Tepes[v=]

http://bit.ly/13HlPd4

Dragostea secretă a lui Vlad Ţepeş. Povestea iubitei lui Dracula, Khatarina



Cine ar fi crezut că inima de gheaţă a crudului voievod valah Vlad Tepeş a fost cucerită? De fiica unui ţesător sas din Corona, numele cetăţii Braşovului din acele timpuri.



Katharina este numele femeii care a fost copleşită cu multă tandreţe de către cel intrat în memoria colectivă sub numele de Dracula. Timp de peste 20 de ani a durat această relaţie, din care au rezultat cinci copii. Se pare că această femeie a fost singura fiinţă pentru care Dracula a făcut crize de gelozie.


Se spune că din momentul in care a vazut-o pe Katharina, Vlad Ţepeş a uitat complet de celelalte aventuri galante, printre care Ursulla din Schassburg/Sighişoara, Erika din Bistriţa şi Lize din Hermannstadt/Sibiu. Conform unor relatări ale cronicilor se pare că multe din actele pline de cruzime ale voievodului se datorau frustrărilor, geloziei şi furiei pe care o resimţea Dracula departe de Katharina.


Atunci când s-au cunoscut, frumoasa săsoaică avea doar 17 ani, iar Ţepeş 34. În apropierea Crăciunului anului 1465, câteva fete foarte tinere se chinuiau să tragă la deal, prin zăpadă, o sanie mare, plină cu provizii pentru soldaţii din Bastionul Ţesătorilor, aflat în apropierea casei lui Vlad. Aflat împreună cu ofiţerii săi la baza dealului, a sărit să le ajute. Galanteria voivodului li s-a părut tuturor ciudată, până au înţeles că acesta nu-şi mai lua ochii de la codana blondă cu ochi albaştri.


Era vorba despre Katharina Siegel, care se remarca printr-o frumuseţe ieşită din comun. Fata starostelui (zunftmeister) breslei ţesătorilor, Thomas Siegel, copilărise la Mânăstirea Franciscanelor din Mahlersdorf, după ce un incendiu cumplit îi lăsase pe părinţii ei săraci lipiţi. Sărac, bolnav şi rămas fără casă, fostul conducător al breslei ţesătorilor locuia împreună cu familia sa la rudele soţiei, Susanna, născută Fronius, în aşa-numita Casă Tartler.


Cruzime şi carnagiu


Imobilul se află şi astăzi pe strada Poarta Şchei nr. 14 şi aparţine Bisericii Evanghelice. Până în urmă cu câţiva ani, aici a funcţionat o grădiniţă. Ţepeş îi comanda Katharinei cele mai frumoase rochii, din mătăsuri şi dantele aduse din Veneţia şi Flandra. Cronica transilvană din secolul al XVIII-lea arată că idila Prinţului Vlad, guvernator militar, şi Duce de Făgăraş şi Amlaş, cu frumoasa Katharina a creat revoltă în rândurile pretendenţilor la mâna fetei, trei dintre ei provenind din familii înstărite ale comunităţii săseşti.


Conform cronicilor, la 2 aprilie 1459, supărat pe taxele mari impuse de saşii din Braşov şi intrigile capilor cetăţii, Vlad Ţepeş a distrus toate recoltele de grâne din Ţara Bârsei. A poruncit să fie prinşi sute de târgoveţi şi negustori care veneau cu marfă în cetate, pe care i-a dus lângă mahalaua oraşului, în zona Bartolomeului de astăzi şi i-a tras în ţeapă. Dimineaţa, sângerosul domnitor a luat micul dejun printre muribunzii care agonizau traşi în ţeapă. După moartea acestora, a poruncit jefuirea şi incendierea Bisericii Bartolomeu, precum şi arderea satului Codlea.


În timpul carnagiului, la urechile domnitorului a ajuns vestea că nevestele negustorilor din cetate au atacat casa unde locuia Katharina. Au bătut-o şi au pus- o la Stâlpul Infamiei. Pentru că i-au tăiat cozile, domnitorul a ameninţat cã va da foc întregii cetăţi. Ca s-o scape pe iubita sa, i-a eliberat pe ceilalţi negustori saşi ce urmau sã fie ucişi.


Pe o pernuţă de catifea


Legenda spune cã Ţepeş ar fi reuşit să recupereze una dintre cosiţele Katharinei, pe care apoi a păstrat-o pe o pernuţă de catifea. Legenda spune că, într-o zi, a surprins-o pe soţia sa că umbla în dulapul în care îşi ţinea, ca pe un obiect sacru, cosiţa. S-a suparat foc şi a bătut-o.


Vlad Tepes vroia să o ia în căsătorie pe Katharina, dar rigorile religiei nu îi permiteau, deşi avea mai mulţi copii cu amanta din Braşov. I-a scris, chiar, de două ori Suveranului Pontif, Papa Pius II, cerându- i o scrisoare de indulgenta pentru a i se anula căsătoria cu prima soţie, Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei. În 1462, cetatea de la sud de Carpaţi, unde s- a refugiat Ţepeş, este asediată de turci. Boierii l-au trădat, trecând de partea fratelui său, Radu cel Frumos, care era sprijinit de otomani. Legende locale relatează că, în 1462, Anastasia s-a sinucis, aruncându-se dintr-un turn în râul ce înconjura cetatea.


Vlad Ţepes era liber să se căsătorească, în sfârşit, cu Katharina, cu care avea deja trei copii: Vladislav "Laszlo" (n. 1456), Catherina (n. 1459) şi Christian (n. 1461). Însă un complot al foştilor săi rivali sfârşeşte prin întemniţarea lui Ţepeş la Buda, unde Matei Corvin i-a spus atunci că îl eliberează cu condiţia să o ia in căsătorie pe mătuşa sa, Elisabeta Corvin de Hunyadi. Astfel, Ţepeş a ratat oficializarea relaţiei cu Katharina. Însă a mai avut cu aceasta încă doi copii - Hanna (n. 1463) şi Sigismund (n. 1468).


Katharina i-a ramas aproape lui Dracula chiar şi după căderea acestuia de pe tron, în 1462, iar Ţepeş s-a îngrijit de toţi descendenţii săi, aşa cum atestă cărţile funciare din 1850 ale familiilor Draguly, Laszlo sau Siegel. Asasinarea voievodului, în 1477, a pus capăt celei de-a doua domnii şi dragostei dintre el si Katharina. Iar frumoasa care l-a cucerit până la moarte pe Dracula s-ar fi întors la mânăstire. De ce să nu recunoaştem, o poveste de dragoste spectaculoasă, pe măsura fascinantei personalităţi a lui Vlad Ţepeş.


https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=VqbagKqtbAQ

Unde ajunge trădarea

La numai câteva luni de la începerea domniei lui Vlad Voievod se şi dusese vestea în ţară de asprimea cu care pedepsea domnitorul. Dacă se dovedea că învinuirile aduse pârâtului au fost drepte, acesta nu scăpa de tragerea în ţeapă, de unde — de altfel i s-a şi tras voievodului porecla de Ţepeş. După ce se striga faţă de toţi pe uliţele târgului vina ce-o avea osânditul, acesta era dezbrăcat şi în huiduielile mulţimii adunate îndura chinuri cumplite, căci nu murea deîndată. Îşi primiseră pedeapsa mulţi oameni de prin sate şi din scursura târgurilor, prinşi fie cu mâna în chimirul altuia, fie înşelând la socoteală, fie cerşind mila gospodarului de treabă.

Însă boierii erau îngroziţi că, într-o bună zi, orbit de furie, domnitorul ar putea da porunci necruţătoare chiar şi împotriva lor dacă ceva nu i-ar fi fost pe plac; mai ales un anume boier Aldea se temea de privirea domnitorului; ocolea ospeţele date la curtea domnească, şi la sfatul ţării şedea mereu în colţul cel mai întunecat al sălii. Se ţinea de vinovat căci trimisese plângere către Poartă că marilor boieri nu li-e pe plac domnitorul şi îl vor pe Dan de voievod. Dacă ar fi bănuit că scrisoarea ajunsese nu în mâinile sultanului, ci ale marelui vizir, cu care Vlad copilărise pe când era ostatec la Poartă, şi că acum voievodul avea ştiinţă de trădarea lui, n-ar mai fi călcat pe la curtea domnească, ci ar fi apucat calea pribegiei. Marele boier Aldea aştepta însă răspuns de la Constantinopol, dar tremura sufletul în el ca nu cumva mânia domnească să cadă asupra lui. Îi era teamă de privirea iscoditoare a lui Vodă, acea privire pe sub sprâncenele împreunate care-i făcuse pe mulţi să se recunoască vinovaţi.

În zi de duminică, înconjurat de boierii de seamă ai ţării, Vlad Voievod i-a primit pe solii neguţătorilor din Lemberg şi apoi i-a chemat pe toţi la ospăţ. A poruncit slugilor să-i îndestuleze pe meseni, ba el însuşi a mâncat cu poftă din toate cele bunătăţi. Masa fusese aşezată în curtea palatului şi unde se vedeau pe ziduri atârnând cadavrele celor traşi în ţeapă cu o zi înainte din porunca voievodului.

În timpul ospăţului mesenii încercau să nu-şi ridice privirile într-acolo şi cu greu înghiţeau bucatele în mirosul de stârv, dar Vlad Voievod parcă nu observa nici cadavrele înţepenite, şi nici privirile furişe ale celor din jur. Boier Aldea era şi el la ospăţ, dar nu a putut pune nimic în gură; când s-au adus fripturile pe platouri mari, Aldea şi-a astupat pe furiş nasul, nemaisuportând mirosul greu şi înecăcios. Voievodul văzu cum întorsese acesta capul a lehamite într-o parte şi l-a întrebat:

— De ce faci asta?

— Luminate stăpâne, stârvurile astea duhnesc din cale-afară de puternic şi toată duhoarea coboară în jos venind încoace, spre mesele de ospăţ.

Lui Vlad Ţepeş i-au lucit ochii a mânie; întorcându-se către slujitorii săi le făcu semn cu capul:

— Ei, slujitori! Urcaţi-l pe vel boier Aldea colo sus de-l puneţi în ţeapa cea mai înaltă, că acolo putoarea nu-l va ajunge, dar nici pe noi trădarea lui nu ne va atinge. Mai veninoasă este trădarea, şi pute mai urât ca orice hoit. Pe tine nimeni nu te-a silit să mă trădezi, ori neamul şi ţara să ţi le vinzi. Noi am suportat mirosul trădării; în ţeapă, boier Aldea, îl vei simţi mai tare decât mirosul de stârv – căci, deşi este mai greu, tot cu tine îl vei purta.

Porunca aspră a fost adusă la îndeplinire. Iar ospăţul nu conteni… Nimeni nu îndrăznea să ridice ochii spre ţepele de pe ziduri, dar nici să lase bucate pe masă… Către asfinţitul soarelui pocalele cu vin roşu ca sângele se goleau tot mai des, însă nicicum nu se pornea veselia.

Vorba dulce – Povestiri despre Vlad Tepeş


De felul său, Vlad Ţepeş Voievod era drept, însă cu fire aprigă, de era vai-şi-amar de cel ce îi şedea în cale: la fel de neînduplecat faţă de supuşii săi şi faţă de străinii aflaţi în ospeţie ori numai în trecere prin Ţara Românească. Nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă nici cu fapta, nici măcar cu vorba. Cel ce greşise era judecat in faţa tuturor, iar voievodul întocmea acuzarea în aşa fel, încât fiecare se făcea vinovat de propria-i condamnare. Când era omul simplu, cumpătat, şi-şi cântărea cuvintele cu luare aminte — îi era mai lesne să scape de tragerea în ţeapă; iar cei înfumuraţi şi siguri de ei adeseori dădeau răspunsuri ce-l nemulţumeau pe domnitor: era ca şi cum singuri şi-ar fi ales ţeapa în care să fie traşi.

Cică au venit la Vlad Ţepeş doi călugări, tocmai din Ţara Ungurească. Voievodul i-a cinstit cum se cuvenea să se poarte cu nişte feţe bisericeşti; i-a aşezat la masă cu dânsul, dar nu l-a răbdat inima să-i lase liniştiţi să îmbuce mâncărurile alese. L-a luat de o parte pe unul dintre ei şi arătându-i zeci de oameni traşi în ţeapă şi pe roată l-a întrebat, cu o sclipire răutăcioasă în ochi:

— Părinte, ce zici dumneata, oi fi făcut cu bine pedepsindu-i pe nevrednicii ăştia de atârnă acum în ţeapă? Ori vina lor n-ar fi cerut moarte, şi eu m-am pripit?

Călugărul nici nu aşteptă să-şi termine domnitorul vorba:

— Rău ai făcut. Tu pedepseşti fără îndurare, deşi un stăpânitor trebuie să fie milos. Aşa făcând Măria Ta, ai ajuns un călău, iar cei pe care i-ai condamnat sunt mucenici, victimele cruzimii tale. Viaţa lor te va costa liniştea…

Vlad Ţepeş îl lăsă să vorbească şi să-şi spună indignarea, dar nu-i mai dădea ascultare. Greu de crezut că nu l-ar fi supărat cuvintele călugărului ; se încruntă, în timp ce pe buze i se aşternu un zâmbet zeflemitor. Nu prevestea nimic bun mânia stăpânită, ca un nor întunecat într-o zi prea călduroasă.

L-a chemat şi pe al doilea călugăr şi i-a repetat întrebarea. Mai cumpătat la judecată şi la vorbă decât tovarăşul său, Călugărul rosti:

— Până acum se ştie că stăpânitorul unei ţări este pus de Dumnezeu ca să pedepsească pe răufăcători şi să miluiască pe cei buni. Dacă Măria Ta a poruncit să fie traşi în ţeapă aceşti oameni, înseamnă că ei au fost pedepsiţi după faptele lor, şi bine le-ai făcut.

De data aceasta cel care se grăbi să curme răspunsul a fost Vlad Ţepeş, căci deja luase hotărârea ce să facă cu călugării. I se adresă cu indignare celui ce vorbise mai întâi:

— De eşti călugăr, de ce nu-ţi vezi de treaba ta în mănăstire sau unde te-ai ascuns de viaţa lumească?! Ce cauţi prin târguri şi cetăţi, pe la stăpânitori cu slavă, dacă tot nu ştii nimic? Dacă îi admiri pe mucenicii din ţeapă, facă-se voia ta, şi să devii mucenic ca ei; dacă vrei, poţi fi pus chiar mai presus.

De îndată porunca fu adusă la îndeplinire. Călugărul cel smerit nu a spus nimic: a urmărit pedepsirea şi a aşteptat ca voievodul să-şi aducă aminte de el. Vlad Ţepeş a poruncit să fie petrecut cu caleaşca până la hotarele ţării, iar la plecare i-a spus:

— Eşti înţelept că nu dai sfaturi într-un loc ce nu ţi-a fost hărăzit ţie. Când cel puternic face un lucru, tu te gândesti dacă şi-a slujit interesele sale, nicidecum să-l judeci de unde eşti, fără a te pune în locul lui. Asta ai ştiut să faci şi ţi-a slujit.

I-a dat cincizeci de ducaţi de aur ca să-i folosească cum l-o duce pe el capul, căci — gândea voievodul — dacă mintea este sănătoasă, iese treabă bună.

Vlad Ţepeş şi turbanele turceşti


Deşi Vlad Voievod al Ţării Româneşti se străduia să păstreze relaţii de bună înţelegere cu vecinii, nu îngăduia să nu i se arate respectul cuvenit ca unei ţări, fie aceasta chiar şi o ţară mică — cum era Valahia.

La curtea domnească a Ţării Româneşti au venit soli din partea lui Mahomed, sultanul turc. De cum au intrat în sala mare de primire a oaspeţilor aceştia au făcut plecăciuni adânci, după cum era obiceiul la ei, însă nu şi-au descoperit capetele, ci au rămas cu turbanele pe creştet. Domnitorul muntean îi intrebă, fără ca să-şi ascundă nemultumirea:

— De ce faceţi aşa? Nu ştiţi oare că vă aflaţi înaintea stăpânitorului acestei ţări?

Solii turci nu-şi descoperiră totuşi capetele:

— Aşa-i obiceiul în ţară la noi, Măria Ta; iar stăpânul nostru îl păstrează.

Atunci lui Vlad Ţepeş nu-i mai răbdă inima atâta ocară şi ridică mâna a poruncă:

— Dacă sultanul suferă de la voi ruşinea că staţi cu capul acoperit în faţa lui, noi nu suntem obişnuiţi aşa. Oricum, duceţi-i vorbă să nu mai trimită obiceiurile sale la alţi stăpânitori, care nu au arătat dorinţa că ar vrea să le aibă ori să le împământească şi la ei. Eu însă, dacă nu primesc legea voastră, nu înseamnă că încerc totodată să vă împiedic să o păstraţi. Ba, din contra: dorinţa mea este să sprijin şi să întăresc legea voastră, să o ţineţi cu străşnicie; aşa că porunca este să vi se prindă turbanele de capete.

Cu cuie de fier le-au fost bătute turbanele în pielea capului…

Apoi Vlad Ţepeş le-a dat drumul solilor să meargă să-i spună sultanului cum fiecare neam trebuie să-şi păstreze obiceiurile, tradiţiile, însă nu să le impună altora, fie aceştia chiar şi supuşii lor.

FOTO: Lonely Planet, în căutarea adevăratului Dracula

Vlad Ţepeş a aruncat un blestem aprig asupra Bucureştiului

Un studiu psihologic recent arată că Bucureştiul nu doar că este un oraş depresiv şi sumbru, ci şi blestemat. Fostul domnitor al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, a aruncat acte de magie verbală asupra lui atunci când l-a făcut oraş.

Bucureştenii au o predispoziţie spre gândiriea sumbră spun psihologii. Istoricii merg şi mai departe: capitala României pare chiar un oraş blestemat, dacă se iau în considerare toate incendiile, cutremurele, epidemiile şi inundaţiile prin care a trecut. “Dacă ne uităm doar în secolul al XIX-lea, istoria oraşului a înregistrat câte o luptă, sau macar o ocupaţie de trupe militare, din 15 în 15 ani. Ceea ce este foarte mult”, spune istoricul Dan Falcan, muzeograf la Muzeu de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti.

„(...) Pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici cu trupul, iar în veacul viitor sufletul lui, să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie şi cu ceilalti care au spus: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi in veci, amin(...)"

Acest blestem este finalul unui document emis de Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459 şi reprezintă prima atestare a oraşului Bucuresti. Cu alte cuvinte, această localitate intră în istorie oarecum ciudat...

S-ar părea că este vorba de ghinion. Studiile recente pun în evidenţă o altă posibilitate, oarecum ciudată - ghinionul ar putea fi alimentat de un obicei nenorocit al înaintaşilor, practicat timp de 600 de ani: comerţul cu blesteme. “A existat un adevărat du-te-vino al blestremelor cumpărate şi vândute pe teritoriul actualei Românii, în special în actuala capitală – acest lucru este dovedit ştiinţific. Este prea mare coincidenţa între istoria grea a oraşului, starea depresivă dovedită a bucureştenilor şi “cărţile de afurisanie” care au intrat pe acest teritoriu”, explică Dan Falcan.

Vlad Tepes, modelul atacatorului de la Oslo

Norvegianul Anders Behring Breivik il mentioneaza pe domnitorul roman Vlad Tepes, la categoria Eroi europeni care au luptat impotriva islamizarii, in manifestul sau publicat pe Internet in ziua in care a comis atacurile de la Oslo, soldate cu cel putin 93 de morti.
Autorul atacurilor de la Oslo postase pe Internet, cu doar cateva ore inaintea atentatelor de vineri, un manifest de peste 1.500 de pagini, in care indeamna la "eliminarea musulmanilor" din Europa, scrie MEDIAFAX.
Vlad Tepes, "Cruciat si erou al romanilor", a fost "un geniu al razboiului psihologic. Mostenirea sa merita sa fie studiata in scolile de PR, stiinte politice, militare, psihologie sociala etc. din epoca moderna", scrie Anders Behring Breivik la pagina 244, in manifestul intitulat "2083: O declaratie europeana de independenta", semnat cu pseudonimul Andrew Berwick.



"Ca orice alt conducator, el avea doi inamici: dezordinea interna sau tradarea si agresorii islamici externi care ii amenintau tara.

El a reusit sa-si invinga inamicii externi, folosind acelasi nivel de cruzime ca orice alt conducator din vremea sa, dar el era un adevarat maestru al INSCENARII cruzimii pentru a obtine efectul maxim. El era cel mai mare maestru al imagologiei, cu sute de ani inainte ca aceasta stiinta sa fie descoperita si teoretizata", continua textul.

Conform celui mai recent bilant al politiei, 93 de persoane au murit in atacul armat de vineri ce a vizat tineretul laburist pe insula Utoeya, din apropiere de Oslo, si in explozia unei bombe in apropiere de sediul Guvernului norvegian.

Anders Behring Breivik, suspect in ambele atacuri, apropiat de extrema-dreapta, a recunoscut faptele potrivit politiei si a afirmat ca a actionat singur, intr-un gest planificat de mult timp.

Autorul atacurilor din Norvegia nu considera ca a facut ceva rau. Intentia sa este sa elimine musulmanii, marxistii si multiculturalistii.

"In sufletul sau, are sentimentul ca nu a facut nimic condamnabil", a declarat avocatul, Geir Lippestad, in timp ce politia din Oslo a anuntat ca suspectul recunoaste comiterea faptelor, dar nu si "responsabilitatea penala". "A explicat ca a fost crud, dar ca trebuia sa duca aceste actiuni pana la capat", a adaugat avocatul.

Pedeapsa maxima este de 21 de ani de detentie in Norvegia, astfel ca unele voci au cerut reintroducerea temporara a pedepsei cu moartea.

Autorul atacului de la Oslo postase pe Internet un manifest in care indeamna la "eliminarea musulmanilor" din Europa. Anders Behring Breivik, 32 de ani, a postat manifestul cu doar cateva ore inaintea atacurilor soldate cu cel putin 92 de morti.

Coşmarul românesc: Vlad Ţepeş şi ţeapa lui
um nu vii tu, Ţepeş doamne… e poate invocaţia pe care am auzit-o cel mai adesea în ultimele decenii de la căderea formală a comunismului românesc. Mai mereu când de pe ecranele televizoarelor unii şi alţii ne vorbesc despre corupţii lor (căci, indiferent cine vorbeşte, corupţii sunt întotdeauna ai celorlalţi) se strecoară în discuţie şi regretul că noi, românii de azi, nu mai trăim în vremea lui Vlad Ţepeş când, nu-i aşa, puteai lăsa o pungă cu galbeni pe uliţă şi nimeni nu se atingea de ea. Poate că nici cel care lăsase punga nu mai avea tupeul de a o revendica mai apoi, din teama ca nu cumva să atârne fără prea multă judecată într-o ţeapă.

Ţeapa însăşi devine la noi astăzi simbolul justiţiei absolute, al unei dreptăţi în regim de urgenţă. Amuzant e că mulţi dintre cei care îl invocă fie pe Vlad Ţepeş, fie celebra lui ţeapă ar fi, dacă dorinţa li s-ar împlini, printre primii care şi-ar admira concetăţenii de la înălţimea ei. Nu asta, însă, îşi propune să aducă în discuţie textul de faţă. În definitiv, discursul public şi cel politic au pretutindeni dozele acestea de ipocrizie şi retorică goală. Spui ceea ce oamenii se aşteaptă să audă: dacă sondajele de opinie îţi arată că ei îl preţuiesc pe Ţepeş, îl invoci de fiecare dată înălţându-ţi vocea şi bălăbănindu-ţi mâinile în stânga şi în dreapta. Aşa procedează un justiţiar… Nu această vorbărie pe marginea ţepelor şi a lui Ţepeş ar trebui, deci, să ne preocupe, ci tocmai faptul că ea are o anume aderenţă, se adresează unui public destul de numeros. De unde ştim asta? Primul din multele argumente la care mă gândesc este aşa-zisa cercetare întreprinsă de Televiziunea Română în 2006 cu măreţul scop de a afla care e, în opinia românilor, cel mai mare dintre ei. Cu doar câteva luni înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, Vlad Ţepeş a ocupat un (dez)onorant loc 12 din 100 de figuri de eroi şi antieroi români. De curiozitate, puteţi vedea cu ce panteon de personaje a intrat mentalul colectiv românesc în Europa!

Aşadar, ce spune despre noi invocarea cu obstinaţie a acestui model preluat, s-ar zice, direct din Evul Mediu românesc?! Poate n-ar fi rău să lămuresc rostul acelui s-ar zice… E simplu: personajul care trezeşte nostalgii justiţiare şi fior patriotic nu e domnitorul Vlad Ţepeş cu datele sale istorice, biografice, ci mitul Vlad Ţepeş, aşa cum a trecut el din legendele populare în vitrina cu eroi a romanticilor, de aici în istoriografia comunistă şi mai apoi în mentalul colectiv. Bietul Vad Dracul are parte de o posteritate ambiguă: pe de o parte fanii lui Bram Stoker îl caută printre cotloanele castelului de la Bran, trăind intense şi repetate coşmaruri sau vise erotice cu vampiri transilvani, pe de altă parte urmaşii săi îl invocă drept simbol al unui paradis pierdut, al unei Vârste de Aur când pe la noi, pe la români (sic!), domneau cinstea absolută, dreptatea şi echitatea socială (parol!).

Atâta vreme cât îl vom invoca pe Ţepeş şi inevitabila lui ţeapă, atâta vreme cât ei vor fi încă parte a unei alegorii preferate de politicieni şi de marile mase populare, suntem inevitabil condamnaţi la provincialism. Modelele noastre, oriunde în lume, răspund mereu, printre altele, la fundamentala întrebare: cum vrem să arătăm? Care este varianta noastră ideală, spre care aspirăm şi pe care eventual o putem realiza? Prin ce anume se distinge justiţia lui Ţepeş, cea pe care ne-o dorim atât şi la care visăm ca la piatra filosofală? Păi, în primul rând pe o deplasare de accent dinspre probatoriu şi prezumpţia de nevinovăţie către execuţie. Justiţia lui Ţepeş satisface o dată gustul pentru o dreptate primitivă şi a doua oară nevoia de spectacol. Câţi români nu şi-ar cumpăra sâmbăta bilete să-i vadă pe marii corupţi puşi frumos în ţeapă, etichetaţi şi aşezaţi după rang?! Ce frumos ar fi să faci un grătar la umbra corpurilor putrefacte ale corupţilor atârnând în ţepe care strălucesc în soare!!!

Să-i pune în ţeapă pe toţi fără să le dăm şansa de a-şi lua un avocat şi de a căuta vicii de procedură, nu? Asta e justiţia la care visăm… Fără nuanţe, fără subterfugii. Ţeapa e bună şi pentru cel care ucide şi pentru cel care fură o pâine. O justiţie uniformizatoare, eventual un cod penal cu un singur articol… Fără bani cheltuiţi pe judecători şi avocaţi… Ţeapa le va face pe toate; un întreg sistem juridic stufos şi alambicat înlocuit de o bucată de lemn ascuţită la vârf.

Nouă, însă, nu ne sunt de ajuns ţepele… tânjim şi invocăm figura aceluia care ştia să le folosească precum nimeni altul. Justiţia ideală e aceea care poate fi aplicată de un singur mare înţelept, un tătuc, un atoateştiutor… Vedeţi, aşadar, de ce comunismul românesc a prins aşa de bine în ciuda numărului mare de dizidenţi apărut după 1989?! Pentru că în mare parte el venea pe o aşteptare colectivă: aşteptarea lui Vlad Ţepeş. Sfertodocţi cu carnete de partid nu făceau altceva decât să-l încarneze pe Ţepeş. Milioane de Ţepeşi, clone stupide şi ridicole care împărţeau apartamente, butelii şi ani de temniţă după bunul lor plac. Căci, nu uitaţi, pentru cei care îl invocă pe Ţepeş nu există ideea de recurs. Dacă Măria-Sa hotărăşte că eşti vinovat, atunci eşti şi gata… Nicio discuţie nu mai încape aici. Păi ce, stătea el domnitorul cu ţepele gata până când condamnatul îşi epuiza toate căile de atac în justiţie?! Nuuuuuuuuuuuu. Asta e însăşi esenţa ţepei: un soi de import în spaţiul carpato-danubiano-pontic al acelui întâi tragi şi apoi pui întrebările din vestul sălbatic.

Ni se pare câteodată că modelele culturale pe care le promovăm prin şcoli şi pe la televizoare sunt doar aşa, chestiuni inutile de filozofie, fără efecte concrete în societate. Păi ce e atât de rău în invocarea repetitivă, obsedantă a lui Vlad Ţepeş? Mai câştigăm ceva voturi, devenim un picuţ mai populari iar asta nu are cum să dăuneze sănătăţii nimănui. În realitate, toţi cei care au fost părtaşi la implantarea în conştiinţele românilor dependenţi de televizor a unor modele de acest gen au contribuit din plin la slăbirea imunităţii noastre la prostie. Iar o masă critică tolerantă la prostie e din start condamnată. Democraţia rămâne simplă demagogie pentru o masă de tovarăşi deveniţi peste noapte domni , de oameni noi transformaţi brusc în cetăţeni, care, însă, în esenţă, au rămas în spaţiile gregare ale adorării aceloraşi modele culturale. Nu criza economică, nu elita noastră politică, nu ungurii care vor să ne ia Ardealul sunt adevăraţii noştri inamici astăzi. Marea noastră problemă e că visele ne sunt încă bântuite de imaginea lui Vlad Ţepeş, a ţepei lui şi a altora ca el…

Vlad Tepes "ataca" in 3D
Dacre Stoker va regiza o docudrama in 3D despre Vlad Tepes si istoria reala pe care s-a construit mitul vampirului din Transilvania.

Celula unde ar fi înnebunit Vlad Ţepeş
Castelul Corvinilor adăposteşte temniţa unde a fost încarcerat celebrul voievod. Din motive de siguranţă însă, nu poate fi exploatată turistic, iar prea puţini vizitatori ştiu de existenţa ei.
Marea majoritate a turiştilor care vin să viziteze Castelul Corvinilor din Hunedoara trec prin Sala Cavalerilor fără să observe trapa de lemn ce duce spre închisoarea castelului. Şi chiar dacă ar vedea-o, tot n-ar bănui că acolo, în adâncurile castelului, se află temniţa în care se spune că a stat domnitorul Vlad Ţepeş înainte de a fi dus în Ungaria, la Vişegrad, unde a fost prizonier mulţi ani.
Celula de sub Sala Cavalerilor

Sala Cavalerilor. Turistului absorbit de coloanele şi arcadele maiestuoasei încăperi îi poate uşor scăpa privirii "neghidate" o trapă de lemn, "armată" cu două tije metalice frumos modelate. Asta pentru că, în timp, lemnul trapei şi pardoseala din jur au căpătat aceeaşi culoare.

Trapa de lemn se deschide uşor, cu ajutorul unei bucăţi de frânghie, lăsând vizitatorul să descopere o intrare dreptunghiulară, lungă de aproape un metru dar mai îngustă de 50 de centimetri. O scară de lemn coboară doi metri şi jumătate, direct sub bolţile "gro tei" prizonierilor.

Până jos, în celulă, mai sunt vreo trei-patru metri, însă nu se poate coborî din cauză că nu mai este nicio scară. Iar singura rază de lumină vine prin crăpăturile unui capac de lemn cu care e acoperită o fereastră mică ce dă direct înspre pârâul Zlaşti. Dacă ai avea curiozitatea s-o deschizi, ai înţelege imediat de ce prizonierii n-ar fi putut evada: până jos, în vale, se întinde un perete de vreo 15 metri din piatră şlefuită.

La marginea zidului pe care, probabil, stătea străjerul când mai intra direct din Sala Cavalerilor, o balustradă destul de fragilă, de lemn, te avertizează că nu e bine să faci vreun pas greşit.

Valoare simbolică

Celula nu mai are pardoseală, iar pe "pe fundul" încăperii ce seamănă acum mai mult cu o grotă sunt zeci de bucăţi mari de piatră lăsate care-ncotro. Pereţii din stânga şi din dreapta celulei sunt zidiţi cu piatră, iar, ceva mai sus, cărămida începe să formeze arcada.

Este singura celulă rămasă din fosta închisoare a Castelului Corvinilor, care a ars la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost părăsit vreo 14 ani şi abia apoi restaurat.

Meşterii de atunci au considerat că structura de rezistenţă a zidului de nord-vest a avut de suferit, iar orice grotă lăsată sub el ar fi pus probleme pe viitor, motiv pentru care au umplut cu piatră mai toate încăperile. Cu toate acestea, celula cu intrare directă din Sala Cavalerilor a fost lăsată drept mărturie peste generaţii. Probabil ştiau şi ei, ca şi hunedorenii pasionaţi de poveştile castelului, că aici a fost întemniţat Vlad Ţepeş.

"Nu am văzut nicio intrare"

Temniţa de sub Sala Cavalerilor e o enigmă pentru mulţi vizitatori, chiar şi pentru cei pasio naţi de istorie. "Sunt ab solventă de istorie, dar, spre ruşinea mea, ori n-am ştiut, ori am uitat că Ţepeş a fost întemniţat la Hunedoara. Poate c-am chiulit la cursul respectiv. Vin pentru a treia oară la castel şi acum aflu de existenţa unei temniţe", mărturiseşte Simona Borca, din Sibiu.

Alţi turişti spun că nici cei de la castel nu au făcut vreo referire la acest aspect. "Despre faptul că Ţepeş a ajuns prizonier aici nu mi-a spus nimeni, nici la şcoală, dar nici când am vizitat castelul", afirmă Adrian Tomcea, din Timişoara.

La fel de miraţi de existenţa celulei sunt şi vizitatori din zonă. Florin Butnaru, din Deva, recunoaşte: "Am intrat în Sala Cavalerilor de vreo trei sau patru ori până acum, cu prieteni veniţi în vizită, dar nu am văzut niciodată nicio intrare în nicio carceră. Am citit pe net ceva legat de Ţepeş şi de castel, dar nu cred că era referitor la vreo încarcerare a lui aici, nu mai ştiu".
"Se pare că sentinţa de condamnare la închisoare i-a fost comunicată în Sala Cavalerilor. A fost ţinut aici o vreme, după care a fost dus la Vişegrad, unde a avut o detenţie mai blândă.",
NICOLAE CERIŞOR, directorul muzeului "Castelul Corvinilor"

ISTORIE

Detenţie de două-trei luni

Istoricul Nicolae Cerişer, directorul Muzeului "Castelul Corvinilor", estimează că detenţia lui Vlad Ţepeş la Hunedoara a durat între două şi trei luni, fără a putea însă preciza data exactă din cauză că referirile documentare la acest moment sunt foarte puţine.

"Vlad Ţepeş a fost arestat, se pare, în zona Bran, după ce boierii din Ţara Românească, deranjaţi de autoritatea crescândă a domnitorului, au confecţionat o scrisoare compromiţătoare prin care Ţepeş, pe atunci aliat al lui Matei Corvin, şi-ar fi declarat intenţia de a se alia cu Imperiul Otoman. Se pare că sentinţa de condamnare la închisoare i-a fost comunicată de Matei Corvin, sau de reprezentantul său, în Sala Ca valerilor de la Castelul Corvinilor. A fost ţinut aici o vreme, după care a fost dus la Vişegrad, unde a avut o detenţie mai blândă, fiind, de fapt, vorba despre un "domiciliu forţat", cum s-ar spune astăzi, în cetatea din Ungaria de astăzi", explică istoricul Nicolae Cerişer.

LEGENDE

Prindea porumbei şi-i omora

În zonă circulă şi o serie de legende legate de acest episod istoric. Una dintre ele spune că în timpul petrecut în celula de sub Sala Cavalerilor, Ţepeş ar fi înnebunit la gândul că, oricând, ar fi putut fi aruncat în groapa cu jivine înfometate (locul este cunoscut sub numele de "Groapa cu lei" şi, cel mai probabil, a adăpostit lupi sau urşi înfometaţi).

O altă poveste spune că, în celula respectivă, apetitul lui Vlad Ţepeş pentru sânge ar fi crescut şi mai mult, acesta urcându-se deseori la fereastră pentru a prinde porumbei şi a-i omorî.

Istoricul Nicolae Cerişer le consideră doar rodul imaginaţiei populare: "Nu cred că pedepsele aplicate de Vlad Ţepeş erau manifestarea vreunei afecţiuni psihice. Cred că era însă metoda sa preferată de a-şi impune autoritatea. Per total, Vlad Ţepeş a ucis, probabil, mai puţini oameni decât Ştefan cel Mare, doar că a comis astfel de fapte într-un interval mult mai scurt".

Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric
Vlad Ţepeş a fost şi este un personaj ce fascinează atât lumea literară, cât şi cea istorică. Un personaj a cărui viaţă nu am putea-o reconstitui fără ajutorul legendelor, care de altfel, sunt foarte numeroase. Însă, o legendă nu trebuie folosită doar ca sursă istorică, ci în acelaşi timp, ea trebuie supusă unui examen critic riguros. Vlad Ţepeş a fost subiectul multor creaţii, atât literare, cât şi istorice. Celebrul roman „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker, nu ţine cont de adevărul istoric şi ni-l prezintă pe Vlad ca pe un personaj negativ, înconjurat de o oarecare aură mitică. Din punct de vedere istoric, prima monografie completă a acestui mare domn român, ce încerca să creioneze imaginea istorică a acestui personaj, nu a prins viaţă decât la sfârşitul secolului al-XIX-lea, autorul ei fiind Ioan Bogdan.
O figura marcantă a neamului românesc, Vlad Ţepeş îşi face prima apariţia notabilă în istorie, la 1448, însă înainte de a discuta despre prima domnie a lui Ţepeş trebuie să lămurim anumite aspecte. În cele 3 decenii scurse de la moartea lui Mircea cel Bătrân (1418), pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat 8 domnitori, posibili descendenţi ai lui Dan I (1377-1386) fie ai lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), ambii fii ai lui Radu I. Aceasta instabilitate politică a fost o consecinţă directă a aplicării unui principiu de moştenire diferit de Europa de Vest. Dacă în vest, funcţiona principiul primogeniturii (primul născut moştenea mare parte a averii), în Ţările Române se aplica principiul ereditar-electiv. Ce presupune acest principiu?Precizarea este clară : orice os domnesc poate pretinde tronul ţării. Aplicarea sa a deschis un larg câmp luptelor pentru putere între toţi descendenţii domneşti – legitimi sau nu – dar în mod special între 2 familii : Drăculeştii şi Dăneştii.
În 1447, Iancu de Hunedoara intervine în sprijinul Dăneştilor, îl asasinează pe Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş) din cauza apropierii sale de otomani şi îl înscăunează pe Vladislav II. Totuşi, Iancu avea şi alte scopuri în intervenţia sa din Ţara Românească. „Cosmografia” lui Aeneas Sylvius Piccolomini (viitorul papă Pius II) ne spune : „nu i-a reinstalat într-atât pe aceia «Dăneşti», cât a dobândit pentru sine însuşi glorie şi bogăţii”; iată deci, motivul concret al intervenţiei lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească.
Prima domnie, fără nicio perspectivă
Prima domnie a lui Vlad începe în septembrie 1448. De notat, că în acea perioadă, Iancu de Hunedoara se pregătea de cruciada de la Kossovopolje, şi alături de el şi protejatul său, Vladislav II. Acest lucru i-a înlesnit accederea la tron al lui Vlad, dar Vladislav II revine în ţară şi recucereşte tronul. Prima domnie a lui Ţepes, se încheie foarte rapid, în noiembrie 1448. Trebuie să facem o mică remarcă asupra bătaliei de la Kossovopolje. Ca urmare a înfrângerii creştinilor, Vladislav II începe să intre sub influenţa otomană, lucru de neacceptat pentru Iancu de Hunedoara. Acesta intervine din nou în Ţara Românească, în 1456, înlocuindu-l pe Vladislav cu Vlad Ţepeş! Acesta din urmă se refugiase în Transilvania, şi din 1448 a tot încercat să recâştige tronul. Iancu de Hunedoara nu s-a arătat interesant în a-l ajuta din 2 motive. În primul rând, era blocat de tratatul de pace din 1451, care a consolidat poziţia internaţionala a lui Vladislav II, dar anumite evenimente din perioada 1452-1456 i-au schimbat părerea. Al doilea motiv, l-a reprezentat eventuala luptă de la Belgrad, Iancu înlocuindu-l pe Vladislav – ale carui preferinţe înclinau spre turci – spre a-şi asigura flancul stâng al viitorului front. În prealabil de această mutare politică, Iancu îi retrăsese cele 2 feude transilvănene : Amlaşul şi Făgăraşul, din dorinţa de a-şi asigura complet frontiera sudică, în eventualitatea unei invazii turceşti.
A doua domnie al lui Ţepeş
A doua domnie a lui Vlad începe în prima jumătate a anului 1456. În timpul acestei domnii, ce va dura până în 1462, are parte de câteva evenimente tumultoase. Intră în conflict cu Sibiul şi Braşovul din motive economice, dar şi politice. Ambele oraşe adăposteau eventuali pretendenţi la tronul lui Vlad, Braşovul pe Dan, fiul lui Vladislav II, iar în Sibiu trăia Vlad Călugărul, un frate vitreg al lui Vlad Ţepeş. De asemenea, Vlad intervine în Moldova în favoarea lui Ştefan, în 1457. După moartea lui Iancu de Hunedoara, imediat dupa cruciada de la Belgrad, în 1456, Vlad Ţepeş începe să se apropie de Imperiul Otoman. Daca ne uităm în trecutul său, Vlad are legături solide cu turcii. A fost ostatic la Poarta, din 1442/1443 până la 1448, când, cu ajutorul turcilor îşi începe prima domnie. De notat, că un frate al său, Radu cel Frumos (viitor domn între 1462-1473) a fost şi el ostatic la curtea otomană, ramânând acolo pâna la accederea sa la tron.
În ceea ce priveşte relaţia lui Vlad cu Biserica, aceasta a fost oarecum anevoioasă. Dacă dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, Vlad a devenit vasalul păgânilor, începând cu 1459, politica sa externă se schimbă radical. Avantajat de faptul ca pe tronul Ungariei urcase Matia Corvin fiul lui Iancu, Ţepeş întoarce din nou armele împotriva turcilor. Aceasta turnură politică îmbunătăţeste considerabil relaţia sa cu Biserica, Vlad încercând să se erijeze în continuatorul Bizanţului.
Ultimul său an de domnie, 1462, este plin de evenimente. În ianuarie recucereşte Giurgiul, ce reprezenta cel mai important cap de pod al turcilor, şi întreprinde o incursiune la sud de Dunăre. Mehmet II îl trimite pe vizirul Mahmud, cu un efectiv de aproximativ 30.000 de soldaţi pentru a împiedica o eventuală nouă incursiune a lui Vlad la sud de Dunăre. Mahmud îşi depăşeşte atribuţiile, şi pătrunde în Ţara Românească pentru a jefui, dar în timpul retragerii, în jur de 18.000 de turci sunt surprinşi de un atac român, din care nu mai scapă decât 8.000 de soldaţi.
La 17-18 iunie 1462 are loc celebrul Atac de Noapte. Ostaşii români căutau cortul sultanului, dar, nefiind familiarizaţi cu tabăra, au dat greş. După această bătălie, Vlad continuă să hărţuiască armata otomană, cu atacuri scurte asupra ariegărzii sale. Acest lucru coroborată cu acea celebră tactică de pârjolire a pământului l-au determinat pe sultan să se retragă, nereuşind să îndeplinească obiectivul minimal : punerea lui Radu cel Frumos pe tron, în locul lui Vlad Ţepeş.
În ciuda victoriilor repurtate împotriva turcilor, Vlad nu a mai avut viaţă lungă pe tronul Ţării Româneşti. La 26 noiembrie 1462 este arestat pe drumul comercial Braşov – Câmpulung de către ostaşi unguri. Motivul pentru care Matia a luat o asemenea decizie este nesigură. Totuşi, după 12 ani, acelaşi Matia îl eliberează pe Vlad, acesta devenind căpitan în armata regelui. Ca urmare a eforturilor conjugate moldo-transilvănene, Vlad ajunge pentru a treia oară pe tron, la 16 noiembrie 1474. Domnia nu durează mult; Vlad trebuie să facă faţă unui nou atac turcesc, în urma căruia, se pare, este asasinat de către propii oameni, care l-au confundat cu un turc.
De unde vine supranumele Drăculea
Supranumele purtat de tatăl lui Vlad Ţepeş, Dracul, provine de la faptul că, acesta era membru al Ordinului Dragonului, ordin ce avea ca scop lupta împotriva ereticilor şi a necredincioşilor, şi păstrarea valorilor catolicismului occidental. De la numele acestui ordin, au început sa apară tot felul de derivaţii : Dracula, Drăculea, Dragulia, Dracea. Totuşi, numele de Dracula reprezintă unicul element comun al legendei medievale cu legenda modernă, născută prin graţia lui Bram Stoker, care, a preferat să accentueze negativismul personajului.
În ceea ce îl priveşte pe Vlad, există numeroase legende legate de caracterul său sau de calităţile militare. O serie de istorici precum Georgios Sphrantzes nu mentionează decât în treacăt de campania lui Mehmet II sau de Vlad Ţepeş. Pe de altă parte Ducas şi Laonic Chalcocondil sunt surse de mâna întăi. Istorici bizantini, ambii au încercat sa creeze o istorie obiectivă a vremii, dar cu un oarecare accent pe istoria Imperiului Otoman, a cărui putere creştea nestăvilită. De la ei aflăm faima de care se bucura Ţepeş, de frica pe care o inspira nu numai soldaţilor turci, cât şi propiilor oameni, ceea ce îi determina pe cei din urmă să nu-l trădeze. Critobul din Imbros, bizantin care s-a pus în slujba Înaltei Porţi, scrie o istorie ce înclină vădit spre Imperiul Otoman, şi spune despre Vlad că „uitând de toate, şi-a arătat răutatea faţă de cel ce s-a încrezut într-însul, şi s-a răsculat”, caracterizându-l astfel, drept trădător. Izvoarele turceşti pomenesc despre Ţepeş răutatea şi cruzimea de care dădea dovadă, precum şi metoda de pedeapsă preferată: trasul în ţeapă, de unde i se trage şi „porecla” de Ţepeş.
Legendele i-au amplificat activitatea
La o analiză mai atentă putem spune ca faptele şi acţiunile marelui domn român nu sunt deloc condamnabile. Intrat în istorie într-o perioadă tulbure –„în chiar momentul dispariţiei unui milenar imperiu, cel bizantin şi înainte de instalarea celui nou - cel otoman” – dar în acelaşi timp fiind „conducătorul potrivit la momentul potrivit” după Ştefan Andreescu, Ţepeş a reuşit să-şi creeze, voit sau nu, o imagine legendară.
Cele 2 legende despre viaţa lui Vlad Ţepeş, cea slavă şi cea germană, ne dau informaţii apropiate ca şi corectitudine; încă odată vedem „plăcerea” lui Vlad de a folosi pedeapsa sa favorită – trasul în ţeapă. Acestea sunt, totuşi, cele mai mari legende ce au în centrul lor personalitatea unui domn român, iar istoria, ţine să-şi demonstreze veridicitatea că această aureolă mitică i-a fost conferită lui Vlad, şi nimănui altcuiva. Desigur, daca vom analiza cele 2 legende vom observa că cea occidentală tinde să exagereze, dar, trebuie să ţinem cont de faptul că această legendă a luat naştere şi a devenit cunoscută într-un mediu oarecum potrivnic lui Vlad. Însă, nu putem face abstracţie de atmosfera Europei apusene, ce era caracterizată de fanatisme religioase, de celebra Inchiziţie sau de Italia condusă cu forţa de familia Borgia, are rost să ne mai întrebăm de unde această sete a vest-europenilor de atunci pentru imagini demonice şi însângerate?
De asemenea, cum orice vorbă poate fi interpretată sau considerată controversată, acelaşi lucru se poate spune şi despre istorie. Părerile împărţite ale istoricilor, asupra faptelor lui Vlad Ţepeş, care de altfel nu pot fi judecate, lasă posibilitatea unei viziuni propii asupra acestui domn român. Încă o întrebare persistă : ar mai fi stârnit Vlad un asemenea interes, fără caracterul, personalitatea şi faptele sale atât de controversate?

Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric

Ce vrem noi de la Vlad Ţepeş?
Articolul nostru din ediţia de septembrie, „Vlad Ţepeş, 500 de ani de manipulare”, a stârnit un val de reacţii din partea cititorilor. Prezenţa autorului, lectorul universitar dr. Marius Diaconescu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, la emisiunea pe care o realizez în fiecare marţi seara la RFI România a amplificat şi mai mult dezbaterea.
Postată pe site-ul www.historia.ro, discuţia a generat un record de cititori şi de comentarii, nu neapărat pozitive. Dimpotrivă. Unii au cerut ca profesorul Diaconescu să fie scos de la catedră, alţii l-au trimis „înapoi la Budapesta şi la Viena”, acolo unde autorul articolului a făcut studii şi a cercetat arhive. S-au găsit şi câţiva care au propus soluţii încă şi mai radicale: să fie sesizate SRI-ul şi Parchetul, să fim expulzaţi şi să ni se retragă cetăţenia română.

În fond, cu ce am păcătuit? În primul rând, articolul lui Marius Diaconescu a arătat imaginea unui Vlad Ţepeş mai apropiat de realitate decât de imaginea sa fabricată, începând cu secolul XIX şi până în perioada comunistă. Un Vlad Ţepeş ca om al timpului său, un conducător militar şi politic remarcabil, într-un riscant joc de echilibristică politică între marile puteri ale regiunii, Ungaria şi Imperiul Otoman.
Un episod mult comentat de către cititori a fost acela al luptelor cu Moldova lui Ştefan cel Mare. Jenate, manualele noastre de istorie au trecut sub tăcere această realitate. Când, de fapt, ciocnirile dintre moldoveni şi munteni, de altfel nu tocmai rare în istorie, îşi au o explicaţie cât se poate de firească, dacă ţinem cont de gândirea omului medieval, nu a celui din vremurile moderne. Dar ceea ce a şocat, poate, cel mai mult, a fost afirmaţia profesorului Diaconescu, din emisiunea de la RFI, potrivit căreia filmele istorice româneşti sunt pline de falsuri. Şi că difuzarea lor, în continuare, pe unele posturi de televiziune, fără o pregătire a spectatorilor, nu ar face decât să prelungească efectele propagandei comuniste. Recunoaştem, am spulberat multe prejudecăţi şi am deranjat multe minţi odihnite. Şi vom continua, chiar dacă multe reacţii vor fi la fel de agresive ca şi până acum.
Ar fi mai comod şi, dacă privim la numărul mare de critici, chiar mai profitabil să ne aliniem interpretărilor tradiţionale. Nu o vom face. Prin asta, nu-i vom servi în niciun caz pe duşmanii României, care vor fi fiind ei. Vom servi România.
Ca să ne putem croi un destin demn, e mai bine să ştim cine am fost cu adevărat. Să nu ne fie teamă dacă unele dintre prejudecăţile noastre se vor prăbuşi! Avem o mulţime de lucruri de care putem fi mândri, în istoria spusă sincer şi relaxat, nu în cea impregnată de propagandă.
Un exemplu veţi găsi chiar în ediţia de faţă. Puţini au auzit, probabil, de Ladislau Kán, voievod al Transilvaniei între 1294 şi 1315. Veţi afla însă că a fost unul dintre marii jucători politici ai Europei timpului său. Avem puterea de a ni-l asuma?

Turistul străin: „Unde este castelul vampirului...
Neoficial, turismul pe temă Dracula a început în România în anii 1950-1960. Desigur, romanul lui Bram Stoker nu fusese încă tradus în limba română, aşa că ghizii Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi“, reorganizat temeinic la începutul anilor 1970, au luat contact cu povestea imaginată de scriitorul irlandez prin intermediul turiştilor occidentali (cu precădere americani şi britanici) care îi întrebau despre castelul din Pasul Bârgăului, descris în carte.

Chiar dacă Dracula era încă necunoscut majorităţii românilor, autorităţile vremii nu au ezitat să folosească mitul pentru a face reclamă în Apus. În 1983, un hotel în formă de castel (cu turnuri, curte interioară, accesibil doar dintr-o singură parte) a fost construit între Bistriţa şi Vatra Dornei. Până în 1990 s-a numit „Tihuţa“, deşi un alt hotel inventat de Stoker, „Coroana de aur“, fusese construit la Bistriţa tocmai pentru a servi ca punct de reper turiştilor străini. În 2006, la hotelul rebotezat „Dracula“ a fost inaugurat un bust al scriitorului irlandez Bram Stoker.
Sub impactul teoriei identităţii dintre Vlad Ţepeş şi contele Dracula, elaborată de Raymond T. McNally şi Radu Florescu, istoriografia românească a reacţionat. Aniversarea morţii lui Vlad Ţepeş în 1976 a generat numeroase publicaţii. Cercetările istoricilor români au servit apoi drept bază ghizilor turistici pentru a disocia cele două personaje.
Lucrurile au luat amploare după 1990. Societatea românească a resimţit însă şocul vampirului suprapus, destul de artificial, peste voievodul eroizat din secolul al XV‑lea. Reacţiile româneşti au fost iniţial negative. România, reunind peisaje maritime şi montane cu o infrastructură relativ bine pusă la punct (cel puţin pentru străini) şi destule obiective antice, medievale sau moderne, se vedea în situaţia de a fi vizitată din motive pur profane.
Chiar dacă la noi mitul Dracula este mai cunoscut prin intermediul cinematografiei, mai degrabă decât din traducerile romanului, şansa pentru turismul cultural este imensă. Cu sau fără un parc de distracţii tematic, locurile legate de Vlad Ţepeş şi de contele Dracula sunt numeroase şi interesante. Într-o lume dominată de publicitate, Dracula ar fi ajutat mult o economie predispusă la crize.
Există deja tururi oferite de diverse agenţii, cele mai bune combinând trecutul istoric cu mitul literar şi cinematografic. Astfel, mergând pe urmele personajului literar preferat, turiştii străini pot vedea şi Curtea de Argeş, Poienari, Suceava, Snagov sau Târgovişte, pe lângă Sighişoara, Braşov, Bistriţa sau Bucureşti, toate aceste locuri fiind legate de voievodul medieval şi de vampirul modern. Iar de la Sighişoara la Biertan sau de la Vatra Dornei la Mănăstirea Humor, drumurile sunt scurte.
Aşadar, în loc ca frecventa întrebare „unde este castelul vampirului Ţepeş?“ să ne înfurie, ar trebui să ne dea prilejul de a explica o confuzie şi de a dezvălui o Românie încă frumoasă. Chiar dacă nu s-a gândit la români, Bram Stoker le merită recunoştinţa.

Vlad Ţepeş: subiect al manipulării, de peste 500 de ani
Cel mai vestit român din Evul Mediu este, fără îndoială, Vlad Ţepeş. Numele lui era cunoscut din Imperiul Otoman până în spaţiul german, fiind subiect al povestirilor de groază încă din timpul vieţii sale. Popularitatea lui a fost reînviată la sfârşitul secolului al XIX-lea prin romanul lui Bram Stoker şi astăzi datorăm filmelor cu Dracula asocierea dintre acest personaj şi România. Dar cine a fost el cu adevărat?

Vlad Ţepeş a fost fiul lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Vlad, tatăl, fusese primit în Ordinul Dragonului de către Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, din care cauză i se spunea „Dracul“, de la dragon. Sub numele Dracula sau Draculea, în sensul „al lui Dracul“, era cunoscut de contemporani fiul său, Vlad, în timp ce turcii îl numeau Ţepeş, din cauza pedepsei sale preferate – trasul în ţeapă. La noi s-a încetăţenit în traducere românească porecla dată de turci, Vlad Ţepeş, în timp ce porecla Dracula, preferată de occidentali, a căpătat un alt sens, dat de personajul principal al romanului lui Bram Stoker.
Copilăria şi adolescenţa şi-a trăit-o mai mult pe meleaguri străine, prin Transilvania şi Ungaria, alături de tatăl său, iar după ce Vlad Dracul, pus pe tron de Sigismund de Luxemburg, s-a supus sultanului, a petrecut câţiva ani în Imperiul Otoman, ca ostatic. Până la preluarea domniei a trăit mai mult în afara ţării, ceea ce poate explica politica sa internă. A cunoscut culturi diferite: cea maghiară şi germană din Transilvania, cea otomană şi poate mai puţin pe cea românească. Aceste contacte cu medii diverse i-au permis crearea unui concept propriu despre ideea de guvernare.
Justiţiar? Mai degrabă lider autoritar

Povestirile contemporane despre Vlad Ţepeş germane, slave sau româneşti, au păstrat în memoria timpului câteva acţiuni ferme de guvernare. Chiar dacă ele sunt transmise într-o formulă mai degrabă anecdotică, aceste legende medievale ne dezvăluie dimensiunile şi principiile programului său de guvernare: măsuri drastice împotriva hoţiei (poveştile cu negustorii, cu preoţii sau cu cupa de aur la izvor); promovarea muncii şi pedepsirea leneşilor (povestea soţiei leneşe care a fost pedepsită pentru că nu i-a cusut o cămaşă suficient de lungă soţului ei); primul program cunoscut de integrare a ţiganilor, prin implicarea lor în luptele cu turcii (povestea despre forţarea ţiganilor să lupte cu turcii); primul program cunoscut de igienizare a societăţii româneşti prin eliminarea fizică a cerşetorilor (povestea despre ospăţul dat tuturor cerşetorilor); desfăşurarea unui comerţ cinstit (poveştile despre negustorii străini) şi, desigur, fidelizarea boierimii prin pedepsirea drastică a trădătorilor.
Programul coerent de dezvoltare economică este dovedit şi de raporturile cu saşii din Transilvania. Aceştia se bucurau de privilegii comerciale în Ţara Românească, care le acordau un regim vamal preferenţial şi libertatea comerţului. Conform concepţiei lui Vlad Ţepeş, trebuia să se aplice principiul reciprocităţii pentru ca negustorii români din Ţara Românească să beneficieze de aceleaşi privilegii în Transilvania.
Domnitorul a profitat de implicarea sa în războiul civil din Ungaria pentru a-şi impune punctul de vedere. După moartea regelui Ladislau V Postumul a început în Ungaria un război civil între tabăra celor care îl sprijineau pe Mathias Corvin, condusă de guvernatorul Mihail Szilagyi, unchiul viitorului rege, şi partida fidelă habsburgilor, între care şi saşii ardeleni. În acest context s-au desfăşurat primele expediţii ale lui Vlad Ţepeş în sudul Transilvaniei pentru forţarea saşilor să renunţe la sprijinirea habsburgilor la tronul Ungariei. Profitând de rolul său de arbitru, le-a impus saşilor din Braşov principiul reciprocităţii în comerţul bilateral, deschizând calea negustorilor români.
Adversar al boierilor? Depinde de situaţie

Cele mai mari provocări ale lui Vlad Ţepeş în politica internă au fost relaţia cu boierii şi întărirea autorităţii domneşti. Fără sprijinul boierimii niciun domnitor nu putea să guverneze! Orice os domnesc, adică orice urmaş de domn, legitim sau bastard, putea să aspire la tron. Teoretic, el trebuia să fie ales de către ţară. Principiul ereditar-electiv al succesiunii la tron a fost aplicat parţial, deoarece după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418) au intervenit întotdeauna puterile vecine, Ungaria sau Poarta Otomană, pentru a-şi impune un domnitor fidel.
Disputa dintre cele două puteri suzerane a alimentat anarhia din Ţara Românească, deoarece s-au format diverse partide boiereşti, care, adesea, se regrupau în jurul unui pretendent la tron în momentul în care erau nemulţumiţi de domnitorul în funcţie. Astfel, rolul boierimii era fundamental în guvernarea ţării, ea putând să încline balanţa în favoarea unuia sau altuia dintre pretendenţii la domnie. Boierii aveau puterea economică, fiind principalii proprietari de moşii, precum şi puterea militară, prin cetele boiereşti care erau o componentă importantă în oastea ţării. Domnitorul nu putea să guverneze fără sprijinul boierilor. Însă putea să îi acuze de hiclenie, adică de trădare, şi astfel să îi execute şi să le confişte averile.
Vlad Ţepeş ştia foarte bine rolul boierilor în guvernarea ţării şi era conştient de necesitatea fidelizării lor. Mai avusese experienţa unei scurte domnii în 1448, când urcase pe tron cu sprijinul turcilor, în timpul în care domnitorul Vladislav al II-lea participa la bătălia de la Kossovopolje, în 1448, alături de Iancu de Hunedoara. A fost o domnie efemeră din cauza lipsei unui sprijin ferm din partea ţării. La întoarcerea din campania militară Vladislav l-a alungat fără mare greutate din Ţara Românească. Acelaşi pericol al pierderii tronului plana asupra lui Vlad Ţepeş şi după urcarea pe tron, în 1456.
Vlad Ţepeş a optat pentru o domnie autoritară, în care poziţia domnului să primeze în faţa boierimii. Nu a pregetat să îi pedepsească pe trădători, inclusiv pe cei din familia domnească, pentru a elimina pericolul formării unui nucleu partizan în jurul unui pretendent. Orice bănuială de trădare inducea rapid la acuzarea celui bănuit şi pedepsirea sa, de obicei cu tragerea în ţeapă şi confiscarea averii.
Cum îşi fideliza armata? Permiţând jaful

Pentru succesul igienizării clasei politice, adică a boierimii, pe lângă înfricoşarea ei, avea nevoie şi de sprijinul oştirii sale. Campaniile de jaf în Transilvania, care oficial aveau rolul de a-i aduce pe saşi în tabăra lui Mathias Corvin, apoi de a-i pedepsi pe aceştia şi pe românii din Făgăraş şi Amlaş pentru sprijinirea pretendentului Dan, i-au întărit lui Vlad Ţepeş autoritatea prin fidelizarea oştirii. Orice război în epoca medievală însemna jefuirea celor învinşi. Atât povestirile medievale, cât şi documentele de epocă au consemnat jefuirea regiunilor atacate în campaniile din sudul Transilvaniei.
Beneficiarii acestor jafuri erau oştenii lui Vlad Ţepeş, care puteau astfel să se bucure că domnul îi conducea în campanii victorioase. La fel a procedat şi în campaniile antiotomane din sudul Dunării din 1461-1462, când, pe lângă numărul mare al turcilor ucişi, izvoarele consemnează prădarea satelor şi oraşelor prin care a trecut oastea lui Vlad Ţepeş.
Se voia respectat în Europa

Desigur că aspectul cel mai important al domniei lui Vlad Ţepeş este politica sa externă, care nu trebuie redusă doar la campaniile militare. El a trăit ca refugiat politic sau ostatic mulţi ani în ambele ţări suzerane, în Ungaria şi în Imperiul Otoman. Astfel, el a conştientizat foarte bine statutul Ţării Româneşti şi poziţia domnului ei pe plan internaţional. Nu degeaba s-a străduit el să se impună în faţa solilor străini ca un principe care trebuie să fie tratat cu respectul cuvenit. Legendele consemnează anecdotic mai multe acţiuni în acest sens. Este demn de remarcat faptul că întotdeauna el se numeşte „mare stăpânitor“, comparabil ca rang şi poziţie cu ceilalţi mari stăpânitori! Un sol al regelui Mathias Corvin este onorat cu multe daruri deoarece a ştiut să vorbească potrivit şi i-a arătat respectul cuvenit.
Potrivit legendei, Ţepeş i-ar fi spus: „Tu într-adevăr poţi să umbli în solie de la stăpânitorii cei mari, la alţi stăpânitori mari, pentru că eşti învăţat de stăpânitorul tău cum să vorbeşti cu stăpânitorii cei mari. Alţii însă să nu îndrăznească, ci mai întâi vor fi învăţaţi cum să stea de vorbă cu stăpânitorii cei mari“ (Ioan Stăvăruş, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş – Draculea. Studiu critic şi antologie, ediţia a II-a revăzută, Editura Univers, Bucureşti, 1993, p. 137-138). Este o egalitate la care a aspirat în ciuda statutului internaţional al Ţării Româneşti.
Duşman al turcilor? Doar când avea interesul

Situată între Imperiul Otoman şi regatul Ungariei, Ţara Românească a avut rolul unui stat tampon între cele două puteri. Această poziţie i-a fost favorabilă atâta timp cât cele două puteri erau într-un oarecare echilibru politic şi militar.
Ungaria a jucat rolul de factor de echilibru în regiune, rol dovedit de efectele dispariţiei sale după bătălia de la Mohacs, din 1526. Atât regele Ungariei, cât şi sultanul otoman pretindeau rolul de suzerani ai domnilor Ţării Româneşti. Această suzeranitate se manifesta în primul rând prin impunerea unui domnitor care „asculta“, adică era credincios. În funcţie de interesele lor în Ţara Românească, precum şi de preponderenţa militară a uneia sau a alteia dintre cele două puteri în bazinul Dunării de Jos, domnitorul era pus fie de turci, fie de unguri.
În perioadele de pace dintre cele două puteri era acceptat oficial un regim al dublei suzeranităţi. Potrivit tratatelor de pace, domnitorul român trebuia să asculte şi să plătească tribut sultanului şi, în acelaşi timp, să asculte de regele Ungariei. De fapt, acest regim al dublei suzeranităţi funcţiona neoficial şi în cea mai mare parte a perioadelor de conflict între cele două puteri (exceptând perioadele în care conflictul militar se desfăşura în Ţara Românească sau în imediata ei vecinătate).
Aproape întotdeauna domnul pus în funcţie de turci se străduia să depună sau să promită omagiul faţă de regele Ungariei prin intermediul unei solii secrete. La fel, domnitorul instalat de unguri căuta să aibă relaţii bune cu turcii acceptând plata tributului.
În vara anului 1456, Vlad Ţepeş a urcat pentru a doua oară pe tron, de această dată cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, care pregătea cruciada antiotomană de la Belgrad. Încă de prin 1452 Vlad era ţinut de Iancu în sudul Transilvaniei ca element de presiune asupra domnitorului Vladislav al II-lea. Momentul mult aşteptat a venit cu ocazia conflictului deschis cu turcii, deoarece Iancu dorea să îşi asigure flancul estic. Instalat de Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş se recunoştea vasal al regelui Ungariei, Ladislau V Postumul. După moartea marelui căpitan la sfârşitul lui august 1456, răpus de ciumă după victoria asupra turcilor, Ţepeş s-a reorientat către relaţii tributare cu Imperiul Otoman. Cel puţin în 1457 şi 1458 el a mers personal la sultan să i se închine şi să predea tributul.
Un important pion în cruciada Papei
Situaţia s-a schimbat radical în 1459. Conflictul nu s-a deschis imediat. Domnitorul a motivat întârzierea plăţii tributului prin pagubele produse de războaiele cu saşii şi ungurii din Transilvania şi a amânat închinarea personală invocând riscul de a fi înlocuit din domnie de pretendenţii sprijiniţi de Ungaria în timpul unei eventuale călătorii.
De fapt, în 1459, resturile despotatului sârb au fost cucerite de către turci, care au transformat Serbia în paşalâc. Acest episod a marcat puternic boierimea munteană, care se temea de urmări similare pentru Ţara Românească. Paşalâcul însemna pierderea tuturor privilegiilor şi averilor boiereşti. Această teamă i-a adunat pe boieri în jurul lui Vlad Ţepeş şi împreună au decis lupta antiotomană!
Era în acel moment un context favorabil pe plan internaţional, care le conferea susţinătorilor luptei antiotomane o oarecare siguranţă. La Mantova, Papa Pius al II-lea a plănuit organizarea unei ample cruciade antiotomane, în care un rol important îi revenea Ungariei conduse de tânărul rege Mathias Corvin.
Dacă transformarea Serbiei în paşalâc şi pericolul similar pentru Ţara Românească au ridicat problema raporturilor viitoare cu Poarta, planul de cruciadă de la Mantova a fost factorul decisiv pentru Vlad Ţepeş şi boierii săi. Trebuie reţinut faptul că, la fel ca şi în cazul altor domnitori români care au luptat cu turcii, contextul internaţional favorabil i-a antrenat pe români în lupta antiotomană. Este o falsă şi permanentă teorie în istoriografia noastră potrivit căreia românii au luptat singuri cu turcii şi au apărat Europa.
Potenţialul militar al Ţării Româneşti era prea redus pentru a putea face faţă singură pericolului otoman pe termen mediu şi lung. Iar Vlad Ţepeş şi boierii săi erau conştienţi de acest potenţial.
Campania din sudul Dunării din iarna 1461-1462 era un act integrat cruciadei plănuite la Mantova. În primul rând, se urmărea slăbirea liniei defensive otomane de pe linia Dunării, fiind distruse cele mai multe puncte de trecere a Dunării. Pe de altă parte, jefuirea regiunilor sud-dunărene de către oastea lui Vlad Ţepeş le oferea oştenilor o plată anticipată pentru greul ce urma să vină.
Este impresionant inventarul riguros al turcilor ucişi în această campanie: 23.884. Era ţinută evidenţa pe fiecare sat sau oraş pârjolit de oastea munteană! La 11 februarie 1462, Vlad Ţepeş îl informa pe suzeranul său, regele Ungariei, Mathias Corvin, despre succesul campaniei sale şi îi trimitea un catastif cu numărul celor ucişi. Ecoul a fost impresionant la curtea de la Buda, dacă un funcţionar de rang inferior de la trezoreria maghiară a considerat necesar să îl informeze pe un perceptor de dări dintr-un comitat din nordul Ungariei că voievodul Dracula a ucis 24.000 de ­turci (Arhivele Naţionale Maghiare, DL 70267).
Desigur că cel mai impresionant moment din luptele cu turcii îl reprezintă atacul de noapte asupra taberei otomane din iunie 1462. După cum domnitorul anticipase, turcii au venit să îl pedepsească pentru acţiunile sale. Însuşi sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui, era în fruntea unei armate numeroase, probabil de circa 100.000 de turci cu tot cu personalul auxiliar. Au fost mai multe confruntări mărunte deoarece Vlad a evitat o ciocnire directă, fiind conştient că nu ar putea face faţă cu cei 25-30.000 de oşteni ai săi.
Într-o noapte, a atacat tabăra otomană deghizat, împreună cu câteva mii de oşteni ai săi, în soldaţi ­turci, cu scopul de a-l ucide pe sultan. Ideea nu este originală. În urmă cu şapte decenii, în 1389, un soldat sârb l-a asasinat pe sultan la Kossovopolje într-o acţiune nocturnă. Românii au ratat cortul sultanului, dar au semănat destulă panică încât câteva mii de turci să piară în acest atac curajos.
Făcând jocul turcilor, Ştefan cel Mare îl atacă pe Ţepeş

În aceeaşi perioadă de timp, în care sultanul ocupa o parte a Ţării Româneşti, Ţara Românească suferea un alt atac la cetatea Chilia chiar din partea Moldovei lui Ştefan cel Mare. Cetatea Chilia avea o garnizoană maghiară şi munteană încă din timpul lui Iancu de Hunedoara. Ştefan cel Mare, în alianţă cu turcii, a atacat cetatea Chilia, un important nod comercial care aducea venituri mari în vistieria celui care o stăpânea. Moldovenii au atacat pe uscat, în timp ce corăbiile otomane au atacat pe mare, însă fără succes. Nu are rost să îi căutăm scuze lui Ştefan cel Mare, care a uitat că Vlad Ţepeş l-a ajutat în 1457 să urce pe tron şi l-a atacat exact când acesta era la cea mai mare ananghie. Cei care vorbesc aiurea despre unitate medievală românească ar trebui să nu uite acest episod, ca multe altele în care muntenii şi moldovenii se căsăpeau ori de câte ori aveau ocazia!
După insuccesul asupra Chiliei, Ştefan a intenţionat să intre cu oastea sa în zona Buzăului, unde putea să facă joncţiunea cu turcii. Însă Vlad a reuşit să înlăture pericolul printr-un efort militar fenomenal, în care talentul său de strateg militar a fost însoţit de fidelitatea supuşilor săi. Sultanul a plecat din Ţara Românească fără să o cucerească. A lăsat în schimb o unealtă care i-a adus ţara la supunere fără un prea mare efort militar.
Boierii se reorientează politic spre Radu cel Frumos

În suita sultanului s-a aflat fratele mai mic al lui Vlad, Radu cel Frumos. Prezenţa lui a fost un indicator sigur pentru boierime că sultanul nu intenţionează să transforme Ţara Românească în paşalâc, ci doar să îl schimbe pe domnitor. Treptat, boierimea munteană a trecut de partea lui Radu cel Frumos, care s-a dovedit un diplomat mai abil decât fratele său, Vlad Ţepeş, mai priceput în arta militară.
Radu cel Frumos i-a atras pe boieri de partea sa şi, mai mult, a început negocieri cu ardelenii, ca regele Mathias Corvin să îl recunoască pe tronul Ţării Româneşti. Deja la 15 august 1462, vicecomitele secuilor le cerea braşovenilor să respecte pacea încheiată cu Radu, domnul Ţării Româneşti. Părăsit de boieri, înconjurat doar de câţiva credincioşi, Vlad Ţepeş s-a refugiat în Transilvania în aşteptarea lui Mathias Corvin, regele Ungariei.
Oastea maghiară avea obiceiul să se mobilizeze doar la începutul lunii septembrie, din care cauză efortul militar al lui Vlad a fost susţinut doar de trupe reduse numeric, trimise probabil din secuime sau dintre ardeleni până la mobilizarea cea mare. Regele Mathias s-a aflat în sudul Transilvaniei, în apropierea Ţării Româneşti, circa două luni – octombrie-noiembrie 1462. Încă la 11 noiembrie oastea transilvană de sub conducerea voievodului se afla în preajma regelui pentru războiul care era plănuit în Ţara Românească. Un război care nu a mai avut loc, în ciuda pompei şi propagandei cu care a început.
Demersurile diplomatice ale lui Radu cel Frumos au avut succes datorită mijlocirii duşmanilor lui Vlad Ţepeş, negustorii braşoveni, afectaţi de politica lui comercială şi de jafurile din anii trecuţi.
Faptul că Mathias a stat două luni în sudul Transilvaniei împreună cu o armată numeroasă sugerează intenţiile belicoase, însă neentuziaste, ale tânărului rege. Nemaifiind oaste turcească în Ţara Românească, pericolul imediat pentru Ungaria a dispărut.
Atenţia regelui era atrasă spre alte evenimente din Austria, unde, la Viena, inamicul său şi pretendentul la coroana maghiară, Frederic de Habsburg, se confrunta cu răscoala vienezilor. Mathias încă nu era încoronat cu coroana oficială a regatului, care era în posesia habsburgilor, ceea ce putea determina contestări ale legitimităţii sale printre nobilii maghiari.
Victimă a manipulării şi 12 ani de temniţă

Duşmanii lui Vlad au ticluit o scrisoare a acestuia către sultan, care a fost interceptată de oamenii regelui. Potrivit acestei scrisori, Vlad îi promitea credinţă lui Mahomed şi se oferea să îl ajute la cucerirea Transilvaniei. Scrisoarea a fost invocată ca pretext pentru arestarea lui Vlad, petrecută, foarte ciudat, la graniţa Ţării Româneşti, când ar fi trebuit să înceapă campania militară.
Acuzat de trădare, voievodul nostru a fost arestat şi închis aproape 12 ani la Vişegrad, reşedinţă regală pe Dunăre situată la nord de Buda. Regele Mathias Corvin l-a recunoscut pe tronul Ţării Româneşti pe Radu cel Frumos, care a domnit 11 ani fără să fie deranjat de către cele două mari puteri suzerane. Practic, s-a exercitat din nou regimul dublei suzeranităţi.
După eliberarea sa, în 1474, Vlad Ţepeş a condus câteva campanii militare maghiare în Bosnia împotriva turcilor. După o promisiune de a fi pus pe tron în 1475 nerealizată, abia în 1476, în contextul războaielor cu turcii conduse de Ştefan cel Mare, devenit între timp şi el vasal al regelui maghiar Mathias Corvin, Vlad Ţepeş a ajuns din nou domnitor pentru scurt timp. Nu s-a bucurat de sprijinul boierimii, care nu uitase domnia sa autoritară şi, după cum ne spun cronicarii străini, a fost răpus de ai săi.
A fost un sadic? Depinde cine povesteşte

Vlad Ţepeş a intrat în legendă încă din timpul vieţii sale. Există mai multe povestiri germane şi slave, precum şi legende româneşti, dintre care unele cu subiecte comune. Povestirile germane au pus accentul pe cruzimea domnitorului. Istoricii susţin că aceste povestiri au fost răspândite intenţionat de către saşi şi de Mathias Corvin pentru a se justifica astfel arestarea acestuia şi stoparea cruciadei.
Dacă suntem adepţii teoriilor complotiste putem să acceptăm şi această explicaţie. Însă nu trebuie să uităm mijlocul prin care aceste povestiri se răspândesc şi nici să neglijăm publicul care le ascultă. Dacă astăzi spunem bancuri la un foc de tabără, să admitem că în Evul Mediu acest gen de poveşti cu grozăvii erau predilecte pentru cei care însufleţeau atmosfera la hanurile de la răscruci de drumuri.
Cu cât grozăviile erau mai mari, cu atât atenţia celor din jur era mai captată şi probabil că răsplata, un pahar de băutură, era mai uşor de primit. Iar fiecare povestitor mai adăuga câte ceva de la el pentru a mări farmecul povestirii. Un mecanism simplu de difuzare a povestirilor medievale, pe care noi însă îl uităm azi, orbiţi de teoriile complotiste.
Primii care au răspândit aceste povestiri au fost negustorii saşi care plecau până departe cu negoţul lor. Povestirile erau răspândite în Ungaria şi în spaţiul german. Mathias Corvin le-a folosit pentru a se justifica în faţa Papei şi i le-a comunicat şi lui în scris. Dar scribii lui le-au preluat din mediul în care circulau, probabil chiar la Curtea de la Buda. Oricum, era un prizonier de seamă în castelul regal din Vişegrad!
Vlad Ţepeş a rămas în imaginarul nostru ca un model de şef de stat prin acţiunile sale ferme de guvernare şi igienizare a societăţii. Desigur, i-am acordat un rol esenţial în pleiada luptătorilor antiotomani, desprinzându-l, ca de obicei, din contextul internaţional. În ciuda cărţilor scrise despre el, rămâne încă loc destul pentru tratarea corectă a locului său în istorie.

Filmul „Vlad Ţepeş“ sau imaginea autoritară a...
Apariţia filmului „Vlad Ţepeş“ în 1979 nu a înregistrat un succes spectaculos, aşa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în cazul filmului „Mihai Viteazul“ (1970), şi asta, în ciuda faptului că figura domnitorului muntean avusese parte de o campanie de promovare deosebită din partea regimului comunist.

Filmul, în regia lui Doru Năstase şi având în rolurile principale pe Ştefan Sileanu, Ernest Maftei şi Emanoil Petruţ, se înscria, în mare, în linia pe care Ceauşescu o trasase prin Tezele din iulie 1971 şi mai avea un scop – spălarea numelui voievodului de ruşinea cauzată de romanul lui Bram Stoker.
Principiul care stă la baza filmului este unul al negaţiei faţă de tot ce se făcuse până atunci. Ţintele directe erau ecranizările multiple ale lui Dracula realizate în cetatea filmului. Dacă ar fi să nuanţăm puţin, pelicula „Vlad Ţepeş“ s-a dorit a reflecta adevărul istoric, dar mai cu seamă a fi corectă din punct de vedere politic. Aspectul artistic – sau mai corect spus, greşelile voite pe care realizatorii unui film le fac şi pe care şi le asumă tocmai prin prisma faptului că vor să facă un film pentru marele public şi nu un documentar – se rezumă la excluderea relaţiilor tensionate dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş şi a oricăror forme de deviaţie sau acţiuni ce ar fi putut fi interpretate ca erori politice de către partid.
Apariţia filmului în 1979 nu e întâmplătoare. Comunismul românesc în forma sa naţională era deja la modă. În panoplia figurilor ce au văzut lumina reflectoarelor în celebra „epopee naţională“, Vlad Ţepeş putea servi intereselor de partid, dar în special intereselor liderului acestuia. Primul aspect ce trebuia combătut de către această peliculă era tocmai mitul lui Dracula.
Directivele liderilor comunişti nu erau îndreptate împotriva acestui mit pentru că îl vedeau ca pe un fals istoric, ci, mai ales, ca pe un import „capitalist“. Vlad Ţepeş trebuia să fie întruchiparea domnitorului drept, care face orice pentru poporul său. Acţiunile acestuia erau îndreptate, mai mult decât ale celorlalţi voievozi care fuseseră transpuşi pe peliculă, asupra claselor exploatatoare (a se citi boieri, chiaburi etc.) şi asupra pericolului extern (exista deja în România o mentalitate a cetăţii asediate).
Proiectarea artistică a imaginii unui lider puternic, autoritar, dar, în acelaşi timp, drept cu poporul, precum Vlad Ţepeş, urma să fie folosită în propagandă în favoarea lui Ceauşescu. Fabricarea mitului lui Dracula este subliniată în film. Acesta ar fi fost construit de către elemente din afară (pe de o parte, negustorii saşi şi secui din Braşov, ai căror urmaşi forţau graniţa de stat a României, iar pe de alta, duşmanii Ţării Româneşti, turcii), dar şi de către boierii cei răi şi trădători.
Relaţia cu Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, trebuia inevitabil să fie bună, pentru a sublinia unitatea de limbă şi de sânge, chiar dacă lucrurile au stat cu totul diferit în realitate. În film este de remarcat scena în care tânărul Ştefan cel Mare, care mergea să ocupe tronul Moldovei cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, îi cere acestuia acordul să îl atace pentru a „recupera“ de la unguri cetatea Chilia. „Dacă am să te atac atunci când e un moment prielnic, or să creadă (ceilalţi – duşmanii din afara ţării) că ne luptăm între noi şi nu o să se supere nimeni“, spune la un moment dat Ştefan. În fond, e o justificare lamentabilă pentru un act petrecut în 1462, când Ţepeş era invadat de sultan, iar Ştefan cel Mare a atacat cetatea Chilia controlată de o garnizoană mixtă ungaro-valahă şi aflată sub jurisdicţia domnului Ţării Româneşti încă din perioada lui Mircea cel Bătrân.
Recuperarea lui Matei Corvin s-a dovedit imposibilă; în fond, acesta nu putea rămâne altceva decât regele Ungariei. Ca şi celelalte producţii istorico-ideologice, acest film a continuat pervertirea şi alterarea gustului publicului pentru frumos şi adevăr, manipulând sentimente, emoţii, aspiraţii şi idei identitare.

Dracula demitizat


Acum 1 orăExpoziţia de la Muzeul Naţional de Artă arată cum s-a construit și s-a dezvoltat legenda voievodului-vampir. În sălile Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti, de mâine până la 10 octombrie, va putea fi vizitată expoziţia-eveniment „Dracula – voievod şi vampir“. Muzeul Naţional de Artă îşi propune, prin această ambiţioasă expoziţie, să exploreze conexiunile între legendele construite în jurul voievodului valah Vlad Ţepeş şi mitul vampirismului.

7 vampiri pe care lumea ii indrageste
De la Vlad Tepes si pana la Nosferatu, lumea indrageste nespus povestile cu vampiri...
Dracula. Nu putem sa nu luam in considerare un personaj care a mobilizat turismul romanesc din ultimele decenii, in mare masura cu ajutorul scriitorului irlandez Bram Stoker. In 1456, Valahia incape pe mainile lui Vlad al IV-lea, supranumit mai tarziu Vlad Tepes din cauza obiceiurilor sangeroase pe care le avea (trasul in teapa). Pentru ca pe tatal sau il chema Vlad Dracul (facea parte dintr-un ordin special, cel al Dragonilor), Tepes a preferat sa i se spuna Dracula, ceea ce insemna "fiul lui Dracul". Politica sa a bagat spaima atat in valahi, cat si in turci, care se ingrozeau numai de gandul ca vor da piept cu acest sadic la un moment dat. Cand turcii au reusit sa patrunda in Valahia, oamenii lui Tepes luptau cu mare indarjire, insa conducatorul voia sa se asigure de o eficienta sporita, hotarand sa se deghizeze chiar el in turc. Se spune intr-o legenda ca a reusit atat de bine si nimeni nu l-a recunoscut, incat oamenii lui l-au ucis imediat ce l-au vazut. Capul i-a fost dus infipt intr-o teapa la Constantinopol. Valahii nu au acceptat niciodata ca marele Tepes a murit, de unde a ramas si o frumoasa poveste, pe care Stoker a descris-o excelent in romanul sau. Istoria se impleteste splendid cu povestile diverse despre Tepes; in timp ce una sustine o varianta, exista alte posibilitati transmise pe cai neoficiale...



Nosferatu. Acesta este primul personaj care a aparut pe baza cartii lui Stocker. In 1922 a fost realizata prima adaptare a povestii, dar aceasta nu este recunoscuta drept oficiala. S-a preferat numele de "Nosferatu" in detrimentul clasicului "Dracula" pentru ca producatorul s-a documentat si a aflat ca romanii din zona numesc asa vampirii: nosferatu. Personajul acesta era contele Orlok, interpretat in 1922 de catre Max Schrek. Filmul, aflat in domeniul public, a fost deosebit de popular iar Nosferatu ingrozeste inca multe suflete tinere sau trecute prin viata.

Contele Dracula. In 1897, Bram Stoker fascina lumea cu Dracula. Prima adaptare a cartii a fost Nosferatu, insa aceasta nu a fost recunoscuta. Abia in 1931 a aparut Dracula interpretat de Bela Lugosi. Alti mari actori (Lon Chaney Jr., John Carradine, Christopher Lee, Frank Langella, Louis Jourdan, Klaus Kinski, Gary Oldman Marc Warren) au jucat in acest rol, insa Lugosi ramane fermecatorul care a deschis uimitoarea serie. Personajul il are deisgur la origine pe Vlad Tepes, valahul care l-a inspirat pe Stoker.

Barnabas Collins. In 1966, postul american ABC incepea un serial intitulat Dark Shadows, produs pana in 1971. Prima serie nu a prins chiar bine, insa cand vampirul Barnabas Collins a aparut in seria a doua si a inceput sa-si foloseasca si puterile paranormale, americanii au inceput sa se uite intr-un numar urias la film. Barnabas a fost interpretat de catre Jonathon Frid, pe care il puteti vedea in imaginea alaturata. Puteti citi mai multe lucruri interesante despre vampirul Barnabas aici

Vampira. Acest personaj este cel mai celebru vampir de sex fenimin care a existat vreodata. Actrita Maila Nurmi si-a inceput cariera horror dupa un episod jucat intr-un serial. Acolo, Maila a purtat un costum de Halloween si i-a impresionat pe producatori, in special pe Charles Addams. Asa a aparut Vampira, personaj indragit de americani si de intreaga lume. Serialul a fost produs de doua posturi tv, prin anii '50 si '60. Iat-o aici pe Vampira in toata splendoarea ei:


Blacula. Printul african Mamuwalde a fost muscat chiar de catre contele Dracula si de atunci a inceput sa o ia razna. Filmul din 1972 este practic o capodopera, cu foarte multa teroare. In 1973 a aparut si o continuare: "Scream Blacula, Scream". Dar sa revenim la primul. Contele Dracula l-a muscat pe print si l-a inchis intr-un sicriu. L-a numit Blacula, mai mult in batjocura. Peste doua secole, in 1972, doi decoratori homosexuali au cumparat sicriul, l-au trimis la Los Angeles si acolo, din curiozitate, l-au deschis, eliberand si monstrul insetat de sange. Blacula si-a inceput aventura... Primul film a primit si premiul pentru cel mai bun horror, acordat in 1972 de catre Saturn.

Lestat de Lioncourt. Lestat este un personaj indragit din romanele scriitoarei Anne Rice, cunoscute drept Cronicile Vampirului. Lestat este probabil cunoscut de catre voi din Interviu cu un vampir (1994) atunci cand a fost interpretat de Tom Cruise. In 2002, acest personaj terifiant a fost interpretatsi de Stuart Townsend, in filmul The Queen of the Damned.