Safran[v=]

Un an de cand Sef Rabinul Alexandru Safran nu mai este…

Corespondenta de la ing. Baruch Tercatin:


Cu prilejul implinirii unui an de cand Sef Rabinul Alexandru Safran a trecut in lumea de veci, marti 17 Iulie s-au adunat in jurul mormantului sau zeci de prieteni, personalitati si membri ai familiei Gaonului veniti din Geneva, insotiti de fostul Sef Rabin al Frantei Rene Samuel Sirat si Prof. Carol Iancu din Montpellier.

Prof. Dr Ygal Safran a oficiat serviciul religios si a tinut un discurs tinut un discurs Serviciul religios cat si un discurs impresionabil au fost facute de catre



Joi 19 crt familia Gaonului si oaspetii din strainatate au vizitat Muzeul Struma din Beer Sheva unde Gaonul Safran a fost presedinte de onoare.Au fost primiti la Muzeu de catre Arie Reiter – presedintele muzeului si ing. Baruch Tercatin - vice presedinte.

Tot joi 19, Universitatea Ben Gurion din Beer Sheva cu HOR Beer Sheva au organizat o seara dedicata Gaonului Safran. A deschis sesiunea Prof. Nahum Finger, rectorul Universitatii, care a amintit ca, in urma cu trei ani, Senatul Facultatii A acordat Gaonului titlul de Doctor Honoris Causa. In mod cu totul special, in onoarea personalitatii inteleptului, Snatul Facultatii a tinut festivitatea de decernare a titlului la Geneva , unde domicilia Sef Rabinul

La ceremonia de la Universiatea Ben Gurion au vorbit Sef Rabinul Frantei Rene Samuel Sirat, Prof. Carol Iancu - autorul unei carti in memoria lui Safran, Dr Natan Cohen, Prof Dr Rabin Ygal Safran, Prof Ester Starobinski -fiica Gaonului.

S-a dar citire si unui mesaj transmis din Bucuresti de DR. Aurel Vainer – presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, deputat in Parlamentul Romaniei..

Momentul cel mai impresionant al serii a fost cand fiul Gaonului Prof Avinoam Safran a prezentat pe ecran filmul cu o prelegere a Sef Rabinului Alexandru Safran despre epoca Holocaustului.

PRELUAT DIN "Buna dimineata, Israel!"

Personalitatea si viata fostului rabin-sef din Romania, Alexandru Safran, decedat in vara aceastui an, a fost evocata, in septembrie, la Templul Coral din capitala, in cadrul unei adunari comemorative care a reunit atat membrii de marca ai comunitatii evreiesti, cat si personalitati politice, reprezentanti ai altor culte religioase si membri ai corpului diplomatic acreditat la Bucuresti.
Presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER), deputatul Aurel Vainer, a evidentiat in cuvantarea sa rolul rabinului Safran in salvarea de la moarte, in perioada regimului Antonescu, a peste jumatate din populatia evreiasca romana a acelei perioade, care numara 800.000 de membri. De asemenea, presedintele Camerei Deputatilor, Bogdan Olteanu, consilierul de stat Bogdan Tataru Cazaban, in numele Presedintiei, si dr. Alexandru Elias, in numele presedintelui Senatului, Nicolae Vacaroiu, au elogiat personalitatea marcanta a celui mai tanar rabin-sef din lume, Alexandru Safran, care a fost mesager atat al culturii si valorilor iudaice, cat si al celor romanesti.
La comemorare au mai luat cuvantul Episcopul Vicar Patriarhal Ciprian Campineanul, care a citit mesajul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, Teoctist, Arhiepiscopul de Bucuresti si Mitropolit al Bisericii Romano-Catolice, Ioan Robu, si presedintele Asociatiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului, Otto Adler.
Serviciul religios a fost savarsit de Marele Rabin Menahem Hacohen. La finalul ceremoniei, la care au asistat si reprezentanti ai cultului armean si ai celui musulman, participantii au ascultat un fragment din ultimul interviu cu rabinul Safran, pe care acesta la dat pentru TVR in anul 2004.
Alexandru Safran, fost sef rabin al evreilor din Romania, a incetat de viata pe 27 iulie 2006, la varsta de 95 de ani, la Geneva, unde traia din anul 1947. Nascut la Bacau, pe 12 septembrie 1910, a obtinut doctoratul in filosofie in anul 1933, la Universitatea din Viena. Alexandru safran a devenit rabin la Bacau, dupa tatal lui si in 1940 a devenit rabinul-sef in Romania, la 29 de ani, fiind cel mai tanar rabin-sef din lume. A fost, pentru scurt timp, senator de drept, in vremea ultimelor luni ale dictaturii regale a lui Carol al II-lea.
Abdicarea Regelui Carol in septembrie 1940 si instaurarea statului national-legionar au dus la intensificarea masurilor antisemite, initiate in 1938, care au culminat cu deportarea in Transnistria a evreilor din Basarabia si Bucovina, in toamna lui 1941. Rabinul Safran a incercat, alaturi de presedintele Comunitatii Evreilor, Wilhelm Filderman, sa obtina din partea lui Ion Antonescu atenuarea masurilor represive antievreiesti.
Dupa razboi, rabinul Safran a refuzat sa colaboreze cu Comitetul Democratic Evreiesc, un organism creat de statul comunist, iar in 1947 a fost obligat sa se exileze, fiind inlocuit de Moses Rosen, care a fost sef rabin pana la moarte, in 1994. Alexandru Safran s-a stabilit la Geneva, devenind rabin sef al orasului. Era foarte apropiat de Regele Mihai, traind foarte multi ani in acelasi oras.
Rabinul Alexandru Safran a vizitat Romania pentru prima oara in aproape jumatate de secol in 1995. Safran a fost ales ca membru de onoare al Academiei Romane si in anul 1997 a fost numit ca senator pe viata. (A. ZAMFIR)
Rabinul sef Alexandru Safran a fost comemorat la Bucuresti

ESEU. Esther STAROBINSKI-SAFRAN, Tufisul si Vocea
Fiica a reputatului profesor Alexandru Safran (ultimul sef-rabin al Comunitatii evreiesti din Romania dinaintea instaurarii comunismului), profesoara de istoria gindirii iudaice la Universitatea din Geneva, Esther Starobinski-Safran isi propune sa surprinda in aceasta culegere de studii principalele dimensiuni si interpretari ale unor idei centrale ale iudaismului: semnificatia numelor divine, episodul Tufisului arzator, moartea si supravietuirea lui Moise, incercarea, Sabatul, Ierusalimul, hermeneutica lui Filon din Alexandria, conceptia maimonidiana a intelectului divin si providentei, experienta religioasa la Franz Rosenzweig, semnificatia preceptelor (mitsvot), existenta si neantul in hasidism.

Abordarea este una „istorica“ – asa cum marturiseste autoarea in prefata-care porneste de la textul Tanahului pentru a trece prin intreaga traditie hermeneutica iudaica - de la interpretarea rabinica: Midras, Talmud si Targum, trecind prin filosofia iudaica elenistica (Filon si Flavius Josephus), medievala (Maimonide, Nahmanide, Saadia Gaon) si moderna (Emmanuel Levinas, Martin Buber) pina la interpretarile mistice ale Cabalei si hasidismului. Elementul unificator este revelatia sub diversele sale aspecte (Numele divin, teofania, moartea ca sarut divin, ispitirea, ziua inchinata creatiei ca proces perpetuu, Ierusalimul ca manifestare a arhetipului celest, cele patru niveluri ale interpretarii unui text infinit, intelectul uman ca imagine a Intelectului divin si liant cu acesta, preceptele reprezentind, in irationalitatea si inexplicabilul lor, golirea, neantul care este conditia Fiintei in hasidism) modurile in care divinitatea se comunica si se impartaseste in fiecare dintre dimensiunile vietii spiritului.

Integrindu-se intr-o traditie interpretativa in care inovatia si interpretarea practic nelimitate sint totusi precis calculate si normate, Esther Safran nu isi propune sa deschida noi drumuri ale interpretarii biblice, ci sa surprinda unitatea in multiplicitatea si bogatia coplesitoare ale hermeneuticii iudaice. Fiecare dintre temele abordate este astfel urmarita prin prisma aparent atit de diverselor si diferitelor perspective, dezvaluindu-si abia astfel sensul unificator. Cartea se constituie astfel ca o imagine de o claritate geometrica a liniilor de interpretare iudaica a textului biblic si ca o foarte buna introducere in citeva dintre problemele fundamentale ale iudaismului.

http://observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=8964

Alexandru Safran: o viata de lupta, o raza de lumina
A

lexandru Safran, mare rabin al Genevei, fost mare rabin al Romaniei, a incetat din viata la domiciliul sau din Geneva, joi 27, iulie 2006. In acest articol, imi propun sa evidentiez personalitatea sa de exceptie, subliniind rolul sau in timpul Shoahului.

Nascut pe data de 12 septembrie 1910, descendent dintr-o straveche familie rabinica, el este fiul si discipolul lui Betalel Zeev Safran, prim rabin al Bacaului, care a fost pana la moartea sa, in 1929, cea mai importanta autoritate din Romania in domeniul halahei (jurisprudenta religioasa). Copilaria sa a fost marcata de studii intensive sub indrumarea parintelui sau: la varsta de 11 ani, devine "secretarul" sau, iar la 19 ani ii succede in fruntea rabinatului din orasul sau natal. Din 1930 si pana in 1934, studiaza la Institutul de Inalte Studii Rabinice si la Universitatea din capitala Austriei, unde obtine titlul de doctor in filozofie si unde a fost remarcat de Sigmund Freud, cu care a avut numeroase convorbiri.

Casatorit in 1936 cu Sarah Reinhartz din Iasi, el este propulsat la data de 4 februarie 1940, in urma decesului marelui rabin Iacob Niemirower si a alegerilor care au avut loc dupa disparitia sa, la demnitatea de mare rabin al Romaniei. La numai 29 de ani, el devine seful spiritual al celei care a fost atunci, din punct de vedere demografic, a treia din Europa si a patra comunitate evreiasca din lume.

In Senat, unde, din cauza regimului de dictatura regala impus din 1938 si pana la prabusirea Romaniei Mari, in vara anului 1940, a fost singurul reprezentant al celor aproximativ 800.000 evrei din tara, el a stiut sa apere cu mult curaj comunitatea sa lovita de numeroase legi discriminatorii. Antisemitismul dezlantuit de efemerul guvern Goga-Cuza (decembrie 1937-ianuarie 1938) ajunge la paroxism cu instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu (14 septembrie 1940-23 august 1944), al carui guvern pronazist isi imparte puterea in primele sase luni cu sinistra Garda de Fier. Intre septembrie 1940 si ianuarie 1941, a fost instaurat un adevarat regim de teroare fata de populatia evreiasca: masurilor de excludere din toate sectoarele vietii publice li s-au adaugat agresiunile si molestarile politiei legionare, care a efectuat sistematic spolierea magazinelor si proprietatilor evreiesti. Alexandru Safran intervine de nenumarate ori pentru a opri samavolniciile legionarilor, arestarile arbitrare, cel mai adesea fara a obtine rezultate, uneori insa interventiile sale reuseau. Astfel, el a impiedicat inchiderea tuturor sinagogilor si a cimitirelor evreiesti ordonata de ministrul legionar Radu Budisteanu.

Datorita lui Alexandru Safran, procesul de nimicire a evreilor din Romania, inceput mai devreme ca in alte tari, s-a oprit mai devreme. Intr-adevar, el a debutat inca din vara anului 1941, cu primul mare pogrom din al doilea razboi mondial, care a avut loc la Iasi, unde jumatate din populatie era evreiasca, si a continuat cu masacre gigantice in Basarabia, Bucovina si Transnistria, locul de deportare si cimitirul fara pietre funerare al unui sfert de milion de evrei romani si ucraineni, pamant al nenorocirii care, prin atrocitatile care au fost comise acolo, ocupa un loc special pe harta europeana a locurilor blestemate ale lantului de centre de ucidere ale "solutiei finale". El a fost intrerupt in toamna anului 1942, cand Alexandru Safran a obtinut amanarea deportarii evreilor din Transilvania de Sud si din Regat, prevazuta in lagarele mortii din Polonia. Din nenorocire, evreii din Transilvania de Nord, ocupata atunci de Ungaria, au fost in imensa lor majoritate deportati si omorati la Auschwitz.

Declarat primul ostatec al populatiei evreiesti, tanarul mare rabin a reusit totusi sa salveze viata unei jumatati a evreilor din Romania, obtinand ajutor din partea diverselor personalitati, printre care regina-mama Elena (careia i s-a decernat post-mortem in 1993, de catre institutia Yad Vashem din Ierusalim, titlul de "Dreapta intre popoare") si regele Mihai. "Protejarea evreilor persecutati in Romania, compatriotii mei, scrie regele Mihai intr-un mesaj din 1998, a fost in timpul anilor teribili ai razboiului una din preocuparile mele majore. Domnul mare rabin venea in mod regulat la Palat pentru a ne informa, pe mama mea si pe mine, care eram taiati de tot ceea ce se petrecea realmente in tara noastra. Noi incercam atunci impreuna sa stopam deportarile, din nefericire cel mai adesea in zadar." La cererea lui Alexandru Safran, buna regina a obtinut in decembrie 1941 aprobarea lui Mihai Antonescu pentru a se trimite ajutoare coreligionarilor in obida, deportati in Transnistria. Carismatic si convingator, tanarul mare rabin a reusit prin puterea cuvantului sa-i faca sa intervina in favoarea evreilor din Romania pe cei mai inalti demnitari ecleziastici crestini din tara. Cazand in genunchi in fata patriarhului Nicodim si a mitropolitului Balan, el nu s-a multumit sa ceara mila pentru coreligionarii sai. El nu a ezitat sa ii declare responsabili in fata justitiei divine ca potentiali complici la asasinatul atator vieti nevinovate. Daca prin Tit Simedria, "mitropolitul antisemit al Bucovinei", el a reusit oprirea "evacuarilor" a aproape 20.000 de evrei din Cernauti in Transnistria (salvandu-le astfel viata), cu ajutorul mitropolitului Balan al Transilvaniei, el a impiedicat deportarile in Polonia (au avut loc atunci si alte demersuri pe langa dictatorul Antonescu, din partea altor lideri evrei).

Printre personalitatile straine care au acordat sprijinul lor, trebuie amintit in primul rand nuntiul apostolic Andrea Cassulo, care la cererea lui Alexandru Safran a plecat la Roma, de unde a revenit cu un mesaj destinat celor doi Antonesti, iar apoi s-a deplasat in Transnistria, aducand ajutoare evreilor care au fost deportati acolo. De asemenea, delegatii Comitetului International al Crucii Rosii, Charles Kolb si Vladimir von Steiger, ambasadorilor Elvetiei si Suediei, René de Weck si Rentersward, cat si reprezentantului Turciei, Sefbrati Istinyel.

In timpul pogromului din ianuarie 1941, efectuat de Garda de Fier, sotia marelui rabin a fost arestata, dar si ea a stiut, tot prin puterea cuvantului, sa se elibereze, apostrofandu-i cu vehementa pe legionarii tortionari.

Alexandru Safran, care a avut sansa sa nu fie gasit de gardistii pogromisti si sa scape de asemenea de cateva atentate, intruchipeaza rezistenta opusa de evreii din Romania, care a permis unei jumatati a acestei comunitati (peste 360.000 de suflete) sa supravietuiasca. In fruntea Sfatului evreiesc clandestin, el a stiut sa ia toate deciziile utile pentru a-i apara pe fratii sai persecutati, sa suprime portul stelei galbene (mentinuta totusi in provinciile orientale), sa organizeze scoli si licee, si chiar o universitate evreiasca (Colegiul Onescu, Colegiul Abason si Politehnica Bercovici) pentru elevii si profesorii izgoniti din invatamantul public, sa faca sa revina orfanii din Transnistria si sa faciliteze emigrarea lor in tara Israelului. El a stiut sa reuneasca comunitatea sa devastata dupa razboi, inainte de a fi alungat din tara de reprezentantii noului regim comunist totalitar.

Dupa indepartarea liderilor istorici Wilhelm Filderman si A.L. Zissu, Alexandru Safran era singura personalitate reprezentativa ramasa in post. Refuzand sa colaboreze cu noul regim - printre altele, in ciuda amenintarilor, el nu a acceptat sa semneze documente privind renuntarea in numele comunitatii la bunurile acesteia, la fel si o motiune care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului National Taranesc -, el a fost impiedicat sa-si asume functia. La cererea Comitetului Democrat Evreiesc, Yevsectia Partidului Comunist, i s-a interzis pana si intrarea in propriul sau birou. Expulzarea a intervenit in momentul cand se pregatea si abdicarea regelui Mihai. Alexandru Safran a fost obligat, impreuna cu sotia si cei doi copii, sa paraseasca Romania in 22 decembrie 1947, dupa ce a trebuit sa semneze o scrisoare potrivit careia declara ca pleca in voiaj in Eretz Israel. Doctorul Sandu Liblich, care se prezentase la locuinta sa pentru a-i notifica ca trebuia sa plece chiar in aceeasi zi, stia deja cine il va inlocui. Este semnificativ ca ziarul Semnalul din 23 decembrie (!) anunta ca pe data de 15 decembrie a avut loc la Ministerul Cultelor o reuniune unde cultul mozaic era reprezentat de... Moses Rosen. In ce-l priveste pe Alexandru Safran, marele rabin al tarii, el nu fusese nici invitat, nici tinut la curent cu aceasta reuniune, nici de minister, nici de Moses Rosen!

Devenit mare rabin al Genevei, el a jucat timp de peste cincizeci de ani un rol de prim-plan in reconcilierea dintre crestini si evrei (a participat la celebra conferinta de la Seelisberg, in 1947, si s-a intalnit cu Papa Ioan Paul II, la Roma in 1985) luptand pentru inapoierea orfanilor evrei ai Shoahului comunitatilor evreiesti, denuntand antisemitismul, reclamand dreptul la emigrare pentru evreii din URSS si intervenind pentru eliberarea prizonierilor israelieni dupa razboiul de Yom Kipur din 1973.

Dupa aproape o jumatate de secol, el a fost primit oficial in Romania, unde a fost numit cetatean de onoare al Bacaului, doctor honoris causa al Universitatii din Iasi si membru de onoare al Academiei Romane. In Senat, la televiziune si in presa el a evocat Shoahul in Romania, aducand omagiu "oamenilor de omenie, in vremuri de neomenie" (printre care regina-mama Elena si Viorica Agarici, presedinta Crucii Rosii din Roman), exprimandu-si imensa sa iubire pentru "frumoasa tara romaneasca", pentru "bunul si blandul popor roman".

Om de actiune, el este (mai ales) si un om de condei, participand la Intalnirile internationale de la Geneva (1949-1975), scriind peste 250 de articole publicate in diferite periodice si volume colective. Profesor la Universitatea din Geneva, erudit cabalist, teolog riguros, filozof de talent, el este autorul unei opere impresionante care constituie o comoara de o importanta capitala pentru cunoasterea spiritualitatii evreiesti. Studiile iudaice au contractat fata de el o datorie care nu se va stinge. El ramane un exemplu prin universalitatea cartilor sale. Mare rabin, el intruchipeaza o anumita conceptie a rabinatului, care ne da speranta de a vedea mentinut un iudaism ancorat in traditie, dar in acelasi timp umanist si deschis lumii intregi.

In loc de concluzie, as dori sa subliniez cateva calitati care, dupa parerea mea, i-au calauzit demersul, permitandu-i sa faca fata la situatiile cele mai dificile si sa duca o viata de lupta marcata de pasiunea adevarului. Mai intai, independenta fata de tentatiile de succes si fata de reprezentantii puterii tuturor regimurilor. In al doilea rand, exigenta de rigoare: sef spiritual unic, ganditor erudit, el nu a trait intr-un turn de fildes; intrat in lupta, el a fost pasionat, dar, pasionat fiind, el nu a fost partial. A treia calitate este sensibilitatea, care i-a permis sa se extraga din lumea ideilor pentru a actiona in prezent. In sfarsit, in al patrulea rand, arta de a rosti bine, care l-a facut sa fie un conferentiar fara pereche, dar avand si darul unei scrieri alese, limpezi, frumoase si precise.

Alexandru Safran reprezinta pentru Romania si iudaismul mondial o raza de lumina.

http://www.revista22.ro/html/index.php?art=2967&nr=2006-08-11

: e vorba despre mitropolitul Balan, despre regina-mama Elena si despre Viorica Agarici. Poate vreti sa povestiti cum s-a încheiat episodul dumneavoastra cu mitropolitul Balan.

A.S.: Pentru mine, ca evreu credincios, trebuie sa afirm ca în desfasurarea evenimentelor legate de mitropolitul Balan am vazut "degetul lui Dumnezeu". Situatia era mai mult decât critica în momentul când m-am adresat mitropolitului Balan.

M.R.: Era în 1942...

A.S.: Da, anul "solutiei finale"(4), anul în care presiunea Germaniei naziste exercitate asupra guvernului român era din ce în ce mai apriga. Vagoanele pentru deportarea evreilor în lagarele de exterminare din Polonia fusesera pregatite. Programul prevedea a se începe cu evreii din sudul Ardealului si apoi cu cei din Vechiul Regat.

Precum am scris si am spus, ne-am vazut siliti sa ne adresam în ultimul moment motropolitului, dupa ce alte cai fusesera epuizate. El era cunoscut nu ca un prieten al evreilor, ci dimpotriva, ca un prieten personal al maresalului Antonescu. Ne-am adresat lui, cerându-i sa vina dânsul la Bucuresti ca sa se întâlneasca cu mine. Nu mi-am facut prea multe iluzii.

Totusi, miracolul s-a produs, a venit la Bucuresti si ne-am întâlnit în casa generalului Vaitoianu. Discutia a fost încarcata de multa electricitate si stiind ca nu mai avem ce sp pierdem, limbajul meu a fost foarte aspru. De ce sa nu fi spus lucrurilor pe nume într-un moment când riscam sa nu mai existam? L-am pus în fata raspunderii sale, mai cu seama ca mitropolit al Transilvaniei, raspunzator din punct de vedere moral de viata celor care se gaseau pe teritoriul diocezei sale.

S-a produs o schimbare în felul lui de a privi lucrurile, pentru ca desi acceptase sa vina la Bucuresti, nu era pregatit sa intervina. Venise doar ca sa vada mai îndeaproape care este situatia. In fata atitudinii mele aprige si poate chiar agresive, dânsul s-a decis sa intervina în favoarea evreilor la maresalul Antonescu. Mi-a comunicat în aceeasi zi rezultatul impresionant, care în fond a salvat viata evreilor din sudul Transilvaniei: ei nu au mai fost deportati.

Din nou ma refer la credinta mea nezdruncinata în providenta. Dupa Eliberare, a venit la mine un trimis al mitropolitului Balan, profesor la Institutul de teologie din Ardeal, spunându-mi ca situatiunea este foarte grea. Imi cerea, în numele mitropolitului, daca vreau si daca pot, sa intervin pentru a-i salva viata. Constiinta mea umana si evreiasca mi-a spus ca trebuie sa fac tot ce e posibil ca mitropolitul sa fie salvat. M-am adresat celor mai înalte autoritati guvernamentale dar, precum se stie, puterea lor era limitata, mai cu seama era vorba de ceea ce numeau ei un criminal de razboi, revendicat de Uniunea Sovietica, de puterea care ocupa România. Am insistat mult, mult de tot, în sfârsit, demersurile mele au fost luate în considerare...

M.R.: Deci, Balan a ramas în continuare mitropolitul Ardealului?

A.S.: Da, a ramas. la solemnitatea care a avut loc la Cluj, pentru celebrarea revenirii Transilvaniei de Nord la patria mama, au participat marile figuri ale României, regele Mihai, patriarhul Nicodem, membri ai guvernului... S-a format un tren regal si am fost invitat si eu sa particip alaturi de acesti demnitari în delegatia care a plecat la Cluj. Solemnitatea a avut loc, mi se pare, în sala de festivitati a Prefecturii. Dupa ceremonia oficiala a avut loc o masa, iar în centrul mesei se aflau regele, primul ministru, trimisul guvernului sovietic, Vîsinski, si altii. Acolo se afla si mitropolitul Balan, care dupa datina româneasca, crestina, trebuia sa biunecuvânteze aceasta masa. La un moment dat m-am ridicat de la locul meu ca sa ma adresez lui Vîsinski. Ii ceream sa intervina în favoarea evreilor unguri, care fusesera gasiti de catre trupele sovietice în diferite parti ale teritoriilor ocupate din Ardealul de Nord si tratati ca prizonieri, ca dusmani. I-am spus: "Cum e posibil, ei au suferit, n-au luptat împotriva Uniunii Sovietice?". M-am apropiat deci de Vîsinski, cu care mai vorbisem de câteva ori despre aceasta problema la Bucuresti, Când am ajuns pe la mijlocul mesei festive, mitropolitul Balan s-a ridicat si a declarat în mod solemn, cu vocea lui dintotdeauna, aspra, apasata: "Daca ma gasesc aici, datorez acest fapt Eminentei sale, sef-rabinul Alexandru Safran".

Geneva, cu vocatia ei de metropola internationala a pacii, i-a oferit rabinului Safran posibilitatea sa-si manifeste crezul sau umanist, de luptator pentru drepturile omului. Interventiile sale la Natiunile Unite, la Crucea Rosie sau la Consiliul Ecumenic în favoarea celor prigoniti, indiferent de nationalitate si de credinta religioasa, pledoariile sale pentru apropierea între crestini si evrei i-au adus o reputatie mondiala.

A exprimat foarte bine pretuirea de care se bucura ambasadorul Statelor Unite în Elvetia, cu prilejul unei receptii oferite cu câtiva ani în urma, în cinstea sa. "Mesajul de speranta al rabinului Safran se bazeaza pe credinta în Dumnezeu si în bunatatea funciara a omului. Acest mesaj poate sa ne calauzeasca pe toti, atât în viata noastra personala, cât si în activitatea publica".

M.R.: Un capitol important al activitatii dumneavoastra la Geneva îl constituie publicarea unor carti cu rasunet în întreaga lume. Printre acestea, probabil ca lucrarea cea mai importanta este Cabala. Ce este, de fapt, Cabala? O practica mistica, o însumare a traditiilor evreiesti sau o doctrina religioasa?

A.S.: Cabala înseamna în ebraica primire si transmisiune, adica primirea unui patrimoniu pe care noi îl consideram de obârsie divina, transmiterea lui de catre adeptii acestei credinte, precum si interpretarea, îmbogatirea patrimoniului. Se greseste când Cabala este considerata o lucrare magica, supranaturala. Nu, este vorba despre patrimoniul general, universal al iudaismului, care încorporeaza tot ceea ce spiritualitatea evreiasca a oferit lumii. Dupa cum arat în ultima editie a cartii mele, exista o relatie o confirmare as spune între conceptia stiintifica a Cabalei si stiintele naturii revolutionare ale epocii noastre. Pe de o parte, Cabala ilustreaza sufletul evreiesc, interpretarea inepuizabila a valorilor biblice si postbiblice, pe de alta parte ea are o valoare universala, cosmica, as spune. Relatia între Cabala si cele mai noi teorii stiintifice a fost învederata în ultima vreme de numeroase universitati din întreaga lume.

M.R.: In biblioteca dumneavoastra se afla o fotografie a lui Albert Einstein, cu o dedicatie speciala...

A.S.: Einstein a luat cunostinta de vizita mea în America, dupa terminarea razboiului, si m-a invitat, scriindu-mi de la Princeton, unde domicilia, sa-i fac o vizita. Invitatia era pentru ziua de vineri, dupa-amiaza. I-am raspuns ca mi-ar fi greu sa vin, întrucât nu ma voi putea întoarce la New York înainte de lasarea serii, adica de începerea Sabat-ului. Einstein si-a dat seama, s-a scuzat si m-a rugat sa stabilesc cu data si ora care îmi convin. Când am ajuns la el, împreuna cu sotia mea, primele cuvinte pe care mi le-a spus au fost elogiul Sabat-ului. Mi-a spus textual ca cel mai important cadou pe care religia iudaica l-a facut omenirii este obligatia ca omul si societatea sa se odihneasca o zi pe saptamâna. Dupa aceea am purtat o discutie pe teme filozofice. la un moment dat, Einstein s-a ridicat de pe scaun, s-a dus în dreptul ferestrei si ne-a spus: "Tot ceea ce vedeti nu este rezultatul hazardului, exista o forta spirituala care fac ca tot ce vedem sa fiinteze în mod organizat". Discutia noastra s-a prelungit mult, Einstein nu mai era tânar, iar ei si sotia trebuia sa ne întoarcem la New York. Ca sa ne mai retina, el i-a spus secretarului sau sa ne mai aduca un ceai. La plecare, sotia mea l-a rugat ca dupa momentele atât de placute petrecute împreuna sa ne daruiasca fotografia lui cu o dedicatie. Asa a ajuns fotografia lui pe raftul bibliotecii mele si o tin alaturi de cea a parintilor mei.

Cabala a fost tradusa în numeroase tari, de la Statele Unite ale Americii pâna în Japonia, alaturându-se unui sir impresionant de alte lucrari care i-au conferit doctorului Safran prestigiul unui gânditor de o mare originalitate, al unui stralucit erudit. Ultima sa carte, pe care am mentionat-o, aparuta la Geneva în noiembrie 1996, are urmatorul cuvânt introductiv al autorului: "Aceasta culegere contine scrieri referitoare la perioada cumplita a holocaustului si a celei dureroase, care i-a urmat. Sunt evocate aici câteva personalitati si institutii crestine care ne-au ajutat sau care si-au manifestat simpatia fata de noi în aceste perioade încarcate de responsabilitati si de învataminte".

M.R.: Eminenta, va propun sa va referiti la o alta vizita care a avut, de asemenea, un puternic ecou, la vizita dumneavoastra în România, în anul 1995. Doresc sa leg acest eveniment de calitatea dumneavoastra de presedinte de onoare al asociatiei mondiale a oamenilor de cultura evrei originari din România A.C.M.E.O.R. Ce sentimente va leaga de România, de poporul român?

A.S.: Dupa cum am spus, simtamintele mele de legatura cu România sunt foarte adânci, le traiesc în fiecare clipa. Vizita mea facuta în România la invitatia Senatului a avut, dupa cum mi s-a spus, ecou în tara, ceea ce apreciez. in sa va spun în mod deosebit ca aceasta vizita a avut o influenta foarte adânca asupra fiintei mele. Va dati seama, dupa o absenta de jumatate de veac din tara în care m-am nascut si pe care am iubit-o întotdeauna, s-a produs o regasire a fiintei mele în cadrul fiintei românesti, eveniment care m-a emotionat profund. Am trait atunci unele dintre clipele nu numai cele mai impresionante, dar si cele mai determinante, din punct de vedere psihologic, din viata mea.

Trebuie sa recunosc ca gratie providentei si datorita relatiilor mele si ale doctorului Filderman cu personalitatile conducatoare ale destinului românesc, s-a ajuns ca o importanta parte a populatiei evreiesti sa fie salvata si, ceeea ce constituie un aspect special, exceptional, al holocaustului în România, este faptul ca evreii n-au fost deportati în lagarele de exterminare din Polonia.
Acest fapt nu micsoreaza cu nimic însa responsabilitatea României, reprezentata prin cel care se numea conducatorul statului, Ion Antonescu, responsabilitatea uluitoare daca ne gândim la deportarile, la masacrele ordonate în mod direct si personal de catre conducatorul statului si executate de colaboratorii sai. Multi sefi ai statelor europene implicate în holocaust au cerut, în mod oficial, în mod solemn, iertare pentru ceea ce s-a întâmplat.
Aceasta iertare nu poate repara nimic din tragedia care s-a produs, dar este, din punct de vedere moral, o datorie pentru orice fiinta omeneasca, pentru o fiinta nationala, sa recunoasca faptele petrecute. Pâna acum, România, prin reprezentantii ei oficiali, nu a facut lucrul acesta. Folosesc acest prilej sa ma adresez tarii mele natale si sa rog ca aceasta reparatie morala sa se produca.
Aceasta, în ceea ce priveste trecutul. In privinta viitorului, îmi îngadui, în calitatea mea de fiu al acestei tari, sa recomand ca acest capitol covârsitor de trist al istoriei României sa fie cunoscut de catre români si mai cu seama de catre tineri, pentru ca astfel de lucruri sa nu se mai întâmple. Toate acestea le spus din nou cu multa, multa dragoste pentru România. Sunt un copil al României si fiinta mea este adânc legata de tara româneasca, de graiul românesc, de valorile culturii românesti. Tocmai pentru ca am aceasta calitate adresez apelul meu României si, în primul rând, personalitatilor care poarta raspunderea destinului acestei frumoase si scumpe tari românesti.

DR. ALEXANDRU SAFRAN,
"Sunt un copil
al României si fiinta mea este
adânc legata de tara româneasca"


Doctorul Alexandru Safran, sef-rabinul orasului Geneva, este o personalitate importanta a iudaismului mondial si a culturii românesti, deopotriva. Dupa cum se stie ( Magazin istoric, nr. 4-5/1995), din cauza presiunilor exercitate de regimul comunist, domnia sa a trebuit sa renunte la sfârsitul anului 1947 la înalta functie de sef-rabin al comunitatilor evreiesti din România, pe care o detinuse timp de sapte ani, si sa paraseasca tara. Intr-o convorbire recenta înregistrata la Geneva (difuzata de TVR în luna ianuarie a.c.) distinsul carturar, astazi în vârsta de 86 de ani, ne-a împartasit câteva opinii si reflectii desprinse din impresionanta activitate pe care a desfasurat-o în România, în Elvetia si pe alte meridiane ale globului.

Manase Radnev: Sa începem cu... începutul. Stiu ca v-ati nascut la Bacau. V-as ruga sa evocati acei ani ai formarii d-voastra intelectuale si spirituale într-un oras în care exista o importanta comunitate evreiasca. De asemenea, sa ne vorbiti despre raporturile dintre aceasta comunitate si populatia majoritara româneasca a orasului.

Alexandru Safran: Da, sunt nascut la Bacau si as spune ca ma simt înca bacauan. Tatal meu a fost sef-rabinul orasului si, precum se stie, era unul dintre cei mai însemnati savanti rabinici ai epocii sale. Mari autoritati rabinice din lume îl consultau în ceea ce priveste legea evreiasca. Dorinta tatalui meu a fost ca eu sa urmez calea trasata de el si sa devin rabin. Bineînteles, chiar la Bacau. El s-a ocupat în mod deosebit de umila mea persoana, de formarea mea intelectuala si religioasa. Când aveam 11 ani, mi-a facut onoarea de a ma chema sa colaborez cu el la redactarea scrierilor sale. Imi dicta si eu scriam. In urma cu câtiva ani, am primit din Israel un document interesant: o persoana mi-a trimis un text al tatalui meu, cu scrisul meu, când aveam 11 ani. O parte din timpul de care dispuneam mi-o ocupam, bineînteles, cu lectiile de la liceul ÑFerdinand. Orele petrecute cu tatal meu erau consacrate educatiei mele religioase. Mi-aduc aminte ca într-o zi am stat împreuna mai mult în mica lui sinagoga: îmi dicta, iar eu scriam. La ora 2 noaptea mama a batut la usa si i-a spus: "lasa copilul sa se odihneasca".

M.R.: Tatal d-voastra era un om stimat de intelectualii români...

A.S.: Da, foarte mult. Sa va dau un exemplu. La Liceul din Bacau pentru mine se punea problema zilei de sâmbata, în care, conform religiei noastre, n-aveam voie sa scriu s.a.m.d. Cei mai multi dintre profesori întelegeau acest lucru si nu mi-au facut greutati. Doar profesorul de desen s-a opus. Atunci tatal meu, care era prieten intim cu sef-rabinul dr. Nimerover, s-a dus împreuna cu acesta la ministerul Instructiunii publice, dr. Anghelescu, membru de frunte al Partidului Liberal. Când Anghelescu l-a vazut pe tata a fost atât de impresionat, încât l-a întrerupt si i-a spus: "Nu e nevoie sa continuati, voi da imediat dispozitiuni ca fiul d-voastra sa fie lasat sa-si respecte religia".

Dupa razboi, dupa Eliberare, s-a format în Bucuresti, pe str. Dr. Burghele, într-o casa alaturata celei a Federatiei comunitatii evreiesti un comitet de prietenie româno-american. Acest comitet avea doi vicepresedinti: doctorul Anghelescu, acum batrân, si cu mine. Si-a reamintit dupa zeci de ani de figura luminoasa a tatalui meu.

La Bacau, toata fiinta mea era concentrata asupra studiilor religioase. In 1929, dupa ce mi-am dat Bacalaureatul, m-am dus la Viena ca sa-mi desavârsesc studiile laice, profane, la Universitate. Inainte de a pleca, am redactat un raspuns al tatalui meu la o chestiune de ordin religios pe care i-o pusesera rabinii din Berlin si din Polonia. N-am terminat acest raspuns, întrucât eu am plecat, iar putin dupa aceea, tata a murit. In ultima sa carte, publicata în Polonia, acest raspuns constituie capitolul final. Când am plecat la Viena eram, în principiu, rabin.

M.R.: Erati format în acest sens...

A.S.: Dupa decesul tatalui meu, coreligionarii din Bacau m-au considerat rabinul lor. Totusi, m-am întors la Viena si am urmat cursurile Universitatii, unde am fost remarcat de Sigmund Freud. In fiecare an, un student ales de conducerea facultatii trebuia sa tina o conferinta. La expunerea mea a asistat si Sigmund Freud. In urma acestei expuneri, marele savant s-a apropiat mult de mine si, în repetate rânduri, m-a invitat la el sa discutam psihanaliza în lumina stiintei iudaice. Am scris despre aceste întâlniri, unele dintre aceste articole fiind publicate în România. Un tânar din Bacau a citit dialogurile mele cu Freud, apoi a plecat în Statele Unite, împreuna cu familia lui, devenind el însusi unul dintre marii discipoli ai lui Freud si specialist reputat în psihanaliza. a scris o opera ampla si m-a rugat daca pot sa-i trimit din Geneva articolele mele din tinerete, pe care le considera "foarte importante" pentru el. Vedeti cum evolueaza lucrurile, domnule Radnev...

M.R.: In 1940, ati devenit cel mai tânar sef-rabin din lume. Ne-ati vorbit despre aceasta acum doi ani, într-o emisiune de televiziune care s-a bucurat de un larg interes în România. As vrea sa va întreb acum despre functia d-voastra de senator, pentru ca în momentul de fata sunteti singurul senator în viata din Senatul interbelic al României. Daca vreti sa evocati atmosfera din Senat, ce a însemnat pentru d-voastra aceasta functie si care sunt personalitatile care v-au impresionat cel mai mult.
A.S.: Problema Senatului a fost o problema foarte serioasa pusa populatiei evreiesti, conducerii comunitatilor evreiesti. Anul 1940 a fost un an de rascruce, viata evreilor nu mai era buna. Locul la care aveau dreptul evreii în Senat era cel al sef-rabinului tarii. Eu n-aveam decât 29 de ani, asa încât adunarea comunitatilor evreiesti a fost pusa în fata unei situatii foarte dificile. Au existat mai multi candidati. Se punea problema ca, daca ma alegeau pe mine, sa nu se piarda locul de senator(1) .

Si totusi m-au ales, fara sa cunoasca dinainte ce se va întâmpla în Senat. Ei bine, Constantin Argetoianu, presedintele Senatului, înaltele autoritati de la Curtea de Casatie au dat un aviz favorabil. In Senat am fost primit, vreau sa subliniez, cu foarte, foarte multa caldura, desi dupa cum v-am spus atmosfera nu mai era favorabila evreilor. Printre cei care m-au primit cu simpatie s-au distins Nicolae Iorga, care nu era un prieten devotat al evreilor, si marele scriitor Mihail Sadoveanu.

In general, atmosfera mi-a fost favorabila, totusi situatiunea era grea. Aproape în fiecare zi apareau legi care vizau scoaterea evreilor din cadrul legal. Am fost nevoit, de fiecare data, sa intervin si sa insist pentru drepturile evreilor. O lege foarte aspra a fost cea a profesorului Hortolomei, care era ministerul Sanatatii. Interventiile mele au fost bine receptionate, dar voturile, majoritatea lor, nu ne-au fost favorabile. A persistat totusi aceasta atmosfera de simpatie, trebuie sa spun cu recunostinta, fata de persoana mea.
Lucrurile au evoluat apoi într-un mod dramatic. Am ajuns în situatia când România a fost silita sa cedeze parti importante din teritoriul ei. Bineînteles, s-a gasit un tap ispasitor: evreii, ei erau "vinovati". La o sedinta speciala a Senatului, consacrata acestei grave probleme, în care s-a pus în discutie însasi situatia regelui si a guvernului, lozinca a fost: "jidanii sunt de vina, ei ne-au vândut tara".

Noi am cerut în mod oficial presei si radioului sa ne permita, mie si doctorului Filderman (presedintele Federatiei comunitatilor evreiesti Magazin istoric, nr. 9/1996 n.r. , sa dam un comunicat în care sa aratam ca noi n-aveam nici o vina. Nu s-a permis, n-a fost primit acest comunicat. A ramas o singura posibilitate: ca eu, în calitate de senator, sa fac o declaratie. Atmosfera la Senat era foarte încarcata. Totusi, am facut aceasta declaratie si apoi a trebuit sa ma întorc pe cai ocolite acasa. Prin urmare, în Senat a existat pe de o parte o atmosfera de simpatie fata de mine de pilda, când s-a votat raspunsul la mesajul tronului, Senatul a hotarât ca eu sa fac parte din delegatia care trebuia sa mearga la Palat sa prezinte raspunsul pe de alta parte, o antipatie, o dusmanie fata de evrei.

M.R.: Daca ne referim la personalitatile pe care le-ati cunoscut, în afara celor pomenite, Iorga si Sadoveanu, stiu ca i-ati cunoscut destul de bine pe George Enescu si Martha Bibescu.

A.S.: Da, l-am cunoscut bine pe George Enescu. Era o fiinta nobila, nu doar un mare artist, ci însasi Arta. Era un fel de înger, as spune, toata fiinta lui respira muzica, arta, imponderabilul. Ne-am apropiat unul de altul, imediat dupa razboi, când situatia României era grava din punct de vedere economic. Era perioada secetei. El s-a dus în nordul tarii, la Dorohoi, si a ramas foarte impresionat ca taranii erau siliti sa-si consume semintele, întrucât n-aveau altceva. S-a întors la Bucuresti, a venit la mine si mi-a spus: "Domnule sef rabin, trebuie sa facem ceva, situatia e grava, e vorba de fiinte omenesti. Eu voi face tot ce pot, dar si d-voastra trebuie sa faceti ceva".

Tocmai atunci fusesem invitat de United Jewish Appeal din Statele Unite, organizatie condusa de Henry Morgenthau (ministrul de finante al S.U.A. n.r. ), sa particip la o conferinta organizata la Atlantic-City. la conferinta fusesera invitate doua personalitati din Europa: una evreiasca si una crestina. Pe mine m-au invitat pentru ca reprezentam atunci cea mai mare comunitate evreiasca din Europa dupa Shoah (cuvântul ebraic pentru holocaust Magazin istoric, nr. 1/1995 n.r. ).

M.R.: E un lucru remarcabil ca în România, dupa exterminarea evreilor din Europa, a ramas cea mai importanta comunitate evreiasca.

A.S.: In Occident, comunitatile erau atunci mai slabe. Am fost deci invitat ca evreu, reprezentând iudaismul european...

M.R.: Tocmai ca reprezentant al celei mai puternice comunitati.
A.S.: Da, si a mai fost invitat, ca personalitate crestina, Jan Masaryk, ministrul de extrene al Cehoslovaciei(2). Rezultatul vizitei mele în America a depasit tot ce ne puteam astepta. Ajutorul a fost foarte serios, substantial. Enescu a aflat cum au decurs lucrurile si m-a întrebat în felul lui, fin, nobil, daca i-as permite sa ma îmbratiseze...

M.R.: Iar Martha Bibescu...

A.S.: Era si ea o fiinta superioara, ale carei calitati literare erau binecunoscute. In timpul prigoanei, ea nu s-a manifestat, dar presupun sa sufleteste a fost alaturi de noi. Printre primele manifestari de simpatie dupa Eliberare a fost atitudinea printesei Martha Bibescu care, printr-o scrisoare miscatoare, publicata, mi se pare, în Curierul israelit si-a exprimat emotia si simpatia fata de evrei si a donat o suma importanta în favoarea copiilor evrei orfani.

M.R.: Perioada aceasta groaznica a razboiului si a dominatiei fasciste în România am evocat-o pe larg într-o convorbire trecuta. La jumatate de veac de la acele tragice întâmplari, în care dumneavoastra ati fost adânc implicat având un rol determinat în ocrotirea si în salvarea a ceea ce s-a putut din fiinta evreiasca, as vrea sa-mi spuneti care va sunt gândurile si reflectiile.

A.S.: Sunt doua simtaminte care se contureaza, dar se si completeaza: în primul rând, deziluzia. Ma asteptam ca dupa Shoah, dupa holocaust si mai cu seama dupa prabusirea celui de-al doilea imperiu totalitar regimul comunist, lucrurile si mentalitatile sa se schimbe, situatia concreta, reala a lumii sa fie alta. Asistam, dimpotriva, în ultimii ani, la o accentuare care nelinisteste a simtamintelor soviniste, a simtamintelor integraliste, asa zise religioase si, bineînteles, la o noua crestere, o noua izbucnire a simtamintelor de antipatie, de dusmanie fata de evrei. Dupa cum am spus-o si în Senatul României si în ultima carte publicata(3), aceasta atitudine ostila fata de evrei este, în fond, nu numai inspirata, ci determinata de faptul ca iudaismul este Ñvinovat de a fi adus ideea unui Dumnezeu unic, creator al lumii si, în consecinta, ideea unei umanitati care se recunoaste în paternitatea divina. Desigur, o mare parte a umanitatii si-a însusit aceasta idee, dar în practica nu poate sa învinga instinctul dusmanos fata de evrei; ea recunoaste importanta mesajului adus de evrei, în mod formal îl adopta, dar în mod practic nu-l accepta, nu vrea sa-l realizeze.

De aici decurge aceasta atitudine fata de evrei si totusi ca evreu, ca evreu credincios, dupa mine în fiecare fiinta subzista o scânteie dumnezeiasca, ceea ce este denumit în graiul biblic universal: "omul este facut dupa chipul si asemanarea Domnului". Aceasta scânteie, aceasta asemanare cu fiinta nevazuta a Dumnezeirii este înabusita, dar cred în mod sincer si profund ca, în cele din urma, umanitatea va ajunge sa-i fie rusine de ceea ce a fost pâna acum si îsi va însusi în mod real, practic, marea învatatura a Bibliei.

M.R.: In cartea la care v-ati referit, aduceti omagiul unor personalitati românesti care, în cumplitele vremuri ale prigoanei, si-au manifestat Ñscânteia divina
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current6/mi42.htm

Voiam sa trecem, dincolo de partea istorica, la un alt nivel al intrebarilor si raspunsurilor. Un rabin este, prin definitie, un om al intelepciunii, si este inconjurat de un fel de aura mitica, legendara, ca sa spunem asa. De curand, am citit cateva din povestirile hasidice ale lui Martin Buber. Se vede acolo ca toti rabinii se bucurau de un mare respect, fiind considerati mari intelepti si inconjurati, cum spuneam, de un fel de aura. Erau oameni de exceptie, oameni ai Intelepciunii cu majuscula… Cum ati trait aceasta situatie dificila, totusi, pentru un om? Acesta trebuie sa se acomodeze cu mitul propriei sale pozitii, cu tinuta lui de intelept. Este usor de suportat o asemenea situatie? Cum ati dus mai departe aceasta ipostaza extrem de tulburatoare si, cred, dificila pentru un om obligat sa devina, intr-un fel, simbol?

Intr-adevar, legatura mea sufleteasca cu populatia evreiasca din tara, in imprejurimi atat de grele, s-a invederat deosebit de stransa. Am trait impreuna, intr-o comuniune totala religioasa si spirituala, momente dramatice, dar in acelasi timp, de reconfort si sprijin reciproc. Sa va dau un exemplu. Ma gaseam la Templul Coral, sinagoga cea mai importanta din capitala tarii. Evreii, sarmanii, ma priveau cu atentie, examinand fiecare gest al meu, fiecare miscare a mea. Daca ieseam din sinagoga in timpul slujbei religioase, isi ziceau ca desigur a intervenit un eveniment important care priveste soarta lor, si am trebuit sa plec pentru ca sa intervin in favoarea lor… In anul 1942, anul „solutiei finale”, al primejdiei deporatarii in Polonia, ma gaseam intr-o sambata la o alta sinagoga importanata, „Malbim” (o sinagoga pe care, mai tarziu, Ceausescu a distrus-o, a daramat-o). Evreii se gaseau acolo, intr-o mare tensiune. Ei asteptau, cu infrigurare, sa le vorbesc, pentru ca sa desluseasca din cuvintele mele care este… „situatia”. Le-am adus un mesaj al credintei, al nadejdei, facandu-i in acelasi timp constienti de realitatea „situatiei” lor; cautam dozajul potrivit, suportabil, de speranta si realism. O misiune din cele mai dificile si delicate. Le-am citat un verset din psalmi care spune ca trebuie sa ne gandim la ceea ce suntem noi, trecatori si lipsiti de putere. Vazandu-i impresionati, am trecut repede la un alt psalm care spune ca trebuie sa ne incredem in ceea ce Providenta a gasit ca ne este destinat, spre binele nostru, spre binele in sensul binelui inteles de catre Providenta… Sarmanii evrei au inceput sa planga. In sinagoga se aflau agentii politiei secrete si ai gestapoului… Evreii se indreptau catre mine, imbratisandu-ma, ca si cum si-ar depune in mine sufletul lor amarat…



Deci s-a pastrat aceasta incredere in omul considerat prin traditie cel mai intelept din cadrul comunitatii…

…Cel mai sincer aparator al lor.



V-ati simtit vreodata intr-o dificultate mai deosebita in a da raspunsuri acestor intrebari?

Nu era vorba de raspunsuri; era vorba de a gasi un fel de balanta in situatiunea grava in care ne aflam. Asta inseamna sa inspir nadejde, fara sa ascund gravitatea momentului; si, totusi, sa aduc mangaiere.



Acum, in actualitatea imediata, in ultimii ani, de cand sunteti in Geneva, de cand sunteti sef-rabin al Genevei, s-a intamplat sa vina cineva din comunitate sa va ceara un sfat ca de la omul simplu si prost, la cel mare si intelept?

Desigur.



Inseamna ca traditia continua… Dar ce considerati ca v-a facut mai intelept de-a lungul vietii si in ce sens a mers aceasta intelepciune, de la prima intelepciune a tineretii, la intelepciunea tarzie a varstei de acum?

Mi-am insusit intelepciunea care rezulta din rugaciunea pe care, cu smerenie, o rostesc in fiecare dimineata. Iata continutul acestei rugaciuni: „O Doamne, Dumnezeul nostru! Ce suntem noi? Ce valoare are viata noastra, bunatatea noastra, dreptatea noastra, puterea noastra? Puterea celor puternici este zadarnica in fata Ta. Oamenii celebri sunt ca si cum nici n-ar fi existat; cei care se zic intelepti sunt fara stiinta; cei care se zic inteligenti sunt fara bun simt, caci cele mai multe actiuni ale lor sunt nebuloase, iar zilele vietii lor nu sunt decat desertaciune in fata Ta, doar sufletul, curat, el va da socoteala inaintea Tronului Tau glorios… Ferice de noi, care sculandu-ne dimineata si culcandu-ne seara, ne inchinam Tie, si numai Tie”… E drept, multi oameni uita ca sunt trecatori in aceasta lume, pe care, ei, ignoranti, isi fac iluzia ca o stapanesc; multi uita ca scanteia divina rezida in sufletul lor, sadita de catre Creatorul lor; daca nu ar inabusi aceasta scanteie, ei ar fi in stare sa invinga tarmurile, de ordin fizic si material, impuse de catre „conditia lor umana” in care i-a asezat Creatorul lor. Lumea in care ei traiesc, robi ai instinctelor, aceasta lume este, in fapt, o iluzie inselatoare. Viata insasi pe care o traim noi aicea este un mister. Ne pregatim pentru o alta lume. Misterul misterelor ne asteapta. Dar acolo vom fi lamuriti; vom intelege ceea ce nu este cu putinta sa intelegem aici. Acolo vom intelege „caile lui Dumnezeu”, vom pricepe Intelepciunea Sa, care este singura Intelepciune, unicul Adevar.



Si cum ar trebui, in perspectiva acestei experiente mari si indelungate pe care ati avut-o, sa arate un intelept in ziua de astazi, un om care judeca limpede situatiile atat de dramatice uneori, atat de nesigure prin care trecem, intr-o lume care este mereu un transformare, cu multele ei intrebari nerezolvate? Intr-un cuvant, ce intelegeti prin a fi intelept astazi, a fi drept, a fi clar in viziunea asupra lumii?

Modelul il gasim in Biblie; el este oferit prin prooroc. Profetul este curajos, nu se sfieste sa spuna sus si tare ce crede ca are de spus. Dojana lui este plina de iubire, de iubire pentru toti. Nu izoleaza parte din timp, ci il considera in intregime omogen, coherent; face apel la memorie, la o memorie in actiune, creatoare; evocand trecutul, judeca prezentul si pregateste astfel viitorul.



Ati fost ales de curand membru de onoare al Academiei Romane si ati primit titlul de doctor honoris causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Cu ce sentimente ati intampinat aceste onoruri, aceste recunoasteri? Care ar fi mesajul pe care vi l-au trezit, pe care vi-l propun aceste evenimente personale, dar cu o semnificatie mai larga pentru viata dumneavoastra?

Aceste semne de simpatie, aceste marturii de afectiune le-am primit cu un simtamant de adanca recunostinta, pentru ca ele raspund iubirii mele pentru tara mea de bastina, pentru graiul meu de bastina.



Eu va multumesc si va sunt recunoscator pentru ca v-ati luat ragazul sa avem aceasta discutie si speram sa reveniti cat mai curand in Romania si sa va putem intampina intotdeauna cu dragoste.

Prezentare si interviu de Ion Pop

PERSONALITATEA marelui rabin al Genevei, Alexandru Safran, este cunoscuta si venerata de multa lume si de multa vreme. Aflat de mai bine de cincizeci de ani in fruntea comunitatii evreiesti geneveze, D-sa detine o pozitie eminenta si in universul studiilor ebraice contemporane, in care s-a impus printr-un numar de opere fundamentale, devenite titluri de referinta in domeniu, mereu reeditate si traduse, precum Cabala (1960, cu 4 editii pana in 1988), la casa de editura Payot din Paris, Israel in timp si spatiu (Payot, 1980), Intelepciunea Cabalei, 2. vol., (Paris, Stok, 1986-1987), Schita a unei etici religioase iudaice (Paris, Cerf, 1997), Etica iudaica si modernitate (Paris, Ed. Albin Michel, 1998). Cele trei volume omagiale care i-au fost dedicate pana acum (in 1990, de catre universitati din Israel si, in 1998, de catre comunitatea israelita din Geneva) sunt marturia inaltului respect de care se bucura in egala masura pastorul spiritual si savantul. Si cititorii romani au putut face cunostinta, in ultimii ani, cu opera sa, gratie editurii bucurestene Hasefer, care a tiparit in traducere cele doua carti inchinate Cabalei si Schita unei etici religioase iudaice, adaugandu-le talmacirea unui valoros volum de memorii, intitulat sugestiv Un taciune smuls flacarilor (care aparuse mai intai in limba franceza, la editura Stok, in 1989).

Inainte de a fi ajuns la marea demnitate elvetiana, autorul acestor carti a fost insa rabinul-sef al Romaniei, Alexandru Safran. La varsta de numai 29 de ani, cati avea in 1940, si dupa ce fusese ales rabin al comunitatii din orasul sau natal, Bacau, cu zece ani in urma, foarte tanarului sef spiritual al numeroasei comunitati evreiesti din Romania acelui timp ii fusese dat sa se confrunte cu una din cele mai tragice perioade din istoria neamului sau. A fost, cum se stie, epoca teribila si rusinoasa a deportarilor din lagarele hitleriste din Polonia, dar si din Transilvania, vreme de umilinte si deznadejde, de lupta indarjita pentru salvarea a ceea ce mai putea fi salvat; si timp al altor amenintari, deceptii si infrangeri, pe care le-a adus instaurarea regimului comunist si sovietizarea tarii – sfarsind cu exilul. Rabinul-sef de la Bucuresti a trecut prin toate aceste situatii iesite din comun ajutat de o mare putere sufleteasca si cu o intelepciune pe care numai cei drepti se pot sprijini.

La varsta patriarhilor, marele rabin Alexandru Safran se intoarce cu gandul spre anii petrecuti in Romania, rememorand suferinte si momente de mare tensiune in confruntarea cu unii dintre puternicii zilei, dar si gesturi de profunda intelegere si compasiune omeneasca si solidaritate fraterna din partea altora – cum au fost regina-mama Elena si regele Mihai I. Din tot ce marturiseste si in dialogul transcris in aceste pagini se invedereaza insa, dincolo de ecourile istoriei adanc tulburatoare, statornicia unei iubiri nestirbite pentru „tara de bastina”, pentru limba si cultura ei. Cine l-a auzit rostindu-se despre ele cu ocazia vizitei in tara din 1997, cand i s-au acordat toate inaltele titluri de membru de onoare al Academiei Romane, de Doctor honoris causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, de cetatean de onoare al orasului Bacau, si-a putut da seama ca in cuvintele sale nu era nimic conventioanl. Splendid exprimate, in graiul dulce al moldovenilor nostri si cu patima, in vorbe, a unor timpuri spre care ne intoarcem cu emotie si nostalgie, gandurile sale se comunicau de-a dreptul sufletului. Ecoul sau s-a prelungit si in scrisoarea de multumire adresata Fundatiei Culturale Romane, care i-a acordat marele sau premiu pe anul 2000.

Am regasit cu atat mai mult aceasta emotie in ora, pe care o pot numi privilegiata, cand am fost primit in casa domnului Alexandru Safran din Geneva. Si trebuie sa marturisesc ca am avut, in primele clipe, un fel de timiditate aparte, caci mi se intampla pentru prima oara sa ma aflu in preajma unei figuri desprinsa din marea galerie a rabinilor intrati de mult in legenda, evocati bunaoara in povestirile hasidice din care citisem multe pagini, ca niste embleme ale Intelepciunii. Omul care m-a intampinat in prag avea inscrise, intr-adevar, in chiar faptura sa fizica, ceva din aura spirituala a inaintasilor sai, - o luminozitate tandru-invaluitoare, fratern-comunicativa, a unui adevarat om de omenie. In aceasta atmosfera s-a desfasurat convorbirea noastra, care evoca mai putin opera carturarului si staruie mai mult asupra experientei sale umane, de responsabil fata de destinele unei comunitati primejduite. Adica momente in care taria spirituala trebuie sa devina temei al actiunii practice in folosul obstei. Rabin-seful Alexandru Safran a avut aceasta forta si a stiut s-o fructifice exemplar, confirmand cu stralucire o traditie milenara. Cititorul o va descoperi si simti, fara indoiala, in cuvintele inregistrate in aceste pagini.(I.P.)



As dori sa incepem cu cateva amintiri privind anii Dv. de formare intelectuala, culturala, religioasa – primele contacte cu cultura romana, cu cultura ebraica, cu cultura lumii…

Intrebarea Dv. ma face sa retraiesc momente in care am luat cunostina de valorile culturale, spirituale, evreiesti si romanesti… Sunt nascut la Bacau; parintele meu era prim-rabinul acestui oras; el m-a format din punctul de vedere al religiozitatii si intelectualitatii evreiesti, ebraice. Dar am fost fericit dintru inceput sa resimt in inima mea un fel de simbioza, mai mult decat sinteza, intre valorile traditionale evreiesti si valorile culturale romanesti, pe care mi le-am insusit cu mult drag. Am urmat cursurile liceului Ferdinand din Bacau, si mare mi-a fost bucuria sa aflu ca profesorul de limba romana l-a felicitat pe tatal meu pentru succesul deosebit pe care l-am obtinut in aceasta materie. Valorile limbii romane, cuprinse in comoara literaturii romanesti, mi-au fost dintotdeauna, din frageda mea copilarie, foarte pretioase. Le retraiesc si acum, vorbind cu Dv. si exprimandu-ma in graiul romanesc, care-mi este atat de drag…



Care au fost primii scriitori pe care i-ati citit?

Ca elev de liceu, Ion Creanga, cu limba lui… neaosa (rade) a fost cel care m-a impresionat cel mai mult si care a patruns in inima mea… Mergand mai departe, ajungeam la scriitorii care erau atunci apreciati. Dar scriitorul care a ramas pentru mine expresiunea sublima nu numai a graiului romanesc, dar si a sufletului romanesc, este Mihail Sadoveanu. Am avut cinstea sa-l cunosc si – cum am amintit acum de curand, la sedinta Academiei Romane – in timpurile de prigoana, cand coreligionarii mei au suferit mult, Mihail Sadoveanu se indeletnicea intr-un mod cu totul deosebit, nu numai cu cunoasterea ci si cu adancirea Bibliei (a incercat si a tradus chiar, in parte, texte din Biblie), aplecandu-se mai cu seama, cu multa dragoste asupra Cantarii Cantarilor, m-a invitat ca sa vin la el si m-a rugat sa-i spun ce gandesc despre o traducere pe care a facut-o din Cantarea Cantarilor. E drept, marele Sadoveanu, manuitor al stilului romanesc atat de autentic, nu cunostea limba ebraica. Traducerea pe care el a facut-o din Cantarea Cantarilor, a facut-o dupa alte traduceri. El avea o sensibilitate a lui, care era cu totul aparte, asa incat si-a dat seama ca unele locuri din traducerile pe care le-a folosit, nu corespundeau cu spiritul Cantarii Cantarilor, cu ideile sadite in pamantul originar al Cantarii Cantarilor, in ebraica, nu se impacau cu idealul iubirii care se manifesta in Cantarea Cantarilor, - o iubire curata… Am admirat aceasta delicata sensibilitate a marelui Sadoveanu.



Vorbiti despre Sadoveanu si despre traducerile din Biblie… L-ati cunoscut cumva pe Gala Galaction, care e si el un mare traducator al Bibliei?

Gala Galaction a venit de multe ori la mine acasa si, cand se despartea de mine, avea obiceiul sa depuie o sarutare pe fruntea mea… Era o mare figura, foarte impresionanta; a fost un prieten al evreilor, al Tarii Sfinte. Dar in ce priveste traducerea, domnule profesor, n-as putea sa spun ca este perfecta din punctul de vedere la potrivirii acesteia cu autenticitatea originalului ebraic. De altfel, trebuie sa va spun ca, in ce priveste Biblia, incepand cu marile traduceri, cu Septuaginta, nu exista versiuni care sa redea in mod cu totul fidel, nici nu mai spun: exact, textul ebraic. Biblia este opera cea mai tradusa din lume, dar ale carei traduceri sunt cele mai putin corecte.



De ce?

Fiindca limba ebraica este o limba cu totul deosebita; e limba profetilor… De pilda, in cuprinsul unui cuvant esti in stare sa gasesti potentialitati diferite de talmacire… Este geniul limbii ebraice; este geniul Bibliei… De aceea imi permit sa spun – si am si scris in acest sens – cu multa umilinta, fara sa desconsider importanta, si chiar valoarea, marilor traduceri, - ca nici o traducere a Bibliei din ebraica nu raspunde autenticitatii originalului… De fapt, originalul ebraic nu e traductibil. Isi pastreaza de-a pururi autenticitatea si unicitatea lui.



Traducerea trebuie, atunci, sa fie si exegeza, care sa puna in evidenta toate sedimentele limbii, toate nuantele sensului…

Da, toate nuantele sensului, fara ca acestea sa fie intrucatva atinse in integralitatea lor. Dumneavoastra, domnule profesor, faceti traduceri in limba dumneavoastra, a noastra, romaneasca, si in limba franceza. Dar va dati seama ca nici traducerea care se face intre limba romana si franceza, care totusi au radacini comune in latinitate, nu e una ideala. Limba ebraica este o limba a gandirii traduse in actiune, este o limba a idealului ce-si asteapta realizarea. Timpul nu ne permite sa avem o discutie mai larga in aceasta privinta. Sa va dau doar un exemplu… Exista in limba ebraica cuvantul kedusa care inseamna sfintenie, care simbolizeaza crestetul religiozitatii, care indica punctul cel mai inalt al moralitatii, insa poti gasi situatiuni in care aceeasi kedusa e transformata in ceea ce este tocmai opus sfinteniei…



Depinde, desigur, de context…

Bineinteles… iar traducatorul trebuie sa tina seama de un intreg circuit al sensurilor care traverseaza fiecare slova ebraica biblica.



Trecand la o alta chestiune, as vrea sa va intreb despre un lucru care mi se pare uimitor. Ati fost ales de foarte tanar rabin sef al Romaniei, la numai douazeci si noua de ani. O varsta neobisnuita pentru astfel de functii… Cu ce sentiment ati primit aceasta alegere?

Am fost ales in aceasta inalta si grea functie in imprejurari cu totul deosabite… In 1939, predecesorul meu, Iacob Niemirower a murit, si au inceput pregatirile in vederea gasirii urmasului sau. Aceste pregatiri au tinut timp de cateva luni, si am fost ales la inceputul anului 1940, in februarie. S-au prezentat mai multi candidati, printre care si primul rabin al Clujului, domnul Weinberger. Marele meu „defect” era ca eram prea tanar, n-aveam decat douazeci si noua de ani, pentru a fi pus in acest loc de mare raspundere, in fruntea populatiunii evreiesti din tara, care numara atunci aproape un milion de suflete, in timp ce imprejurarile istorice erau foarte grele, deosebit de aspre. Se mai punea si o intrebare, o intrebare din cele mai serioase, pentru congresul comunitatilor evreiesti care urma sa aleaga pe rabinul sef: alegandu-ma pe mine, tanar de 29 de ani, oare nu aparea riscul ca populatia evreiasca sa piarda ultimul ei reprezentant in parlamentul tarii, si anume in Senat, deoarece seful Cultului mozaic era membru de drept al Senatului; in Senat, insa, dupa lege, nu puteau intra decat persoane avand deja varsta de patruzeci de ani impliniti, si eu nu aveam aceasta varsta minima! Riscul era mare, mai cu seama in imprejurarile de atunci, in 1940, cand situatia populatiei evreiesti se inrautatise, aceasta populatie nu mai avea reprezentanti alesi, in parlamentul tarii. Totusi vrerea Domnului si decizia bine chibzuita a congresului comunitatilor au fost ca eu sa fiu ales in acel loc care implica atunci grave raspunderi… Constantin Agretoianu, care era presedintele Senatului, resimtind un fel de simpatie pentru mine, si-a exprimat nadejdea ca in ciuda faptului ca senatorii alesi trebuie sa aiba cel putin patruzeci de ani, un senator care e numit in virtutea situatiunii sale oficiale sa poata face o exceptie. A si oferit un exemplu: Marele Voievod Mihai era membru de drept al Senatului desi nu avea decat optsprezece ani.