Eichmann[v=]

https://salwatiromania.wordpress.com/2011/04/02/nazistul-adolf-eichmann-imi-pare-rau-ca-nu-am-omorat-toti-evreii-documente-desecretizate/

Eichmann, omul din spatele Holocaustului

Eichmann, omul din spatele Holocaustului

---

Se cunosc multe lucruri despre Adolf Eichmann. Capturarea sa din 1960 a ajuns pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, iar procesul său, desfăşurat la Ierusalim în anul următor, s-a transformat într-un eveniment internaţional. Fotografiile cu Eichmann purtând toate însemnele naziste, sau cele cu el în cuşca de sticlă, au făcut ocolul globului. Dar viaţa şi cariera lui Eichmann mai ridică şi astâzi nenumărate întrebări. Există un tip anume de individ destinat să devină ceea ce francezii numesc un «génocidaire»? Antisemitismul şi ura rasială au fost elemente esenţiale în formarea oamenilor care au stat în spatele genocidului ?
La Ierusalim, Eichmann a fost descris drept arhitectul genocidului. Astfel, primele cărţi dedicate acestui subiect în perioada imediat următoare procesului au ajuns să exagereze rolul său. Chiar şi biografiile care au pus la îndoială însemnătatea rolului său în cadrul soluţiei finale l-au văzut pe Eichmann drept modelul tip al executantului. Este teza deja celebră a lui Hannah Arendt, conform căreia Eichmann spunea adevărul când susţinea că nu a fost decât o rotiţă în marea maşinărie a exterminării, un simplu birocrat, asemănător unui robot, lipsit de gândirea proprie. Rezumată în formula «banalitatea răului», această teză a influenţat generaţii întregi de intelectuali şi istorici.

Din această perspectivă, asasinarea în masă a evreilor a fost, mai mult decât o reîntoarcere la barbarie, o operaţiune raţională, sofisticată, executată de către o birocraţie modernă. Germania nazistă era un stat puternic centralizat şi ierarhizat în care puterea şi autoritatea erau propagate de sus în jos. Masacrul a fost opera unor profesionişti în uniforme negre impecabile, oameni care au trimis alte fiinţe umane în adevărate uzine ale morţii în baza unor decizii luate în numele «ştiinţei rasiale», a eugeniei şi a raţiunii economice.
Cartea Hommes ordinaires, semnată de Christopher Browning (1992), se ocupă de asasinatele prin împuşcare din Polonia anilor 1942-1943; lucrarea a condus la prima breşă în teoria conform căreia genocidul a fost opera impersonală a birocraţiei. Ulterior, foarte multe cercetări s-au concentrat asupra conduitei germanilor la toate nivelele elaborării şi punerii în practică a politicii antisemite în interiorul Reichului. Aceste cercetări au scos la iveală faptul că orizontul acestei politici nu a fost de la bun început exterminarea în masă şi, mai mult, că nu antisemitismul a fost singurul factor determinant, ci şi alte considerente de ordin economic, logistic, de securitate.
Cum a devenit Eichmann un «génocidaire»
Adolf Eichmann se naşte în 1906 la Solingen, un mic oraş industrial din Renania. În 1913, tatăl său, contabil, găseşte o nouă slujbă şi se mută cu cei şase băieţi ai săi în Austria, la Linz. Mama sa moare în 1916, iar tatăl lui se recăsătoreşte într-un timp relativ scurt. Tatăl lui Eichmann era membru activ al Bisericii Evanghelice, iar Eichmann însuşi va rămâne membru al acesteia până în 1937, mult după ce majoritatea ofiţerilor SS rupseseră legăturile cu religia.
Tănârul Eichmann a fost dominat de tatăl său. Era un copil leneş şi un elev mediocru (va părăsi şcoala înainte de a-şi lua vreo diplomă). Tatăl său, care şi-a creat propria întreprindere de extracţii petroliere, i-a găsit de-a lungul timpului mai multe slujbe în acest domeniu. Profesia l-a purtat pe Eichmann pe întregul teritoriu al Austriei, acesta fiind vânzător de produse petroliere. El a învăţat să identifice centre de comunicare nevralgice, să planifice şi să organizeze livrări, să vândă uşor produse şi să-i facă pe oameni să-i urmeze ordinele cu stricteţe. Patronii lui Eichmann erau evrei şi îl apreciau, motiv pentru care acesta a fost şi promovat. Însă în 1933, când Austria era lovită grav de criza economică, Eichmann a fost concediat, motiv pentru care acesta s-a hotărât să plece în Germania pentru a-şi urma noua pasiune: politica.
În timpul procesului său, Eichmann a susţinut permament că a fost mereu apolitic. Dar convingerile sale erau de fapt ancorate adânc. Provenea dintr-o familie germană profund naţionalistă; tatăl său îl înscrisese în mişcarea naţionalistă Wandervogel. În plus, el însuşi s-a alăturat, la începutul anilor 1920, organizaţiei Heimwehr, o asociaţie paramilitară puternic antimarxistă şi antisemită. Profund naţionalist, Eichmann îi detesta pe naziştii austrieci adepţi ai unei politici pasive. Situaţia s-a schimbat în anii '30, când noi oameni au venit la conducerea partidului. Atunci, NSDAP-ul austriac devine o forţă politică suficient de puternică pentru a-l atrage pe tănârul ambiţios şi dornic de a servi Volksgemeinschaft, comunitatea etno-naţională, încarnarea utopică a naţiunii.

În aprilie 1932, Eichmann a fost contactat de un membru SS pe nume Ernst Kaltenbrunner, o stea în devenire a politicii şi un avocat de renume. Invitaţia de a se alătura partidului nazist a fost irezistibilă pentru Eichmann, care devine membru al NSDAP şi al SS. Din acel moment, legătura sa cu ideologia va deveni indestructibilă. În câteva luni, acesta devine activist în SS-ul austriac. În 1933, când partidul nazist a fost interzis în Austria, Eichmann pleacă în Germania, unde petrece câteva luni într-o unitate SS austriacă înainte de a fi trimis la Dachau. Devine apoi membru în Sicherheitsdienst (SD), serviciul de securitate al partidului creat în 1931 şi condus de Reinhard Heydrich.
În câţiva ani, SD-ul a devenit instrumentul cel mai dinamic şi mai nemilos al „politicii evreieşti”. Însă în 1934 acesta nu juca încă niciun rol în problema evreiască, avea un buget restrâns şi era doar una din multele organizaţii naziste rivale între ele. După ce a lucrat o perioadă scurtă de timp în departamentul însărcinat cu problema francmasonilor, Eichmann a fost remarcat de Leopold Itz Edler von Mildenstein, şeful secţiunii evreieşti a SD-ului. După ce a călătorit în Palestina, acesta a început să creadă că emigrarea evreilor către locul lor de origine era soluţia „problemei evreieşti”. Von Mildenstein a devenit mentorul lui Eichmann, îndemnându-l să studieze societatea şi istoria evreiască. Leopold von Mildenstein era de părere că evreii erau un element străin Volksgemeinschaft, dar totuşi dispreţuia antisemitismul vulgar reprezentat de Julius Streicher sau Goebbels.
Aşadar, în câţiva ani, Eichmann a adoptat versiunea cea mai radicală a ideologiei naziste. El a devenit reprezentantul perfect al acelei generaţii de tineri convinşi că misiunea lor era restaurarea măreţiei Germaniei şi ştergerea amintirii înfrângerii din 1918. Prima lor sarcină trebuia să fie regenerarea poporului german (volk). Ei defineau Volksgemeinschaft în termeni biologico-rasiali. Regenerarea presupunea deci fie o politică pronatalistă, fie măsuri pentru ameliorarea rasei. Aceasta cerea şi excluderea elementelor străine care reprezentau un pericol la adresa purităţii rasiale, iar evreii erau cea mai mare ameninţare. Antisemitismul devine astfel un articol de credinţă pentru aceşti tineri.
Căutarea unei soluţii - de la emigrare forţată...

În 1937 Eichmann este promovat, dar SD-ul era încă o anexă marginală a SS-ului. În această perioadă, SD-ul îşi construieşte reputaţia de a fi expert în problema evreiască, iar Eichmann iese în evidenţă. În timp ce Streicher şi Goebbels se foloseau de metode din ce în ce mai severe, dar dezordonate, contra evreilor, SD-ul promova ideea emigraţiei acestora. Din acest motiv, Eichmann pleacă în Palestina în octombrie 1937, dar autorităţile britanice nu îi vor permite o staţionare la Haifa mai lungă de 48 de ore. Această călătorie a contribuit la transformarea lui Eichmann într-un expert în problema evreilor şi emigraţiei acestora. Însă pentru nazişti ideea naşterii şi dezvoltării unui stat evreiesc independent era de neconceput, astfel că SD-ul trebuia să încurajeze emigrarea către ţări îndepărtate unde evreii trebuiau să trăiască în sărăcie.
În martie 1938, când Germania anexează Austria, un regim de teroare se abate asupra evreilor austrieci. Eichmann a fost însărcinat să plece la Viena pentru a rezolva de la faţa locului problema comunităţii evreieşti. El a reorganizat întreaga procedură de emigraţie. A concentrat toate birourile serviciilor guvernamentale într-un palat confiscat de la familia Rothschild. Toţi evreii puteau obţine un paşaport şi viză de plecare, dar toate averile le erau confiscate. În scurtă vreme, biroul de emigrări din Austria a devenit unul model. În câteva luni, 150.000 de evrei au părăsit Austria. În realitate, nu politica de emigrare eificientă i-a convis pe aceştia să plece, ci regimul de teroare la care au fost supuşi.
După Kristallnacht, Eichmann se întoarce în Germania pentru a aplica aceeaşi politică acolo.  În plus, tot el urma să se ocupe de emigrările din teritoriile cehe ocupate în primăvara lui 1939. În luna octombrie a aceluiaşi an, Eichmann a fost numit şeful diviziei IVB4 a RSHA (Reichssicherheitshauptamt – biroul de securitate al Reichului). După începutul războiului, emigrarea a devenit însă imposibilă. Atunci, Eichmann începe să studieze posibilitatea deportării evreilor într-un teritoriu transformat în „rezervă”. Regiunea Lublin din Polonia părea potrivită pentru acest scop, dar mijloacele necesare lipseau, iar SS-ul avea atunci alte priorităţi. Începând din 1940, Eichmann a supervizat expulzarea brutală a sute de mii de polonezi, mutaţi pentru a face loc în teritoriile anexate etnicilor germani. El devine astfel un specialist în politica utopică de germanizare, şi a căpătat competenţele logistice necesare specializării sale în probleme de transport şi mutări de populaţie.
În vara lui 1940, după înfrângerea Franţei, Eichmann revine la planul de deportare a 4 milioane de evrei, de data aceasta către Madagascar, colonie franceză. Acest plan a fost însă abandonat. Când Germania începe războiul contra Uniunii Sovietice, în iunie 1941, Himmler şi Heydrich aveau în minte alt proiect: deportarea evreilor către zona cercului polar şi abandonarea lor acolo. Între timp, în est, la îndemnul celor doi, trupele Einsatzgruppen începeau masacrarea comunităţilor evreieşti. Ţinut la curent cu aceste fapte, Eichmann nu a jucat însă niciun rol. Himmler şi Heydrich au decis să mute populaţia evreiască în ghetourile din teritoriile poloneze şi sovietice, ucigându-i pe cei inapţi de muncă. Eichmann era cel responsabil cu buna desfăşurare a operaţiunilor. În toamna şi iarna din 1941-1942, acesta a asistat la operaţiuni de gazare la Chelmo, la împuşcări în masă la Minsk, şi a vizitat Auschwitzul. Deja la acea dată decidenţii nazişti se hotărâseră să nu mai aştepte sfârşitul războiului pentru a-i deporta pe evrei, ci să recurgă la asasinarea în masă a acestora.
...la soluţia finală: exterminarea.

Punerea în practică a exterminării în masă a fost subiectul conferinţei de la Wannese din ianuarie 1942, conferinţă reunită la iniţiativa lui Heydrich şi organizată de Eichmann. Acesta şi-a asigurat cooperarea mai multor ministere, a partidului nazist şi a SS-ului pentru „Soluţia finală”. Specialist în chestiuni de logistică şi politică antisemită, Eichmann a devenit şi centrul de coordonare a proiectului şi principalul actor în procesul de exterminare. Ulterior, Eichmann va declara că a fost şocat de perspectiva unei eliminări fizice a evreilor, şi că se simte exonerat de orice responsabilitate deoarece era vorba de ordine venite de la cei mai importanţi oameni din stat.
De la începutul anului 1942, colaboratorii săi au fost trimişi în toată Europa ocupată pentru identificarea, marcarea şi concentrarea evreilor în lagăre de tranzit înainte de deportarea lor în est către centrele de exterminare. în 1942-1943, Eichmann a fost marele maestru din spatele enormei maşinării care a trimis în lagăre evrei din Germania, Austria, Cehia, Franţa, Olanda, Belgia, Slovacia, Grecia şi Italia. În 1944, după ce forţele germane au ocupat Ungaria, Eichmann a călătorit la Budapesta pentru a coordona exproprierile şi deportările evreilor. Aproape 437.000 de evrei au fost deportaţi din Ungaria, iar o mare parte dintre aceştia au murit la Auschwitz-Birkenau. Când regimul lui Horty a hotărât încetarea deportărilor, Eichmann a refuzat să le pună capăt, şi se pare că i s-a opus şi lui Himmler în decembrie 1944, când acesta i-a ordonat să pună capăt genocidului.
Eichmann nu a fost o figură centrală a partidului nazist. Până în 1939, el nu a luat nicio decizie cheie cu privire la politica evreiască şi nici nu avea cum să ştie, la acel moment, cât de departe va merge aceasta. Primele practici de exterminare au fost puse în practică de alţii şi executate independent de biroul său. Abia din iunie 1941 el devine complice la masacrele în masă, devenind principalul organizator al exterminării evreilor la scară europeană.
Se pare că Eichmann a învăţat să urască într-o manieră impersonală şi controlată. El a fost motivat de o utopie, crezând că poate duce la dispariţie – fie ea prin emigrare, deportare sau exterminarea – populaţia evreiască a Germaniei şi, mai mult, a Europei. A dorit să contribuie la restaurarea Germaniei şi recrearea unei comunităţi naţionale „sănătoase”; a fost animat de convingerea că elementele impure trebuie eliminate, evreii în primul rând. În viziunea nazistă asupra lumii, aceasta era o politică raţională şi ştiinţifică. Odată ce Germania a ajuns în mijlocul războiului total, evreii ameninţau nu doar puritatea naţiunii, ci chiar supravieţuirea acesteia.

Otto Adolf Eichmann

            Eichmann este cel care a orchestrat deportarea în masă a evreilor din ţările lor în ghetourile de aşteptare şi lagărele de exterminare. Un copil fenomen al lui Heydrich, este adesea numit “Arhitectul Holocaustului”. A învăţat ebraica şi obiceiurile evreilor pentru a-i manipula , prin puterea de constrângere, să-şi lase teritoriile ocupate şi posesiunile în dauna unui vieţi mai bune în ghetou. La sfârşitul războiului a aplicat aceste metode şi asupra evreilor unguri, şi fără intervenţia lui Raoul Gustaf Wallenberg (ataşat al Ambasadei Suediei în Ungaria), numărul victimelor Holocaustului ar fi fost mult mai mare.
            A părăsit Germania la sfârşitul războiului, folosindu-se de o navă pentru a ajunge în America de Sud, unde a fost prins de agenţii Mossad în Argentina. A fost extrădat în Israel şi spânzurat în 1962, în urma unui proces intens mediatizat. Moartea lui Eichmann a fost şi este singura execuţie civilă desfăşurată vreodată în Israel.

Procesul lui Eichmann, „un Nürnberg individual”

Cum a fost capturat Adolf Eichmann


Adolf Eichmann este un personaj care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Cel care a inspirat cunoscuta expresie a lui Hannah Arendt, „banalitatea răului”, a fost judecat pentru crimele comise în timpul războiului în 1961, în cadrul unui proces organizat în Israel. Dar cum a ajuns Eichmann acolo?

După sfârșitul războiului, Eichmann a fost capturat pentru prima oară de un grup de soldați americani care nu și-au dat seama pe cine au descoperit. El avea să evadeze în 1946 și după ce s-a ascuns sub diferite nume, a reușit să ajungă, în 1950, în ceea ce credea ca avea să fie un loc sigur: Argentina. Dar un deceniu mai târziu, serviciile secrete israeliene au reușit să îi dea de urmă la Buenos Aires, unde Eichmann lucra într-o fabrică Mercedes-Benz sub numele de Ricardo Klement. Greșeala făcute de Eichmann care, în cele din urmă, l-a costat libertatea și viața, a fost că, deși el și-a schimbat numele, nu a luat aceeași măsură și în cazul soției și copiilor săi.

După înființareaagenției Mossad, în 1949, una din principalele sarcini ce i s-a dat a fost găsirea criminalilor de război naziști. În anii '50, agenți Mossad, precum și foste victime ale Holocaustului, s-au dedicat vânătorii de naziști. Unul dintre cele mai importante nume este cel al lui Simon Wiesenthal, cel de la care pornește și operațiunea de căutare și capturare a lui Eichmann.

În 1954, el a dat peste o scrisoare primită de un austriac ce trăia în Buenos Aires în care un asociat îi spunea că l-a văzut pe Eichmann în Argentina și că acesta locuia în apropiere de Buenos Aires. Coroborând aceste date cu alte informații adunate de Wiesenthal, israelienii au adunat mai multe piste cu privire la locația lui Eichmann.

Un rol important în descoperirea lui Eichmann l-a jucat și Lothar Hermann, un avocat de origine germano-evreiască care, după ce a scăpat de la Dachau, a plecat în Argentina. La un moment dat, fiica sa, Sylvia, a început să iasă cu un tânăr german pe nume Klaus Eichmann, care se lăuda cu trecutul nazist al tatălui său. Hermann l-a contactat pe Fritz Bauer, un procuror german, care a transmis aceste informații mai departe către Mossad. În cartea despre procesul lui Eichmann, Deborah Lipstadt, istoric american, scrie că Sylvia a fost trimisă la Eichmann acasă pentru a aduna informații. Acolo, ea ar fi fost întâmpinată la ușă de Eichmann însuși, care a spus că era unchiul lui Klaus.

În 1959, agenții Mosad au primit informații că Eichmann s-ar afla la Buenos Aires unde trăiește sub numele de Ricardo Klement. După ce agenții l-au depistat și s-au convins că este vorba chiar de Eichmann, guvernul israelian și-a dat acordul pentru operațiunea de a-l captura și a-l aduce la Ierusalim pentru a fi judecat. Operațiunea urma să fie condusă de Mosat împreună cu Shin Bet.

Eichmann a fost capturat în apropiere de casa sa din suburbiile capitalei argentiniene. Agenții Mosad au ajuns la Buenos Aires în aprilie, după ce confirmaseră identitatea țintei. După ce l-au supravegheat timp de mai multe zile pentru a-i afla rutina, au observat că Eichmann se întorcea seara acasă cu autobuzul, în jurul aceleiași ore. Planul aproape că a fost abandonat după ce tocmai în seara aceea, Eichmann nu a ajuns cu autobuzul obișnuit. El a apărut o jumătate de oră mai târziu. Un agent l-a oprit, adresându-i se în spaniolă, și imediat după aceea ceilalți au sărit pe el pentru a-l imobiliza și băga în mașină. Mai târziu, Eichmann avea să le spună agenților că imediat ce i-au spus să stea cuminte sau îl împușcă și-a dat seama că a fost capturat de israelieni.

De acolo, a fost dus la o casă ce fusese închiriată cu câteva zile înainte, unde a fost supus unui interogatoriu în urma căruia prizonierul și-a recunoscut identitatea. Eichmann a fost ținut în casa respectivă până pe 20 mai; în ziua aceea, sedat și deghizat, el a fost urcat la bordul unui avion El Al. După o escală în Senegal, Eichmann a fost dus în Israel. Trei zile mai târziu, premierul Ben-Gurion făcea, în fața parlamentului, anunțul care, la momentul respectiv, a uimit lumea întreagă: după 15 ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Adolf Eichmann fusese în sfârșit capturat.

Procesul său, care s-a transformat într-un adevărat eveniment internațional, avea să înceapă un an mai târziu, în aprilie 1961. Calm, Eichmann a stat într-o cușcă din sticlă antiglonț și a ascultat toate mărturiile împotriva sa. El s-a apărat susținând că nu făcuse altceva decât să îndeplinească ordinele primite de la superiorii săi din ceea ce era la momentul respectiv un guvern legitim. Procesul s-a terminat în august, dar verdictul a fost dat abia în decembrie. Găsit vinovat, Eichmann a fost spânzurat cinci luni mai târziu, pe 31 mai 1962.

Scandalul internațional

Pentru o perioadă, guvernul israelian a negat implicarea în capturarea lui Eichmann, susținând în schimb că acesta fusese prins de voluntari evrei care l-au predat autorităților israeliene. Capturarea lui Eichmann pe teritoriul Argentinei a stârnit un scandal internațional, astfel că au avut loc negocieri între premierul Ben-Gurion și președintele argentinian Arturo Frondizi, în timp ce extrema dreaptă din Argentina a lansat un val de proteste antisemite din cauza incidentului.

În iunie 1960, după eșecul unor negocieri secrete purtate cu autoritățile israeliene, Argentina a cerut convocarea unei întâlniri urgente a Consiliului de Securitate ONU pentru a protesta împotriva a ceea ce considera a fi o „încălcare a drepturilor suverane ale Republicii Argentiniene”. În dezbaterea ce a urmat, Golda Meir, reprezentant oficial al părții israeliene, a susținut că cei care l-au capturat pe Eichmann nu erau agenți secreți, ci persoane particulare, astfel că incidentul nu era decât o „încălcare izolată a legilor argentiniene”.

În cele din urmă, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 138/1960, prin care se cerea Israelului să acorde părții argentiniene „reparații corespunzătoare”. De asemenea, conform rezoluției, Eichmann trebuia să fie adus în fața justiției pentru crimele de care era acuzat. În cele din urmă, la începutul lunii august, Israelul și Argentina au pus capăt disputei. În timpul procesului, autoritățile judiciare israeliene au evitat să pună problema legalității capturării lui Eichmann.

Karl Adolf Eichmann - Arhanghelul Mortii

La 11 aprilie 1961 a inceput procesul lui Karl Adolf Eichmann, incheiat la 15 decembrie acelasi an, prin condamnarea lui la moarte. Pentru multi observatori, inclusiv pentru Hannah Arendt, Eichmann a devenit simbolul criminalului nazist nemilos care pretinde ca a trebuit sa execute fara a se putea impotrivi ordinelor superiorilor sai. Unul dintre cei mai cunoscuti criminali de razboi nazisti a fost Karl Adolf Eichmann. Nascut la 19 martie 1906, Eichmann a fost comerciant in Solnigen (districtul R�hr). In 1934 a intrat in serviciul de securitate condus de Heydrich. In 1939, a fost desemnat sa se ocupe de problema evreiasca si a devenit unul dintre principalele personaje raspunzatoare pentru „solutia finala”, asasinarea in masa a evreilor in lagarele de concentrare, incepand din 1941. In 1943, principalii sefi de servicii naziste se intalneau zilnic la dejun in imobilul din Kurf�stenstrasse nr. 116, unde se aflau birourile lui Eichmann. Acolo, in jurul aceleiasi mese, se strangeau oameni ale caror nume faceau sa se cutremure intreaga Europa. Kaltenbrunner, temutul sef al R.S.H.A.-ului, obisnuia sa-l intampine pe Eichmann cu multa cordialitate. Erau originari din aceeasi regiune si aveau numeroase relatii comune. Himmler asista la aceste dejunuri ori de cate ori avea ocazia. Se intampla destul de des ca M�ller, seful Gestapoului, sau Eichmann sa profite de contactul acesta direct ca sa-i ceara lui Kaltenbrunner sau lui Himmler indicatiile de care aveau nevoie. „Intre fructe si branza, de pilda, sau in timp ce se degusta un pahar de coniac adus din Franta, se hotara ce categorie de prizonieri trebuia lichidata, daca cutare mijloc de executie trebuia preferat altuia etc. Asemenea subiecte monstruoase de discutie reprezentau pentru oamenii aceia un fapt cotidian si atat de banal, incat nici macar nu le tremura mana cand apucau ceasca de cafea. In cursul unor asemenea dejunuri s-au discutat amanuntele instalarii primelor camere de gazare si tot atunci s-au comentat rezultatele experientelor destinate exterminarii evreilor. Au fost cantarite cu grija rapiditatea, rentabilitate si avantajele diferitelor metode”, observa Jacques Delarue. Eichmann devenise seful absolut al sectiei a IV-a B a gestapoului. El tinea permanent legatura cu Kaltenbrunner si primea adesea ordine directe chiar de la Himmler, desi, din punct de vedere administrativ, continua sa se afle sub ordinele lui M�ller. Sarcina de a duce la bun sfarsit „solutionarea finala” a problemei evreiesti – adica exterminarea totala a evreilor din Europa – i-a fost incredintata lui Eichmann. Aceasta era hotararea la care ajunsese pana la urma politica antisemitismului absolut, care incepuse in Germania o data cu pogromurile organizate de Heidrich la 9 noiembrie 1938. Potrivit calculelor facute la N�rnberg, aplicarea acestei „solutionari” a costat viata a circa 6.000.000 de evrei din Germania si din tarile ocupate. In urma deciziei semnate de Bormann la 1 iulie 1943, Eichmann a devenit stapanul absolut al evreilor; acesta decizie le interzicea evreilor sa se adreseze tribunalelor si ii supunea jurisdictiei exclusive a Gestapoului. O decizie anterioara, semnata tot de Bormann la 9 octombrie 1942, hotarase ca „inlaturarea permanenta a evreilor de pe teritoriul Germaniei Mari nu mai putea fi efectuata prin emigrare, ci numai prin folosirea unei «forte implacabile» in lagarele speciale din Rasarit”. In est s-a aplicat la inceput sistemul pogromurilor organizate. Ulterior s-a trecut la metode de exterminare stiintifice si industriale. Sistemul faimoaselor convoaie care-i strangeau din intreaga Europa pe evreii destinati mortii si ii transportau in lagare a fost organizat de Eichmann. Data plecarilor si marimea acestor convoaie erau fixate in functie de capacitatea de absortie a lagarelor si de posibilitatile de transport ale cailor ferate germane. Comandantii lagarelor mortii nu ucideau prin gazare decat la ordinul lui Eichmann. Fiecare ofiter SS care conducea cate un convoi primea dispozitiile necesare si avea calitatea sa indice daca trenul avea sa fie indreptat sau nu spre un lagar de exterminare, precum si tratamentul care avea sa se aplice deportatilor. Literele „A” si „M” imprimate pe instructiunile privind escortarea trenurilor indicau lagarele Auschwitz sau Maidanek, ceea ce insemna ca oamenii aflati in tren aveau sa fie gazati. Dupa caderea Germaniei naziste, a inceput vanatoarea criminalilor de razboi. Adolf Eichmann, raspunzator direct de moartea a milioane de evrei, a rezistat mai mult timp. In 1945 a reusit sa fuga dintr-un lagar aflat in zona de ocupatie americana, unde era prizonier, si sa se refugieze in Argentina. Mai multi ani a vagabondat apoi prin Brazilia, Paraguay si Bolivia, dupa care, in 1955, s-a stabilit la Buenos Aires. Urmat de sotia sa si de cei doi fii ai sai, Eichmann s-a angajat la Uzina de automobile Mercedes-Benz din suburbia orasului. Reusise sa-si aranjeze o falsa stare civila sub numele de Ricardo Klement. Infatisarea unui mic slujbas asezat nu a reusit insa sa-l salveze: la 13 mai 1960, un grup de agenti secreti israelieni l-au rapit in plina strada, in timp ce se inapoia de la lucru. Transportat clandestin in Israel, Eichmann a fost dus la Ierusalim. Acolo a inceput procesul public in urma caruia Eichmann a fost condamnat la moarte. In ultimul timp au aparut informatii potrivit carora Washingtonul stia inca din 1958 pseudonimul sub care acesta se ascundea in Argentina, dar nu a informat Israelul. Nici Germania Federala nu era straina de aceasta informatie. Tacerea a fost pastrata insa de teama ca dezvaluirile lui Eichmann sa nu duca la un alt fost nazist, Hans Globke, membru al guvernului cancelarului Konrad Adenauer. Eichmann a fost acuzat pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii. Acuzarea publica a fost condusa de primul-procuror al Israelului, Ghideon Hausner. In timpul procesului a iesit la iveala ca Eichmann, spre sfarsitul razboiului, chiar a contramandat ordinele lui Hitler, deturnand vagoanele care trebuiau sa transporte trupe si munitii pentru a le folosi in cadrul „trenurilor mortii”. „Am pierdut razboiul, dar voi castiga razboiul meu”, a afirmat Eichmann in prezenta unor prieteni. In aceeasi perioada s-a dus la Auschwitz pentru a creste numarul celor executati la 12.000 pe zi. Eichmann a admis liber aproape toate acuzatiile privind participarea sa la trimiterea la moarte a milioane de evrei. S-a aparat motivand lipsa de putere in fata ordinelor superiorilor sai, spunand ca era doar o rotita dintr-o masina uriasa. Apararea a mai sustinut ca procesul in sine era nedrept pentru ca pretinsele crime nu fusesera comise in Israel, care nici nu exista cand s-a comis Holocaustul asupra evreilor. Era judecat un om pentru crime comise impotriva cetatenilor altor state. Germania nu s-a aratat dornica sa preia cazul, lasandu-l pe Eichmann sa fie judecat in Israel. Procesul lui Eichmann a fost primul proces televizat din istorie si a aratat lumii, prin marturiile supravietuitorilor, adevarata oroare a Holocaustului. La 1 iunie 1962, Eichmann a fost spanzurat de tavanul celulei sale, in inchisoarea din Ramleh, fara nici o formalitate. Trupul sau a fost ars, iar cenusa imprastiata in aceeasi noapte in apele marii. Astfel disparea din istorie unul dintre ultimii sefi ai Gestapoului ramasi in viata, „beneficiind” de un sfarsit pe masura vietii lui. Eichmann ramane singura persoana condamnata la moarte in Israel si executata. Pentru multi observatori, inclusiv pentru Hannah Arendt, Eichmann a devenit simbolul criminalului nazist nemilos care pretinde ca a trebuit sa execute fara a se putea impotrivi ordinele superiorilor sai. Lipsa de reactii la „solutia finala” Cu rare exceptii, in legatura cu „solutia finala”, guvernele tarilor europene au avut o atitudine care a mers de la indiferenta la complicitate. „Cu exceptia Danemarcei si Olandei, toate guvernele Europei ocupate si-au dat concursul la masurile de discriminare apoi de deportare care i-au lovit pe evrei. In majoritatea cazurilor, politiile nationale n-au depus mai putin zel pentru a-i urmari decat Gestapo-ul. In acest trist tablou de groaza, Polonia si Ucraina merita o mentiune speciala: exterminarea evreilor, care se practica acolo pe fata, s-a facut cu simpatia, cateodata activa, a unei importante parti a populatiei (...) Aceeasi observatie e valabila pentru guvernele aliate. Nu numai ca (...) nu le-a pasat sa ofere inainte de razboi un azil pentru evreii persecutati, dar in tot timpul ostilitatilor, ei au refuzat sa acorde o atentie speciala situatiei evreilor (...) Aceste guverne au refuzat mai ales sa bombardeze caile ferate care duceau spre lagare, ceea ce ar fi putut cel putin sa franeze genocidul; aviatia aliata nu putea fi distrasa de la sarcinile sale strategice”, afirma Josy Eisenberg. „Fara nici o indoiala ca ocupantul nu a avut mijloace de presiune carora sa nu li te poti opune si ca tacerea Papei si a ierarhiei bisericesti n-a fost decat o ingrozitoare obligatie; trebuia sa se evite nenorociri si mai mari. E adevarat ca o criza de o asemenea anvergura ii priveste, si nu in mica masura, pe toti cei care au fost martori si nu au strigat, oricare ar fi fost ratiunea tacerii lor”, sustine Fran�ois Mauriac. Mauthausen, „copilul” lui Eichmann Eichmann a infiintat patru lagare, intre care Mauthausen. Modul in care a fost conceput si construit acest lagar dovedeste ca politica de exterminare era considerata de nazisti ca o actiune de lunga durata, care avea sa se prelungeasca in timp, multa vreme dupa ce Europa intreaga avea sa fie supusa si domesticita. Avand aspectul unei uriase fortarete de piatra, asezat pe culmea unui munte si inconjurat de baraci, Mauthausen, in afara de faptul ca era o institutie permanenta, avea si posibilitatea sa gazduiasca o puternica garnizoana de soldati si ofiteri, fiind prevazut cu toate instalatiile necesare. Fortareata propriu-zisa era o adevarata uzina a mortii. Acolo erau trimisi toti detinutii epuizati de munca silnica din lagarele anexe, ca Gusen si Ebensee. Atunci cand bataile si infometarea sistematica faceau sa le scada capacitatea de munca sub un anumit nivel, ei erau trimisi in lagarul central, unde erau lichidati in cateva ore. In principal, nimeni nu iesea viu din lagarul principal. Ioan BOTIS

Eichmann, omul din spatele Holocaustului

Se cunosc multe lucruri despre Adolf Eichmann. Capturarea sa din 1960 a ajuns pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Procesul său, desfăşurat la Ierusalim în anul următor, s-a transformat într-un eveniment internaţional. Fotografiile cu Eichmann purtând toate însemnele naziste, sau cele cu el în cuşca de sticlă au făcut ocolul globului. Dar viaţa şi cariera lui Eichmann mai ridică şi astâzi nenumărate întrebări. Există un tip anume de individ destinat să devină ceea ce francezii numesc un « génocidaire » ? Antisemitismul şi ura rasială au fost elemente esenţiale în formarea oamenilor care au stat în spatele genocidului ?

La Ierusalim, Eichmann a fost descris drept arhitectul genocidului. Astfel, primele cărţi dedicate acestui subiect în perioada imediat următoare procesului au ajuns să exagereze rolul său. Chiar şi biografiile care au pus la îndoială însemnătatea rolului său în cadrul soluţiei finale l-au văzut pe Eichmann drept modelul tip al executantului. Este teza deja celebră a lui Hannah Arendt, conform căreia Eichmann spunea adevărul când susţinea că nu a fost decât o rotiţă în marea maşinărie a exterminării, un simplu birocrat, asemănător unui robot, lipsit de gândirea proprie. Rezumată în formula «banalitatea răului», această teză a influenţat generaţii întregi de intelectuali şi istorici.

Din această perspectivă, asasinarea în masă a evreilor a fost, mai mult decât o reîntoarcere la barbarie, o operaţiune raţională, sofisticată, executată de către o birocraţie modernă. Germania nazistă era un stat puternic centralizat şi ierarhizat în care puterea şi autoritatea erau propagate de sus în jos. Masacrul a fost opera unor profesionişti în uniforme negre impecabile, oameni care au trimis alte fiinţe umane în adevărate uzine ale morţii în baza unor decizii luate în numele « ştiinţei rasiale », a eugenismului şi a raţiunii economice.

Cartea Hommes ordinaires, semnată de Christopher Browning (1992), se ocupă de asasinatele prin împuşcare din Polonia anilor 1942-1943; lucrarea a condus la prima breşă în teoria conform căreia genocidul a fost opera impersonală a birocraţiei. Ulterior, foarte multe cercetări s-au concentrat asupra conduitei germanilor la toate nivelele elaborării şi punerii în practică a politicii antisemite în interiorul Reichului. Aceste cercetări au scos la iveală faptul că orizontul acestei politici nu a fost de la bun început exterminarea în masă şi, mai mult, că nu antisemitismul a fost singurul factor determinant, ci şi alte considerente de ordin economic, logistic, de securitate.

Cum a devenit Eichmann un « génocidaire »

Adolf Eichmann se naşte în 1906 la Solingen, un mic oraş industrial din Renania. În 1913, tatăl său, contabil, găseşte o nouă slujbă şi se mută cu cei şase băieţi ai săi în Austria, la Linz. Mama sa moare în 1916, iar tatăl lui se recăsătoreşte într-un timp relativ scurt. Tatăl lui Eichmann era membru activ al Bisericii Evanghelice, iar Eichmann însuşi va rămâne membru al acesteia până în 1937, mult după ce majoritatea ofiţerilor SS rupseseră legăturile cu religia.

Tănârul Eichmann a fost dominat de tatăl său. Era un copil leneş şi un elev mediocru (va părăsi şcoala înainte de a-şi lua vreo diplomă). Tatăl său, care şi-a creat propria întreprindere de extracţii petroliere, i-a găsit de-a lungul timpului mai multe slujbe în acest domeniu. Profesia l-a purtat pe Eichmann pe întregul teritoriu al Austriei, acesta fiind vânzător de produse petroliere. El a învăţat să identifice centre de comunicare nevralgice, să planifice şi să organizeze livrări, să vândă uşor produse şi să-i facă pe oameni să-i urmeze ordinele cu stricteţe. Patronii lui Eichmann erau evrei şi îl apreciau, motiv pentru care acesta a fost şi promovat. Însă în 1933, când Austria era lovită grav de criza economică, Eichmann a fost concediat, motiv pentru care acesa s-a hotărât să plece în Germania pentru a-şi urma noua pasiune: politica.

În timpul procesului său, Eichmann a susţinut permament că a fost mereu apolitic. Dar convingerile sale erau de fapt ancorate adânc. Provenea dintr-o familie germană profund naţionalistă; tatăl său îl înscrisese în mişcarea naţionalistă Wandervogel. În plus, el însuşi s-a alăturat, la începutul anilor 1920, organizaţiei Heimwehr, o asociaţie paramilitară puternic antimarxistă şi antisemită. Profund naţionalist, Eichmann îi detesta pe naziştii austrieci adepţi ai unei politici pasive. Situaţia s-a schimbat în anii '30, când noi oameni au venit la conducerea partidului. Atunci, NSDAP-ul austriac devine o forţă politică suficient de puternică pentru a-l atrage pe tănârul ambiţios şi dornic de a servi Volksgemeinschaft, comunitatea etno-naţională, încarnarea utopică a naţiunii.



În aprilie 1932, Eichmann a fost contactat de un membru SS pe nume Ernst Kaltenbrunner, o stea în devenire a politicii şi un avocat de renume. Invitaţia de a se alătura partidului nazist a fost irezistibilă pentru Eichmann, care devine membru al NSDAP şi al SS. Din acel moment, legătura sa cu ideologia va deveni indestructibilă. În câteva luni, acesta devine activist în SS-ul austriac. În 1933, când partidul nazist a fost interzis în Austria, Eichmann pleacă în Germania, unde petrece câteva luni într-o unitate SS austriacă înainte de a fi trimis la Dachau. Devine apoi membru în Sicherheitsdienst (SD), serviciul de securitate al partidului creat în 1931 şi condus de Reinhard Heydrich.

În câţiva ani, SD-ul a devenit instrumentul cel mai dinamic şi mai nemilos al „politicii evreieşti”. Însă în 1934 acesta nu juca încă niciun rol în problema evreiască, avea un buget restrâns şi era doar una din multele organizaţii naziste rivale între ele. După ce a lucrat o perioadă scurtă de timp în departamentul însărcinat cu problema francmasonilor, Eichmann a fost remarcat de Leopold Itz Edler von Mildenstein, şeful secţiunii evreieşti a SD-ului. După ce a călătorit în Palestina, acesta a început să creadă că emigrarea evreilor către locul lor de origine era soluţia „problemei evreieşti”. Von Mildenstein a devenit mentorul lui Eichmann, îndemnându-l să studieze societatea şi istoria evreiască. Leopold von Mildenstein era de părere că evreii erau un element străin Volksgemeinschaft, dar totuşi dispreţuia antisemitismul vulgar reprezentat de Julius Streicher sau Goebbels.

Aşadar, în câţiva ani, Eichmann a adoptat versiunea cea mai radicală a ideologiei naziste. El a devenit reprezentantul perfect al acelei generaţii de tineri convinşi că misiunea lor era restaurarea măreţiei Germaniei şi ştergerea amintirii înfrângerii din 1918. Prima lor sarcină trebuia să fie regenerarea poporului german (volk). Ei defineau Volksgemeinschaft în termeni biologico-rasiali. Regenerarea presupunea deci fie o politică pronatalistă, fie măsuri pentru ameliorarea rasei. Aceasta cerea şi excluderea elementelor străine care reprezentau un pericol la adresa purităţii rasiale, iar evreii erau cea mai mare ameninţare. Antisemitismul devine astfel un articol de credinţă pentru aceşti tineri.

Căutarea unei soluţii - de la emigrare forţată...


În 1937 Eichmann este promovat, dar SD-ul era încă o anexă marginală a SS-ului. În această perioadă, SD-ul îşi construieşte reputaţia de a fi expert în problema evreiască, iar Eichmann iese în evidenţă. În timp ce Streicher şi Goebbels se foloseau de metode din ce în ce mai severe, dar dezordonate, contra evreilor, SD-ul promova ideea emigraţiei acestora. Din acest motiv, Eichmann pleacă în Palestina în octombrie 1937, dar autorităţile britanice nu îi vor permite o staţionare la Haifa mai lungă de 48 de ore. Această călătorie a contribuit la transformarea lui Eichmann într-un expert în problema evreilor şi emigraţiei acestora. Însă pentru nazişti ideea naşterii şi dezvoltării unui stat evreiesc independent era de neconceput, astfel că SD-ul trebuia să încurajeze emigrarea către ţări îndepărtate unde evreii trebuiau să trăiască în sărăcie.

În martie 1938, când Germania anexează Austria, un regim de teroare se abate asupra evreilor austrieci. Eichmann a fost însărcinat să plece la Viena pentru a rezolva de la faţa locului problema comunităţii evreieşti. El a reorganizat întreaga procedură de emigraţie. A concentrat toate birourile serviciilor guvernamentale într-un palat confiscat de la familia Rothschild. Toţi evreii puteau obţine un paşaport şi viză de plecare, dar toate averile le erau confiscate. În scurtă vreme, biroul de emigrări din Austria a devenit unul model. În câteva luni, 150.000 de evrei au părăsit Austria. În realitate, nu politica de emigrare eificientă i-a convis pe aceştia să plece, ci regimul de teroare la care au fost supuşi.

După Kristallnacht, Eichmann se întoarce în Germania pentru a aplica aceeaşi politică acolo. În plus, tot el urma să se ocupe de emigrările din teritoriile cehe ocupate în primăvara lui 1939. În luna octombrie a aceluiaşi an, Eichmann a fost numit şeful diviziei IVB4 a RSHA (Reichssicherheitshauptamt – biroul de securitate al Reichului). După începutul războiului, emigrarea a devenit însă imposibilă. Atunci, Eichmann începe să studieze posibilitatea deportării evreilor într-un teritoriu transformat în „rezervă”. Regiunea Lublin din Polonia părea potrivită pentru acest scop, dar mijloacele necesare lipseau, iar SS-ul avea atunci alte priorităţi. Începând din 1940, Eichmann a supervizat expulzarea brutală a sute de mii de polonezi, mutaţi pentru a face loc în teritoriile anexate etnicilor germani. El devine astfel un specialist în politica utopică de germanizare, şi a căpătat competenţele logistice necesare specializării sale în probleme de transport şi mutări de populaţie.

În vara lui 1940, după înfrângerea Franţei, Eichmann revine la planul de deportare a 4 milioane de evrei, de data aceasta către Madagascar, colonie franceză. Acest plan a fost însă abandonat. Când Germania începe războiul contra Uniunii Sovietice, în iunie 1941, Himmler şi Heydrich aveau în minte alt proiect: deportarea evreilor către zona cercului polar şi abandonarea lor acolo. Între timp, în est, la îndemnul celor doi, trupele Einsatzgruppen începeau masacrarea comunităţilor evreieşti. Ţinut la curent cu aceste fapte, Eichmann nu a jucat însă niciun rol. Himmler şi Heydrich au decis să mute populaţia evreiască în ghetourile din teritoriile poloneze şi sovietice, ucigându-i pe cei inapţi de muncă. Eichmann era responsabil cu buna desfăşurare a operaţiunilor. În toamna şi iarna din 1941-1942, acesta a asistat la operaţiuni de gazare la Chelmo, la împuşcări în masă la Minsk, şi a vizitat Auschwitzul. Deja la acea dată decidenţii nazişti se hotărâseră să nu mai aştepte sfârşitul războiului pentru a-i deporta pe evrei, ci să recurgă la asasinarea în masă a acestora.

...la soluţia finală: exterminarea.


Punerea în practică a exterminării în masă a fost subiectul conferinţei de la Wannese din ianuarie 1942, conferinţă reunită la iniţiativa lui Heydrich şi organizată de Eichmann. Acesta şi-a asigurat cooperarea mai multor ministere, a partidului nazist şi a SS-ului pentru „Soluţia finală”. Specialist în chestiuni de logistică şi politică antisemită, Eichmann a devenit şi centrul de coordonare a proiectului şi principalul actor în procesul de exterminare. Ulterior, Eichmann va declara că a fost şocat de perspectiva unei eliminări fizice a evreilor, şi că se simte exonerat de orice responsabilitate deoarece era vorba de ordine venite de la cei mai importanţi oameni din stat.

De la începutul anului 1942, colaboratorii săi au fost trimişi în toată Europa ocupată pentru identificarea, marcarea şi concentrarea evreilor în lagăre de tranzit înainte de deportarea lor în est către centrele de exterminare. în 1942-1943, Eichmann a fost marele maestru din spatele enormei maşinării care a trimis în lagăre evrei din Germania, Austria, Cehia, Franţa, Olanda, Belgia, Slovacia, Grecia şi Italia. În 1944, după ce forţele germane au ocupat Ungaria, Eichmann a călătorit la Budapesta pentru a coordona exproprierile şi deportările evreilor. Aproape 437.000 de evrei au fost deportaţi din Ungaria, iar o mare parte dintre aceştia au murit la Auschwitz-Birkenau. Când regimul lui Horty a hotărât încetarea deportărilor, Eichmann a refuzat să le pună capăt, şi se pare că i s-a opus şi lui Himmler în decembrie 1944, când acesta i-a ordonat să pună capăt genocidului.

Eichmann nu a fost o figură centrală a partidului nazist. Până în 1939, el nu a luat nicio decizie cheie cu privire la politica evreiască şi nici nu avea cum să ştie, la acel moment, cât de departe va merge aceasta. Primele practici de exterminare au fost puse în practică de alţii şi executate independent de biroul său. Abia din iunie 1941 el devine complice la masacrele în masă, devenind principalul organizator al exterminării evreilor la scară europeană.

Se pare că Eichmann a învăţat să urască într-o manieră impersonală şi controlată. El a fost motivat de o utopie, crezând că poate duce la dispariţie – fie ea prin emigrare, deportare sau exterminarea – populaţia evreiască a Germaniei şi, mai mult, a Europei. A dorit să contribuie la restaurarea Germaniei şi recrearea unei comunităţi naţionale „sănătoase”; a fost animat de convingerea că elementele impure trebuie eliminate, evreii în primul rând. În viziunea nazistă asupra lumii, aceasta era o politică raţională şi ştiinţifică. Odată ce Germania a ajuns în mijlocul războiului total, evreii ameninţau nu doar puritatea naţiunii, ci chiar supravieţuirea acesteia.

Adolf Eichmann, banalitatea raului

A fost unul dintre cei mai huliti si mai „vânati” criminali de razboi nazisti, un individ care i-a inspirat celebrei filosoafe si politologe Hannag Arendt sintagma „banalitatea raului”. Cum de a fost posibil ca un modest functionar german, timid si interiorizat, sa se transforme, peste noapte, intr-un tortionar sadic si sa devina principalul organizator al „solutiei finale” si sa puna la punct prinderea evreilor din numeroase tari ale Europei si transportarea lor in lagarele de concentrare, pentru a fi ucisi? Este o intrebare la care istoricii se straduiesc inca sa ofere un raspuns.Omul care a aplicat „solutia finala”

Killerul evreimii europene "protejat" de americani
Serviciile de spionaj americane (CIA) au permis ieri publicarea a 27.000 de documente ante si post-belice, din care reiese un fapt stupefiant: Germania Occidentala stia inca din anul 1952 ca mega-nazistul Adolf Eichmann (foto), killerul evreimii europene, se ascundea in Argentina. Aceasta informatie, stocata cativa ani de serviciile de spionaj vest-germane ale lui Gehlen, a fost transmisa Washingtonului abia in 1958. Deasupra lui Gehlen trona Hans Globke, un fost ofiter SS, pe atunci consilierul pentru probleme cu securitatea al cancelarului german Konrad Adenauer si omul de legatura dintre spionajul vest-german si CIA. "Razboiul rece" tinea lumea in chingi, iar spionajul american folosea cunostintele si energia multor fosti nazisti in felurite treburi secrete, asa ca sefilor CIA le-a fost teama de deconspirarea calaului nazist. Acesta ar fi putut "ciripi" despre Globke si multi alti fosti stabi nazisti, acum in slujba Germaniei Occidentale si Statelor Unite. Istoricul american Thimothy Naftali crede ca a existat o conspiratie a serviciilor speciale americano-vest germane pentru protejarea criminalului de razboi. De fapt, ambele servicii erau interesate ca nimeni sa nu detecteze urmele lui Adolf Eichmann. Altele au fost insa interesele Mossadului israelian, care inscrisese pe agenda sa, prioritar, la cererea expresa a prim-ministrului David Ben Guruion, descoperirea si rapirea lui Eichmann. Ceea ce s-a si intamplat in septembrie 1960, un comando israelian, in frunte cu Isser Harel, comandantul Mossadului, l-a rapit pe Eichmann din Buenos Aires, capitala Argentinei, si cloroformizat, l-a transportat la Ierusalim. Serviciile secrete vest-germane si americane erau ingrijorate ca Eichmann va dezvalui in cursul procesului informatii inconfortante despre Hans Globke sau alti fosti ofiteri nazisti care lucrau pentru Germania Occidentala si Statele Unite. Judecat si condamnat la moarte, Eichmann a fost spanzurat si cenusa sa risipita deasupra Marii Mediteraniene.
http://www.ziua.ro/display.php?id=201197&data=2006-06-08

Andrei MURARU - Eichmann la Ierusalim. După 50 de ani
Ticăloşii fără glorie sînt doar în filmul lui Quentin Tarantino. Marii criminali nazişti nu au fost executaţi sumar, deşi unii lideri ai Aliaţilor şi-ar fi dorit acest lucru1, ci au avut parte de un proces răsunător, imediat după război. Actul justiţiar a produs, probabil, mai multe scrieri decît orice altă acţiune juridică. Cazul lui Adolf Eichmann este însă diferit din multe puncte de vedere. Oficialul SS a fost capturat de forţele de securitate israeliene în Argentina, la 15 ani după Nürnberg. A fost judecat pe teritoriul unui stat care nu exista în 1945. Procesul a durat opt luni, de patru ori mai mult decît i-a luat lui Eichmann să deporteze aproape jumătate de milion de evrei maghiari la Auschwitz. A primit singura condamnare la moarte într-o instanţă civilă din istoria statului Israel.
Deborah Lipstadt a realizat o reevaluare analitică a procesului şi a consecinţelor sale. O lucrare de sinteză care punctează cele mai importante momente ale judecării fostului colonel. La cinci decenii de la capturarea lui Eichmann, Lipstadt priveşte retrospectiv, avînd capacitatea instinctivă de a evidenţia tonajul polemic şi memoria convulsivă a subiectului. Poate pentru că ea însăşi are experienţa sălii de judecată. L-a înfruntat într-o curte britanică, la începutul anilor 2000, pe David Irving, un pseudoistoric negaţionist. Cazul de la Londra, descris drept „history on trial“, a reaprins dezbaterea despre istorie şi justiţie, dar şi despre normele etice şi deontologice ale istoricului. Factualitatea Holocaustului nu poate fi decisă, schimbată sau transformată de un tribunal. La Londra, Irving a fost devoalat, în schimb, drept un falsificator al trecutului2.


Sub această experienţă iniţiatică a pornit Lipstadt la scrierea cărţii de faţă. „Este un eveniment ce constituie o parte intensă a memoriei copilăriei mele“ (trad.m., p. XIII) – a spus ea despre procesul din 1960. A fost, într-adevăr, un forum de rememorare a acţiunilor de exterminare şi un mod de a pune întrebări incomode care fuseseră, pînă în acel moment, doar aluzive. Actul de justiţie de la Ierusalim a avut un impact mediatic major. Evenimentul a fost acoperit de mai mulţi reporteri decît procesele de la Nürnberg, petrecute cu 16 ani mai devreme. Consecinţele au fost, de asemenea, remarcabile pentru investigarea, înţelegerea şi receptarea Holocaustului.


Despre biografia lui Eichmann s-a scris mult3. El n-a terminat niciodată liceul. S-a înscris în Partidul Nazist la 28 de ani, cu un an înainte ca Hitler să preia puterea în Germania, fiind atras de retorica belicoasă, dar şi de camaraderia şi bonomia promise de socializarea militaristă. A început prin a se ocupa de supravegherea organizaţiilor evreieşti, în care a văzut „o conspiraţie gigantică“. A evoluat rapid, bizuindu-se pe principiul acuităţii propriului interes. După „succesele“ înregistrate la Viena şi Berlin cu devalizarea evreilor ca responsabil al Biroului Central pentru Emigrare, a fost promovat de Reinhard Heydrich. Eichmann a fost cel mai tînăr ofiţer4 de la Conferinţa de la Wannesse, unde s-au pus la punct detaliile Soluţiei Finale. Era juniorul energic şi promiţător. În cadrul procesului, spune Lipstadt, „s-a conturat un portret al unui om proactiv, energic, un maestru creativ al disimulării“ (p. 65). Ulterior, a fost responsabilizat cu organizarea transporturilor pentru rezolvarea „chestiunii evreieşti“.


Ungaria a fost locul desăvîrşirii acţiunii genocidale a lui Eichmann, punctul culminant al carierei lui5. Şi-a arătat puterea malignă în 1944: a deportat 437.000 de evrei maghiari la Auschwitz-Birkenau în doar două luni, dintre care 75% au fost gazaţi. A negociat în aparenţă pentru un schimb impenitent (evrei contra camioane), dar, în realitate, a făcut eforturi disperate ca un număr cît mai mare de civili să ajungă în camerele de gazare. I-a sugerat lui Rudolph Höss, comandantul lagărului, să-i gazeze pe toţi, fără a-i mai selecta. Într-o zi din iulie 1944, după ce Horthy a decis stoparea deportărilor, a făcut tot posibilul să ducă la îndeplinire un plan diabolic. I-a ţinut închişi timp de o zi pe liderii comunităţii din Kistarcsa pentru ca aceştia să nu poată comunica, în timp ce oamenii lui au deportat la Auschwitz 1.500 de persoane. Te uimeşte insistenţa sa diabolică şi efortul pedant pentru a ucide pînă în ultima clipă a războiului. În octombrie 1944, i-a forţat pe evreii maghiari să facă un marş pe jos către lagărele din Polonia, astfel încît zeci de mii şi-au găsit sfîrşitul.



Cea mai interesantă mărturie Eichmann nu a oferit-o la proces, ci la interogatoriul luat de Avner Less, un ofiţer de poliţie israelian. Eichmann avea 54 de ani în momentul capturării, n-a crezut vreo clipă că va fi judecat, ci aştepta acvilin execuţia. Printre altele, i-a acuzat pe şefii săi pentru că la Nürnberg l-ar fi „înfundat“ încercînd să se disculpe. A utilizat, în schimb, acelaşi argument al „îndeplinirii ordinelor“, dar a inserat detalii cutremurătoare la care a fost martor ocular: a relatat despre pregătirile pentru uciderea în masă, despre evreii dezbrăcaţi şi urcaţi într-un camion pentru a fi lichidaţi, despre momentul cînd au fost deschise uşile unui spaţiu de gazare, despre scena unei execuţii sumare în masă din Lodz. În sala de judecată, a fost însă un chibzuit manipulator. „În sensul actului de acuzare, nu!“ (p. 61) – a fost răspunsul său la întrebarea dacă se consideră vinovat. A spus ce a vrut, cît a vrut, cum a vrut, cu jumătăţi de adevăr şi cu răstălmăciri dezgustătoare. Un Nürnberg individual, o ripostă poltronă pe măsură. Dovezile documentare l-au demascat însă. Cînd un institut al Universităţii din Strasbourg a solicitat în timpul războiului 115 schelete pentru cercetări, Eichmann a găsit soluţia ingenioasă: a cerut ca un antropolog să selecţioneze evrei care să fie ulterior gazaţi. Nu şi-a recunoscut niciodată faptele abominabile. Ba mai mult, s-a autovictimizat, uzînd de supremul cinism convulsiv.
Procesul a fost însă şi un barometru care a măsurat tensionata relaţie dintre supravieţuitorii Holocaustului şi autorităţile de la Ierusalim. Încordarea a pornit de la linia clară pe care premierul septuagenar Ben Gurion a trasat-o între Holocaust şi Statul Israel. „Admiţînd că, în timp ce Israelul nu poate vorbi în numele tuturor evreilor, el a argumentat că trebuie să vorbească în numele victimelor Holocaustului...“ (p. 33). American Jewish Committee s-a opus din răsputeri organizării procesului la Ierusalim, argumentînd că Eichmann a comis crime odioase împotriva umanităţii, nu doar a evreilor: „Liderii AJC au sugerat, de asemenea, ca Israelul să formuleze comentariile referitoare la Holocaust în termeni universali“ (p. 35). Şi în alte colţuri ale Europei, acţiunea din instanţă a trezit vagi sau profunde resentimente. Berlinul s-a temut ca nu cumva actul justiţiar să alimenteze culpabilizarea naţiunii germane pentru genocidul evreiesc. Dar Ben Gurion a utilizat evenimentul pentru a dezvolta relaţiile dintre cele două state, fără ca onoarea Germaniei postbelice să fie afectată. Printre altele, el i-a cerut procurorului de caz să se asigure că referinţele la Berlin priveau în mod precis doarGermania nazistă. SUA au salutat arestarea oficialului nazist, în vreme ce Uniunea Sovietică a refuzat să dea curs solicitărilor de documente.


Procesul a suferit însă de pe urma unor erori judiciare importante. Cele mai însemnate critici au fost exprimate cu privire la strategia şi la actul de acuzare. De exemplu, Eichmann a fost învinuit şi pentru ce nu a făcut: deportările şi execuţiile din Est ori înfiinţarea ghetourilor şi a lagărelor. Lista a fost completată de critici cu: încălcarea principiului neretroactivităţii legii, condiţiile capturării, incapacitatea apărării de a aduce martori (foşti combatanţi SS) fără ca aceştia să fi fost arestaţi de către autorităţile israeliene, imparţialitatea completului de judecată (evrei germani emigraţi în Palestina, foşti destinatari ai Soluţiei Finale). Acuzarea a formulat, de asemenea, învinuirile în aşa fel încît Eichmann ar fi jucat un rol deosebit în toate aspectele exterminării din Europa. Procurorii au transformat mărturiile victimelor în punctul nodal al procesului. Depoziţiile supravieţuitorilor au fost privite cu deferenţă de către critici, dar multe dintre ele au fost considerate irelevante din punct de vedere legal.


În sînul societăţii israelite, procesul a fost locul de intersecţie al memoriilor ireductibile, punctul culminant al unei dezbateri fierbinţi. Cu cîţiva ani înainte, Israel Kastner6, evreul maghiar care a negociat schimbul „blood for goods“ cu Eichmann, fusese inculpat pentru colaboraţionism. Kastner a fost asasinat însă înainte de verdict, în 1957. Procesul din 1961 a adus în discuţie o problemă sensibilă pentru supravieţuitorii Holocaustului: cooperarea consiliilor evreieşti cu regimul nazist. Interesant de adăugat că legea în baza căreia a fost judecat Eichmann fusese adoptată în Israel, în 1950, pentru a sancţiona tocmai colaborarea evreilor cu autorităţile celui de-Al Treilea Reich.


Ultimul capitol al volumului lui Lipstadt este dedicat dezbaterii din jurul cărţii semnate de Hannah Arendt7. Gînditoarea germană a stîrnit nenumărate reacţii ostile, a fost acuzată de antisemitisim şi de faptul că a privit cu dublă măsură victimele şi criminalii. A vorbit despre Eichmann ca despre un funcţionar mărunt fără multe iniţiative, „o rotiţă minusculă“8 din lanţul crimei şi nu un antisemit virulent, deşi a considerat explicaţiile privind executarea ordinelor drept mincinoase. Lipstadt a notat că „pentru mulţi Arendt a fost în mai mare măsură personaj central în povestea Eichmann decît Eichmann însuşi. Şi, cu siguranţă, din perspectivă intelectuală, a fost“ (p. 149). Arendt a fost dezamăgită profund de proces: limba oficială utilizată, irelevanţa mărturiilor, atmosfera din sala de judecată, strategia acuzării, politizarea. S-a aşteptat ca actul justiţiar să explice natura totalitară a societăţilor, resorturile crimei. A privit Holocaustul ca o infracţiune împotriva umanităţii şi a descris drept „patetică şi sordidă“ colaborarea evreilor cu naziştii. Pentru Lipstadt însă, evaluarea procesului făcută de Hannah Arendt e mult mai complexă şi parţial neînţeleasă. Detractorii gînditoarei germane au susţinut că a avut grave carenţe în documentare şi nu a fost prezentă la tot procesul. Ba chiar a lipsit de la cele mai multe dintre înfăţişări. „A relatat o versiune a Holocaustului în care antisemitismul a jucat un rol incontestabil minor“ (p. 187), a subliniat Lipstadt.

Povestea exilului nazistului Adolf Eichmann din Argentina
Adolf Eichmann este unul din cei mai cunoscuţi ofiţeri nazişti. Locotenent-colonelul a pus în mişcare sistemul de deportare a evreilor în lagărele de exterminare naziste, motiv pentru care a fost supranumit "arhitectul Holocaustului". După război, a fugit în Argentina cu un paşaport fals.
În anii '60, serviciul de informaţii externe al Israelului, Mosad, l-a capturat şi, după ce a fost judecat, printre altele, pentru crime împotriva umanităţii şi crime de război, a fost spânzurat în 1962. Ziarul german "Der Spiegel" a intrat în posesia documentelor de la procesul lui Eichmann şi le prezintă cititorilor întreaga poveste a unuia din cei mai importanţi nazişti, alături de Joseph Mengele, Reinhard Heyndrich, Joseph Goebbels şi Heinrich Himmler.
Raiul argentinian pentru criminalii nazişti
Câteva sute de croaţi, unguri şi belgieni şi peste 800 de oficiali germani, cu convingeri şi trecuturi naziste, s-au adăpostit în Argentina după război, arată Der Spiegel.
Omul de afaceri Horst Carlos Fuldner i-a ajutat să-şi reconstruiască viaţa. Fuldner deţinea CAPRI, o companie care proiecta centrale hidroelectrice. Acolo erau angajaţi naziştii refugiaţi în Argentina. Şi Eichmann s-a angajat la CAPRI şi a fost trimis în provincia Tucuman, din nordul ţării.
Nazistul şi-a adus soţia şi fiii la el în 1952. Fuldner şi cei 300 de angajaţi ai companiei lui au aflat curând că numele muncitorului german Klement era, în realitatea, Eichmann, se arată în înregistrările de la Ambasada Germaniei din Buenos Aires. Totuşi, pentru copiii lui, care nu îl mai ţineau minte, era unchiul Riccardo. Mult mai târziu au aflat fiii lui cine era tatăl lor şi au păstrat secretul.
Când şi-a pierdut slujba în 1953, familia s-a mutat la Buenos Aires, iar Eichmann a încercat mai multe afaceri pe cont propriu. În cele din urmă, s-a angajat la o uzină Mercedes-Benz, ca sudor şi mecanic.
Fostul locotenent-colonel şi-a păstrat toate legăturile cu ceilalţi oficiali nazişti. A fost văzut deseori la discuţii cu Josef Mengele, faimosul doctor de la Auschwitz care făcea experimente pe evrei şi tria oamenii din lagărele de exterminare, dar participa şi la petreceri date în onoarea altor nazişti.
Eichmann regreta că nu a omorât toţi evreii
Spre deosebire de mulţi dintre foştii săi camarazi, Eichmann şi-a întreţinut cu greu familia. S-a simţit trădat de naziştii care au depus mărturie în procesele de la Nuremberg, după cum scria biograful lui, Ceserani. De aceea, a început să discute şi a păstrat legătura cu doi jurnalişti: Willem Sassen şi Eberhard Fritsch.
Într-o duminică, cei trei s-au întâlnit în casa lui Sassen din Buenos Aires. Eichmann a povestit despre crimele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: "Nu am fost un simplu executant. Dacă doar aş fi făcut ceva, înseamnă că aş fi fost un prost. Am luat parte la întregul proces. Am fost un idealist", mărturisea nazistul, care nu a avut nici o clipă de regret, aşa cum se observă pe toate înregistrările, aflate acum posesia Arhivelor Germane din Koblenz.
De fapt, singurul lucru pe care Eichmann l-a regretat este că nu a reuşit să omoare toţi evreii. "Nu ne-am făcut treaba cum trebuie, s-ar fi putut face mai multe."
Întâlnirile din casa lui Sassen nu au rămas secrete şi mulţi nazişti participau, inclusiv foste ajutoare ale lui Himmler.
"Unde naiba este Eichmann?"
În iunie 1952, serviciul de informaţii al Germaniei a aflat unde se ascunde Eichmann, sub numele de "Klemens". Informaţia a ajuns apoi la CIA şi la serviciul de informaţii israelian.
Extremiştii de dreapta chiar glumeau în public despre Eichmann. În 1959, când apăruseră zvonuri cum că ofiţerul nazist era în Kuweit, publicaţia neo-nazistă Reichsruf a publicat materialul "Unde naiba este Eichmann?" şi tot ea a livrat răspunsul: în Argentina. Articolul explica fuga nazistului în America de Sud, prin Italia, cu ajutorul Bisericii Catolice. De altfel, şi publicaţiile quality ale vremii, ca Munzinger, scria că Eichmann se refugiase în Argentina.
De ce nu l-a prins, totuşi, serviciul german de informaţii? Se pare că organizaţiile oficiale germane nici nu aveau ca scop să îi vâneze pe criminalii de război. În plus, până în noiembrie 1956, nici nu a existat un mandat de arestare pe numele lui Adolf Eichmann.
Vânătoarea ratată
Ca mulţi alţi oficiali nazişti, Eichmann a profitat de faptul că procurorii din Germania de Vest nu puteau ancheta pe cineva dacă nu exista o plângere oficială, după cum a explicat specialistul Andreas Eichmuller, de la Institutul de Istorie Contemporană din Munchen.
Când un supravieţuitor al Holocaustului a adresat o scrisoare oficialilor de la Berlin, în 1952, s-a demarat imediat o anchetă judiciară, care s-a terminat la fel de repede. Motivul? Eichmann nu putea fi găsit.

Pentru că nu mai existau plângeri pe numele fostului ofiţer nazist, nu a fost o problemă pentru Vera Eichmann să se prezinte la ambasada Germaniei din Buenos Aires şi să completeze cereri de paşapoarte pentru cei doi fii ai ei. Nu numai consulatul Germaniei l-a ajutat pe Eichmann, ci şi angajaţii din Viena şi Italia.
Când procuratura din Frankfurt s-a autosesizat în cazul Eichmann şi a emis un mandat de arestare în 1956, poliţia germană s-a opus urmăririi internaţionale a fostului ofiţer nazist, pe motiv că Interpolul nu permitea acuzarea pentru crime de natură politică şi rasistă.
Numai Oficiul pentru Protejarea Constituţiei din Germania a continuat urmărirea lui Eichmann şi a cerut ajutorul ambasadei din Buenos Aires, în 1958. A primit un răspuns oficial rece, în care li se sugera autorităţilor germane să îl caute pe Eichmann în Orientul Mijlociu. De altfel, ambasadorul german în Buenos Aires era Werner Juncker, membru al Partidului Nazist din 1935.
Ataşatul cultural în Buenos Aires, acum în vârstă de 84 de ani, Goerg Negwer, le explică jurnaliştilor de la Der Spiegel că cei mai mulţi nazişti încercau să nu iasă în evidenţă în Argentina, deşi li se cunoşteau identităţile.
Zecile de mii de refugiaţi germani din Buenos Aires erau împărţiţi: naziştii şi anti-naziştii aveau propriile cercuri pe care le frecventau, aveau propriile gazete şi cluburi. Ambasada trebuia să menţină un echilibru între cele două părţi, îşi aminteşte fostul ataşat cultural.
De ce nu s-a amestecat CIA? Eichmann nu era cetăţean american, nu omorâse americani şi nu comisese nici o infracţiune pe teritoriul Statelor Unite. Guvernul american putea să sprijine Germania doar în cazul unei cereri de extrădare. În rest, orice gest ar fi fost "ilegal", cum se arată într-o notă transmisă directorului CIA din acea perioadă, Allen Dulles.

În aprilie 1960, o echipă Mosad a ajuns în Argentina. Misiunea ei: să-l prindă pe Adolf Eichmann.

"Îmi pare rău că NU AM OMORÂT TOŢI EVREII". Der Spiegel publică DOCUMENTE şi FOTOGRAFII DESECRETIZATE care atestă că nazistul Adolf Eichmann putea fi prins mult mai repede
Acum cincizeci de ani, la Ierusalim, începea unul dintre cele mai spectaculoase procese ale secolului al 20-lea, care avea să aducă Holocaustul în atenţia întregii lumi: statul israelian versus Adolf Eichmann, locotenent-colonel al armatei naziste, responsabil pentru omorârea a milioane de evrei, în lagărele naziste.
În 1961, a fost capturat în Argentina de serviciul secret israelian Mossad şi adus în Israel. A fost condamnat la execuţie prin spânzurare, pentru 15 capete de acuzare, printre care crime de război şi crime împotriva umanităţii. În timpul procesului, a declarat că singurul lui regret este că nu i-a omorât pe toţi evreii. "Nu ne-am făcut treaba corect", a declarat Eichmann.
Acum, după aproape 50 de ani, Der Spiegel publică documentele desecretizate care dovedesc că Adolf Eichmann ar fi putut fi capturat mult mai uşor, dacă nu îi era facilitată plecarea din Germania, în 1950. Un apropiat nazist i-a făcut rost de o identitate falsă, care i-a permis să ajungă în Italia, după care să părăsească Europa. El s-a stabilit în Argentina, sub o identitate falsă, şi a lucrat pentru Mercedes timp de 10 ani, până a fost capturat de Mossad.
Un alt document desecretizat al CIA arată că americanii ştiau că Eichmann trăieşte în Argentina sub un pseudonim, dar au decis să nu acţioneze pentru că nazistul nu a comis nicio crimă pe teritoriu american sau împotriva americanilor.

"Arhitectul Holocaustului", o ...

Serviciile secrete germane ştiau din 1952 că Adolf Eichmann, unul dintre artizanii Ho-lo-caustului, trăia în Argentina, unde se refugiase după război, arată Bild şi Spiegel.
Un document secret obţinut de publicaţia germană Bild din arhivele serviciilor secrete naţionale, BND, arată că acest serviciu ştia din 1952 locaţia lui Adolf Eichmann, cel mai mare criminal nazist, coordonator al unui sistem care a ucis 6 milioane de evrei, cu 8 ani înainte de a fi capturat în Buenos Aires de agenţii Mossadului. Evadat din Germania în 1950, Eichmann, unul din cei ce au conceput „soluţia finală" - un plan de exterminare sistematică a evreilor din Europa -, a fost arestat de Mossad în 1960, adus clandestin în Israel unde a fost judecat, condamnat şi apoi executat în Ierusalim, doi ani mai târziu. Dan Setton, autorul unei cărţi despre nazistul de tristă celebritate Eichmann, a avut acces
la dosarele Mossad unde a descoperit circumstanţele arestării lui în Argentina, după o „vânătoare" desfăşurată în întreaga lume timp de 15 ani.

Cotidianul Bild reproduce o fişă a serviciilor secrete germane BND datând din 1952, în care se poate citi: „Eichmann nu se află în Egipt, ci trăieşte sub numele Clemens în Argentina". Serviciile
germane nu au făcut nimic pentru a-l aresta. Documente
ale CIA declasificate în 2006 arată că responsabilii germani au aşteptat până în 1958 pentru a informa omologii lor americani despre locul unde se ascundea fostul nazist. „În calitate de supravieţuitori ai scopurilor malefice ale lui Eichmann, este foarte neplăcut să aflăm că BND cunoştea locaţia «arhitectului Holocaustului» aproape cu zece ani înainte ca Mossadul să-l repereze şi să-l aducă în faţa justiţiei" declară la New York Elan Steinberg, vicepreşedinte al Asociaţiei americane a supravieţuitorilor Holocaustului şi a descendenţilor acestora. El adaugă că este la fel de deranjant să vezi lipsa de voinţă a serviciilor secrete germane de a livra documente care pot clarifica această tristă istorie şi alte probleme legate de soarta naziştilor după război".

Reticenţa cancelariei
Bild precizează că nu a obţinut acces la documentul reprodus decât cu ajutorul unui avocat şi în urma unei plângeri depuse la un tribunal federal. Cancelaria germană, autoritatea de tutelă a serviciilor secrete, este reticentă în a da publicităţii documente referitoare la foştii nazişti fugiţi, afirmând că ar putea aduce prejudicii politicii germane în Orientul Mijlociu sau colaborării cu servicii secrete din străinătate.
Bettina Stangneth, istoric german, arăta în Spiegel: „Cine ar fi fost interesat într-un proces al lui Eichmann când cancelarul declarase în 1953 că toate discuţiile despre nazişti trebuie să se oprească?". După război, poliţia din Germania de Vest, sistemul juridic, serviciile secrete şi administraţia civilă erau pline cu foşti nazişti. „Ar fi fost nevoie de un nou sistem şi probabil de noi oameni pentru a-l judeca pe Eichman în Germania." În mod cert, Eichmann a avut întâlniri interministeriale pentru a coordona genocidul şi cunoştea mulţi oficiali care aveau posturi bune în administraţia din Germania de Vest, susţine Stangneth. „Eichmann cunoştea, de asemenea, şi dimensiunea implicării companiilor
germane în lagărele de exterminare şi ghetouri". Companiile plăteau departamente guvernamentale pentru alocaţia de muncă forţată. „Nimeni nu ştie extinderea în interior şi cât de bună memorie avea Eichmann."

Agenţii îşi supravegheau foştii colegi
Uki Goni, jurnalist argentinian care a făcut cercetări despre comunitatea nazistă din Argentina după război, a declarat că nu ar fi surprins dacă BND ar fi ştiut locaţia criminalului Eichmann înainte de 1952. „Cercetările mele arată că ambasada germană din Buenos Aires cunoştea foarte bine unde şi câţi nazişti se aflau. Comunitatea germană în acest oraş era destul de mică, încât era imposibil ca agenţii BND sau diplomaţii să nu ştie unde se afla fiecare dintre ei." „BND dispunea de foşti ofiţeri SS şi ofiţeri nazişti. Mulţi dintre agenţii BND care ar fi trebuit să supravegheze naziştii de peste graniţă erau ei înşişi nazişti." Potrivit lui Stangneth „avem nevoie să explorăm acest capitol şi este trist că nu am fost capabili să o facem până în 2011. Republica germană protejează propria legendă, o legendă pe care fiecare a început-o cu sfârşitul războiului. Eichmann nu este doar parte a istoriei nazismului, este şi parte a istoriei Germaniei de Vest".

Paşaportul nazistului Eichmann, eliberat de Crucea RoşieÎn 1950, organizaţia umanitară internaţională l-a ajutat fără să vrea pe Adolf Eichmann să ajungă în Argentina, cu ajutorul unor documente de identitate false, de care au mai beneficiat nazişti notorii, precum Joseph Mengele
Un judecător argentinian a găsit, din întâmplare, în arhivele unui tribunal din Buenos Aires, paşaportul fals utilizat de criminalul de război Adolf Eichmann pentru a fugi din Europa în Argentina. Acesta fusese eliberat de organizaţia Crucea Roşie Internaţională, cu sediul la Geneva.

La fel a fugit şi "îngerul morţii"

Eichmann a fost capturat de Mossad

Românul din echipa Mossad care l-a capturat pe Adolf Eichmann


Românul din echipa Mossad care l-a capturat pe Adolf Eichmann





La Tel Aviv, într-un apartament cu pereţi împodobiţi cu tablouri
valoroase, diplome, fotografii, tăieturi de ziar, numeroase medalii şi
decoraţii, trăieşte, aproape în anonimat, un octogenar, încă viguros, a
cărui viaţă este mai mult decât un roman.
Este un conaţional de-al nostru plecat din Sighet
în urmă cu aproape 60 de ani. Prea puţini ştiu astăzi că Michael bar
Yehuda Moldovan a făcut parte din echipa Mossadului care l-a capturat
în Argentina pe Adolf Eichmann. Deşi nu obişnuieşte să dea interviuri -
de altfel, după câte mi-a spus, multe lucruri nici nu are voie să le
dezvăluie -, a avut amabilitatea să stea de vorbă cu semnatara acestor
rânduri.





Student la Sorbona şi luptător în Rezistenţa Franceză
„M-am născut în Sighet,
în 1920, şi mă trag dintr-o familie foarte cunoscută în acea vreme în
oraş, Moldovan-Rosner, proprietara unei mari tăbăcării, prezentă de mai
multe generaţii aici“, îşi începe povestea bătrânul.
„Deşi aş fi dorit să urmez o carieră militară, părinţii mei au avut
alte gânduri şi, în condiţiile în care în România situaţia politică se
înrăutăţea şi studenţii evrei erau persecutaţi de legionari, ei au
decis să mă trimită la Paris, astfel că, în 1937, m-am înscris la
Sorbona, la Facultatea de Filologie. Studenţia mea nu a durat decât doi
ani. În 1939, la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, m-am
înrolat în armata franceză. Am fost luat prizonier, dar am reuşit să
evadez şi m-am refugiat în sudul Franţei, lângă Toulouse, la frontiera
cu Spania. Aici am intrat în Rezistenţa evreiască şi franceză, unde am
continuat lupta împotriva germanilor nazişti. La un moment dat, am fost
arestat de poliţia franceză, dar, spre norocul meu, i-am putut convinge
că sunt francez. În aceste condiţii, superiorii mei au considerat că ar
fi mai bine să părăsesc Franţa şi să trec în Spania şi acolo să ajut
armata franceză, Rezistenţa, organizând trecerea frontierei pentru
refugiaţi - atât evrei, cât şi neevrei. Dar şi aici am fost capturat şi
închis în lagărul de la Miranda d.Ebro“, povesteşte el.
După multe peripeţii, tânărul Moldovan ajunge, în 1943, pe un vapor
portughez, în Palestina, se înrolează în armata britanică şi apoi în
Brigada Evreiască, parte componentă a armatei britanice, participând la
luptele din Italia, efectiv până la 8 mai 1945. Între timp, află că
familia sa din Sighetul ocupat de horthyişti a fost deportată şi
asasinată la Auschwitz, în 1944. După război, Michael bar Yehuda
Moldovan îşi continuă activitatea, de-acum în armata israeliană,
participă la războiul din 1948 şi părăseşte armata în 1958, cu gradul
de căpitan.
În căutarea criminalilor de război
Despre cei şase ani petrecuţi în Mossad, interlocutorul nostru nu
ne-a spus prea multe, fiind constrâns de un angajament de
confidenţialitate. Cum acţiunile Mossad privind capturarea lui Eichmann
(colonelul SS care a organizat exterminarea evreilor din teritoriile
ocupate de cel de-al III-lea Reich) au fost de-acum dezvăluite, ne-a
relatat, totuşi, câteva amănunte. „Am fost cel de-al doilea om din
echipă care s-a ocupat de localizarea şi prinderea lui Eichmann. Am
fost apoi confruntat cu una dintre cele mai dificile sarcini din viaţa
mea. Am stat cam două luni împreună cu el în celulă, pentru a-l
interoga“. A regretat Eichmann cele făcute? „Niciodată nu a manifestat
vreun regret, nu a avut vreo mustrare de conştiinţă. Eichmann scria
scrisori din închisoare soţiei lui şi cita tot felul de denumiri de
lacuri şi mine de sare din Austria. Eram convins că sunt referiri la
locurile unde el a ascuns bunuri luate de la evrei, destinate lui şi
familiei lui. Am încercat să le găsim, dar se pare că americanii au
început căutările înaintea noastră“. Mossadul a vrut să localizeze şi
să captureze şi alţi criminali de război nazişti - Mengele, Bormann -,
dar căutările au eşuat.
Una dintre imaginile aflate pe peretele biroului lui Michael Bar
Yehuda este un facsimil dintr-un ziar egiptean de limbă franceză, cu
fotografia lui şi cu titlul: „Iată şeful reţelei de spioni din RAU
(Republica Arabă Unită, numele Egiptului la un moment dat), care a vrut
să-l asasineze pe Nasser„. Este adevărat?, l-am întrebat eu. Nu mi-a
răspuns, mi-a zâmbit doar enigmatic şi s-a limitat să-mi spună: „Am
fost de multe ori ameninţat cu moartea, au vrut să mă răpească; spre
norocul meu, nu au reuşit“. După câţiva ani petrecuţi în Mossad, bar
Yehuda a trecut la Ministerul de Externe. A fost ambasador sau membru
al ambasadelor israeliene în ţări ca Burundi, Finlanda, Belgia şi
altele. Întors la centrala ministerului, a îndeplinit funcţii de
ministru consilier şi director adjunct la Departamentul de cercetări
politice.
Fostul spion a devenit pictor, sculptor şi scriitor
Michael Bar Yehuda Moldovan s-a pensionat în 1985, dar aceasta nu
înseamnă că a devenit inactiv. Este preşedintele Asociaţiei evreilor
din Israel proveniţi din Sighet, al Asociaţiei de Prietenie
Finlanda-Israel, vicepreşedinte al Organizaţiei veteranilor şi
rezistenţilor francezi din Israel. A fost decorat de numeroase ori,
atât în Israel, cât şi în străinătate. ”Sunt un om al cărţii şi
spadei”, se autocaracterizează, cu referire la faptul că-şi scrie
memoriile. Are ca hobby sculptura şi pictura, dovedind un talent ce
depăşeşte amatorismul. „Spielberg a vrut să facă un film despre viaţa
mea, dar condiţia pusă de mine a fost ca pelicula să nu fie
valorificată în scopuri comerciale. Cum n-am ajuns la înţelegere,
proiectul a căzut”, îmi povesteşte el.
La încheierea întâlnirii, mi-a spus, cu regret, că, deşi Ambasada
română din Israel a promis că-l va invita la evenimentele organizate
acolo, acest lucru nu s-a întâmplat. Poate că, citind articolul de
faţă, cei de acolo îşi vor aduce aminte de această personalitate, cu un
trecut care face cinste şi ţării sale de origine.

http://www.gandul.info/emigrant/romanul-din-echipa-mossad-care-l-a-capturat-pe-adolf-eichmann.html?3896;2334510#

ADOLF  EICHMANN-
Ca si concluzie, trebuie sa spun ca nu regret nimic.