva i-au prilejuit schimburi de idei cu K. Barth, P. Ricoeur, M. Born şi prietenii cu E. Fleg, autorul libretului operei lui Enescu, Oedipe, şi E. Lévinas. În anii 1970 Şafran s-a alătural luptei în sprijinul emigrării de evrei din URSS.
O rază de lumină străluceşte în beznă – implicite în subtitlul cărţii sunt bezna antisemită şi bezna comunistă, din care s-a ivit rabinul Rosen. „Alegerea“ lui Moses Rosen ca şef rabin a fost o impostură. Şafran l-a descris lapidar: „o unealtă comunistă“ (Washington Post, 21 februarie 1990). Dar e adevărat că Rosen a făcut servicii practice comunităţii lui (facilitarea de emigrări, organizarea de aziluri de bătrâni). Preţul plătit lui Ceauşescu era o preaslăvire slugarnică, menită, ca potemkiniada corurilor de copii de la Templul Coral, să influenţeze Congresul american, în sensul acordării României a clauzei naţiunii cele mai favorizate. Preaslăvire într-un fel nu fără precedent. În 1940 Şafran declara: „Noi vieţuim în lumina Majestăţii Sale Regelui, ne rugăm cu religioasă credinţă pentru Majestatea Sa Regele Carol…“. Dar în contextul tiraniei lui Ceauşescu osanalele lui Rosen revoltau. Ca şi cele ale Reginei Elizabeta II, ale lui de Gaulle, ale lui Nixon şi ale lui Carter, care vedeau în Ceauşescu un nou Tito.
Statul Israel urmărea obţinerea emigrării evreilor români. Certificate de emigrare fuseseră vândute de autorităţile române încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, prin intermediul unui om de afaceri englez cu legături utile la Bucureşti. Potrivit lui Ettinger (op. cit., p. 345), intermediarul englez, ameninţat de Şaike Dan cu soarta lui Eichmann, a acceptat să lucreze cu agenţi israelieni, ceea ce a dus la o dezvoltare masivă a comerţului de evrei şi – după ce reprezentanţi ai Germaniei de Vest au cerut omologilor lor israelieni amănuntele necesare – de saşi (Ettinger, op. cit., p.353). Dar târgul Germaniei cu Ceauşescu a fost sobru, fără excese nedemne.
Alianţei cu Ceauşescu Rosen îi datora un rol internaţional prestigios şi o putere imperială în sânul comunităţii evreieşti. Cu logică strâmbă, el declara la 20 decembrie 1989: „Un regim democratic i-a înlesnit lui Hitler accesul la putere şi nu e neapărat bun pentru evrei. Căderea lui Ceauşescu i-ar lovi pe evrei“ (Iom haşişi, Tel Aviv, 21 decembrie 1989). Sau, cel puţin, pe Rosen.
Neocomuniştii aveau însă şi ei nevoie de Rosen, care şi-a păstrat deci postul. Dar treburile au început să-i meargă mai puţin bine. În pofida împotrivirii lui înverşunate, în 1993 instituţia Yad Vaşem conferea postum Reginei Mamă titlul de Dreaptă între Popoare, pentru care intervenise insistent Şafran. Rosen a murit în mai 1994. Devenea posibilă cinstirea în ţară a lui Şafran, un om decent, al cărui caracter oferea un contrast atât de favorabil – personal, simbolic şi politic – cu acela al lui Moses Rosen.
Carol Iancu l-a cunoscut îndeaproape pe Şafran. Admiraţia lui faţă de această personalitate de prim-plan a iudaismului român este prezentă în fiecare filă a cărţii. Mulţi evrei nu ar fi supravieţuit dacă Şafran nu s-ar fi devotat trup şi suflet misiunii sale. Îi sunt recunoscător lui Şafran, cu care am avut onoarea de a colabora strâns în anii 1989–1993, ca şi tuturor celor care în anii războiului au acţionat generos în sprijinul coreligionarilor mei. Îi sunt recunoscător şi pentru contribuţia lui importantă la apropierea dintre români şi evrei. Şi, pentru a fi înălţat acest monument în memoria rabinului Şafran, îi sunt recunoscător lui Carol Iancu. //

OMAGIU CONSACRAT MARELUI RABIN ALEXANDRU ŞAFRAN la BACĂU.La ŞCOALA DR. ALEXANDRU ŞAFRAN, care a fost inaugurată anul trecut, a avut loc pe data de 6 octombrie 2009, ceremonia consacrată denumirii "CALEA DR. ALEXANDRU ŞAFRAN", hotărâtă de Consiliul Municipal.

De asemenea au fost distribuite de către "Fundaţia elveţiană Dr. Alexandru Safran", premiile Dr. ALEXANDRU SAFRAN la 5 elevi merituoşi, iar Medalia Dr. ALEXANDRU SAFRAN realizată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a fost acordată primarului oraşului D. Romeo STAVARACHE si D. Hari Vigdar, preşedintelui micii comunităţi evreieşti din localitate.

O Diplomă de excelenţă a fost acordată Profesorului universitar Dr. Carol IANCU, de la Universitatea Paul Valéry din Montpellier, autorul cărţii "Alexandru Safran. O viaţă de luptă, o rază de lumină" (lansată la Bacău pe 7 mai 2008) şi Profesorului univ. dr. Avinoam Şafran – fiul rabinului, şeful Clinicii de Oftalmologie a Spitalului Universitar din Geneva.

La eveniment au participat printre alte personalităţi, Profesorul Gabriel STAN, directorul Casei Corpului Didactic Bacău, Prof. Adrian FUIOAGA, inspector şcolar general de la Inspectoratul Scolar al Judeţului Bacău, Prof. Maria CREANGA, director al Scolii cu Clasele I-VIII "Dr. Alexandru Safran" Bacau, Ing. Paul SCHWARTZ, vice-Preşedintele FEDERAŢIEI Comunităţilor Evreieşti din România, şi Dl. Sivian HORN, care l-au reprezentat pe Dr. Aurel VAINER, preşedintele F.C.E.R., şi o delegaţie israeliană din oraşul Petah Ticva (în frunte cu Primarul Dl. Ohayon), cu care Bacăul este înfrăţit. citeste[...]

Moartea rabinului Safran a trecut neobservata in Bacau

http://bacaul.ro/moartea-rabinului-alexandru-safran-neobservata-in-bacau-870/

Bacaul a pierdut zilele trecute una dintre
cele mai mari personalitati nascute vreodata pe aceste meleaguri:
rabinul sef al Genevei, doctor Alexandru Safran.
Putini stiu ca, ilustra personalitate a iudaismului mondial si a
culturii românesti, deopotriva, s-a nascut, a crescut si s-a format in
municipiul Bacau, oras in care tatal sau, Bezalel Safran, a fost rabin
sef pina in anul 1933.

Ajuns, la 29 de ani, cel mai tinar rabin din lume, Alexandru Safran a
fost si rabinul Bacaului, dupa moartea tatalui sau, si pina in 1939,
cind avea sa-i ia locul lui Jacob Nemirower, la cirma comunitatii
evreiesti din Romania.
Pomenita de intrega lume, moartea marelui rabin al Genevei a trecut
neobservata printre autoritatile bacauane, cu toate ca, in urma cu zece
ani, distinsul membru al Academiei Romane a fost facut cetatean de
onoare al municipiului Bacau.
“Rabinul Alexandru Safran s-a nascut intr-o casa situata peste
drum de biserica Sfintul Nicolae, pe strada Bacau-Piatra. Scoala
primara si liceul le-a facut la Bacau, la actualul Colegiul «Ferdinand
I». A fost numit senator pe viata in Senatul Romaniei din perioada
interbelica, iar in timpul celui de-Al doilea razboi mondial a depus
eforturi deosebite si consistente pe linga regina mama Maria, ca
maresalul Antonescu sa nu deporteze populatia evreiasca din vechiul
Regat.
In 1947, el a plecat in Franta, cu putin timp inainte de abdicarea
regelui, iar de acolo s-a stabilit la Geneva. A iubit foarte mult
Romania, poporul roman si cetatenii Bacaului”, ne-a spus Nelu Lupovici, de la Comunitatea Evreiasca din Bacau.
De altfel, singurii care s-au deplasat la mormintul tatalui lui
Alexandru Safran, rabinul Bezalel Zev Safran, situat in cimitirul
evreiesc din Sarata, au fost membrii comunitatii evreiesti din Bacau.
“Duminica dimineata, in jurul orei 9.00, presedintele Comunitatii
Evreiesti din Bacau, alaturi de alti membri, au venit la mormintul
rabinului, au depus luminari si s-au rugat timp de doua ore”, ne-a
declarat Daniel Chiriac, ingrijitorul cimitirului evreiesc de la
Sarata. De asemeni, comunitatea din Bacau, prin presedintele Vigdar
Hari, a trimis un comunicat familiei Safran din Geneva, prin care isi
exprima condoleantele “pentru pierderea suferita prin decesul celui ce
a fost concitadinul nostru, marele rabin Alexandru Safran. Bunul
Dumnezeu sa-i aseze sufletul in rindul celor drepti, acolo unde merita
pe deplin sa se odihneasca”.
Alexandru Safran urma sa devina rabinul Bacaului
Rabinul sef al Genevei a fost intotdeauna legat de Bacau, oras pe
care l-a pomenit ori de cite ori a avut ocazia. Intr-un interviu
acordat lui Manase Radnev, in urma cu zece ani, Alexandru Safran a
afirmat ca a fost si ramine bacauan. “Da, sint nascut la Bacau si as
spune ca ma simt înca bacauan. Tatal meu a fost sef-rabinul orasului
si, precum se stie, era unul dintre cei mai însemnati savanti rabinici
ai epocii sale. Mari autoritati rabinice din lume îl consultau în ceea
ce priveste legea evreiasca. Dorinta tatalui meu a fost ca eu sa urmez
calea trasata de el si sa devin rabin. Bineînteles, chiar la Bacau. El
s-a ocupat în mod deosebit de umila mea persoana, de formarea mea
intelectuala si religioasa”, avea sa mentioneze eminenta sa Alexandrul
Safran.
Chiar daca a parasit tara in urma cu 60 de ani, rabinul Genevei a
avut in permanenta legatura cu locurile natale, asa cum mentioneaza in
memoriile publicate in Franta, in 1989, aparute in romana in 1996, sub
titlul “Un taciune smuls flacarilor”, la Editura Hassefer.
“De multe ori, evrei romani reveniti la Bacau in vizita, dupa ce au
emigrat in Israel, mi-au spus ca la cimitirul evreiesc au vazut
luminari aprinse la mormintul sau, plasat sub un «cort de piatra», cum
o cere traditia pentru «sfintii rabini». Mi s-a spus ca vin acolo cu
regularitate credinciosi sa se reculeaga si sa se roage”, a scris
rabinul Alexandru Safran.
O copilarie devenita istorie
Putini stiu ca intre cei care au invatat la Liceul “Ferdinand I”
din Bacau s-a aflat si Sender Safran, cel ce avea sa devina ulterior
cel mai tinar rabin din lume, sub numele de Alexandru Safran.
Conform documentelor pastrate la Directiei Judetene a Arhivelor
Statului, fiul rabinului Bezalel Safran si ale doamnei Finckel Safran,
fostul sef rabin al Genevei, a fost unul dintre cei mai buni elevi ai
clasei, cu toate ca o buna parte din timp si-o petrecea ajutindu-si
tatal. La finalul clasei a V-a, intre 1926 - 1927, media generala a lui
Sender Safran a fost 7,59. Una foarte mare pentru acele vremuri, in
care media 8.00 era de domeniul imposibiliului.
Cu siguranta, aceasta ar fi fost mai mare, daca, asa cum si-a
amintit rabinul, unii dintre profesori ar fi fost mai intelegatori cu
traditiile evreiesti. “O parte din timpul de care dispuneam mi-o
ocupam, bineînteles, cu lectiile de la liceul «Ferdinand». Orele
petrecute cu tatal meu erau consacrate educatiei mele religioase.
Mi-aduc aminte ca, într-o zi am stat împreuna mai mult în mica lui
sinagoga: îmi dicta, iar eu scriam. La ora 2.00 noaptea, mama a batut
la usa si i-a spus: «lasa copilul sa se odihneasca».
La liceul din Bacau, pentru mine se punea problema zilei de simbata,
în care, conform religiei noastre, n-aveam voie sa scriu s.a.m.d. Cei
mai multi dintre profesori întelegeau acest lucru si nu mi-au facut
greutati. Doar profesorul de desen s-a opus”, avea sa povesteasca
rabinul in interviul sau. Si, pe buna dreptate, la disciplina Desen,
conform matricolei scolare, in clasa a V-a, Sender Safran avea media
generala 5.00.
Se pare ca desenul, muzica si gimnastica au fost intre materiile
slabe ale celui ce avea sa devina rabinul sef al Genevei. Era insa cel
mai bun la matematica, geografie, germana, si, bineinteles, la limba
romana, pe care o vorbea impecabil si dupa 60 de ani de exil.
“L-am intilnit la Bacau, cind i-a fost decernat titlul de cetatean
de onoare al orasului. Vorbea o romana impecabila. De necrezut. A fost
o personalitate extraordinara, de o bunatate iesita din comun”, si-a
amintit Calistrat Costin, presedintele filialei Bacau a Uniunii Scriitorilor din Romania.
De numele sau sint legate nu doar lupta pentru salvarea evreilor din
Romania in perioada celui de-al doilea razboi mondial, ci si catedra de
studii cabalistice de la Universitatea Bar Ilan din Israel, care ii
poarta numele inca din anul 1980.

Alexandru Şafran
Născut
pe data de 12 septembrie 1910, descendent dintr-o străveche familie
rabinică, el este fiul şi discipolul lui Bezalel Zeev Şafran,
prim-rabin al comunităţii evreilor din Bacău, care a fost până la
moartea sa, în 1929, cea mai importantă autoritate din România în
domeniul halahei (jurisprudenţa religioasă). Copilăria lui Alexandru
Şafran a fost marcată de studii intensive sub îndrumarea părintelui
său: la vârsta de 11 ani, devine „secretarul“ şi colaboratorul lui
intim în opera sa ştiinţifică-rabinică, redactându-i lucrările. După
studii strălucite la Liceul „Ferdinand I“ din Bacău şi obţinerea
bacalaureatului, pleacă la Viena, unde studiază din 1930 până în 1934
la Institutul de Înalte Studii Rabinice (Seminarul rabinic) şi la
Facultatea de Filozofie a Universităţii din capitala Austriei. La
Seminarul rabinic atrage atenţia profesorilor, prin pregătirea sa
temeinică şi vastele sale cunoştinţe iudaice. De asemenea, la
universitate, unde a fost remarcat de personalităţi de seamă, printre
care monseniorul Seipel, fost cancelar al Austriei, şi Sigmund Freud,
cu care a avut numeroase convorbiri. În timpul vacanţelor, Alexandru
Şafran a pronunţat conferinţe la invitaţia celor mai de seamă
instituţii culturale evreieşti din Germania.
În
1934, încununat cu titlurile de rabin şi doctor în filozofie, deşi
chemat la posturi înalte rabinice în străinătate (printre altele,
mare-rabin al Bruxelles-lui), el preferă să se reîntoarcă în România,
unde devine prim-rabin al comunităţii din oraşul său natal, succedând
părintelui său, aşa cum acesta îşi exprimase dorinţa. La Bacău,
păstrător al vechii tradiţii rabinice, Alexandru Şafran aduce un suflu
modern în viaţa spirituală a obştei evreieşti, preocupându-se în
special de educaţia tineretului şcolar. În 1936 se căsătoreşte cu Sarah
Reinharz, fiica lui Iacob şi Estera din Iaşi, crescută într-o familie
impregnată de o profundă credinţă. Dotată în materiile artistice, Sarah
a studiat la Universitatea şi la Academia de Belearte din capitala
Moldovei. Din această căsătorie fericită se vor naşte doi copii, Esther
la Bacău, în 1938 (astăzi profesoară de filozofie la Universitatea din
Geneva), şi Avinoam Bezalel, la Bucureşti, în 1945 (astăzi profesor de
oftalmologie la Universitatea din Geneva). Dr. Alexandru Şafran a fost
numit de către Ministerul Cultelor membru în comisia de examinare a
rabinilor, în locul tatălui său, şi a funcţionat în această calitate
alături de şef-rabinul dr. I. Niemirower. Alexandru Şafran se face
cunoscut prin numeroase conferinţe şi prelegeri ţinute în diferite
oraşe şi se distinge în mod deosebit la diferitele congrese ale
comunităţilor evreieşti din ţară şi la congresele sioniste mondiale din
Zürich (1937) şi Geneva (1939), unde a participat ca reprezentant al
mişcării sioniste religioase Mizrahi. Înainte de anul 1940, a publicat
zeci de articole în limba română în diferite reviste (Tribuna
evreiască, Renaşterea noastră, Curierul israelit, Hasmonaea, Adam,
Ştiri din lumea evreiască, Cultura). Printre subiectele abordate
menţionăm: personaje biblice, semnificaţia sărbătorilor religioase,
lideri ai mişcării sioniste, figuri de intelectuali, personalităţi
creştine prieteni ai evreilor etc. De asemenea, a publicat studii de
exegeză religioasă în periodicele de limbă ebraică Darkenu (Drumul
nostru), care apărea la Cernăuţi, şi Ha-Hed (Ecoul), care apărea la
Ierusalim.
La
data de 4 februarie 1940, în urma decesului marelui-rabin Iacob
Niemirower şi a alegerilor care au avut loc după dispariţia sa,
Alexandru Şafran a fost numit şef-rabin al României. La numai 29 de
ani, el devine şeful spiritual al celei care a fost atunci, din punct
de vedere demografic, a treia din Europa şi a patra comunitate
evreiască din lume. Tânărul mare-rabin a fost instalat la 3 martie
1940, de către ministrul cultelor şi înalţi demnitari ai statului, în
prezenţa delegaţiilor comunităţilor evreieşti din ţară. După instalarea
sa, şef-rabinul a fost numit, în virtutea legii, senator de drept,
fiind singurul reprezentant al celor aproximativ 800.000 de evrei din
ţară. Până la desfiinţarea Senatului, el a ştiut să apere cu mult curaj
comunitatea sa, lovită de numeroase legi discriminatorii.
Antisemitismul dezlănţuit de efemerul guvern Goga-Cuza (decembrie 1937
– ianuarie 1938) ajunge la paroxism odată cu instaurarea dictaturii lui
Ion Antonescu (14 septembrie 1940 – 23 august 1944), al cărui guvern
pronazist îşi împarte puterea în primele şase luni cu sinistra Gardă de
Fier. Între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 a fost instaurat un
adevărat regim de teroare faţă de populaţia evreiască: măsurilor de
excludere din toate sectoarele vieţii publice li s-au adăugat
agresiunile şi molestările poliţiei legionare, care a efectuat
sistematic spolierea magazinelor şi a proprietăţilor evreieşti.
Alexandru Şafran intervine de nenumărate ori pentru a opri
samavolniciile legionarilor, arestările arbitrare, cel mai adesea fără
a obţine rezultate, uneori însă intervenţiile sale reuşeau. Astfel, el
a împiedicat închiderea tuturor sinagogilor şi a cimitirelor evreieşti,
ordonată de ministrul legionar Radu Budişteanu. În 1942, după ce
Uniunea Comunităţilor Evreieşti a fost interzisă prin lege, Alexandru
Şafran a creat un consiliu evreiesc clandestin, care îşi avea sediul
chiar în locuinţa sa. Şafran a reuşit să-l convingă pe mareşalul Ion
Antonescu să nu-şi pună în aplicare planul „soluţiei finale“ de
lichidare a întregii populaţii evreieşti din România. Datorită lui
Alexandru Şafran, procesul de nimicire a evreilor din România, început
mai devreme ca în alte ţări, s-a oprit mai devreme. Într-adevăr, el a
debutat încă din vara anului 1941, cu primul mare pogrom din al Doilea
Război Mondial, care a avut loc la Iaşi, unde jumătate din populaţie
era evreiască, şi a continuat cu masacre gigantice în Basarabia,
Bucovina şi Transnistria, locul de deportare şi cimitirul fără pietre
funerare al unui sfert de milion de evrei români şi ucraineni. El a
fost întrerupt în toamna anului 1942, când Alexandru Şafran a obţinut
de la Antonescu anularea deportării evreilor din Transilvania de Sud şi
din Regat, prevăzută în lagărul morţii de la Belzec, în Polonia. Din
nenorocire, evreii din Transilvania de Nord, ocupată atunci de Ungaria,
au fost în imensa lor majoritate deportaţi şi omorâţi la Auschwitz.
Declarat primul ostatic al populaţiei evreieşti, Alexandru Şafran a
reuşit totuşi să salveze viaţa unei jumătăţi a evreilor din România,
obţinând ajutor din partea diverselor personalităţi, printre care
regina-mamă Elena (căreia i s-a decernat post-mortem, în 1993, de către
Institutul Yad Vashem din Ierusalim, titlul de „Dreaptă între Popoare“)
şi regele Mihai. La cererea lui Alexandru Şafran, buna regină a obţinut
în decembrie 1941 aprobarea lui Mihai Antonescu pentru a se trimite
ajutoare coreligionarilor în obidă, deportaţi în Transnistria.
Charismatic şi convingător, tânărul mare-rabin a reuşit prin puterea
cuvântului să-i facă să intervină în favoarea evreilor din România pe
cei mai înalţi demnitari ecleziastici creştini din ţară. Căzând în
genunchi în faţa patriarhului Nicodim şi a mitropolitului Bălan, el nu
s-a mulţumit să ceară mila pentru coreligionarii săi. El nu a ezitat să
îi declare responsabili în faţa justiţiei divine ca potenţiali complici
la asasinatul atâtor vieţi nevinovate. Dacă prin Tit Simedrea,
„mitropolitul antisemit al Bucovinei“, el a reuşit oprirea
„evacuărilor“ a aproape 20.000 de evrei din Cernăuţi în Transnistria
(salvându-le astfel viaţa), cu ajutorul mitropolitului Bălan al
Transilvaniei, el a împiedicat deportările în Polonia (au avut loc
atunci şi alte demersuri pe lângă dictatorul Antonescu, din partea
altor lideri evrei).
Printre
personalităţile străine care au acordat sprijinul lor, trebuie amintit
în primul rând nunţiul apostolic Andrea Cassulo, care, la cererea lui
Alexandru Şafran, a plecat la Roma, de unde a revenit cu un mesaj
destinat celor doi Antoneşti, iar apoi s-a deplasat în Transnistria,
aducând ajutoare evreilor care au fost deportaţi acolo. De asemenea, au
ajutat delegaţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Charles
Kolb şi Vladimir von Steiger, ambasadorii Elveţiei şi Suediei, René de
Weck şi Rentersward, cât şi reprezentantul Turciei, Sefbrati Istinyel.
În timpul pogromului din ianuarie 1941, efectuat de Garda de Fier,
soţia marelui-rabin a fost arestată, dar şi ea a ştiut, tot prin
puterea cuvântului, să se elibereze, apostrofându-i cu vehemenţă pe
legionarii torţionari.
Alexandru
Şafran, care a avut şansa să nu fie găsit de gardiştii pogromişti şi să
scape de asemenea de câteva atentate, întruchipează rezistenţa opusă de
evreii din România, care a permis unei jumătăţi a acestei comunităţi
(peste 360.000 de suflete) să supravieţuiască. În fruntea sfatului
evreiesc clandestin, el a ştiut să ia toate deciziile utile pentru a-i
apăra pe fraţii săi persecutaţi, să suprime portul stelei galbene
(menţinută totuşi în provinciile orientale), să organizeze şcoli şi
licee şi chiar o universitate evreiască (Colegiul Onescu, Colegiul
Abason şi Politehnica Bercovici) pentru elevii şi profesorii izgoniţi
din învăţământul public, să facă să revină orfanii din Transnistria şi
să faciliteze emigrarea lor în ţara Israelului. El a ştiut să reunească
comunitatea sa devastată după război, înainte de a fi alungat din ţară
de reprezentanţii noului regim comunist totalitar. Refuzând să
colaboreze cu noul regim – printre altele, în ciuda ameninţărilor, el
nu a acceptat să semneze documente privind renunţarea, în numele
comunităţii, la bunurile acesteia, la fel şi o moţiune care cerea
condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional
Ţărănesc –, el a fost împiedicat să-şi asume funcţia. Expulzarea a
intervenit în momentul când se pregătea şi abdicarea regelui Mihai.
Alexandru Şafran a fost obligat, împreună cu soţia şi cei doi copii, să
părăsească România în 22 decembrie 1947, după ce a trebuit să semneze o
scrisoare potrivit căreia declara că pleacă în voiaj în Eretz, Israel.
Devenit mare-rabin al Genevei, el a jucat timp de peste cincizeci de
ani un rol de prim-plan în reconcilierea dintre creştini şi evrei (a
participat la celebra conferinţă de la Seelisberg, în 1947, şi s-a
întâlnit cu papa Ioan Paul al II-lea, la Roma, în 1985), luptând pentru
înapoierea orfanilor evrei ai Shoahului comunităţilor evreieşti,
denunţând antisemitismul, reclamând dreptul la emigrare pentru evreii
din urss şi intervenind pentru eliberarea prizonierilor israelieni după
războiul de Yom Kippur din 1973.
După
aproape o jumătate de secol, după Revoluţia din Decembrie 1989 a făcut
o primă vizită în România, unde a fost invitat să ia cuvântul în Senat,
pe data de 28 martie 1995. El şi-a exprimat ataşamentul pentru ţara sa
natală într-o admirabilă limbă românească. Doi ani mai târziu, cu
ocazia celei de-a doua vizite oficiale, a fost numit cetăţean de onoare
al Bacăului (pe data de 17 iunie 1997, diploma fiindu-i remisă de
domnul primar Dumitru Sechelariu), doctor honoris causa al
Universităţii din Iaşi şi membru de onoare al Academiei Române (la 19
iunie 1997). În Senat, la televiziune şi în presă, el a evocat Shoahul
în România, aducând omagiu „oamenilor de omenie, în vremuri de
neomenie“ (printre care regina-mamă Elena şi Viorica Agarici,
preşedinta Crucii Roşii din Roman), exprimându-şi imensa sa iubire
pentru „frumoasa ţară românească“, pentru „bunul şi blândul popor
român“.
Alexandru
Şafran a încetat din viaţă la domiciliul său din Geneva, joi, 27 iulie
2006. Om de acţiune, el este (mai ales) şi un om de condei, participând
la Întâlnirile Internaţionale de la Geneva (1949-1975), scriind peste
250 de articole publicate în diferite periodice şi volume colective.
Profesor la Universitatea din Geneva, erudit cabalist, teolog riguros,
filozof de talent, el este autorul unei opere impresionante, care
constituie o comoară de o importanţă capitală pentru cunoaşterea
spiritualităţii evreieşti. Studiile iudaice au contractat faţă de el o
datorie care nu se va stinge. El rămâne un exemplu prin universalitatea
cărţilor sale, dintre care unele au fost traduse în limba română:
Cabala (în colaborare cu fiica sa Esther Starobinski-Safran, 1979),
Israel în timp şi spaţiu (1980), Înţelepciunea cabalei (1986), Evrei şi
creştini: Shoah în moştenire (1996), Vedere generală asupra eticii
religioase evreieşti (1997), Etica evreiască şi modernitatea (1998),
Israel şi rădăcinile sale (2002).

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=774

Alexandru Safran, un lider spiritual al evreilor romani intr-un timp anomic
„N-am auzit vreodata sa se predice
atit de devreme si atit de tirziu“.

Poate ca, din unghiul posteritatii – a trecut putina vreme de la disparitia fizica a doctorului Alexandru Safran, somitate contemporana in materie de interpretare a Cabalei, ales membru de onoare al Academiei Romane in 1997 –, discursul sau de receptie, Perceptiunea Dumnezeirii in Cabala, filozofie si stiinta, centrat pe unitatea interioara dintre sensibilitate si rationalitate, joaca rolul firului Ariadnei in intelegerea conduitei sale de lider spiritual al evreilor romani intr-un timp anomic, 1940-1947.

conduitei sale de lider spiritual al evreilor romani intr-un timp anomic, 1940-1947. Retrospectiva acelei perioade ofera citeva teme de meditatie: importanta relatiilor interumane in situatii-limita; valoarea ecumenismului; receptivitatea evreilor romani fata de sionism si fata de utopia comunista. Cind a fost ales Sef Rabin, intr-un moment foarte critic pentru evreii europeni si, implicit, pentru evreii romani, s-a mizat pe capacitatea sa de comunicare deopotriva cu lumea evreiasca traditionala (era fiul unui „print al Torei“, gaonul Bezalel Safran), cu „intelighentia“ evreo-romana emancipata si cu societatea romaneasca (beneficia de o profunda cultura moderna, romana si europeana). Seful Rabin avea mandatul reprezentarii evreilor in Parlament, si acesta nu se putea obtine decit cu derogare (criteriul de virsta pentru admiterea in Senat era 40 de ani, el avea doar 29).

Acceptul ii prilejuieste doctorului Filderman, atunci presedintele Federatiei, o afirmatie-citat legata de o alta afirmare timpurie memorabila, aceea a lui Bossuet: „N-am auzit niciodata sa se predice nici atit de devreme nici atit de tirziu“. Atit de devreme fiindca Bossuet era foarte tinar, si atit de tirziu pentru ca era miezul noptii. „Devremele“ nu avea nevoie de explicatii, iar anul ’40 era, intr-adevar, miez de noapte pentru evreii europeni. Faptul s-a facut simtit cu acuitate in Parlamentul vremii, cind avea sa se confrunte cu programul senatorului antisemit A.C. Cuza, ba chiar, dupa ultimatumul sovietic din 26 iunie ’40, cind Romania a fost silita sa cedeze Uniunii Sovietice Basarabia si sudul Bucovinei, cu telefoane de amenintare cu moartea daca indrazneste sa vina la Senat. Si, intr-adevar, daca n-ar fi fost senatorul Tanasescu, profesor chirurg, care s-a interpus intre Safran si A.C. Cuza, amenintarea s-ar fi materializat. De altfel, Parlamentul avea sa fie dizolvat la 6 septembrie ’40, odata cu proclamarea statului national legionar. Din acel moment, tot ce va realiza Sef Rabinul Safran pentru ameliorarea situatiei dramatice a comunitatii sale se va datora inzestrarilor sale diplomatice, pragmatismului, capacitatii de a construi punti ecumenice.

Chemat in ’41, impreuna cu alti capi ai comunitatii, de generalul Stoenescu, convine sa semneze apelul catre populatia evreiasca de a subscrie la imprumutul de stat pentru armata, care urma sa fie lansat, primind asigurarea ca statul „va oferi protectie“ comunitatii. Principiul do ut des avea sa faca posibila infiintarea unei retele de invatamint evreiesc cind elevii si profesorii evrei au fost exclusi din invatamintul de stat, sa faciliteze permisiunea de emigrare a evreilor romani in Palestina aflata sub mandatariat britanic. Permisiune care aducea guvernului Antonescu beneficii economice substantiale si capital politic. in cazul in care Germania nazista pierdea razboiul, se putea arata ca „problema evreiasca“ s-a rezolvat „pasnic“ in Romania. Iar emisarii lui Hitler inchideau ochii, fiindca socoteau ca, pina la urma, banii le vor reveni tot lor, Romania nefiind decit un satelit al celui de-al III-lea Reich. intelegerea si sprijinul aratate Sef Rabinului Safran de regina-mama Elena, nuntiul apostolic Cassulo, delegati ai Crucii Rosii Internationale, ambasadorii Elvetiei, Suediei, Turciei au facut posibila ajutorarea evreilor deportati in Transnistria. Semnificativ pentru forta sa de a trezi constiinte este un fragment din discutia cu Patriarhul Nicodim, la inceput foarte rezervat la solicitarile sale de ajutor: „Nu va ginditi ca veti fi chemat intr-o zi, in fata Judecatorului Suprem, sa dati socoteala pentru ceea ce ati permis aici, in Romania, sa se comita sub ochii dvs., de om al Bisericii?“.

La auzul acestei fraze, Patriarhul Nicodim a murmurat jumatate pentru sine insusi, jumatate pentru Sef Rabinul Safran: „Ce pot sa fac?“. Chiar daca tot ce a realizat era minim – o incetinire a ritmului deportarilor –, gestul de bunavointa a existat, totusi. Trebuie spus ca, la acea vreme, demersurile de ordin ecumenic ale doctorului Safran erau neoficiale, dat fiind ca, odata cu infiintarea, la inceputul lui ’42, a Centralei evreilor, Consiliul de conducere al Federatiei functiona in clandestinitate, in propria-i locuinta. Interventia la Mitropolitul Balan a avut rezultate notabile: salvarea evreilor din sudul Transilvaniei si a unui convoi de evrei din Bucuresti, care urmau sa fie deportati in Transnistria, adunati in str. Sfintul Ioan cel Nou din Capitala. in iulie ’42 el apeleaza la Iuliu Maniu, care nu-i refuza ajutorul, constient ca modul in care a fost tratata populatia evreiasca din Romania avea sa cintareasca greu in fata Fortelor Aliate, cind, dupa razboi, se vor stabili responsabilitatile fiecarui stat beligerant.

De altfel, in ’43, cind devenea din ce in ce mai evident ca Germania nazista va pierde razboiul, Sef Rabinul Safran obtine de la primarul general al Capitalei, intimplator, acolo fiind prezenta Maria Antonescu, care-l sustine, ordinul – din pacate, in mare masura, tardiv – de incetare a profanarii cimitirului Sevastopol. Forta relatiilor umane in situatii dramatice de viata se manifesta in ambele sensuri. Dupa ’44, Sef Rabinul Safran il salveaza de la arestare, poate chiar de la moarte, pe Mitropolitul Balan, care-si exprima public gratitudinea cu prilejul intrunirii-eveniment de la Cluj consfintind restituirea Transilvaniei catre statul roman, intrunire la care participa amindoi. Cind, in ’46, Ion Antonescu este condamnat la moarte, sotia lui, Maria, il roaga sa intervina la guvern pentru a-si ingropa sotul ca pe „un bun crestin“. Dar, cind e vorba de salvarea unei colectivitati, valoarea relatiilor interumane este cu atit mai demna de luat in considerare.

- Ajutorul pentru Romania in anii secetei
Aflat in iarna lui ’47 in vizita in S.U.A., Sef Rabinul Safran ia legatura cu oameni politici evreo-americani, cu lideri ai unor mari organizatii evreiesti americane si internationale pentru ajutorarea Romaniei care traversa o grava perioada de seceta. Desi, teoretic, era considerata inca de Fortele Aliate o tara inamica, presedintele Truman decide sa trimita subsidii Romaniei.

- Aportul la fondarea ecumenismului modern
La sfirsitul lui iunie ’47, Sef Rabinul Safran are un rol de seama in adoptarea celor „Zece puncte ale Conferintei internationale a crestinilor si evreilor pentru combaterea antisemitismului de la Seelisberg“ sau, mai pe scurt, a „Cartei de la Seelisberg“, prin care se pun bazele ecumenismului in acceptia moderna a cuvintului, fiindca, pentru prima data, preotii si pastorii recunosc public antisemitismul crestin si hotarasc ca au datoria sa-i puna capat. Reconsiderarea relatiilor intre crestini si evrei la lucrarile Conciliului Vatican II isi are sorgintea in aceasta „Carta“.
Aderenta la ideile sioniste a evreilor romani, abia scapati de cosmarul Holocaustului, este determinanta pentru intilnirea Sef Rabinului Safran cu presedintele Comitetului Special al Natiunilor Unite pentru Palestina (U.N.S.C.O.P.), Emil Sandström, din august ’47, la Geneva. „Emigrarea in Tara Sfinta a evreilor capata o asemenea importanta, o asemenea urgenta incit ei ar profita de orice ocazie pentru a pleca“, declara, insotindu-si afirmatia de un detaliu concret, semnificativ: „Chiar azi mi s-a comunicat ca opt mii dintre ei au sosit la Viena, in drum spre Eretz Israel“.

- Evreii – primele victime ale dictaturilor de tip stalinist
Daca sintagmele evrei romani, evrei americani, evrei rusi s.a. au acoperire intr-o stare de fapt reala – dubla apartenenta spiritual-afectiva a evreilor nascuti, crescuti, educati in tarile de adoptie –, sintagma evrei-comunisti este improprie. Apropiata de realitate este aceea de evrei care au aderat la teoria comunista. Inversiunea se bazeaza pe faptul ca, fideli „internationalismului proletar“, ei respingeau etnicitatea, orice etnicitate, ca principiu, in favoarea solidaritatii general-umane pe criterii de clasa. Idealismul si necunoasterea realitatilor din Uniunea Sovietica aveau sa faca din ei primele victime ale dictaturilor de tip stalinist. Naivitate exista si in dorinta Sef Rabinului Safran de a lua legatura, la nivel comunitar, cu evreii din URSS, considerind ca ambele comunitati evreiesti, importante, au in comun suferintele indurate in timpul razboiului. I se parea de bun augur activitatea, in Uniunea Sovietica, a unui Comitet evreiesc antifascist. Putea oare banui, atunci, ce soarta rezerva, in curind, dictatura stalinista atitor membri marcanti ai acestui Comitet, artisti de prima marime – Michoels, Markis, Pheffer, iata numai citeva nume –, care aveau sa fie arestati si asasinati?! inca nu avusese loc „procesul Slansky“, care avea sa produca o reactie in lant; in Romania, sa duca la inlaturarea de la putere a Anei Pauker. Nu se declansase inca „procesul halatelor albe“ s.a. Un exemplu care putea da de gindit: arestarea presedintelui Federatiei, Sandu Lieblich, cel care ii adusese la cunostinta expulzarea – practic, il somase s-o faca –, la putina vreme dupa ce doctorul Safran se afla in exil.

- Expulzarea, raul cel mai mic
Daca noul regim instaurat de armata sovietica reusise ceva, acest lucru era nasterea unei noi forme de antisemitism: mitul „puterii evreilor comunisti“. Cind, in realitate, se stia bine ca personajul-cheie la Bucuresti era Andrei Visinski, ministrul adjunct de externe al URSS, nu cutare sau cutare „evreu comunist“, observa cu mihnire Sef Rabinul Safran. Daca „a scapat“ doar cu expulzarea, cind refuzul lui de a fi semnat un document venit din partea autoritatilor de la cartierul sovietic, in care Maniu era declarat „fascist si tradator“, cerindu-i-se pedepsa cu moartea, putea sa-l coste viata, a lui si a familiei sale, aceasta s-a datorat – aproape sigur – unui comunist neevreu (Bodnaras, crede), cu putere in anii aceia. Refuzase sa semneze documentul replicind ca, in anii prigoanei antievreiesti, el si alti capi ai comunitatii au cerut ajutor lui Maniu, „ajutor pe care el nu ni l-a refuzat“.
*
Am avut privilegiul de a ma fi aflat o zi in preajma celui trecut, azi, in eternitate. Marele Rabin al Genevei, dr. Alexandru Safran, revenise in Romania, acum zece ani, insotit de fiica sa, Esther, de nepotul de frate, Dan Safran. Pastrez in memorie fluturarea miinii in curtea Academiei, la plecare, dupa terminarea ceremoniei de decernare a titlului de care aminteam la inceputul acestor insemnari. Nu inceteaza sa ma urmareasca zimbetul venind, parca, dintr-o lume superioara celei cotidiene.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=16105&xrubrica=ESEU&return=arhiva&xnrrevista=334

In memoriam Marele Rabin Alexandru Safran
O masa rotunda dedicata memoriei Marelui Rabin Alexandru Safran, va fi organizata, marti, 29 iulie, la sediul Institutului Cultural Roman din Tel Aviv, cu ocazia aparitiei volumului „Dr. Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina”, a prof. dr. Carol Iancu.
Manifestarea va avea loc in prezenta ambasadorului Romaniei in Statul Israel, Edward Iosiper, la eveniment fiind asteptati sa ia cuvintul, printre altii, prof. Dr. Moshe Idel, Universitatea Ebraica din Ierusalim, laureat al Premiului Israel, prof. Dr. Carol Iancu de la Universitatea din Montpellier, dr. Meir Rosenne, fost ambasador al Statului Israel in Franta si in S.U.A. Din partea familiei vor fi prezenti fiica Marelui Rabin, prof. dr. Esther Starobinski Safran, de la Universitatea din Geneva si fiul Marelui Rabin, prof. dr. Avinoam Safran, de la Universitatea din Geneva.
Volumul „Dr. Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina” reuneste, in cele 400 de pagini, emotionante referiri la familia, copilaria, anii formarii intelectuale si angajamentului religios ale marelui rabin.
Lucrarea include articole si discursuri politice semnate de Alexandru Safran in anii '40, evidentiindu-se contributia rabinului la impiedicarea prigonirii populatiei evreiesti de regimurile antonescian si comunist, ca si expulzarea rabinului din Romania.
Autorul prezinta, totodata, contributia lui Alexandru Safran la apararea iudaismului si Israelului, lupta acestuia pentru apropierea iudeo-crestina, intoarcerea in Romania dupa 1990, ca si referiri la opera religioasa si filosofica a marelui rabin.
Cartea, aparuta la Editura Hasefer, in traducerea lui Ticu Goldstein, a fost lansata, de asemenea, in Romania, in primavara acestui an (n.r. 6 mai), la Sinagoga Mare din Bucuresti.
Nascut in anul 1911, fiu al rabinului Bezalel Safran din Bacau, Alexandru Safran, a absolvit studiile liceale in orasul natal si cele ale Facultatii de Filosofie a Institutului de Teologie Mozaica din Viena. In 1934 si-a luat doctoratul si a primit titlu de rabin al Institutului de Teologie Mozaica si de mare rabin al Consortiului Israelit din Bruxelles, apoi, reintors in tara, succede tatalui sau ca rabin al comunitatii evreiesti din Bacau. In 1940, Alexandru Safran devine sef rabin al Cultului Mozaic din Romania, cel mai tanar sef rabin din lume, si senator in Parlamentul Romaniei ca reprezentant al populatiei evreiesti.
In anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost conducatorul Comitetului de rezistenta al evreilor din Romania, recunoscut ca cel mai mare luptator pentru apararea intereselor populatiei evreiesti din acel timp.
In 1947, Alexandru Safran a fost expulzat din Romania de catre regimul comunist. Alexandru Safran a devenit, in 1948, mare rabin al Comunitatii Evreiesti din Geneva.

A publicat peste 200 de lucrari, studii, eseuri, articole, carti, traduse in mai multe limbi, care i-au adus o recunoastere unanima („Cabala”, „Intelepciunea Cabalei”, „Israelul in timp si spatiu”, „Un taciune smuls flacarilor”, „Memorii”).
Totodata, a desfasurat si bogata activitate de profesor la diferite universitati europene, americane si din Israel. In semn de pretuire a vietii si activitatii sale, i-au fost consacrate mai multe studii, intre care doua volume omagiale in Israel si in Romania.
Sef rabin al Elvetiei, membru de onoare, din 1997, al Academiei Romane, dr. Alexandru Safran s-a stins din viata la Geneva, pe 28 iulie 2006.

Biblioteca “Alexandru Safran”

Carti iubite, carti regasite...Istoricul Mihaela Popov si-a dedicat peste 11 ani din viata restaurarii pretiosului fond de carte de peste 35 000 de volume care a stat la baza constituirii Bibliotecii “Alexandru Safran” a Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania. A fost muzeograf la Muzeul Tehnic “Nicolae Leonida”, avand in spate o activitate prodigioasa de organizare de expozitii tematice cu profil tehnic, de coordonare si participare la conferinte si sesiuni stiintifice. Este autoare si coautoare de bibliografii si volume de studii si cercetari publicate la Editura “Hasefer” si a salvat de la distrugere valorosul fond de carte al Federatiei pe care continua sa il prelucreze si in prezent. I s-a decernat Ordinul Cultural in Grad de Cavaler pentru intreaga activitate.

- De unde provine acest mare si valoros fond de carte al recent infiintatei Biblioteci “Alexandru Safran”?
- El reprezinta o colectie a bibliotecilor evreiesti interbelice, desfiintate dupa venirea comunistilor la putere, colectie alcatuita prin reunirea unor fonduri din Biblioteca Templului Coral, Biblioteca Cercului Libertatea, Asociatia Unirea, Biblioteca “Mauriciu Singer”, precum si din donatii ale unor evrei mari iubitori de cultura. Donatia lui Iosif Kaufmann din Piatra Neamt este imensa si cuprinde cartile cele mai vechi, ca si documente de prin 1700 pe care le-am donat Centrului de Istorie al Federatiei Comunitatilor Evreiesti. A fost apoi rabinul M.A. Halevi care a donat un fond mare de carte, am gasit foarte multe tomuri cu dedicatie de la el si l-am cunoscut, spre marea mea placere, pe fiul lui, care este acum in Belgia si care a venit vada ce s-a ales din cartile tatalui lui si a fost foarte incantat cand i le-am aratat restaurate si clasificate. Carti pe care le-ai vazut in copilarie, in biblioteca, din care ai citit, sa le vezi puse in valoare, sa le redescoperi iar ele sa-ti trezeasca emotionante amintiri... Spuneam de aceste biblioteci mari care au fost donate Federatiei de catre mari oameni de cultura. Foarte multe carti au apartinut evreilor care au plecat in Israel. Cand au emigrat, au fost nevoiti sa renunte la bibliotecile lor pe care le-au donat Federatiei.

- Ce s-a ales de ele ?
- Aceste carti au fost depozitate intr-o cladire donata Academiei de catre familia Minovici, o casa boiereasca din 1893, pe strada Popa Rusu. Cartile acestea au fost aruncate intr-un subsol. Erau depozitate inca din anii ’50 cand bibliotecile au fost “epurate”. Erau unele carti care, din cauza umezelii se facusera coca. Hartie adusa la stadiul initial, de pasta. Mizerie de soareci, piei si schelete de sobolan peste tot.
Dupa ce m-am pensionat, ca istoric, m-am angajat la Centrul de Istorie al Federatiei. M-au intrebat daca vreau sa lucrez trei saptamani pentru a muta biblioteca. Trei saptamani s-au facut cinci luni si dupa ce am igienizat si legat aceste 35.000 de carti, eu, impreuna cu domnul Stefuriac, conducerea ne-a rugat sa ramanem sa realizam si celelalte etape. M-a atras si faptul ca am descoperit atatea carti extraordinare si ca am reusit sa scriu si trei carti pentru Editura Hasefer. Din casa Minovici, cartile au fost duse in complexul Balus, care apartine Federatiei. A fost o munca nemaipomenita, de 11 ani, le-am sortat pe domenii, le-am clasificat, le-am inregistrat. Am mai avut o colaboratoare care a plecat in Israel si ea a inregistrat aproape 2.000 de carti scrise in ivrit. Fondul de carte ivrit si idis este de circa 6.000 de carti. Spre marele nostru noroc, datorita eforturilor conducerii Federatiei, am putut aduce fondul de carte in aceasta cladire care a apartinut familiei Negroponte care a donat-o statului, unde am putut aranja aceasta biblioteca. Eu am sperat ca aceste carti atat de chinuite, sa-si gaseasca linistea. Le-am prelucrat cu dragoste pentru ca imi dau seama ca, cine le-a avut in mana, le-a iubit.

- Care sunt cele mai valoroase exemplare ?
- Cea mai veche carte este din 1556. Este vorba despre un dictionar latin-grec. Toate aceste carti din anii 1500-1800 sunt mai ales in latina, in maghiara, in germana. Acest fond vechi de carte cuprinde aproape o mie de exemplare. Multe provin din exceptionala biblioteca a lui Iosif Kaufmann. Carti vechi mai avem in limba franceza. Sunt patru volume inedite ale lui Voltaire despre evrei. Iata aici o editie bibliofila, in cuarto, legata in piele, 43 de volume care cuprind opera integrala a lui Victor Hugo. Sunt multe dictionare, enciclopedii, carte de literatura, de arta. Editii de lux, editii princeps ale unor opere celebre, editii bibliofile. La centrul Balus veneau oameni culti, oameni iubitori de carte, sa citeasca, sa studieze. Am tinut acolo si niste conferinte, am avut mese rotunde, discutii pe anumite teme.

- Mi-ati spus ca mutarea in acest sediu istoric reprezinta un salt calitativ pentru biblioteca...
- De cand am venit aici, spre marea mea bucurie, sediul a atras cititori de la seminarul teologic, de la Facultatea de Teologie, de la Facultatea de Studii Iudaice din cadrul Universitatii Bucuresti si fostii mei cititori, o parte au venit dupa noi, aici. Avem doctoranzi care studiaza aici si imi face placere sa le elaborez si o documentatie. Este, de pilda un domn care face un doctorat despre isihasm si hasidism. A descoperit aici carti pe care nu spera sa le gaseasca... Un tanar informatician a inceput si inregistrarea electronica a fondului de carte. Am realizat fise pentru 22.000 de carti din cele aproximativ 35.000 existente aici... Este o munca migaloasa dar prin care simti ca redai viata pierduta a cartilor, ca le castigi pentru tine si pentru toti cei care le iubesc.

Masa rotunda dedicata memoriei Marelui Rabin Alexandru Safran
Cu ocazia aparitiei volumului Dr. Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina, de Prof. Dr. Carol Iancu, va avea loc masa rotunda dedicata memoriei Marelui Rabin Alexandru Safran, marti, 29 iulie 2008, orele 19:00, la sediul Institutului Cultural Roman din Tel Aviv, B-dul Shaul Hamelech nr.8, cladirea Beit Amot Mishpat, etaj 6, transmite Romanian Global News.
Vor lua cuvantul: Dr. Madeea Axinciuc, Director, I.C.R. Tel Aviv, Prof. Dr. Moshe Idel, Universitatea Ebraica din Ierusalim, laureat al Premiului Israel, Prof. Dr. Carol Iancu, Universitatea din Montpellier, Dr. Shlomo Leibovici-Lais, Presedinte, A.C.M.E.O.R., Dr. Meir Rosenne, Ambasador al Statului Israel in Franta (1979 – 1983) si in S.U.A. (1983 – 1987). Din partea familiei, fiica Marelui Rabin, Prof. Dr. Esther Starobinski Safran, Universitatea din Geneva si fiul Marelui Rabin, Prof. Dr. Avinoam Safran, Universitatea din Geneva. Evenimentul ca avea loc in prezenta E.S. Edward Iosiper, Ambasadorul Romaniei in Statul Israel.

O scoala din Bacau a primit numele Marelui Rabin Alexandru Safran
Scoala nr. 15 din municipiul Bacau a primit, vineri, 9 mai, in cadrul unei ceremonii, numele “Dr. Alexandru Safran”, fost Mare Rabin al orasului elvetian Geneva, transmite Rompres.
La ceremonie au fost prezenti fiul si fiica rabinului Safran, Avinoam Safran, sef al Clinicii de oftalmologie a Spitalului universitar din Geneva si, respectiv, Ester Starobinski-Safran, profesoara de filozofie in Geneva, insotita de sotul sau Joseph Starobinski, magistrat la Curtea de justitie din orasul elvetian.
Directoarea scolii, Maria Creanga, a mentionat ca initiativa de acordare a numelui Alexandru Safran apartine cadrelor didactice din unitatea de invatamint pe care o conduce. La eveniment au mai participat parlamentari, autoritati judetene si locale, directori de liceu si gimnaziu din Bacau, membri ai comunitatii evreiesti din municipiu, elevi.
Nascut in Bacau, Alexandru Safran a fost rabin al acestui oras inca de la virsta de 29 de ani, fiind astfel cel mai tinar detinator al unei asemenea functii din Romania. Ulterior, acesta a devenit Mare Rabin al Genevei, remarcandu-se in lume prin activitatea stiintifica si umanitara desfasurata.

Rabinul Alexandru Safran, omagiat la Bucuresti
Sef rabin al evreilor din Romania in perioada 1939-1947, academicianul Alexandru Safran a fost omagiat la Bucuresti prin lansarea la Sinagoga Mare a unui volum despre viata si activitatea sa si prin deschiderea bibliotecii Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, care ii va purta numele. Istoric, teolog, filosof, Alexandru Safran a fost totodata, in 1940, cel mai tinar sef rabin din lume, si senator in Parlamentul Romaniei.
***
O carte omagiu
“Alexandru Safran, o viata de lupta, o raza de lumina”, un volum dedicat acestei mari personalitati a iudaismului din Romania si din lume, semnata de prof. dr. Carol Iancu, de la Universitatea “Paul Valery” din Montpellier, a fost lansata, marti 6 mai, la Sinagoga Mare din Bucuresti.
Aparuta la Editura Hasefer, in traducerea lui Ticu Goldstein, lucrarea reuneste, in cele 400 de pagini, emotionante referiri la familia, copilaria, anii formarii intelectuale si angajamentului religios ale marelui rabin. Cartea include articole si discursuri politice semnate de Alexandru Safran in anii '40, evidentiindu-se contributia rabinului la impiedicarea prigonirii populatiei evreiesti de regimurile antonescian si comunist, ca si expulzarea rabinului din Romania.
Autorul prezinta, totodata, contributia lui Alexandru Safran la apararea iudaismului si Israelului, lupta acestuia pentru apropierea iudeo-crestina, intoarcerea in Romania dupa 1990, ca si referiri la opera religioasa si filosofica a marelui rabin. Marturisind ca a petrecut la Geneva saptamini in preajma lui Alexandru Safran, Carol Iancu a adus un omagiu “marelui luptator pe cimpul dialogului iudeo-crestin si al aparatorului intereselor statului Israel”.
Amintiri emotionante despre omul si parintele Alexandru Safran, ca si despre filosoful si rabinetul Safran au adus fiica si fiul marelui rabin, Esther Safran Starobinski si Avinoam Safran. A fost, de asemenea, transmis un mesaj din partea Casei Regale a Romaniei.
In deschiderea evenimentului, arhitectul Serban Sturdza, presedintele Ordinului Arhitectilor din Romania, a prezentat un proiect de amenajare a spatiului din spatele Sinagogii Mari si de construire in zona a unei piete si a unui memorial.
Sef rabin al evreilor din Romania in perioada 1939-1947, academicianul Alexandru Safran a fost prim-rabin al Genevei si autor a unor numeroase studii privind religia mozaica, iudaismul si filosofia.
Nascut in anul 1911, fiu al rabinului Bezalel Safran din Bacau, Alexandru Safran a absolvit studiile liceale in orasul natal si cele ale Facultatii de Filosofie a Institutului de Teologie Mozaica din Viena. In 1934 si-a luat doctoratul si a primit titlu de rabin al Institutului de Teologie Mozaica si de mare rabin al Consortiului Israelit din Bruxelles, apoi, reintors in tara, succede tatalui sau ca rabin al comunitatii evreiesti din Bacau.
In 1940, Alexandru Safran devine sef rabin al Cultului Mozaic din Romania, cel mai tanar sef rabin din lume, si senator in Parlamentul Romaniei ca reprezentant al populatiei evreiesti. In anii celui de-al doilea razboi mondial, a fost conducatorul Comitetului de rezistenta al evreilor din Romania, recunoscut ca cel mai mare luptator pentru apararea intereselor populatiei evreiesti din acel timp.
Continuata si dupa terminarea razboiului, aceasta lupta nu a fost pe placul conducerii comuniste ceea ce a facut ca, in 1947, Alexandru Safran sa fie expulzat din Romania.
Cum meritele sale erau recunoscute in intreaga lume ebraica, Alexandru Safran a devenit, in 1948, mare rabin al Comunitatii Evreiesti din Geneva.
Prestigiul de care s-a bucurat marele rabin Alexandru Safran se datoreaza, deopotriva, spiritului sau de organizator si inegalabilelor sale calitati de carturar, teolog, filosof, istoric si literat. A publicat peste 200 de lucrari, studii, eseuri, articole, carti, traduse in mai multe limbi, care i-au adus o recunoastere unanima. Amintim doar “Cabala”, “Intelepciunea Cabalei”, “Israelul in timp si spatiu”,”Un taciune smuls flacarilor” si “Memorii”.
Totodata, a desfasurat si bogata activitate de profesor la diferite universitati din europene, americane si din Israel. In semn de pretuire a vietii si activitatii sale, i-au fost consacrate mai multe studii, intre care doua volume omagiale in Israel si in Romania.
Sef rabin al Elvetiei, membru de onoare, din 1997, al Academiei Romane, dr. Alexandru Safran s-a stins din viata, la Geneva, pe 28 iulie 2006.
Biblioteca “Alexandru Safran”
Biblioteca Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania are, incepand de la inceput de mai, un nou sediu, in str. Negustori nr. 5 si poarta numele dr. Alexandru Safran. Pe rafturile bibliotecii, in curs de informatizare, amatorii de lecturi vor regasi, potrivit directorului institutiei, Mihaela Popov, 30.000 de volume din domeniul literaturii universale si romane, istoriei, artei si culturii ebraice, in limbile franceza, germana, engleza, italiana, rusa, idis si ivrit.
Cea mai mare parte a fondului provine din bibliotecile comunitatii evreiesti, precum cele ale Cercului Libertatea, Asociatiei Unirea, Cercului Gand Bun, Indulgentei, Centrului Cultural Sefard, Comunitatii Israelite de Rit Spaniol sau Templului Coral.
Impresionante sunt si donatiile unor iubitori evrei de cultura, precum Rabinul M.A. Halevy (sute de carti de literatura clasica, filosofie si arta), Josef Kaufman din Piatra Neamt (de la care au ramas carti publicate in secolele XVII-XIX, in limba germana, in latina sau scrise in alfabetul chirilic), A.L. Zissu, M.Schwarzfeld s.a.. La acest fond se adauga cartile aparute recent la Editura Hasefer.
Bine reprezentati in biblioteca sunt si scriitorii evrei din diverse tari, grupati in rafturi separate. Se evidentiaza, in mod special, scriitorii evrei din Romania, precum F. Aderca, G. Baltazar, M. Banus, M. Blecher, A. Baranga, I. Calugaru, A. Sanielevici, M. Sebastian, I. Voronca etc. Biblioteca dispune de o importanta colectie de dictionare si enciclopedii in limbile europene si in ivrit. De mentionat sunt si operele complete a doi prim-rabini ai Romaniei, respectiv I. Niemirover si Moses Rosen.
De asemenea, cititorii in limbile idis si ivrit pot gasi in rafturile bibliotecii cateva mii de volume a caror tematica este diversa, de la literatura pina la religie. Potrivit directorului bibliotecii, dintre acestea au fost prelucrate, pentru moment, doar 1.800 de titluri, cuprinzand opere ale scriitorilor clasici evrei din diverse tari.
La Biblioteca “Alexandru Safran” se intentioneaza dezvoltarea unor cercetari bibliografice ca si organizarea sistematica a unor evenimente culturale diverse, in care un loc principal il vor ocupa lansari de carte, dezbateri tematice privind conditia scriitorului, colocvii, schimburi de idei vehiculate in valoroase lucrari pe teme de religie mozaica, iudaism, dialog multicultural, ecumenism s.a.
La deschiderea oficiala a bibliotecii au fost prezenti, alaturi de ambasadorul Republicii Israel la Bucuresti, Oren David, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, Aurel Vainer, Carol Iancu, prof. de istorie contemporana la Universitatea Paul Valery - Montpellier III, precum si fiica si fiul dr. Alexandru Safran

Lansare eveniment la Centrul de Istoria Evreilor "Alexandru Safran"

Carol Iancu, profesor la Scoala de Inalte Studii "Paul Valery" din Montpellier, va fi prezent miine la lansarea cartii sale "Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina".

Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza" organizeaza, miine, lansarea cartii intitulate „Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina", in prezenta autorului, istoricul Carol Iancu. Volumul reprezinta o traducere in limba romana a biografiei consacrate lui Alexandru Safran, fost sef rabin al Romaniei si mare rabin al Genevei.

Autorul cartii, Carol Iancu, este profesor in cadrul Universitatii „Paul Valery" III din Montpellier (Franta) si director al École des Hautes Études Juives. Cu ocazia acestui eveniment, va fi marcata oficial si noua titulatura a Centrului de Istoria Evreilor si Ebraistica din cadrul Facultatii de Istorie, care a primit, prin decizia Senatului Universitatii „Cuza", numele „Dr. Alexandru Safran".

La manifestare vor fi prezenti fiul rabinului Alexandru Safran, prof.dr. Avinoam Safran, seful Clinicii de Oftalmologie a Spitalului Universitar din Geneva, prof.dr. Esther Starobinski-Safran, fiica marelui rabin - de la Facultatea de Filosofie a Universitatii Geneva, si sotul ei, Joseph Starobinski, judecator onorific la Curtea de Justitie din Geneva, precum si reprezentanti ai Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania si ai Comunitatii Evreiesti din Iasi. Evenimentul va avea loc la orele 12.00, in sala H1 a Facultatii de Istorie, din Casa Catargi.

Centrul de Istoria Evreilor si Ebraistica functioneaza sub forma unui departament al Facultatii de Istorie. Programele de studii si de cercetare stiintifica au inceput in toamna anului 2004, prin initierea unui masterat de studii iudaice.

"In prezent se desfasoara cursuri de istorie generala a evreilor si cursuri speciale de istoria evreilor", a declarat prof.dr. Florin Platon, decanul Facultatii de Istorie.

Printre cei care sustin cursuri in cadrul acestui centru, alaturi de profesori ai Facultatii de Istorie si colaboratori de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol", se afla si autorul cartii care va fi lansata miine, profesorul Carol Iancu, profesorul Leon Volovici, de la Universitatea Ebraica din Ierusalim, si lector dr. Felicia Waldman, de la Universitatea din Bucuresti, directorul centrului fiind conf.dr. Mihai-Razvan Ungureanu.

In prezent, sint incadrati 20 de studenti in anul I si alti 20 de studenti in anul II, insa cursurile sint deschise pentru toti cei interesati de istoria si cultura evreilor.

Alexandru Şafran (sau Alexandre Safran) (n. 12 septembrie 1910, Bacău, România; d. 27 iulie 2006, Geneva, Elveţia) a fost un cărturar, teolog, filosof, istoric şi literat evreu originar din România.
Biografie
Alexandru Şafran s-a născut la data de 12 septembrie 1910 în oraşul Bacău, ca fiu al rabinului Bezalel Şafran. A terminat liceul în Bacău, după care a urmat Facultatea de Filosofie a Institutului de Teologie Mozaică din Viena, luând doctoratul în anul 1934.
Alexandru Şafran s-a întors la Bacău, unde a devenit rabin după tatăl lui, iar pe 3 martie 1940, la numai 29 de ani, a devenit Şef Rabin al Cultului Mozaic din România, funcţie în virtutea cǎreia a fost numit senator de drept în Senatul României, calitate pe care a deţinut-o pentru scurt timp, în vremea ultimelor luni ale dictaturii regelui Carol al II-lea.
Lupta pentru apărarea intereselor populaţiei evreieşti din România, dusă pe tot timpul războiului, a fost continuată şi după terminarea acestuia. Această activitate nu a fost bine văzută de regimul comunist, care l-a expulzat în anul 1947.
Datorită meritelor sale, recunoscute în întreaga lume ebraică, Alexandru Şafran a fost numit în anul 1948 mare rabin al Comunităţii Evreieşti din Geneva.
Rabinul Alexandru Şafran a revenit în vizită în România, pentru prima oară după aproape jumătate de secol, în 1995.
Pe 19 iunie 1997, Alexandru Şafran a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române. Cu acel prilej, Alexandru Şafran a prezentat discursul „Percepţiunea Dumnezeirii în Cabală, în filosofie şi ştiinţă”, o expunere privind modalităţile în care a fost înţeles Dumnezeu şi o analiză a crizei omului contemporan.
Opere publicate


„Cabala” Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1989
„Israelul în timp şi spaţiu”
„Un tăciune smuls flăcărilor: Comunitatea Evreiască din România, 1939-47”, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996
„Înţelepciunea Cabalei”, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997 (trad. de Ţicu Goldstein)
„Memorii”

Legături externe



A încetat din viaţă Rabinul Alexandru Şafran
Alocuţiunea Excelenţei Sale Alexandru Şafran, Rabinul şef al Genevei,rostitǎ în plenul Parlamentului României 28 martie 1995
"The Virtual Jewish History Tour — Romania" by The American-Israeli Cooperative Enterprise, 2006.
"Former Romanian Chief Rabbi Dies at 95" by Frank Jordans, Associated Press, 28 July 2006.
"Alexandru Safran," Obituaries, The Times, London, August 09, 2006.
"Dr. Alexandre Safran", B’nai B’rith Europe News, 18 August 2006.
"Apostolic Nuncio in Bucharest" cooperation in 1944.
Interviu cu Alexandru Şafran în 1997
Academia Română - In memoriam Alexandru Şafran