Newton[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ISAAC  NEWTON-
5]Platon este prietenul meu, Aristotel este prietenul meu, dar cel mai bun prieten al meu este adevarul.
4]Tactul este arta prin care marchezi un punct fara sa-ti faci un dusman.
3]Fiecarei actiuni i se opune o reactiune egala.
2]Dificultatile sint mai usor de invins decit indoiala.
1]Oamenii construiesc prea multe ziduri, dar nu destule poduri.
=====
HOWARD  NEWTON-
Tactul este arta de a face o observaţie fără a-ţi face un duşman.
=====
Helmut

Deja cunoscut regelui şi onorat de acesta, Newton a fost subiectul atenţiei regale şi din alt motiv. În iunie 1697 Petru cel Mare, tînărul ţar al întregii Rusii, şi-a părăsit ţara pentru a vizita Anglia şi Europa Occidentală. Avînd o înălţime de doi metri şi o greutate ce ar fi făcut din scheletul său trofeul oricărei societăţi ştiinţifice, pentru a purta un sigiliu cu inscripţia „Sînt un elev şi vreau să învăţ“. Tot ce ţinea de noua ştiinţă şi tehnică îl interesa. Ţarul plănuia să aducă cunoştinţele în ţara sa, care abia ieşise din Evul Mediu. După ce a vizitat şantierele navale ale Angliei, principala ei fabrică de tunuri şi Observatorul Regal de la Greenwich, el a cerut anume să-l întîlnească pe Newton. Întîlnirea a avut loc în Turnul Londrei, unde savantul a discutat despre ştiinţă cu ţarul şi a fost ghidul său prin monetărie, ale cărei uriaşe prese puse în funcţiune de frînghii şi muşchii oamenilor, băteau monede în ritmuri diferite, asemeni unor ceasornice care au luat-o razna. Ţarul şi suita sa au fost găzduiţi la Sayes Court, complet reamenajată în onoarea vizitei ruşilor. Primul semn că ceva nu era în regulă a venit sub forma unei scrisori de la unul dintre servitorii englezi: „Casa e plină de oameni cam nepoliticoşi“. Întreaga sălbăticie devastatoare n-a apărut la lumină decît după plecarea lui Petru şi suitei sale. Covoarele erau atît de murdare încît podeaua de sub ele a trebuit înlocuită. Ferestrele din aproape fiecare cameră erau sparte, aşa că invitaţii au transformat aproape 50 de scaune elegante în lemne de foc, pentru a scăpa de frig. Saltelele erau sfîşiate „ca de animale sălbatice“, iar 20 de tablouri au fost străpunse de găuri ca urmare a numeroaselor şedinţe de tir. Vecinii au observat că ruşii se jucau cu roaba, o invenţie necunoscută în Rusia. Pe rînd – între ei se afla şi Petru, revoltător de murdar – se fugăreau unul pe altul prin minunata grădină, lăsînd în urmă gropi. Imediat după plecarea lui Petru din Anglia, Newton a prmit vizita lui Jaques Cassini, fiul cunoscutului astronom Giovanni Domenico Cassini. Trimis de Ludovic al XIV-lea, celebrul Rege Soare, care a mutat curtea franceză la Versailles, înconjurat de portocali în floare şi mii de nobili servili, Cassini i-a oferit lui Newton o rentă substanţială. Deşi n-ar fi spus-o niciodată în public, convingerile sale religioase îl împiedicau să aibă de-a face cu un rege catolic al unui regat catolic, aşa încît Newton a refuzat politicos oferta. Drept urmare, Ludovic, care nu era obişnuit cu asemenea jigniri, l-a exclus de pe lista candidaţilor pentru titlul de asociat străin al Academiei Franceze de Ştiinţă. Dar un an mai tîrziu, în 1699, academia însăşi le-a acordat titlul lui Newton şi lui Johann Bernouli, cel la a cărui provocare matematică răspunsese atît de strălucit. Cu excepţia cîtorva vizite ocazionale la Lincolnshire, legăturile lui Newton cu familia au fost reduse după moartea mamei sale. La Cambridge se bucurase de trecerea domoală a zilelor şi anotimpurilor şi de izolarea ce îi îngăduise să-şi continue nestingherit munca. Fie că îi plăcea sau nu, Londra şi monetăria îl transformaseră într-un om activ, cerîndu-i administrarea unei instituţii în care oaspeţi importanţi erau delectaţi cu dineuri şi vinuri fine. Nefiind vreodată căsătorit, Newton avea nevoie de cineva care să se ocupe de necesitaţile lui casnice şi să stea la masă cu invitaţii. În locul unei menajere, care n-ar fi ştiut să se poarte în societate, a apelat la nepoata sa Catherine Barton, fiica surorii lui vitrege, Hannah. Catherine a ajuns, probabil, în casa unchiului său de pe Strada Jermyn în 1696, pe cînd avea 17 ani. După toate mărturiile, tînăra era izbitor de frumoasă. Cînd s-a îmbolnăvit de varicelă, Newton a trimis-o în convalescenţă la ţară să se recupereze şi s-a îngrijorat că pe chipul ei fermecător ar fi putut rămîne semnele bolii: „Te rog să mă anunţi“, i-a scris, „ce se întîmplă cu obrazul tău şi dacă ţi-a trecut febra. Laptele cal d de vacă ar putea să-ţi facă bine“. Newton a răsuflat uşurat cînd a revăzut-o pe nepoata sa, mai frumoasă ca oricînd

Mergeau împreună în dimineţile de duminică la Grantham ca să cumpere proviziile pentru fermă şi să vîndă recoltele de pe cîmpurile din Woolsthorpe. Însă, imediat ce ajungeau, Isaac se îndrepta spre vechea sa cameră de deasupra spiţeriei, unde îşi petrecea ziua citind cărţi păstrate aici de fratele fostei sale gazde, Joseph Clarke, profesor la Şcoala Regală. Alteori, pur şi simplu alegea un loc confortabil pe marginea drumului şi citea pînă cînd servitorul îl culegea la întoarcere. „Fără îndoială“, observa Stukeley, „omul (s-a plîns) de asta mamei sale“. Într-adevăr, nu încape nici o îndoială! E limpede că Isaac trăia în lumea creaţiilor minţii sale. Ele erau mai reale pentru el decît tot ce întîlnise în lumea din afară. Henry Stokes, care urmărea îndeaproape paşii elevului său, s-a hotărît în sfîrşit să intervină în numele lui Isaac. A vizitat-o pe Hannah la Woolsthorpe şi i-a spus ce pierdere imensă ar fi dacă o minte atît de promiţătoare ar rămîne la ferma familiei. „Singura soluţie ca să-şi menţină sau să-şi sporească şansele ar fi găsirea universităţii potrivite“. Directorul s-a oferit chiar să achite în avans taxa anuală de 40 de şilingi, solicitată copiilor născuţi la mai mult de o milă de Grantham – un sacrificiu însemnat pentru un om cu o avere modestă. Hannah putea fi aproape la fel de greu de înduplecat ca şi fiul ei, obligîndu-l pe Stokes să îşi susţină argumentele în mai multe rînduri. În apărarea ei trebuie amintit că planurile sale pentru Isaac se năruiau şi, o dată cu ele, visele unei mame. Pentru o femeie aproape neştiutoare de carte pămîntul era singurul lucru care avea importanţă. În cele din urmă, ea s-a dus să ceară sfatul lui William Ayscough, fratele ei în care avea încredere. Spre surprinderea sa, William s-a aliat cu Stokes, fiind de acord ca Isaac să se întoarcă la şcoală. Neavînd de ales, Hannah şi-a dat consimţămîntul cu inima îndoită. Fiul ei îşi va continua studiile la universităţi. Revenirea lui Isaac la Grantham a fost salutată de mulţi, inclusiv de Catherine Storer, fiica vitregă a lui Clarke. Ea şi cei doi fraţi, Arthur şi Edward, au devenit foarte apropiaţi de Isaac de cînd au locuit sub acelaşi acoperiş pe High Street. La bătrîneţe, pe cînd avea peste 80 de ani, Catherine a fost rugată să vorbească despre celebrul său partener de joacă, pe care l-a descris ca pe „un tînăr sobru, tăcut, meditativ, care nu participa niciodată la jocurile prosteşti ale băieţilor“. Mai interesantă pare ideea unei înclinaţii romantice faţă de Newton: „Fiind crescuţi împreună, se spune că el ar fi nutrit un sentiment de iubire faţă de ea, iar ea nu neagă. Însă... acest lucru era incompatibil cu căsătoria, poate că şi cu studiile sale“. Nu se ştie în ce au constat studiile din ultimele luni pregătitoare înainte de plecarea la Cambridge. Latina fiind limba academică, Stokes a testat fără îndoială pentru ultima oară cunoştinţele celui mai bun elev al său despre clasici. Din biblioteca personală a lui Newton s-au păstrat operele poeţilor antici Pindar şi Ovidiu; pe ele este înscripţionat „1659“, iar ambele erau texte standard în şcolile din vremea aceea. De asemenea, avea acces la biblioteca de două-trei sute de volume, majoritatea religioase, a lui Barnabas Smith, dăruite de mama sa după ce a rămas văduvă. Pe acestea le păstra în rafturi făcute de el însuşi în dormitorul de la etajul superior din Woolsthorpe, chiar în camera unde va lucra în curînd la cîteva dintre cele mai importante descoperiri ştiinţifice şi formulări matematice ale sale. În cele din urmă, în 1661 a sosit momentul plecării. Cu mîndria unui tată, Stokes i-a cerut lui Isaac, în vîrstă de 18 ani acum, să vină în faţa clasei. Cu lacrimi în ochi, directorul a ţinut un discurs lăudîndu-l pe tînăr şi îndemnîndu-i pe ceilalţi să-i urmeze exemplul. Pe rama unei ferestre a Şcolii Rega le, cu un cuţitaş, Newton a lăsat o amintire simplă asupra căreia îşi vor opri privirea mai tîrziu generaţii de admiratori curioşi: „I. Newton“.

Mulţi ani mai tîrziu, Newton i-a povestit unei rude că acesta a fost unul din primele sale experimente. Acest interes timpuriu pentru forţa curenţilor de aer era completat de o adîncă fascinaţie privind timpul. Încă înainte de a intra la Şcoala Regală, Newton a întreprins un studiu al mişcării Soarelui, urmărindu-i umbra pe care o lăsa în curte, pe pereţi şi pe ţiglele acoperişului conacului Woolsthorpe. Folosind un instrument ascuţit, a sculptat 2 cadrane solare lîngă o fereastră de pe faţada sudică a casei. Acelaşi lucru l-a făcut la casa familiei Clarke din Grantham, folosind cuie pentru a însemna orele şi jumătăţile de oră. Potrivit lui Stukeley, „toată lumea ştia cît e ceasul datorită cadranului lui Isaac, aşa cum i se zicea“. Mai tîrziu, despre Newton se povestea că ştia cît e ceasul doar privind poziţia umbrelor de pe pereţii camerei sale de studiu şi că aceste observaţii erau la fel de precise ca şi limbile ceasului său de buzunar. Ceasul său cu apă e cel mai des menţionat dintre modelele sale mecanice şi era construit dintr-o cutie de lemn primită de la cumnatul lui William Clarke. Avea patru picioare înălţime şi în vîrf era un cadran cu numerele orelor. Mecanismul era pus în funcţiune de o bucată de lemn, care se ridica şi cobora alternativ după picăturile ritmice ale apei. Era păstrat în camera în care locuia şi, din cînd în cînd, familia Clarke trecea pentru a vedea cît e ceasul. Asemenea tinerilor Leonardo da Vinci şi Benjamin Franklin, Isaac Newton nu era doar un meşteşugar infantil, care să nu urmărească un scop, ci se juca cu idei şi mecanisme. Isaac locuia la etajul superior al casei familiei Clarke, unde acoperise pereţii cu schiţe în cărbune inspirate din cărţi, dar şi din viaţă. Între alţii, erau desenaţi regele Carol I, care murise cînd Isaac nu împlinise încă şapte ani, poetul metafizic şi preotul John Donne, directorul Şcolii Regale Henry Stokes. Păsări, fiare, corăbii şi figuri matematice umpleau spaţiul rămas, alături de versuri ale însuşi tînărului poet, presupune ce va dispărea curînd. Există motive întemeiate de a presupune că Isaac a petrecut multe ore în compania gazdei sale, în timp ce spiţerul amesteca medicamentele pentru locuitorii din Grantham. Una dintre numeroasele cărţi ce i-au atras atenţia lui Newton era Misterele naturii şi artei, de John Bate. A treia ediţie fusese pulbicată în 1654, cînd Isaac avea 11 ani. Reţetele lui Bate pentru amestecul vopselelor şi tratarea durerilor frecvente au fost notate în primele sale caiete, la fel ca şi informaţiile despre boli şi tratamentele lor, copiate dintr-un catalog de Francis Gregory numit Nomencaltura. Una dintre cele mai puţin îmbietoare este o reţetă pentru abces: „Bea de două sau trei ori pe zi o porţie mică de mentă şi pelin şi 300 de miriapozi bine bătuţi (cu capetele smulse) după ce au fost ţinuţi în patru galoane de bere în fermentaţie“. Dat fiind interesul pentru cărţi şi tot ce ţinea de mecanică, era de aşteptat ca Newton să aibă rezultate bune la studii. Însă nu a fost aşa. Henry Stokes l-a înscris în cea mai mică clasă, unde a fost clasat pe penultima poziţie din peste optzeci de elevi. Mai tîrziu, Newton însuşi a recunoscut că „a continuat foarte neglijent“ studiile sale la Şcoala Regală. Cursul evenimentelor s-a schimbat radical într-o dimineaţă cînd Isaac mergea la şcoală. Băiatul clasat chiar înaintea sa l-a lovit în stomac, ceea ce l-a făcut să se gîndească la răzbunare. Cînd orele din acea zi s-au terminat, Isaac l-a provocat la bătaie pe colegul lui şi au mers în curtea bisericii din apropiere pentru a rezolva disputa. Deşi mai scund decît adversarul lui, Isaac s-a luptat cu multă hotărîre, pînă cînd adversarul s-a declarat învins. Apoi, i-a lipit faţa de pereţii bisericii ca să-l ţină minte. Dar nici asta nu era de ajuns. Isaac a început să se dedice studiilor şi curînd a devenit cel mai bun elev al şcolii. Anii de la Grantham au fost printre cei mai fericiţi din viaţa lui Napoleon, însă Hannah a hotărît să le pună capăt. Fiul ei avea aproape cincisprezece ani cînd ea i-a adus la cunoştinţă directorului Stokes că Isaac trebuie să se întoarcă la Woolsthorpe pentru a învăţa toate cîte trebuie să ştie un proprietar de pămînt respectat. Stokes era îngrozit. Isaac îl convinsese pe directorul şcolii că aptitudinile sale erau prea mari pentru a fi irosite într-un colţ de ţară din Lincolnshire. Nici Isaac nu se vede pe sine trăind ca oamenii simpli din jur, pentru că începuse să ducă o altă viaţă. Întoarcerea la ferma familiei ar fi însemnat o lîncezeală intelectuală care i-ar fi adus frustrări şi nemulţumiri, ba chiar o depresie cumplită. Hannah era de neclintit, făcînd astfel inevitabilă ciocnirea dintre voinţele lor. Isaac s-a întors acasă şi a trecut mai tîrziu actele sale de nesupunere pe lista păcatelor. Era „ţîfnos cu mama lui“ şi a refuzat să îndeplinească sarcinile date. A lăsat oile să rătăcească pe proprietatea vecinului, provocînd daune pe care Hannah, jenată, a trebuit să le plătească în instanţă. Stukeley a aflat că „cea mai mare plăcere a sa era să stea sub un copac cu o carte în mînă sau să meşterească modele din lemn după fantezia sa, ori să facă mici roţi de moară pe care le punea în apă“. Nu numai că oile se rătăceau şi grîul nu era însămînţat, dar adolescentul uita adesea să se întoarcă acasă la masă, obicei pe care-l va păstra şi la maturitate. Nemulţumită şi i ritată, Hannah a încercat să-i schimbe comportamentul punîndu-l sub supravegherea unui servitor mai în vîrstă.

O săptămînă mai tîrziu, mama şi copilul erau conduşi la biserica din Colsterworth, unde rudele şi prietenii s-au adunat să-l vadă pe micuţ botezat. Preotul a notat cu grijă evenimentul în registrul bisericii: „Isaac fiul lui Isaac, şi Hanah Newton, botezat pe 1 ianuarie, (1643)“. Isaac era încă un ţînc care a învăţat să umble cînd mama sa a fost remarcată de un văduv în vîrstă numit Barnabas Smith, paroh la North Witham, aflat cam la o milă sud-est de Wools thorpe. Smith era licenţiat al Univeristăţii Orxford şi devenise foarte bogat, primind o moştenire substanţială de la tatăl său. Înainte de fi acceptat cererea în căsătorie a preotului, Hannah a insistat ca el să facă cadou fiului ei o proprietate şi să repare conacul Woolsthorpe, unde ar fi urmat ca într-o bună zi Isaac să se stabilească. Smith a fost de acord, iar căsătoria a avut loc în ianuarie 1646, la o lună după ce Isaac împlinise 3 ani. Din motive necunoscute, s-a hotărît ca Isaac să rămînă la Woolsthorpe, în grija bunicilor materni, familia Ayscoughs. Copilul, traumatizat, care nu-şi cunoscuse tatăl, era dintr-o dată despărţit de mama lui. Cînd a mai crescut, a descoperit cît de chinuitor de aproape rămăsese ea; dacă se căţăra în copac, putea zări în depărtare clopotniţa bisericii din North Witham. Acolo locuia Hannah, dar şi străinul misterios care o „răpise“. Pierderea îl rodea ca un cancer al sufletului În tinereţe, într-o perioadă de trăiri religioase intense, Isaac a alcătuit o listă de „păcate“ pe care le comisese de-a lungul timpului. Multe din ele erau nevinovate, însă cel cu numărul 13 era revelator: „Ameninţarea că le voi da foc tatălui şi mamei, împreună cu casa lor“. Următorul era la fel de tulburător: „Am dorit moartea cîtorva persoane". Fiul abandonat nu avea numai o fire instabilă, dar strînsese ranchiună şi ar fi aşteptat ani, dacă ar fi fost nevoie, pentru a se răzbuna pe cei despre care credea că greşiseră faţă de el. Pe lîngă părinţii săi absenţi, cele „cîteva persoane“ cărora Isaac le dorea moartea ar fi putut include cele două surori vitrege şi fratele vitreg, copiii lui Smith născuţi pe cînd avea aproape 70 de ani. Mary Hannah şi Benjamin erau rivali în a obţine atenţia mamei. Cînd Smith a murit în cele din urmă, în 1653, Hannah, acum o văduvă foarte avută, s-a întors la Woolsthorpe împreună cu cei trei copii aflaţi în grija sa. În acest răstimp, Issac, în vîrstă de 11 ani, se obişnuise să se izoleze de restul lumii, retrăgîndu-se în cotloanele ascunse ale minţii sale. Hannah era decisă ca Isaac, spre deosebire de tatăl său, să înveţe carte. În timpul absenţei ei, a fost înscris la o şcoală din sat, la care se ducea şi de la care se întorcea pe jos în fiecare zi. Apoi, la un an după ce Hannah s-a întors la Woolsthorpe, tînărul de 12 ani a intrat la Şcoala Regală din Grantham, un oraş-tîrg la vreo 7 mile distanţă. Latina şi greaca erau limbile de predare, iar bazele educaţiei clasice ale tînărului Newton au fost puse în această perioadă. Studiile biblice erau, de asemenea, o parte importantă a programei şi Issac s-a iniţiat în scrierea ebraică. Deşi se punea accent pe gramatică şi literatură, elevii primeau şi într-o măsură mai mică, cunoştinţe de aritmetică. E posibil ca tot atunci Isaac să fi fost iniţiat în geometrie, dar, dacă aşa stau lucrurile, nu există nici o menţiune în caietele rămase. S-a aranjat aşa încît tînărul să fie găzduit în casa lui William Clarke, spiţerul local, a cărui soţie era o prietenă apropiată a mamei lui Isaac. Familia Clarke locuia în centrul Granthamului, pe Hight Street şi, după toate relatările, au îngăduit tînărului chiriaş sufientă libertate, în limite rezonabile. Potrivit dr. William Stukeley, originar din Grantham, cu care Newton se va împrieteni mai tîrziu, cînd cei doi locuiau în Londra, „oricine îl ştia pe Sir Isaac pe cînd era băiat îşi aminteşte bogăţia aptitudinilor sale, investiţiile sale stranii şi extraordinara sa înclinaţie pentru mecanică". În loc să se joace cu alţi băieţi după ore, el „era preocupat să facă mici obiecte şi modele felurite din lemn: în acest scop strînsese mici ferăstraie, toporişti, ciocane şi o întreagă magazie de unelte, pe care le folosea cu mare îndemînare". Isaac a vizitat o moară de vînt în construcţie care l-a inspirat să meşterească singur un model. Cînd l-a terminat, a pus înăuntru un şoarece - căruia i-a zis „morarul" - şi o raţie de cereale. Pentru a ajunge la mîncare „morarul" punea o rotiţă în mişcare, care, la rîndul ei, învîrtea paletele morii. Flăcăul era la fel de fascinat de zmee, pe care le construia din hîrtie în diverse forme, pentru a găsi modelele care zboară cel mai mult. De asemenea, făcea felinare din hîrtie creponată şi aprindea în ele lumînări cînd mergea la şcoală în dimineţile întunecate de iarnă. Uneori, noaptea, lega aceste felinare de cozile zmeelor, speriind ţăranii, care le confundau cu cometele. Mai scund şi mai slab decît colegii săi de şcoală, Isaac a încercat să-i înveţe „jocul filozofic", după cum spune Stuikeley. Cînd Lordul Protector Oliver Cromwell a murit în septembrie 1658, asupra Angliei s-a abătut o mare furtună, dînd naştere superstiţiei că diavolul se afla în mijlocul vijeliei căutîndu-şi sufletul pierdut. Profitînd de o şansă rară, Isaac a intrat într-o competiţie cu cîţiva tineri mai atletici pentru a vedea cine sare mai departe. Sincronizîndu-se atent cu rafalele vîntului, spre surprinderea şi necazul lor, i-a întrecut pe ceilalţi băieţi

Naşterea şi moartea marelui savant Isaac Newton



Autor : GALE E. CHRISTIANSON
Bătăile clopotului au început cu puţin înainte de ora 10, mai întîi slabe, apoi tot mai puternice, în timp ce mii de oameni se adunau pentru a asista la moartea regelui, îngrămădindu-se pe străzile aglomerate ale Londrei spre palatul Whitehall. Era 30 ianuarie 1649. Frigul era pătrunzător, cîteva p ete însorite se răsfirau pe cerul cenuşiu, iar îngheţul era atît de aspru încît ţurţuri mai de gheaţă blocau arcele lui London Bridge, ce trece peste Tamisa. În ziua dinainte, 59 de judecători semnaseră condamnarea la moarte a regelui Carol I, mulţi dintre ei fiind întărîtaţi şi instigaţi de liderul rebel Oliver Cromwell, care urma să devină Lord Protector şi să conducă la fel ca un rege. Cromwell şi Capetele Rotunde, care s-au tuns scurt sfidînd nobilimea cu perucă şi care practicau religia puritană, doreau cel mai mult moartea regelui. Ei luptaseră cu regele şi susţinătorii săi.
Mulţi dintre ei erau apropiaţi de catolicism, interzis încă din 1642, cînd izbucnise războiul civil în nordul Angliei şi se răspîndise ca o epidemie de ciumă. Acum, conducătorul forţelor învinse trebuia să plătească. Temîndu-se că frigul l-ar face să tremure şi să dea impresia duşmanilor săi că-i e teamă, Carol şi-a pus două rînduri de lenjerie de corp înainte de a îmbrăca cel mai bun costum. Însoţit de episcopul Londrei şi de servitorul său personal, Herbert, regele a ieşit din palatul St. James şi s-a îndreptat prin parcul care înconjura palatul spre eşafodul de la Whitehall Palace, aflat în construcţie, din care pricină nu putuse dormi cu o noapte în urmă. Mergea atît de repede printre şirurile de soldaţi care păzeau drumul, încît escorta abia ţinea pasul. Ajuns la Whitehall, a mîncat o bucăţică de pîine şi a băut puţin vin. La ora două cerul s-a mai limpezit. Mulţimea, ţinută la distanţă de cîteva şiruri de soldaţi, putea doar întrezări figuri trecînd rapid în spatele ferestrelor. Deodată apăru regele, păşind printr-o deschizătură largă pe eşafod. A îngenuncheat şi şi-a pus capul pe butucul de lemn. Călăul mascat a strîns lungul păr regal sub o bonetă şi s-a îndepărtat, în vreme ce prizonierul îşi petrecea ultimele clipe în rugăciune. Cînd a terminat, regele şi-a întins braţele în semn că e pregătit să-l întîlnească pe Dumnezeu, iar securea a coborît într-un arc iute. Ajutorul călăului a ridicat capul retezat ca să îl vadă toată lumea şi a strigat: „Priviţi capul unui trădător!“. În locul aclamaţiilor aşteptate, un lung murmur colectiv s-a auzit dinspre mulţime. Temîndu-se de tulburări, Cromwell a poruncit să fie golite străzile, iar soldaţii săi călare au dat bice cailor. Spectatorii s-au speriat şi mulţi dintre ei s-au călcat în picioare în nebunia generală, sporind teama armatei şi a austerului conducător al noului guvern. Conacul Woolsthorpe, o casă de piatră gri din comitatul englez Lincoln, era un loc retras cu şapte ani înainte de moartea regelui. Pe atunci războiul civil se răspîndea, iar Crăciunul bătea la uşă. Singurii care locuiau aici erau Hannah Newton, o tînără văduvă, şi servitorul ei. Soţul lui Hannah, Isaac, un ţăran liber, sau un fermier prosper, murise în octombrie, la vîrsta de 36 de ani, şi era înmormîntat la cimitirul din satul Colsterworth, la mică distanţă peste rîul Witham, care se vedea din dormitoarele de la etaj. Isaac şi Hannah au fost căsătoriţi doar 5 luni pînă ca el să se îmbolnăvească. Nu s-a mai vindecat şi a fost chemat un avocat pentru a redacta testamentul. Cele mai multe dintre proprietăţile sale, inclusiv o sută de acri de pămînt, conacul, vitele, grînele, mobilierul casei au fost lăsate lui Hannah. Ca şi tatăl său, Isaac Newton nu avea ştiinţă de carte şi a semnat documentul cu obişnuitul „X“. Nici o menţiune nu s-a făcut privind copilul nenăscut din pîntecele lui Hannah. Durerile facerii au început pe 24 decembrie 1642. Era lună plină şi copilul s-a născut o oră sau două după miezul nopţii, în dimineaţa de Crăciun. Era atît de fragil încît cele două femei care au asistat-o pe Hannah au fost trimise să facă rost de medicamente de la un vecin. În loc să se grăbească, ele s-au aşezat să se odihnească pe drum, gîndindu-se că pruncul era deja mort. În anii următori, Hannah i-a povestit fiului ei că era atît de mic cînd s-a născut încît ar fi încăput într-un vas de un sfert de galon. Î n plus, era slab şi nu îşi putea ţine capul drept pentru a mînca sau a respira. Un guler special i-a fost aşezat pe gîtul firav pentru a-i sprijini capul; o lungă perioadă de timp a rămas mai mic în înălţime decît băieţii de vîrsta lui şi, chiar şi la maturitate, era puţin mai scund decît un englez mediu din vremea aceea.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=17269&_nr=744

Un magician numit Newton

Multi oameni considera ca Sir Isaac Newton (1642-1727) a fost cel mai mare savant al tuturor timpurilor. Mai mult decat oricare alt pamantean, Newton a pus fundamentul mecanicii clasice, al opticii si chiar al matematicii moderne. Iar performanta trimiterii de echipaje umane pe Luna i se datoreaza intr-o mai mare masura lui decat lui Einstein, fie si din simplul motiv ca aceasta a pornit de la aplicarea fizicii newtoniene.

Miturile false ale istoriei

Se spune, pe buna dreptate, ca aceia care nu-si cunosc istoria sunt condamnati sa o repete - iar istoricii ne asigura ca majoritatea evenimentelor din trecut sunt atat de sumbre si de sangeroase incat nimeni nu si-ar dori sa le retraiasca. Pe de alta parte insa, v-ati intrebat vreodata cat sunt de adevarate faptele inscrise in manualele de istorie drept „absolut autentice”? Din nefericire, timp de decenii si chiar secole, oamenii au crezut diverse legende istorice false, pe care, din fericire, istoriografia moderna, judecand fara ura si partinire, le-a clarificat.

Istoria fotografiei in date importante

ISAAC  NEWTON-
5]Platon este prietenul meu, Aristotel este prietenul meu, dar cel mai bun prieten al meu este adevarul.
4]Tactul este arta prin care marchezi un punct fara sa-ti faci un dusman.
3]Fiecarei actiuni i se opune o reactiune egala.
2]Dificultatile sint mai usor de invins decit indoiala.
1]Oamenii construiesc prea multe ziduri, dar nu destule poduri.
=====
HOWARD  NEWTON-
Tactul este arta de a face o observaţie fără a-ţi face un duşman.
=====
Helmut