RIRI SYLVIA MANOR

http://www.observatorcultural.ro/Intre-poezie-si-computer*articleID_28984-articles_details.html

Riri Sylvia MANOR - Cartea şoaptelor în Ţara Cărţii: un succes previzibil
În seara zilei de joi, 11 octombrie 2012, a avut loc la Tel Aviv, în frumoasa librărie şi Sală de lectură „Tzomet Sfarim“ de la Centrul Dizengof, lansarea Cărţii şoaptelor, în prezenţa autorului Varujan Vosganian. Lansarea cărţii, în traducerea sa în ebraică, a fost impecabil organizată de către ICR Tel Aviv şi Editura Hakibbutz Hameuchad-Sifriat Poalim.

Un public mult mai numeros decît cel prezent de obicei la astfel de evenimente, peste o sută de persoane, a ajuns la librărie, chiar înainte de ora fixată evenimentului, în speranţa că va avea timp să primească un autograf şi să schimbe cîteva cuvinte cu autorul. Erau oameni născuţi şi crescuţi în cultura română, dar şi copii şi nepoţi, care nu ştiau limba română, dar erau dornici să citească în ebraică o carte scrisă în ţara de origine a părinţilor lor. Erau, de asemenea, prezenţi – fără legătură cu originea – şi foarte mulţi oameni de cultură israelieni, care au citit cartea sau au aflat despre carte.



Personal, privind standul cu numeroasele Sefer Halahişot (Cartea şoaptelor, în ebraică), m-am emoţionat şi m-am aflat parcă, din nou, la Bucureşti, în 2009, deschizînd prima oară paginile romanului, puţin timp după apariţia sa în limba română. Revăd uluirea de care am fost cuprinsă chiar de la prima frază citită. O carte clasică, de zile mari – mi-am spus. Este posibilă o astfel de apariţie în zilele noastre? Ime­diat, pe 6 noiembrie 2009, am trimis, din Ro­mânia, lui Avram Kantor – directorul-adjunct al prestigioasei edituri israeliene – un e-mail cu titlul: „Şocată de o carte, e cu totul ieşită din comun“. Cînd m-am reîntors în Israel, am publicat un articol in ziarul Haaretz despre carte, articol intitulat „Ghidul spre holocaustul poporului armean“, am aratat cartea editorului, l-am convins să ceară dreptul să o publice în Israel, l-am sunat pe domnul Varujan Vosga­nian, punîndu-l în legătură cu editura. Editorul şi autorul s-au înţeles imediat asupra condiţiilor de copyright. După aceea, s-a cerut şi s-a primit sprijinul ICR pentru traducere şi pentru publicare, iar Any Shilon a tradus cartea în ebraică. A fost o traducere care a trebuit să fie făcută foarte minuţios, dată fiind bogaţia metaforelor şi complexitatea limbii folosite în carte, traducerea necesitînd luni de lucru intens. Redactarea cărţii a fost făcută de Anita Peri Sela. În urmă cu o lună, romanul a apărut pe rafturile tuturor librăriilor din Israel.

La lansarea cărţii, doamna Gina Pană, directoarea ICR Tel Aviv, a deschis seara vorbind despre carte şi a moderat evenimentul. Excelenţa Sa, domnul Eduard Iosiper, ambasadorul României în Israel, a felicitat autorul, ICR-ul şi editura israeliană. A luat apoi cuvîntul doamna ministru Irina Kajal-Marin, subsecretar de Stat la Ministerul Culturii si Patri­moniului Naţional din România, care a declarat că „înţelege perfect de ce această carte a emoţionat atîţia oameni şi de ce este recomandată de la un cititor la celălalt. Viaţa însăşi este un amestec de sentimente de diferite intensităţi şi culori. Cartea vorbeşte despre sentimente comune fiecăruia dintre noi. Cartea şoaptelor este o punte culturală între oameni diferiţi, pentru că Varujan Vosganian însuşi reprezintă o astfel de punte, reunind în carte oameni de o inestimabilă valoare“.



În continuare, domnul Herzel Hakak, presedintele Asociaţiei Scriitorilor Ebraici din Israel, a făcut o vastă şi profundă analiză a cărţii. Iată cîteva din spusele sale: „Cel care citeşte povestea magnetizantă care este Cartea şoaptelor se simte aruncat în valurile agitate ale evenimentelor istorice, pînă în centrul furtunii, priveşte în ochi sufletul omenesc, se găseşte în faţa tainelor existenţei, a poveştii tragice a poporului armean… Şoaptele acestei cărţi prind o forţă care frînge inimile… Ca şi Marcel Proust, Varujan Vosganian porneşte în căutarea timpului pierdut. Cartea şoaptelor dă viaţă cărbunilor care şopotesc, iar timpul este salvat de la dispariţie… Varujan Vosganian aruncă lumina asupra lumii în care a crescut, asupra credinţei şi a amintirilor în care a trăit poporul armean, încercînd mai presus de toate să găsească sensuri şi semnificaţii… Genocidul armean e transformat într-o mărturie vie, iar Cartea şoaptelor va rămîne un monument viu. În acest memorial al durerii, autorul a dat viaţă amintirilor, tuturor acelor clipe sîngeroase, tuturor speranţelor sfărîmate în bucăţi. Trecutul inert se ridică dintre sfărîmături, iată-l respirînd aproape de noi: ascultă-i gemetele! Ceea ce era nemişcat se transformă, începe să sîngereze; de aici încolo, devine foarte greu să rămîi pasiv în faţa acestei naraţiuni cumplite. Nu mai e vorba doar de povestea unui popor, devine o situaţie universală, care ne atinge pe toţi, un transcript al suferintei şi al credinţei. Şoaptele devin o mărturie vibrantă, vorbesc inimii fiecarui om… Este confruntarea unui popor sufleteşte puternic cu opresorul turc, pe de o parte, şi cu pumnul de fier al regimului sovietic, pe de altă parte… Ea, cartea, deşi vorbeşte cel mai adesea despre trecut, nu e o carte de istorie, căci în cărţile de istorie se vorbeşte mai ales despre învingători; e, mai degrabă, o culegere de psalmi, căci vorbeşte îndeosebi despre cei învinşi… Fiecare şoaptă are puterea de a arunca o stîncă în aer…“.

Herzel Hakak a vorbit şi de faptul că dacă lumea ar fi ştiut să înţeleagă morala genocidului armenilor, „dacă ar fi ştiut să se trezească şi să salveze poporul armean, atunci genocidul evreilor nu ar mai fi fost comis“.



În încheierea emoţionantei recenzii făcută cărţii, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Ebraici din Israel, Herzel Hakak, a declarat: „Nouă nu ne mai rămîne decît să îl îmbrăţişăm pe autor, să absorbim sensul lucrurilor, să nu fugim de lecţia istoriei, de strigătele morţilor. Cartea aceasta merită să fie îmbrăţişată de toţi scriitorii lumii prin intermediul Premiului Nobel pentru Literatură“.
După această urare, doamna Gina Pană mi-a dat cuvîntul şi am spus, printre altele: „În Israel – unde generaţia a doua şi a treia a celor 400.000 de evrei originari din România nu ştiu bine sau deloc limba română –, apariţia acestui roman este încă un prilej minunat de a arata copiilor şi nepoţilor din ce ţară, din ce cultură şi din ce limbă bogată îşi trag părinţii seva intelectuală… În timp ce descrie saga poporului armean, Varujan Vosganian ne face să ne gîndim la încercările noastre, la durerile noastre, la vieţile noastre pe care le-am petrecut adesea ca învinşi, în plimbarea fără pavăză şi fără armură prin secolul al XX-lea, înecat în singe; învinşi, dar supravieţuitori şi reînviind din şi peste cenuşa oamenilor, a oraşelor, a lagărelor, reînviem ca să povestim mai departe mesajul nostru: noi existăm, noi am rămas, noi trebuie să rămînem oameni în ciuda celor ce s-au petrecut sau tocmai de aceea“.


Any Shilon, traducătoarea cărţii în ebraică, a povestit cît de onorată s-a simtit să traducă acest roman. Încredinţez discursul său de la lansare, separat, revistei Observator cultural.



În continuarea serii, doamna Anita Peri Sela, redactoarea cărţii în ebraică, crede că „aici, în Israel, poate mai mult ca în orice alt loc, acest roman e făcut să vibreze. Termeni precum deportări, lagăre,treptele morţii, supravieţuitori şi şoapte sînt înţeleşi aici într-o perspectivă mult mai profundă de către cei care au trăit personal experienţa complexă de a fi a doua şi a treia generaţie după Holocaust“.
În încheierea serii, Varujan Vosganian a mulţumit asistenţei şi a subliniat faptul că, „în timpul Holocaustului armean, a pierit jumătate din numărul de armeni existent atunci – din trei milioane au rămas un milion şi jumătate. De la genocid, fiecare armean trăieşte în lumea celor vii şi, în paralel, în lumea celor morţi, morţi care, fiecare, ar fi putut naşte copii, nepoţi şi strănepoţi. De atunci, fiecare armean trebuie să simtă responsabilitatea celor existenţi, în paralel cu propria lui existenţă.“


A fost o seară care nu va fi uitată de nici unul dintre cei prezenti, o seară care a apropiat Cartea şoaptelor de Ţara Cărţii. A doua zi, Cartea şoaptelor şi-a continuat drumul în Israel, printr-o lansare extrem de emoţionantă, la Ierusalim, la Seminarul Teologic al Patriarhiei Armene, în Cartierul Armean din Oraşul Vechi.

Riri Sylvia MANOR - Copyro are o nouă directoare generală: Rodica Guiu

UPDATE (vineri, 15 iulie, ora 23.00) Rodica Guiu este noua directoare generală la Copyro, în urma alegerilor desfăşurate vineri, 15 iulie, în cadrul Adunării Generale Extraordinare, înlocuind-o din funcţie pe Nicoleta Cofcinski. Rodica Guiu a fost propusă de actualul presedinte Copyro, Eugen Uricaru. Pînă la alegerea în noua funcţie, Rodica Guiu a fost consilier juridic la Copyro. În şedinta de vineri, Rodica Guiu a fost singura candidată admisă în concurs, după ce candidatura Cristinei Poterăşoiu – director executiv al Asociaţiei Editorilor din România – a fost invalidată, pe motiv că nu a semnat olograf „scrisoarea de intenţie“ şi „CV“-ul. Cristina Poterăşoiu a fost propusă şi susţinută de Dan Mircea Cipariu, care, în urma respingerii candidaturii Cristinei Poterăşoiu, şi-a anunţat demisia din Comisia de Lectură a Copyro şi din Copyro.
Prin invalidarea candidaturii Cristinei Poterăşoiu s-a ajuns în situaţia unui candidat unic, Rodica Guiu, care a fost susţinută de preşedintele Uricaru, evitîndu-se, astfel, un vot secret la care să participe doi candidaţi.

Textul de mai jos, al scriitoarei şi traducătoarei Riri Sylvia Manor, a fost trimis redacţiei revistei Observator cultural înainte de desfăşurarea alegerilor.


Nu-i lăsaţi singuri pe obişnuiţii Casei Copyro, în ziua de 14 iulie!


Săptămîna aceasta, pe 14 iulie, are loc adunarea generală Copyro, care va alege o nouă conducere. Actuala conducere a fost suspendată de către ORDA, pe motiv că au depăşit plafonul legal de 15% din încasări, care poate rămîne la dispoziţia Copyro. Revista noastră a publicat recent un interviu cu Robert Bucur, director general ORDA, cu titlul: „Copyro n-a dorit să intre în legalitate“, publicat în Observator cultural, din 9 iunie 2011. Supunem atenţiei cititorilor noştri un mesaj primit de la scriitoarea şi traducătoarea Riri Sylvia Manor.


Trei lucruri par extrem de greu de explicat actualei conduceri Copyro: dragostea şi admiraţia faţă de literatura română, dezinteresul material şi naivitatea. Personal – grav atinsă de aceste trei vicii –, am molipsit-o cu entuziasmul meu pe Ella Blass, născută şi crescută în Israel. Timp de doi ani, în fiecare clipă liberă, munceam împreună la traducerea în ebraică a lui Fram, ursul polar de Cezar Petrescu. Am făcut-o benevol, voiam cartea în mîinile copiilor israelieni. Am reuşit, la terminarea traducerii, să convingem o mare editură israeliană să accepte publicarea cărţii, deşi există criză şi deşi e vorba despre o carte care poate fi vîndută numai la o populaţie limitată, copii în jurul vîrstei de 10 ani.
În naivitatea mea, am crezut că nimic nu îi va putea încînta mai mult pe directorii de la Copyro decît faptul că vor contribui la promovarea culturii române şi că vor veni în întîmpinarea editurii, înţelegînd că e vorba despre o carte pentru copii, iar autorul este astăzi, din păcate, complet necunoscut în străinătate.

Arta chinuirii editorilor



Îmi veţi ierta naivitatea, nu ştiam nimic despre arta chinuirii editorilor la Copyro. Am întrebat la Bruxelles: în Uniunea Europeană, se acordă dreptul de copyright pentru o perioadă de cinci pînă la zece ani. Doamna Nicoleta Cofcinski, directoarea (suspendată) de la Copyro, dorea ca, după un an, să se reia discuţia contractuală, adică, în caz de reuşită, să se ceară condiţii financiare suplimentare de la editorul care a investit în redactarea, tipărirea şi difuzarea cărţii. În plus, am aflat de la editori importanţi şi serioşi că, pentru acordarea copyrightului, în cazul scriitorilor pentru cititorii adulţi, faimoşi astăzi în lume, se cer, la început, 700-1.000 de euro, iar pentru Fram, ursul polar, doamna Nicoleta Cofcinski a cerut 3.000 de euro! De aceea, după aproape un an de chin, editorul a decis să renunţe la tipărirea cărţii, spunîndu-mi că nu a întîlnit, în toată lumea, un caz similar Societăţii de Gestiune Colectivă Copyro. Au trecut mai bine de doi ani de la terminarea traducerii şi cartea e paralizată în Israel.

După ce am publicat în Observator cultural informaţii despre faptul că Fram, ursul polar a fost îngheţat la Copyro, am avut surpriza să primesc un e-mail de la doamna Nicoleta Cofcinski însăşi, în care îmi propunea să ne plătească traducerea (menţionez că nicăieri, în nici o negociere, nu am cerut vreodată bani pentru traducere, dar se vede că acest cuvînt, „benevol“, a cam pus-o pe gînduri şi a speriat-o, fiind un lucru de neînţeles pentru dînsa). În tot cazul, în afară de plata traducerii, doamna Nicoleta Cofcinski se oferea să tipărească în ebraică, în România, cartea, pe socoteala Copyro!!! 1.000 de exemplare! Adică traducerea în ebraică, în România, înseamnă fără redactare profesională de către experţii unei edituri serioase, fără corectura greşelilor de tipar de către oameni care ştiu să citească în ebraică şi fără a intra pe uşa din faţă în Israel, în aşa fel încît volumul să se găsească la loc vizibil în vitrinele librăriilor şi să se poată publica recenzii în ziare şi în reviste. Doamna Cofcinski scria că vor trimite 300 de exemplare la biblioteci, în România – gest inutil: îl vor citi de acum încolo copiii români pe Fram, în limba ebraică?! –, şi că se vor trimite exemplare şi la Teatrul Idish – unde se cunoaşte numai limba idiş, care nu are nici o legătură cu ebraica. Restul de 700 de exemplare – mă informa doamna Cofcinski – mi le va trimite mie în Israel, adică să pîndesc la colţuri de stradă şi, ori de cîte ori se apropie un copil, să-l întreb: „Vrei un Fram?“. Iar el să-mi răspundă: „Ce e aia?“.
„Ce putem face?“



Cred că nici în teatrul absurd al lui Ionescu nu există o situaţie similară! Dacă nu ar fi comic, ar fi trist, şi acceptarea condiţiilor doamei Cofcinski ar fi însemnat un act complet lipsit de onoare faţă de cel care a fost Cezar Petrescu. Ne punem întrebarea: de ce Copyro a vrut să risipească banii pe un proiect absurd – să fi fost, poate, un aranjament fiscal avantajos? – şi să nu primească procente din vînzarea cărţii în Israel?

În cei doi ani trecuţi, am discutat cu foarte mulţi scriitori, editori, directori editoriali, oameni de litere, care se vaită şi povestesc cîte ocazii s-au pierdut în promovarea literaturii române peste hotare, din cauza tratativelor chinuitoare, a condiţiilor exagerate sau a proceselor în litigiu. Editurile sînt descurajate şi, de multe ori, renunţă – mi s-a spus – pe ideea păguboasă, care îndeamnă la resemnare: „Ce putem face?“. S-a ajuns şi la situaţii în care, deşi există, de exemplu, o traducere foarte bună a unei capodopere universale în limba română, traducătoarea a decedat şi se cere, astfel, acordul Copyro, care pune preţuri exagerate, încît este mai ieftin să se facă o nouă traducere.
Dicţionarul scriitorilor francezi nu poate apărea

Un alt exemplu: la Editura Polirom, o lucrare extrem de importantă, Dicţionarul scriitorilor francezi, un volum colectiv cu 28 de autori – majoritatea actuali şi foşti membri ai Catedrei de Limba şi Literatura Franceză de la Universitatea din Bucureşti, precum şi două cadre didactice de la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi – aşteaptă, din 2007, să fie publicată. Este prima lucrare de acest gen redactată în România (1.631 de pagini), cuprinzînd articole despre 698 de scriitori francezi. Volumul este pregătit sub coordonarea prof. univ. dr. Angela Ion. Editura Polirom nu a primit acordul Copyro, în litigiu fiind problema sumelor pe care editura trebuie să le ofere ca drepturi de autor pentru persoanele decedate între timp, colaboratoare la volum. Colectivul a decis să rescrie majoritatea textelor, cu excepţia a 22 de articole care nu pot fi înlocuite. Sînt 22 de articole redactate şi publicate de profesorul Alexandru Dumitriu-Pauşeşti, care, prin valoarea lor şi prin interpretarea dată operei unora dintre marii scriitori francezi (aparţinînd, în special, perioadei cuprinse între sfîrşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea), pot oricînd să îşi găsească locul într-o lucrare cum este actualul Dicţionar. Aceste texte (reprezentînd circa 69 de pagini, deci 4,2% din corpus) constituie, de cîţiva ani, motivul pentru careDicţionarul nu poate fi tipărit. Numeroasele oferte făcute de Polirom au fost respinse de Copyro şi, în acest fel, de patru ani, munca a 27 de persoane este aruncată, practic, la coş.

Foarte mulţi se vaită de situaţie, dar mie mi se pare că se vaită platonic. „Nu se poate face nimic!“, spuneau persoanele cu care am vorbit. Personal, îmi vine să spun că numai cu moartea nu se poate face nimic. Cu viii şi cu viile se mai poate face cîte ceva! De exemplu, legea spune că lucrurile se decid prin votul scriitorilor membri Copyro, la adunarea anuală a acestei instituţii. Decizia nu este numai a scriitorilor care primesc lefuri din partea Copyro. În privinţa sumelor păstrate şi utilizate de către Copyro, după lege, trebuie să se oprească numai 15% dintre încasări. Inspecţia făcută de ORDA la Copyro a dezvăluit o altă realitate, aşa cum a declarat public – revistei Observator cultural, dar şi altor publicaţii – directorul ORDA, Robert Bucur. Peste 60% dintre banii încasaţi de Copyro s-au păstrat la Societatea de Gestiune Colectivă. Aşa încît, la adunarea generală din 14 iulie, e foarte important să existe o participare vie şi activă a scriitorilor membri în Copyro, dar care nu fac parte dintre privilegiaţi, să fie prezenţi cei cărora le pasă de promovarea calitativă şi cantitativă a literaturii române şi de o morală ceva mai neproletară, în felul ei.


În tot cazul, o societate de scriitori în care predomină valorile financiare dă de gîndit. Naivitate din partea mea? Dar şi speranţa de schimbare în bine…



Notă: După suspendarea actualei conduceri Copyro de către ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), la Copyro are loc, săptămîna aceasta, adunarea generală, care va decide noua conducere. Adunarea Generală Extraordinară a fost convocată pentru data de 14 iulie 2011, ora 11.30, la Sala Millenium din cadrul Centrului de Conferinţe al S.C. Complex Hotelier Modern S.R.L. din Bucureşti, bulevardul Carol I, nr. 34-36, sector 2 (fostul Hotel Modern). În situaţia în care nu se realizează cvorumul necesar, conform statutului, Adunarea Generală Extraordinară se reconvoacă pentru data de 15 iulie 2011, ora 11.30, la aceeaşi adresă.

Riri Sylvia MANOR - Cezar Petrescu – gratis, eu – plătită?!

CU TREI ANI ÎN URMĂ. Îmi conving prietena, Ella Blass – născută, crescută în Israel şi cu vaste cunoştinţe lingvistice – să mă ajute la traducerea în limba ebraică a cărţii Fram, ursul polar de Cezar Petrescu. Deşi eram ambele foarte ocupate în meseriile şi funcţiile noastre (eu ca profesor de oftalmologie şi ca scriitor; Ella Blass – conducînd, la Ministerul israelian de Protecţie Socială, Secţia de adopţii internaţionale şi locale), ori de cîte ori aveam un moment liber, îl dedicam traducerii; pe parcurs, ne minunam amîndouă, mereu şi mereu, de iscusinţa şi de genialitatea cu care Cezar Petrescu a ştiut să scrie acest roman. Dat fiind că Ella a avut tot timpul secretare, dînsa nu era obişnuită să tasteze repede, aşa încît prefera să scrie de mînă textul, iar apoi să-l dea la cules pe calculator. Deci toată traducerea romanului a fost scrisă de mînă, în ebraică!

CU UN AN ÎN URMĂ. Terminăm, după doi ani, traducerea romanului, făcută de noi benevol, ca un omagiu adus marelui scriitor. Sîntem fericite, pe de o parte, de posibilitatea copiiilor din Israel de a veni în contact cu această capodoperă a culturii române şi, pe de altă parte,fericite la gîndul că, astfel, copiii adoptaţi aici, din România, vor avea ocazia să fie mîndri de ţara lor de origine. Despre vizita făcută la Copyro – cu rugămintea de a uşura acordarea dreptului de copyright spre a promova cultura română clasică dincolo de hotarele României – se pot afla amănunte în articolul publicat în Observator cultural, numărul din 12-18 august 2010, cu titlul: „Fram, ursul polar în luptă cu gheţarul de la Copyro“.

SEPTEMBRIE 2009. Una dintre cele mai prestigioase edituri israeliene, Sifriat Hapoalim-Kibutz Hameuchad, a acceptat – după prezentarea făcută de noi şi după lectura traducerii – să publice cartea. Probabil că nici nu e nevoie să menţionez cît de greu se acceptă, astăzi, o carte pentru publicare, în condiţiile crizei economice mondiale. Dar bucuria noastră a fost de scurtă durată. A început calvarul inimaginabil al corespondenţei cu Copyro şi al negocierilor.

SEPTEMBRIE 2009-IULIE 2010. Domnul Avram Kantor, directorul Editurii Sifriat Hapoalim, propune acordarea de drepturi de autor similare cu cele cu care e obişnuit să lucreze, condiţii care îi sînt acceptate şi aprobate şi de către reprezentanţii autorilor – cei mai solicitaţi de cititori, renumiţi în toată lumea. Propunerea financiară a fost generoasă, mai ales ţinînd cont şi de faptul că, din păcate, Cezar Petrescu e azi un autor complet necunoscut, atît pe plan mondial, cît şi în Israel. De atunci s-a purtat o corespondenţă chinuitoare şi complet istovitoare pentru editor; în ultima scrisoare trimisă domnului Avram Kantor, doamna directoare Cofcinski îi cere 3.000 de euro!!! Şi asta, pentru o înţelegere de numai un an, după care ar urma să reînceapă calvarul corespondenţei absurde şi al negocierilor fără finalitate, care nu ţin cont de situaţia plaţii copyrighturilor în toată lumea. Pentru cei care nu ştiu, aşa cum am aflat de la mai multe edituri româneşti şi israeliene, se plăteşte, la început, la încheierea contractului, între 700 şi 1.000 de euro pentru scriitori renumiţi, cu romane bestseller, laureaţi sau candidaţi la Premiul Nobel. Apoi se acordă procente la fiecare carte vîndută. Editura care a cumpărat copyrightul îl deţine pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 10 ani (în nici un caz un an (!), cît a oferit doamna directoare Cofcinski). Acest tip de ofertă a fost propus de către domnul Avram Kantor, de la începutul schimbului de mesaje. După o corespondenţă de 10 luni, editorul din Israel a renunţat la tipărirea cărţii, scriindu-i doamnei Cofcinski şi spunîndu-ne nouă, traducătoarelor lui Fram, ursul polar, că nu vede cum se poate ajunge la un acord cu Copyro. Partea tristă e că aceasta nu e singura ocazie ratată de a se publica literatură română în alte ţări.

12 AUGUST. Apare în Observator cultural articolul meu despre chinuirle traducerii lui Fram, ursul polar în Israel.

9 SEPTEMBRIE. Ella Blass publică o scrisoare deschisă în Observator cultural despre acest subiect, cerînd ajutor. În scrisoarea sa, Ella Blass menţionează: „Traducerea – munca benevolă pe parcursul a doi ani – este gata deja de un an. Din septembrie 2009, o renumită editură din Israel a acceptat cartea spre publicare, dar pretenţiile pentru primirea dreptului de publicare, de la Copyro din România, sînt nereale în comparaţie cu alte ţări, iar cartea nu poate fi publicată. Am scris această scrisoare ca să cer ajutorul fiecăruia, mă adresez celor care vor să-l ajute pe Fram, celor care pot să contribuie şi să acţioneze ca această carte purtătoare a culturii române să apară în limba ebraică“.COUP DE THéÅTRE. Pe data de 8 septembrie, primesc un e-mail, pe adresa mea electronică, de la doamna director general Nicoleta Cofcinski (mesaj pe care îl reproduc la finalul articolului), în care aceasta mă întreabă dacă aş fi de acord – dat fiind că nu se poate ajunge la o înţelegere cu editura israeliană – ca „traducerea în limba ebraică a lucrării Fram, ursul polar, autor Cezar Petrescu, să fie editată în România, făcînd parte din programul de finanţare al societăţii noastre, într-un tiraj de 1.000 de exemplare, din care:
– 300 de exemplare să fie distribuite gratuit în România, la centrele de cultură, şcolile şi teatrul evreiesc de stat;
– 700 de exemplare să le încredinţăm organizaţiei condusă de dvs. pentru a le distribui în mod gratuit în Israel, în centre culturale reprezentative“.
În scrisoarea de la Copyro se mai spune că „am fi foarte bucuroşi să ne comunicaţi opiniile cititorilor cu privire la această carte atît de îndrăgită de cititorii din România“.


LAST BUT NOT LEAST. „Precizăm că drepturile autoarei traducerii vor fi suportate tot de societatea noastră“. Nepătrunse sînt căile Copyro, dar, cu această scrisoare, am impresia că s-a reuşit performanţa de a se depăşi orice scenariu imaginabil posibil, chiar în cadrul acestei societăţi.Să le luăm pe rînd:
1. Costul tipăririi a 1.000 de exemplare în România, chiar cu cele mai ieftine – şi aşa vor şi arăta – mijloace, costul pentru depozitarea volumelor în România, al locului unde vor putrezi 280 de exemplare – imediat veţi vedea de ce –, costul transportului a 700 de exemplare în Israel şi al depozitării lor acolo, costul traducerii în ebraică a volumului, toate acestea înseamnă o cheltuială cu mult mai mult mai mare decît încheierea unui contract decent şi corect cu editura israeliană.
2. La observaţiile de la primul punct, ar trebui adăugată suma incalculabilă pe care Copyro ar trebui să o plătească drept despăgubiri pentru terfelirea memoriei unui mare scriitor, care nu se mai poate apăra singur, făcut să intre în Israel pe uşa din spate, făcut să nu strălucească în vitrinele librăriilor, să nu apară la rubricile de critică literară şi să nu beneficieze în prealabil – la o editură serioasă – de o redactare lingvistică demnă de acest nume. Nu e un secret – aşa se petrec lucrurile şi la marile edituri din Romånia: o carte tradusă şi acceptată spre publicare este predată, cîteodată, şi la doi redactori, în paralel, pentru a asigura o calitate de prim rang cărţii. Cine va redacta cartea în limba ebraică, pe care Copyro doreşte să o tipărească în România? Cine va plăti redactarea? Cine o va distribui în tot Israelul?
3. Să ne întoarcem la cele 300 de cărţi destinate, după doamna directoare, copiiilor din România. 300 de copii, între 9 şi 12 ani, cititori de limba ebraică în România!!! Trei sute? Teatrul Evreiesc de Stat – care e pentru adulţi – să primească el cărţi pentru copii, şi încă într-o limbă pe care nu o ştiu şi nu o înţeleg??! Interesant e că doamna directoare Cofcinski nu are cunoştinţele generale elementare şi nu ştie că limba idiş e cu totul şi cu totul altă limbă decît limba ebraică! Să înceapă, oare, copiii născuţi şi crescuţi în Romånia să citească Fram, ursul polar în traducere? Ce defect are scumpul de Fram în româneşte? Şi chiar dacă, prin absurd, ar fi adevărat, atunci să-l citească tocmai în traducerea ebraică, avînd litere speciale, necunoscute în general pe plaiurile mioritice? Deci, există perspectiva ca 270-280 de exemplare, să spunem, să putrezeasca în vreo magazie.
4. Să ne întoarcem la celelalte 700 de exemplare rămase. Unde să le depozitez în Israel? Am tradus doi ani benevol cartea, dar nu sînt dispusă să nu mai am loc în propria mea casă şi să mă mut la hotel. Chiar şi spiritul de voluntariat are o limită… Şi cum să le dau cartea copiiilor de 10-12 ani? Să pîndesc copiii pe stradă şi să le spun: „Luaţi şi voi un Cezar Petrescu, e gratis…“ Cum să se prezinte această carte genială criticilor literari din Israel? Pe sub masă? Ştie doamna Cofcinski numele tuturor criticilor literari din Israel, ca să le expedieze cartea? Şi dacă aceştia primesc volumul, dar el nu este în librării, cum să comenteze ei ceva care nu se află pe piaţa israeliană? Un volum care n-are garanţii de credibilitate din partea unei edituri din Israel va fi neglijat de criticii literari din Israel. Contează mult şi cine editează acest volum.


Deci: nu sînt de acord cu acest tîrg propus mie de doamna Cofcinski. Îi transmit că nici cealaltă traducătoare, Ella Blass, nu doreşte să fie „cumpărată“, pe această cale, de Copyro. Ar fi, de fapt, o „pseudoapariţie editorială“ a cărţii în ebraică, o risipă enormă, nejustificată şi neeficientă de bani: cărţile nu vor ajunge în librării, copiii din Israel nu vor putea s-o vadă în vitrine şi nu vor putea s-o cumpere. Cu economia care s-ar realiza prin tipărirea firească a cărţii în Israel şi prin procentele încasate din vînzări se vor putea subvenţiona burse pentru tineri autori români, de exemplu. Nu e păcat?

Mă reîntorc la întrebarea retorică: i se cuvine lui Cezar Petrescu – scriitor român – aşa o „re-ucidere“? Acum, în încheiere, stimată doamna Cofcinski, haideţi să vedem şi punctele comune dintre noi. Ambele dorim, sper, binele şi faima literaturii române. A trecut timpul duşmanilor de clasă. Uitaţi ce vă propun, în concluzie: economisiţi drepturile noastre – al meu şi al lui Ella Blass – ca traducătoare. Puneţi de o parte şi cheltuiala de a tipări o carte plină de greşeli de ebraică, într-o ţară unde limba ebraică şi literele ebraice nu sînt pe toate drumurile. Economisiţi depozitarea cărţilor neutilizabile aici, precum şi transportarea a 700 de cărţi în Israel. Cu numai o parte din aceste economii veţi putea să vă permiteţi să veniţi în întîmpinarea editurii israeliene şi să acceptaţi imediat condiţiile lor, condiţii în care ei colaborează cu alte ţări. Cîteodată, ca să promovezi cultura română peste hotare, trebuie să îţi dai seama că există valori peste interesele financiare. Noi nu vrem bani pentru traducere. Îl vrem pe Fram, editat, redactat bine şi difuzat peste tot în Israel. Dumneavoastră?

url=http://www.observatorcultural.ro/Riri-Sylvia-MANOR*authorID_2366-authors_details.html]Riri Sylvia MANOR[/url] - Fram, ursul polar în luptă cu gheţarul de la Copyro

Cezar Petrescu este acel autor care a reuşit să fascineze, cu o singură carte, cea mai importantă lume a unui cititor: lumea copilăriei sale. Generaţii după generaţii de copii din România au fost fermecati de Fram, ursul polar. Toată arta acestei cărţi minunate constă în faptul că niciodată nu pune în gura lui Fram cuvinte, gîndire şi limbaj uman. Fram rămîne urs, în pielea lui de urs, un urs special şi drag, care ne-a înduioşat atît de mult pe noi, puii de om. Cezar Petrescu ne-a făcut să întrezărim – prin forma genială a scrierii acestui roman unic – că nu există zîne puse în priză. Or, tocmai de zîne puse în priză ar fi avut nevoie, acum, sărmanul Fram, pentru ca să recîştige o binemeritată înviere în alte limbi, pentru ca şi copiii de pe alte meleaguri să îl poarte în geamantanul inimii şi să afle de „Cezar Petrescu, scriitor român“.

Poate că numai aterizarea vreunei zîne cu bagheta plină de baterii încărcate – fie şi o zînă preşedinte de Stat, fie şi o zînă prim-ministru sau, Doamne milostiveşte-ne!, fie ea o zînă ministru al Culturii –, l-ar mai putea salva pe bietul Fram, rătăcit de luni de zile printre gheţarii neclintiţi, înţepeniţi ai ţării numite Copyro. Trîntit între dosare pregătitoare de noi procese şi judecăţi stă bietul, iubitul nostru urs – ilustru necunoscut în străinătate – şi dîrdîie de frig, amintîndu-şi cu nostalgie cît îi era de cald la Polul Nord… El dîrdîie de frig, iar eu nu pot „to play it cool“! (după ce l-am visat vorbind în limba Bibliei şi cu blana mîngîiată de toţi copiii din Israel).



Realitatea este că doi ani de zile, benevol, împreună cu Ella Blass, am dedicat fiecare clipă liberă traducerii cărţii Fram, ursul polar în ebraică. Fiecare clipă liberă timp de doi ani! Ce să fac? Îl iubesc pe acest urs şi credeam că acesta ar fi şi un început de a-l face cunoscut pe Cezar Petrescu în toată lumea, cum, fără îndoială, ar fi fost cunoscut, dacă s-ar fi născut în Anglia, Franţa, Germania sau America.
Naivitate condamnabilă



Prietenii, auzind că traduc cartea, mi-au spus să mă interesez de drepturi la Copyro. Nu va fi nici o problemă – am spus cu o naivitate condamnabilă. Auzisem, de fapt, că la Copyro se fac toate greutăţile posibile şi imposibile, dar realitatea e că nu am crezut. Mi-am zis, că dacă mă duc personal şi îi expun doamnei directoare Nicoleta Cofcinski necesitatea răspîndirii comorii culturale româneşti în afara graniţelor României, atunci dînsa va da aprobarea pe loc – după plata obişnuită în toate ţările europene. Şi va fi un Happy Fast End. Am luat-o cu mine pe Any Shilon care, întîmplător, se afla la un curs în România şi am venit în urmă cu un an la DOAMNA DIRECTOARE, lăsînd din acea clipă toate speranţele la poartă, noi, cele care am intrat. I-am explicat cît e de importantă imaginea României în străinatate şi cum se poate schimba imaginea prin cultură. Doamna directoare Cofcinski ne-a ţinut două ore pe ceas. În prima parte, după expunerea noastră scurtă şi scurtată, am fost imediat solicitate să ne înscriem pe loc în acea minunată asociaţie Copyro, ca să ne reprezinte pe tot timpul vieţii şi, mai ales, pe tot timpul morţii. Aproape că am semnat, crezînd că e o formalitate, înainte să căpătăm dreptul de a se publica Fram, ursul polar în ebraică. Aruncîndu-ne o privire, am văzut ceva ciudat. Fără să fim întrebate dacă avem copii – moştenitori de drept – ni s-au dat formulare „Mandat de Gestiune“ pentru COPYRO, deja marcate cu o linie diagonală de anulare, în dreptul unui număr de cinci moştenitori posibili. Adică, de pe acele formulare, erau automat şterşi moştenitorii. Nu de către noi, ci de către Copyro. Cu alte cuvinte, deşi eu, cît şi Any avem copii, am fost solicitate – fără nici o explicaţie şi în speranţa că nu vom şti, de fapt, ce semnăm – să cedăm toate drepturile Copyro-ului . Repet – nici măcar nu am fost întrebate dacă avem moştenitori şi dacă vrem să îi „defavorizăm“. Noi ne-am făcut semn pe furiş şi i-am spus doamnei directoare Cofcinski că este foarte bine că ne oferă atîtea avantaje, cîte spunea, dar că luăm formularele acasă să le mai citim. Avem încă formularele cu dreptul copiilor noştri anulat a priori de Nicoleta Cofcinski! Le pot arăta oricui doreşte să le cerceteze.



Acum, documentîndu-mă din articolul Iuliei Popovici, „Pe cine apără Copyro“ (Observator cultural, nr. 514, 25 februarie 2010), am citit că unei părţi dintre membrii USR, în număr de 847, li s-a cerut – ca şi nouă – completarea unor fişe personale. Şi, aşa cum scrie Iulia Popovici, „uneori fără să fie pe deplin conştienţi de implicaţiile mandatării, o parte (847) dintre membrii USR au devenit şi membri ai Fondului, ocazie cu care acesta a şi fost botezat COPYRO“.

Dar să ne întoarcem la vizita noastră la Copyro. A doua oră a întîlnirii s-a desfăşurat cu încercări – deşi cred că e oprit de lege să se facă public ceva în litigiu sau judecată – de a ni se arăta (parcă eram în România anilor şaizeci) ce putere are în mînă DOAMNA DIRECTOARE. Ni s-a povestit de procesul moştenitoarelor lui Sebastian – cînd o fi apucat să semneze formularele sărmanul Sebastian??! –, de ce moştenitoarele nu sînt moştenitoare, cîte procese face dînsa ziua şi noaptea şi că ea şi numai ea salvează economia României. Toţi vor să o înşele, sa o fure pe Ea şi pe Statul român. Şi ca să ne arate că nu e de glumit, DOAMNA DIRECTOARE a chemat un avocat tînăr, cu un dosar mai mare decît el, pe care l-a îndemnat să fîlfîie paginile procesului „Sebastian contra Sebastian“ prin faţa ochilor noştri uluiţi. Am răbdat totul cu stoicism, exprimînd cu voce tare cîte o formulă de politeţe şi încercînd să readucem în discuţie subiectul Fram. La urma urmelor, ne-am spus că, dacă DOAMNA DIRECTOARE are timp, se află în România, de neatins este, banii pe procese îi scoate nu din buzunarul ei, de ce nu ar face procese în stînga şi în dreapta? Dar noi voiam doar să apară cît mai repede Fram, ursul polar în vitrinele librăriilor din Israel, să fie tradus în ebraică, nu venisem să servim ca psihologi şi să auzim, precum în cartea Contesei de Ségur, despre „Nenorocirile Sofiei-Nicoleta“, despre toţi care vor să o fure şi să o înşele şi ea le face procese!



Am ieşit în stradă împreună cu Any, ca nişte evadate dintr-o piesă de teatru incredibilă şi penibilă, cu replicile luate parcă din altă epocă. Am căutat să nu mă las paralizată în eforturile mele de a traduce Fram în ebraică, am terminat traducerea cărţii şi am avut ambiţia ca Fram să fie aprobat pentru publicare de către una dintre cele mai prestigioase edituri israeliene. Nu e greu de imaginat cît de complicat devine acum procesul de a convinge o editură să accepte o nouă carte, cînd ne găsim în plină criză economică şi, mai ales, cînd e vorba de un scriitor complet necunoscut în Israel.
Am convins o editură din Israel



Am adus capitole traduse, le-am citit, am pledat, am convins. M-am bucurat. Mi-am zis că Ben Gurion a avut dreptate: „Cine nu crede în vise nu e realist“. Avram Kantor, directorul editurii, după ce a aprobat cartea, i-a scris pe data de 14 septembrie 2009 doamnei Cofcinski la Copyro şi a oferit condiţii foarte bune, asemănătoare cu cele pe care le oferă, după acceptarea publicării, celor mai renumiţi scriitori din Europa şi din America. I s-a răspuns abia după trei săptămîni, la 6 noiembrie, Avram Kantor i-a răspuns la 16 noiembrie, dînsa i-a răspuns la 21 decembrie, Avram la 22 decembrie, dînsa la 23 decembrie, Avram la 23 decembrie, Nicoleta în 12 ianuarie 2010, dînsul în 12 ianuarie, dînsa în 15 ianuarie. De fiecare dată, sacrosancta DOAMNĂ DIRECTOARE îneca în pretenţii, în cuvinte seci şi goale de conţinut şi într-o păcură de birocraţie orice posibilitate de tipărire a cărţii. I s-a oferit 6% la primele 3000 de exemplare vîndute, 8% dacă se vînd între 3.000 şi 6.000 de exemplare şi apoi 10%, la toate exemplarele ce s-ar vinde pe timp de cinci ani ai contractului, dar nu a acceptat decît un contract pe o perioadă de un an. Toate editurile fac contracte pe cinci ani, doamna Cofcinschi dorea un singur an!

Ştiind că exista un Consiliu de scriitori, care are funcţia de a supraveghea activitatea DOAMNEI DIRECTOARE, m-am adresat, în repetate rînduri, la doi membri. Dar, minune!, de fiecare dată, ei – şi mai naivi decît fusesem eu în trecut – veneau cu cîte o poveste brodită de directoarea Cofcinski şi care nu avea nimic în comun cu scrisorile reale dintre editura israeliană şi Copyro. Ultimul exemplu e de-a dreptul comic: le spune Nicoleta Cofcinski că lucrurile sînt aproape terminate, într-un mod pozitiv. Singurul lucru pe care îl aşteaptă pentru a da aprobarea finală la negocierile începute din septembrie 2009 e ca eu să dau un răspuns la nişte întrebări clarificatoare pe care ea mi le-a trimis mie. Cum îi răspund la întrebări, ea va da aprobare! – le-a spus, în februarie 2010, celor din comitet. Mica problemă este că nu mi-a pus nici o întrebare clarificatoare!!! Şi de ce mi-ar fi pus? Nu sînt editură. Eu doar bocesc după Fram, cel care nu va apărea în ebraică, cel pe care l-am tradus gratis şi zadarnic timp de doi ani.
„Sîntem cu mîinile legate“



De la cineva foarte apreciat în întreaga Românie şi care, de asemenea, e neputincios-neputincioasă în faţa paralizantului Copyro, am primit o scrisoare în care scrie textual: „Uite aşa se duce orice şansă de a publica literatură română la o editură serioasă din Israel. Iar noi sîntem cu mîinile legate, indignaţi şi cu mîinile legate“. I-am scris şi Nicoletei Cofcinski personal. Atunci am primit o scrisorică de la DOAMNA DIRECTOARE în care scrie că nu a mai pomenit ca o traducătoare să intervină la negocierile cu o editură. I-am explicat că nu sînt numai traducătoare, conduc o organizaţie nonprofit de strîngere a legăturilor între scriitorii români şi cei israelieni şi că mi se pare într-adevăr anormal să ceară, între altele, după atîtea chinuri, ca dreptul de copyright să i se dea editurii israeliene numai pentru un an! Ce editură ar accepta ca – după ce a muncit şi a investit în lansarea şi în popularizarea cărţii – să vină după un an (tocmai cînd se pot culege roadelor eforturilor depuse) DOAMNA DIRECTOARE CHINUITOARE şi să reînceapă calvarul pretenţiilor sau să dea cartea altcuiva?
Editorul israelian, sătul de pretenţiile Copyro, renunţă



În tot cazul, în momentul de faţă, traducerea cărţii e terminată de aproape un an şi stă paralizată. I-am scris directoarei Cofcinski că, dacă lucrurile continuă, îmi retrag traducerea. Directorul editurii, Avram Kantor, după tratative care ar fi istovit elefanţi, a fost nevoit să scrie o ultimă scrisoare, în care preciza că nu poate lua cartea pentru un singur an, ci pentru cinci. Pentru că directoarea Cofcinski, de la Copyro, nu acceptă acest lucru, editura renunţă la proiect. Avram Kantor mi-a mărturisit că, în vasta lui activitate internaţională, nu a întîlnit niciodată o astfel de persoană ca Nicoleta Cofcinski.

În ultima lună, tot după intervenţiile mele nenumărate, directoarea Cofcinski a scris o nouă scrisoare, în care accepta cinci ani, dar cu sume exorbitante de bani şi condiţii pe care editura israeliană nu le-a mai auzit în toată lumea. Au răspuns că nu îşi pot permite să accepte condiţiile. Oare Copyro e un stat ca statul papal în statul României? Oare această directoare a fost aleasă pe viaţă, ca Papa de la Roma? Sfătuiesc pe oricine vrea să-şi clarifice aceste întrebări să recitească articolul „Naşterea Copyro din spiritul Fondului Literar“, apărut în Observator cultural, nr. 64, mai 2001, şi va afla amănunte importante despre felul în care s-a născut Copyro din Fondul Literar. Deciziile care s-au luat asupra destinului societăţii de gestiune colectivă a drepturilor de autor – Copyro – au avut loc într-o adunare care a întrunit numai 102 persoane din 847 membri ai societatii, „ceea ce înseamnă – se subliniază în articol – că deciziile care s-au luat cu această ocazie asupra destinului societăţii de gestiune colectivă a drepturilor de autor s-au votat de către 102 persoane în numele a 847!“ Desigur că trebuie plătite drepturile de autor; aşa cum, pe bună dreptate, afirma Avram Cantor: „Am o vastă experienţă de plătit copyright pentru cei mai celebri autori din toată lumea, dar niciodată nu am întîlnit un fenomen asemănător şi condiţii care nu există în nici o altă ţară“.



Şi iată ce i-a scris Avram Kantor doamnei directoare: „Dear Nicoleta Cofcinski., Thank you for your long efforts. What I do understand very clearly by now is that we can’t reach any understanding and therefore. I’ll have to give up and leave this project to anybody else that can reach an understanding with you. Thanks again. Avram Kantor“.

În luna iulie a anului 2010, editorul israelian Avram Kanton şi directoarea Copyro, Nicoleta Cofcinski, au avut o ultimă discuţie:

Dear Mr. Kantor,

In the conditions in which you Publishing House wishes to publish and distribute for a 5 years period the Hebrew Language translation of the work Fram, the polar bear by Cezar Petrescu, COPYRO comes back to the e-mail dated January 15th with a new offer:

– for a circulation of 2000 copies the publishing house has to pay the gross amount of 3000 Euro;

– the agreement is for 1 year period;

– at the end of the period of 1 year the publishing house will be obligated to communicate the situation of the stock and to request authorization for a new circulation;

– for the new circulation requested between the publishing house and COPYRO w il l be concluded a new agreement that w il l provide that the Publishing House has to pay as royalties 8% net from the distribution price of the book (also at the signing of the agreement). Of course, at the end of the contractual period the Publishing House will have to communicate the situation of the stock.

Your Publishing House can make these requests of agreement for a 5 years period, period in which our society undertakes not to authorize another user from Israel to publish and distribute the work “Fram, the polar bear”.

In the case in which the Publishing House does not respect it’s obligation to communicate at the end of each contractual period (30 days before the finalization of the annual authorization) the situation of the stock, COPYRO w il l understand that the Publishing House does not wish to publish another circulation and w il l be able to authorize any other Publishing House from Israel to publish and distribute the above mentioned work.

Best regards,

General Manager, Nicoleta Cofcinski



Răspunsul domnul Kantor:

Dear Nicoleta Confcinski,

I’m Sorry, but the terms you offer are far from what we can accept, thank you for trying, but I don’t see how we can even get closer, underthese circumstances.

Best regards

Avram Kantor

Hakibutz-HameuchadSifriat Poalim Publishers



Nu am nici o îndoială că domnul Kantor nu e singurul care a renunţat să publice un autor român din cauza acestui fenomen unic, de la Copyro, care practică mecanismul de descurajat şi de chinuit editori. Cineva a scris despre practicile Nicoletei Cofcinski şi le-a numit „rinocerită“. Eu aş spune „comportament de dinozaur“, dar ce mai contează denumirea?

Cuvinte mari, că „se aduc mari servicii şi cîştiguri României“, ar trebui puse în cîntar cu sumele mari de bani, care nu ajung în România. Exact ca în cazul domnului Avram Kantor, foarte mulţi renunţă la contracte şi la ideea de a publica autori români. Cei care vor, pe bună dreptate, să schimbe imaginea Romåniei prin cultură, sînt indignaţi, dar au mîinile legate. Pînă cînd? Să schimbi ceva, să schimbi legile copyright-ului, poate fi un proces traumatic şi incomod, dar ar fi o mărturie pozitivă (şi europeană) a oricărui organism sănătos, viu şi viabil. În tot cazul, dificultatea schimbării nu e o scuză ca să laşi lucrurile să stagneze, iar directori imuni la promovarea literaturii romåne în lume, cum este Nicoleta Cofcinski, îşi fac în continuare veacul într-un post în care obstrucţionează traducerile din literatura română.

Ritualul, Memoria(ro.)

O zi de luni. Am visat?
Nu am visat? (ro.)

O poeta israeliana se reimprieteneste cu limba romana

Riri Sylvia Manor, oftalmolog israelian de prim-plan, si-a lansat al doilea volum de poezie in limba romana, “Save As… “. Evenimentul a avut loc joi seara, la Muzeul Literaturii, in prezenta criticilor si a scriitorilor invitati.

Ieri-seara, la Muzeul Literaturii Romane, Riri Sylvia Manor, secundata de Ana Blandiana, Mircea Martin si Lucian Pricop, si-a lansat ultimul volum de poezii, “Save As… “. Cartea a fost publicata la Editura Paralela 45 si reuneste poeme scrise in ultimii sapte ani.

Riri Manor profeseaza cu succes oftalmologia in Israel, unde s-a stabilit din 1960, cind a parasit Romania. Poezii scrie de la 9 ani, insa abia dupa multa vreme de la plecarea din tara i-a revenit apetitul pentru vers. Acesta este al doilea volum de poezie pe care il publica in tara, la sapte ani dupa debutul in limba romana. “Privind”, volumul cu care Riri Manor a debutat in 2000, a fost recompensat, un an mai tirziu, cu Premiul pentru poezie la Festivalul “Lucian Blaga”. Riri Manor a marturisit ca multe din poeziile care se regasesc in “Save As… “ au fost scrise in ebraica si apoi traduse in romana. Poeta a explicat ca traducerea este insa un act de recompunere a poemului in ritmul si exigentele impuse de cea de-a doua limba, si nu un proces de transpunere dupa regulile din manualele de gramatica.

Ana Blandiana a vorbit entuziast despre directetea si prospetimea versurilor din “Save As… “, care pot sa treaca drept adevarate pagini de autobiografie. A insistat si pe relatia fructuoasa dintre versuri si bilingvismul poetei, aspect speculat si de intervenetia lui Mircea Martin, care a scos in evidenta raportul tensionat al poetei cu ebraica si cu limba natala, redescoperita prin scris.

Intr-un interviu acordat ziarului Cotidianul imediat dupa lansarea volumului, Riri Manor a marturisit ca, mai nou, a inceput sa scrie proza scurta. Daca poezie scrie in ambele limbi, de proza nu se poate apropia decit in limba romana. In schimb, cea mai frumoasa limba in care se poate scrie poezie este, crede Riri Manor, limba ebraica, pentru logica si bogatia de sensuri concentrate de fiecare cuvint.

Volumul “Save As… “ urmeaza sa apara si in Israel, in limba ebraica. Daca volumul de debut, “Privind”, a fost tradus din ebraica in romana, pentru a putea fi lansat aici, poeziile din al doilea volum vor parcurge traseul invers, de la romana la limba celei de-a doua tari.

Riri Sylvia Manor: "Este greu de descris frumusetea limbii ebraice in poezie"
http://www.ziua.net/display.php?id=183068&data=2005-08-19

Riri Manor, ce inseamna 30 de ani de absenta din limba romana, in care ti-ai scris primele incercari literare?

In cazul meu, desi am plecat in jurul varstei de douazeci de ani, nu am uitat nimic - simt - nici acum, dupa atata timp, bogatia si rafinamentul limbii romane. Complimentul care m-a bucurat cel mai mult dupa publicarea cartii mele de poezii la Bucuresti, in 2000, a fost cel facut de un critic care a scris ca am "harul limbii romane". Pastrarea tezaurului limbii romane intact s-a datorat, cred, faptului ca am citit foarte multa beletristica din frageda copilarie si ca am avut profesori de limba romana de cel mai inalt nivel intelectual, profesori care iubeau si traiau literatura.

Ai emigrat in Israel si a trebuit sa inveti o limba pe care nu o cunosteai.

Pentru un scriitor care isi traieste viata de la o varsta tanara in alta tara decat cea materna, e foarte greu sa invete in profunzime toate nuantele unei limbi noi, mai ales cand e vorba de una atat de bogata in semnificatii ca limba ebraica. Daca nu va fi niciodata posibil sa aprofundezi ebraica la fel ca cineva care a facut scoala in Israel si care cunoaste in profunzime limba Bibliei, cu o semnificatie extraordinara pentru scrisul literar ebraic actual, se poate totusi sa fii foarte prezent in noul mediu, sa citesti multa literatura ebraica si astfel sa iti poti insusi o parte din tezaurul expresiilor si al specificului limbii. Important e sa continui mereu sa inveti, sa fii receptiv si sa acorzi atentie noii limbi si culturi.

Medicina, care te-a absorbit, a facut ca timp de peste doua decenii sa intrerupi total scrisul, literatura.

In Israel nu am mai scris literatura timp de 20 de ani. Intr-o buna zi, spre propria mea surprindere, am reinceput sa scriu poezii si ele s-au scris, curios, in limba ebraica. Am constatat ca nu traduc niciodata din romaneste, ci imi cautam cuvintele numai in limba ebraica, in cuprinsul vocabularului pe care il posed. Era ca si cum as fi intrat intr-un web pe fagasul limbii ebraice, facand jocuri de cuvinte si folosind expresii care existau numai in aceasta limba. De aceea mi-a fost extrem de greu sa imi traduc in romana cartea de poezii gandite in ebraica. Un poet care incepe sa scrie intr-o noua limba o poate privi dintr-un unghiu nou, captand un aspect nou si uluitor pentru cei care o vorbesc din nastere. In anumite limite permise, el poate aduce noii limbi insusite o savoare necunoscuta pana atunci, o intorsatura de fraza captivanta prin inedit.

Medicina, pe care o profesezi cu competenta (esti un renumit medic neuro-oftalmolog), e o alta pasiune a ta, inca un mod de a trai cu intensitate sentimentele, umanul.

Invatam de la Pascal ca inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste. Spre surprinderea mea, am descoperit, mai ales dupa ce am ales oftalmologia ca specialitate, ca nu voi fi doctor-functionar, doctor numai ca sa am si eu o profesie. Am inceput sa pun diagnostice grele corect, sa scriu lucrari stiintifice si sa mi se accepte articole la publicare in revistele internationale cu criterii foarte severe de acceptare. Am conferentiat la congrese internationale si am parcurs tot drumul academic pana la functia de profesor. Consider insa ca cel mai important aspect al carierei mele medicale este contactul empatic cu pacientul care sta in fata mea, faptul ca el are atata incredere in mine, ca simte ca vreau sa il ajut si ca ii simt durerea. Ca sunt avocatul lui. Legatura doctor-pacient este nu mai putin importanta decat tratamentul, este de fapt tratament. Daca nu exista regimul comunist in Romania pe vremea cand aveam 18 ani, nu m-as fi indreptat niciodata spre studiul medicinei si nu as fi putut sti ca am talent in acest domeniu. Insa, cu toata reusita si cu toate satisfactiile extraordinare pe care aceasta profesie mi le-a oferit, nimic nu m-a facut atat de fericita ca momentul in care am tinut in mana prima mea carte de poezii publicata in Israel, in anul 2000. Poate fiindca era reintoarcerea la o parte din mine pe care o credeam pierduta pentru totdeauna, poate fiindca era o anumita victorie a mea asupra limbii ebraice, pe care cu atatea greutati am invatat-o. Poate pentru ca poezia era eul meu initial, neprelucrat, adevarat.

La cele trei editii ale festivalului "Zile si nopti de literatura" de la Neptun, ai reusit sa convingi cativa importanti scriitori israelieni sa fie prezenti, ba mai mult, anul trecut Amos Oz, candidat la Premiul Nobel, a fost laureatul festivalului.

Lui Amos Oz i se tradusesera patru carti in romaneste, dar nu fusese niciodata invitat la o lansare in Romania, nu avusese nici un contact cu cititorii si cu intelectualii romani. Cand nu ai cea mai vaga notiune de nivelul intelectualitatii si literaturii romane, nu iti poti nici macar imagina ceva coerent, adevarat. El era acelasi mare scriitor si inainte de a veni in Romania, dar contactul personal, in ambele directii, a dus la rezultatele exceptionale pe care le cunoastem. Lansarea celei de-a cincea carti, "Sa cunosti o femeie", tradus in romaneste de doamna Antoaneta Ralian, a fost un adevarat roman de dragoste intre autor si cititorii sai. Nu numai ca Amos a primit Premiul "Ovidiu" la Neptun, dar si oamenii de litere romani cu care el a discutat pe parcurs au primit premiul intelectualitatii si al iubirii de literatura in ochii lui Amos Oz, care nu stia inainte nimic despre Romania.

Stiu ca esti initiatoarea unei fundatii care se ocupa de relatiile scriitorilor romani cu cei israelieni.

Am infiintat o "Asociatie de Scriitori Israel-Romania", cu scopul de a apropia cele doua literaturi, si am facut o prima manifestare la Tel Aviv despre Nichita Stanescu. Caseta video care a inregistrat aceasta manifestare a fost predata Muzeului National al Literaturii Romane. In 2003 am organizat la Cinemateca din Bucuresti vizionarea filmului "Trompeta din Vadi", dupa celebra carte a scriitorului israelian Sami Michael, in prezenta autorului, care a raspuns apoi la intrebarile unui public numeros, dornic sa afle mai multe despre Israel. La fiecare din cele trei editii ale festivalului international "Zile si nopti de literatura" au participat in mod activ scriitori israelieni. Astfel, in afara de cei pomeniti, au fost in Romania Ori Bernstein, Israel Bar Kohav Aser Reich si Nurit Zarhi.

Care e circuitul cartii de poezie in Israel? In ce tiraje se citeste si se vinde? De cata pretuire se bucura?

Nu se poate sa nu fim constienti de faptul ca, in afara catorva poeti care sunt in centrul "consensului", poezia nu este populara printre cititori. La ora actuala, proportional cu numarul locuitorilor, se poate spune ca Israelul "isi intretine" poezia. Cei doi-trei poeti considerati cei mai buni pot vinde si cateva mii de exemplare. Ca pretutindeni in lume, nu se poate trai azi din poezie. Cei care publica prima oara sau necunoscutii pot vinde maximum 30 de exemplare si probabil ca o parte dintre cumparatori sunt rude. In ultimii ani, multi oameni au schimbat poezia citita in public cu poezia pusa pe muzica si cantata, mult mai seducatoare pentru publicul israelian. In partea veche a Tel Aviv-ului este inca intacta superba casa cu curte in care a trait si a creat Bialik, poetul nostru national. In aceasta atmosfera speciala se organizeaza seri minunate de poezie cu un public numeros, printre care si multi tineri.

Ce crezi ca aduc deosebit in literatura lumii scrierile autorilor israelieni?

Ce este deosebit, dupa mine, in literatura israeliana este faptul ca e scrisa intr-o limba care se reinoieste, bazata pe o limba antica: limba Bibliei. E literatura unei tari de imigratie si de aceea imbraca aspecte atat de diverse, complexe si interesante. Starea de tensiune si situatia grea din punct de vedere politic nu reusesc sa scada vitalitatea si intensitatea acestei literaturi.

Si frumusetea limbii este extraordinara.

Sunt greu de descris frumusetea si ecourile de dincolo de cuvinte ale limbii ebraice, mai ales in poezie. Ebraica este limba in care s-au scris primele poezii, "Cantarea cantarilor".

Amos Oz vorbeste cu fiecare ocazie publica despre fanatism. Ce inseamna a fi fanatic intr-o lume care pare ca nu se mai teme de nimic?

Un fanatic e un om care uraste si invidiaza tot ce are viata. In ceea ce priveste Orientul Mijlociu, o situatie atat de complexa nu poate fi digerata de catre fanaticii ambelor parti. Acum, de cateva saptamani, s-a gasit o posibila rezolvare. Numai doza necesara de gandire complexa si abstracta va pune definitiv capat conflictului.

Riri Manor, imi plac poemele tale, in care se strecoara lumina misterioasa a tinuturilor stravechi in care traiesti. Esti o poeta care descopera si comunica in metafore scurte si limpezi.

Iti multumesc! Din pacate, niciodata nu voi poseda atat de bine limba ebraica precum posed limba romana materna, dar am probabil capacitatea de a ma concentra in limba in care scriu. La fel mi se intampla si cand scriu in romaneste, dar acolo sunt cu totul si cu totul pe fagasul limbii romane.

Scrii si proza? Lucrezi la o carte noua de poezie?

Lucrez la o carte noua de poezie intitulata "Save As...", numita astfel dupa titlul uneia dintre poezii, in care descriu contrastul dintre descompunerea treptata a corpului si capacitatea de a ramane intr-o vesnica tinerete spirituala.

Iti doresc sa vii cat mai des in Romania si sa cunosti cat mai bine literatura tarii in care te-ai nascut, in folosul propriei poezii!

Riri Sylvia Manor