Newton[v=]

Magnetul lui Newton și învierea morților

http://www.gazetademaramures.ro/sir-isaac-newton-ultimul-dintre-magi-16131

http://cultural.bzi.ro/desenul-ce-putea-sa-schimbe-evolutia-umana-si-sa-i-ingroape-cariera-lui-isaac-newton-26312

Cum vedea Isaac Newton sfarsitul lumii

http://cultural.bzi.ro/lucruri-nestiute-despre-isaac-newton-12091

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/stiati-ca-10-lucruri-inedite-pe-care-nu-le-stiai-despre-isaac-newton--25881.html

http://www.adevarul.ro/life/viata/Pacatele_-rusinoase-_ale_lui_Isaac_Newton_expuse_online_0_623937853.html

Newton nu a descoperit gravitaţia fiind lovit de un măr în cap
Toată lumea ştie că Newton a descoperită gravitaţia datorită unei întâmplări amuzante, asemănătoare cu cea prin care Arhimede a descoperit volumul obiectelor. Însă lucrurile deşi par logice, sunt oarecum discutabile. Faimoasa istorioară se pare a fi doar o minciună de familie.

În această legendă se spune că într-o zi, când Isaac Newton stătea liniştit sub un copac, un măr ar fi căzut din pom, lovindu-l. Şi atunci se pare că i-ar fi venit ideea care a dus la legea gravitaţiei.
Acum însă se crede că toata aceasta poveste nu a fost decât invenţia nepoatei lui Newton, Catherine Conduitt, care este singura persoană care a povestit vreodată această întâmplare. Şi asta după mulţi ani de la moartea lui Newton, iar istorioara a fost publicată pentru prima dată într-un eseu de-al lui Voltaire. Se crede astfel că fie Voltaire, fie nepoata, au inventat această poveste, care a prins însă la public şi a rămas în istorie.

O bucată din mărul lui Newton va fi trimisă în spaţiu

Marele matematician şi fizician Newton credea că Dumnezeu a creat stelele

Pentru cei ateişti, iată un fragment din opera lui Newton, unul dintre cei mai mari fizicieni ai tuturor timpurilor, precum şi un matematician genial. Un adevărat om de ştiinţă, dar care era şi foarte religios. Iată cum îşi imagina Newton Fiinţa Supremă, adică pe Dumnezeu: „Acest sistem...

Tunul spatial
Ideea de a folosi un tun gigantic pentru a plasa obiecte pe orbita a fost sugerata prima data de Isaac Newton, in a sa Principia Mathematica. Doua secole mai tarziu, Jules Verne isi imagina un tun lung de 274 m, Columbiad, ingropat pe verticala in pamant, nu departe de unde se afla astazi Cape Canaveral, locul de lansare a navetelor spatiale americane. Chiar daca a parut mereu pana acum o ipoteza stiintifico-fantastica, posibilitatea lansarii de navete spatiale cu ajutorul unui tun este considerat, la ora actuala, de catre savanti, nu doar o solutie realista ci si una extrem de fiabila.

Povestea autentică a mărului lui Newton şi a gravitaţiei Mai multe manuscrise şi lucrări de ştiinţă din secolul al XVIII-lea au fost publicate pe Internet cu ocazia împlinirii a 350 de ani de la înfiinţarea Societăţii Regale londoneze. Unul din documente, scris de William Stukeley, descrie etapele prin

Google îl celebrează pe Isaac Newton pe pagina principală

Google şi-a modificat, luni, logoul de pe pagina sa de start internaţională, pentru a celebra 367 de ani de la naşterea lui Isaac Newton, renumit om de ştiinţă, matematician, fizician şi astronom, care a elaborat legea atracţiei univerale.

Articole ale lui Isaac Newton si Benjamin Franklin, publicate online de Societatea Regala Britanica

Societatea Regala Britanica, cea mai veche institutie stiintifica din lume, a publicat online, in premiera, articole originale ale unor oameni de stiinta vizionari precum Isaac Newton sau Benjamin Franklin, informeaza AFP.

Newton credea că sfârşitul lumii va avea loc în anul 2060 Sfârşitul lumii va veni în anul 2060, a prevăzut fizicianul britanic Sir Isaac Newton, atestă o scrisoare în manuscris de-a sa, prezentată publicului de către Universitatea Ebraică din Ierusalim. Iniţial un raţionalist convins, Newton s-a folosit de textul Bibliei pentru a-şi face predicţia....

Newton era atât de distrat, încât şi-a pus la fiert ceasul, nu oul

Lumina fenomenală şi cea transcendentă
http://www.atac-online.ro/04-01-2009/Lumina-fenomenala-si-cea-transcendenta.html
Pe marele fizician Newton am fost obişnuiţi să-l considerăm drept precursorul raţionalismului. Însă ceea ce se ştie mai puţin este că Newton a vorbit de multe ori despre alchimie şi Dumnezeu, în aceeaşi măsură ca despre optică, gravitaţie şi mecanică. De altfel, lumina era pentru el de două feluri: lumina fenomenală, cea pe care o vedem cu toţii şi lumina transcendentă, creatoare, cea care structurează în Sine acest Univers.

E interesant de observat că Albert Einstein, cel mai mare om de ştiinţă de la Newton încoace, s-a închipuit la rîndul lui ca un puşti care pune întrebări copilăreşti: „Cum ar arăta lumea dacă aş călători pe o rază de lumină?“. Einstein este cel care a scris despre Sir Isaac: „Newton, răsfăţatul sorţii, copilul fericit al ştiinţei. Natura era pentru el o carte deschisă, ale cărei litere le putea citi fără vreun efort“. Pe 23 martie, un anunţ deopotrivă simplu şi emoţionant a apărut în Journal Book, la Societatea Regală: „Postul de preşedinte fiind vacant prin moartea lui Sir Isaac Newton, astăzi nu se ţine întrunirea“. Trupul lui Newton a fost depus la catedrala Westminster pînă pe 4 aprilie, ziua înmormîntării sale. Sicriul a fost purtat de lordul cancelar, ducii de Montrose şi de Roxborough şi conţii de Pembroke, Sussex şi Maccelsfield, toţi nobili şi membri ai Societăţii Regale. Erau urmaţi de familia îndoliată în frunte cu Sir Michael Newton, o rudă îndepărtată a titanului decedat. Slujba funerară a fost ţinută de episcopul de Rochester. Locul de veci al lui Newton a fost ales, datorită importanţei sale, în naosul măreţei catedrale. Alături se aflau barzii tăcuţi din Poet’s Corner – Chaucer, Robert Browning şi Alfred Lord Tennyson. Cel mai aproape de Newton se află marele astronom Sir John Herschel, un pionier al explorării cerului cu telescopul. Timpul, asemenea unui lent greţar străvechi, se scurge prin sanctuar, mişcarea sa continuă scobind încet dalele catedralei. Lucrarea lui e înlesnită de mii de vizitatori care vin în fiecare an să se reculeagă în semn de respect faţă de sfînta încremenire a celor morţi. (Sfîrşit)

Trei zile mai tîrziu, Stukeley lua micu l dejun cu Newton şi Halley, care devenise astronomul regal după moartea lui Flamsteed. Newton s-a folosit de ocazie ca să mai lovească o dată în astronomul dispărut. Flamsteed, spunea el furios, îi pusese la dispoziţie puţine observaţii pe cînd se muncea să ducă la bun sfîrşit teoria despre lună. Nu-i datora nimic. Se lăuda că, dacă ar vrea, ar putea termina şi acum lucrarea despre lună, dar „a ales s-o lase în seama altora“. Altădată, i-a spus lui Halley că se gîndea să mai „zgîlţîie un pic luna“. Lui Benjamin Smith, nepotul său, i-a mărturisit că ar vrea „să mai atingă odată metalele“. Asemenea cuvinte reflectă dorinţele unui bătrîn, dorinţe pe care, dintre toţi oamenii, Newton era cel mai îndreptăţit să le aibă. Dar aceste fantezii sînt relevante şi pentru alt motiv. Newton nu a crezut niciodată că filozofia naturii pe care o elaborase ar fi încheiată, un gînd chinuitor cu care a trăit pînă la sfîrşitul zilelor. Deşi era un om prevăzător, Newton nu a lăsat nici un testament. În afara donaţiilor caritabile şi a celor către Societatea Regală, mare parte din avere fusese deja cheltuită de rudele sale, multe dintre ele fiind extrem de neglijente cu banii. Nepoatele şi nepoţii fratelui şi surorilor sale vitrege s-au descurcat foarte bine, la fel ca soţii Conduitts şi fiica lor Kitty, care a primit de la unchiul ei o proprietate în Kensington estimată la 4.000 de lire. În ultima zi din februarie 1727, Newton a venit la Londra pentru a prezida întrunirea din 2 martie a Societăţii Regale. Conduitt nu îl văzuse într-o formă atît de bună de mulţi ani şi i-a spus lucrul acesta. Zîmbitor, Newton i-a răspuns că dormise duminica de la unsprezece noaptea pînă la opt dimineaţa fără să se trezească. Dar cînd a ajuns acasă era evident că dificultăţile călătoriei fuseseră prea solicitante. O altă piatră s-a fixat în vezică, iat cei doi doctori chemaţi de Conduitt nu i-au dat nici o speranţă de însănătoşire. În zilele următoare, durerile acute alternau cu scurte perioade de acalmie. „Deşi pe obraz i se scurgeau stropi de sudoare“, scria Conduitt îngrijorat, „nu s-a plîns niciodată, nu a ţipat, nu a dat nici un semn de iritare sau de nerăbdare“. Stukeley a zugrăvit un tablou şi mai dramatic al scenei morţii: durerea „devenise atît de mare încît patul de sub el şi chiar camera se zguduiau în agonia sa, spre uimirea celor prezenţi. Cît s-a putut chinui sufletul lui pînă să-şi părăsească lăcaşul pămîntesc!“. Era limpede că doar grija sufletului său o mai avea Newton. A refuzat ritualurile bisericii într-un ultim act al unui om care, vreme de mai bine de jumătate se secol, a privit în taină cu oroare ideea de Sfîntă Treime. Dacă ar fi cedat în ultima clipă, l-ar fi făcut să triumfe pe Satana, duşmanul său de-o viaţă. Miercuri, 15 martie, Newton şi-a recăpătat forţele, ivindu-se speranţa că specialiştii s-au înşelat încă o dată. Dar cîteva zile mai tîrziu a intrat în comă, rămînînd inconştient pînă în noaptea zilei de 20 martie, cînd, între orele unu şi două, şi-a dat obştescul sfîrşit la vîrsta de optzeci şi patru de ani. Cu puţin înainte să moară, a spus: „Nu ştiu cum apar în ochii lumii, însă eu mă văd ca un copil care se joacă pe ţărmul mării, bucurîndu-se uneori cînd găsesc pietricele netede sau scoici frumoase şi neobişnuite, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde complet necunoscut în faţa mea.

Nu numai înfăţişarea Catherinei îi fermeca pe Newton, în general sobru, şi pe apropiaţii săi. Părea singura rudă a unchiului ei cu înzestrări ieşite din comun. Catherine nu era numai graţioasă şi plăcută ochiului, ci şi inteligentă şi cultivată, calităţi ce i-au adus mulţi admiratori printre importantele figuri politice şi literare. Charles Montague, protectorul şi prietenul lui Newton, i-a dedicat poezii lui Catherine şi a ridicat în slăvi graţii le ei la clubul Kit-Kat, o asociaţie fondată de politicianul whig Christopher „Kit“ Kate. Jonathan Swift, celebrul autor al călătoriilor lui Gulliver, a devenit prietenul ei apropiat. Swift găsea în Catherine un partener minunat de conversaţie şi îi căuta mereu compania. „Am fost s-o văd pe (dra) Barton în dimineaţa asta“, îi scria el unui prieten. „O iubesc mai mult decît pe oricine de aici, şi o văd atît de rar. Aşa se întîmplă de multe ori pe lumea asta“. Cînd Swift vorbea despre iubire, el se referea la cele mai profunde sentimente de prietenie, însă alţii înclinau să vadă aici o idilă. Lui Rémond de Monmort, un funcţionar francez, îi căzuse cu tronc Catherine în timpul unei vizite la Londra, deşi exista o Madame de Monmort care îl aştepta acasă la Paris. „Am adorat-o nu numai pentru frumuseţea ei, dar şi pentru spiritul ei viu şi rafinat“, i-a mărturisit Monmort prietenului său Brooke Taylor de la Societatea Regală. „Dacă aş avea marele noroc să mă aflu în preajma ei, aş deveni la fel de stîngaci ca prima dată cînd am întîlnit-o“. În ce-l priveşte pe Newton, de la Fatio de Dullier nimeni nu-i mai tulburase atît de adînc sentimentele. Veselia, farmecul şi căldura Catherinei au făcut ca întoarcerea bătrînului leu de la monetărie în serile reci de iarnă să fie o plăcere. După părerea lui Newton, Thomas Neale, directorul monetăriei, nu era decît un trîntor care nu muncea deloc şi nu producea miere. Cu alte cuvinte, Neale era un exemplu tipic pentru majoritatea funcţionarilor guvernamentali care îşi asiguraseră posturi confortabile prin relaţiile lor înalte, pentru a se bucura de o viaţă liniştită, în timp ce subalternii îndeplineau sarcinile curente. Singurul lucru bun făcut de Neale a fost că i-a dat mînă liberă neobositului Newton, lăsîndu-l pe adjunctul său să se ocupe de fiecare detaliu ce ţinea de conducerea monetăriei. Apoi, pe 23 decembrie 1699, Thomas Neale a murit. Dat fiind că directorul fusese grav bolnav mai multe luni, este probabil să se fi ajuns deja la o înţelegere privind succesiunea. Două zile mai tîrziu, de la Crăciun, Isaac Newton a devenit directorul monetăriei, un cadou binevenit cu prilejul împlinirii vîrstei de 57 de ani. În vreme ce Neale cîştigase mii de lire pe an, Newton muncise pentru cîteva sute. Şi în această privinţă s-a produs o schimbare. Noul director al monetăriei şi-a văzut venitul sporind de zece ori, devenind astfel, dintr-un om bogat, ceea ce s-ar numi în zilele noastre un milionar. La fel de chibzuit în problemele financiare, Newton nu renunţase la postul de profesor Lucasian atunci cînd plecase de la Cambridge, în 1696. Astfel, dacă Londra nu ar fi fost pe placul lui, dau dacă ar fi fost în pericolul de a-şi pierde slujba, putea oricînd să se întoarcă la un post care i se potrivise. A aşteptat prudent încă doi ani, timp în care a mai cîştigat cîteva mii de lire ca director, înainte de a hotărî să rupă legăturile academice cu universitatea. În decembrie 1701, Newton a demisionat din postul de profesor, nu înainte însă de a-şi desemna succesorul, un tînăr matematician William Whiston, care împărtăşea vederile sale religioase tainice, riscante politic. În semn de respect, Newton a fost din nou ales în Parlament din partea universităţii, iar procesele verbale nu consemnează din nou nici o luare de cuvînt în timpul dezbaterilor lungi şi adesea înverşunate. Dar viaţa acestui Parlament a fost scurtă. William al III-lea şi-a dat obştescul sfîrşit pe 7 mai 1702, iar prinţesa Anne a urcat pe tronul Angliei. Conform cutumei, regina a dizolvat parlamentul şi a cerut noi alegeri. Cînd Newton a fost întrebat de autorităţile de la Cambridge dacă dorea să candideze din nou, a refuzat politicos: „Eu v-am reprezentat instituţia în acest Parlament“, iar alţi gentelmani îşi aşteaptă rîndul lor în următorul. Deşi va rămîne un demnitar numit politic pentru tot restul vieţii sale, cariera de politician a lui Newton se încheiase.