Titulescu[v=]

Nicolae Titulescu, diplomatul care a prevestit Al Doilea Război Mondial 

MARI ROMÂNI DIN DIASPORA. Nicolae Titulescu, românul cel mai cunoscut din anii interbelici, în Europa

Cum am încercat sa salvez tezaurul

Nicolae Titulescu




Problema Tezaurului evacuat la Moscova în decembrie 1916 si în august 1917 de guvernul român a revenit din nou în atentia opiniei publice. Anul trecut, într-o conferinta de presa organizata de Ambasada Federatiei Ruse la Bucuresti, domnul Aleksandr Vladimirov, ministru consilier, considera ca problemele din trecut dintre Rusia si România vor fi rezolvate dupa dezvoltarea relatiilor bilaterale si ca problema Tezaurului nu poate influenta raporturile ruso-române. Un punct de vedere realist, pentru ca probleme similare nu au împiedicat dezvoltarea relatiilor ruso-germane sau ruso-franceze.

Dinspre Moscova au venit si altfel de declaratii, bazate probabil pe o insuficienta cunoastere a realitatii istorice. "Intre România si Rusia nu exista tratate cu privire la Tezaur, iar cele doua tari nu detin documente oficiale în legatura cu aceasta chestiune. Prin urmare, aceasta problema poate fi studiata numai din punct de vedere istoric si stiintific", spunea la Bucuresti în luna februarie a acestui an Egor Stroev, presedintele Camerei Superioare a Parlamentului Rus.

Documentele respective exista si ele au fost facute publice în numeroase rânduri. Dupa 1990, Banca Nationala a României a avut mai multe initiative, readucând în discutie publica problema tezaurului sau depozitat la Moscova. Pentru a da un caracter cât mai concret discutiilor si a pune la dispozitia factorului politic documentatia istorica necesara, la sfârsitul anului 1999, prin Fundatia Culturala Magazin Istoric, a editat un volum - Tezaurul Bancii Nationale a României la Moscova - în care sunt cuprinse în primul rând documentele oficiale emise de institutiile si organismele implicate în operatiunea de predare de catre autoritatile române si preluare de catre cele ruse a valorilor transportate de la Iasi la Moscova în decembrie 1916 si august 1917. Protocoalele celor doua transporturi (14/27 decembrie 1916 si 27 iulie/9 august 1917) au fost semnate, din partea rusa, de catre delegatii guvernului din Petrograd: generalul A. Mossolov, ministrul Rusiei la Iasi si, respectiv, succesorul acestuia în post S. Poklewsky-Koziell. Sa precizam si faptul ca în cursul anului 2000, pentru o mai buna informare a opiniei publice din strainatate, volumul amintit a fost publicat si în limba engleza.

De altfel, guvernele române din acei ani au fost permanent preocupate de gasirea unei solutii pentru repatrierea Tezaurului. O demonstreaza si documentul pe care îl publicam pentru prima data si care are ca autor pe Nicolae Titulescu, ministru de Finante în guvernul român (10 iulie 1917-26 ianuarie 1918), în care calitate a semnat protocolul din 27 iulie/9 august 1917, cu prilejul celui de al doilea transport.

Documentul se pastreaza în Fondul "Nicolae Titulescu" de la Hoover Institution Archives din Palo Alto, California (S.U.A.): un manuscris de circa 100 de pagini, în care Titulescu îsi prezinta activitatea ca fost ministru de Finante. El se refera, între altele, si la eforturile pe care le-a depus, în calitatea pe care o avea, spre a gasi o solutie pentru depunerea în siguranta a Tezaurului într-o alta tara, în S.U.A. sau Japonia, dupa izbucnirea revolutiei în Rusia. Din maniera în care a fost redactat textul, se pare ca autorul încerca sa raspunda unor critici sau, în orice caz, sa aduca lamuririle necesare cu privire la actiunea guvernului român.



Ion CALAFETEANU



Tezaurul nostru fusese dus la Moscova, cu ideea bine lamurita ca el nu va gasi acolo decât un adapost provizoriu si ca, de se va simti nevoia, îl vom transporta mai departe, în locuri mai sigure, de îndata ce evenimentele o vor cere-o. Pentru aceasta, concursul aliatilor nostri era o conditie sine qua non. Acest concurs l-am cerut, din vreme, de mai multe ori în întrevederile mele cu reprezentantii Intelegerii la Iasi. Revolutia bolsevica, dând problemului un caracter de netagaduita acuitate, în memoriul prezentat de mine ministrilor aliati la Iasi, la 13 noiembrie 1917, asupra situatiunii financiare în general, spuneam, sub titlul: Tezaurul român în Rusia: "Dat fiind amenintarea continua de a vedea disparând de la o zi la alta aurul si valorile românesti depuse la Moscova, rugam aliatii nostri de a binevoi sa avizeze la cele mai bune mijloace de a putea transporta cu toata siguranta acest aur si aceste valori în America sau în Japonia, asa cum am cerut-o deja mai înainte, precum si de a putea asigura securitatea acestui depozit pe loc."

De altfel, vestit de intentiunile noastre, [Victor] Antonescu îmi telegrafia la 23 octombrie/5 noiembrie, între altele: "Astept instructiunile Dv. pentru a face demersuri în sensul transferarii aurului de la Moscova, pe care, împreuna cu Danielopol, o credem nimerita."

Trebuie sa mentionez ca perioada cea mai propice pentru transportul aurului din Rusia era aceea a primaverii lui 1917 - fapt care de se împlinea, permitea transportul valorilor din august 1917 direct, din capul locului, la destinatia lui definitiva si ca mi s-a spus ca nu s-a efectuat transferul atunci din cauza unei disensiuni asupra pretului asigurarii contra riscurilor, care era de circa 12 milioane.

Raspunsesem lui Antonescu la 3 noiembrie, prin telegrama no. 22333 - deci înainte de prezentarea memoriului sus indicat: "Faceti demersurile pentru transportul aurului si valorilor de la Moscova, obtinând garantia Aliatilor pentru transport si depozit. Rog comunicati rezultatul pentru a supune chestia Consiliului de Ministri. Titulescu."

La 8/21 noiembrie, între altele, Antonescu îmi telegrafia: "In ceea ce priveste chestiunea transferarii aurului, înainte de orice demers ar trebui sa vorbesc despre aceasta mâine la Banca Frantei".

De la Moscova grijile noastre fusesera momentan micsorate, prin stirile care soseau.

Astfel, directorul Ionescu, prin telegrama 1058.14.18.10.30 comunica: "Depozitul intact. Românii nevatamati. Cupoanele mai târziu (nota: este vorba de masurile asupra carora convenisem cu Ionescu pentru plata la Iasi a cupoanelor titlurilor depozitate la Moscova) Ionescu."

Prin deputatul Stefan Ioan, membru în Consiliu de Administratie al Casei de Depunere, directorul Ionescu îmi trimite urmatorul raport confidential: "Domnule ministru, am ajuns la Moscova în ziua de 24 octombrie, zi în care aveau loc evenimente politice la Petrograd. In Moscova, aceste evenimente s-au manifestat cu începere din seara zilei de vineri, 27 octombrie, si au continuat pâna în ziua de sâmbata, 4 noiembrie. Adevarate lupte armate cu pusti, mitraliere, tunuri etc. s-au dat între armata partidei zise bolseviste si garnizoana din Kremlin. In cele din urma Kremlinul a fost luat si lucrurile s-au mai potolit. Ei au acum conducerea generala.

Nu cunosc starea în care va fi Kremlinul, întrucât accesul nu este permis, dar în partea permisa se pot vedea stricaciunile. Bombardarile au avut loc între statuia Skobeleff si Kremlin, cuprinzând mai tot centrul. Hotelul Metropole, vecin cu Kremlinul, a suferit cel mai mult. Mari stricaciuni, cauzate de ghiulele de tun, se vad pe zidurile hotelului complet ruinat (nota: exagereaza). Ziduri gaurite în toata gro-simea lor. In acest hotel se gaseau d-nii Capitanovici, Pantazi si Dobrovici, care au avut mai multe neajunsuri, dar au scapat toti. Cu totii am fost sechestrati în case, în tot acest timp.

Patrule formate din soldati si din lucratori civili, unii copii, toti înarmati si cu baionetele la pusti, au perchezitionat toate casele pentru a ridica armele de orice fel. Chiar în strada aveau loc asemenea perchezitiuni. Bancile sunt înca închise. De asemenea si Casa de Depuneri, unde este depozitul nostru. Din aceasta cauza nu s-a putut pâna acum umbla la depozit pentru cupoane. Depozitul este intact. Asupra Casei de Depuneri, ca si asupra celorlalte institutii, nu a fost nici o tentativa de sfortare. Depozitul are însa nevoie de manipulare mai ales în scopul de a aranja lazile spre a se putea detasa cupoanele. Directia Casei de Depuneri ne sfatuieste a nu mai uza ca pâna aci, pentru manipularea depozitului, de soldati rusi, în care nu se mai poate avea încredere. O garda româneasca ar fi necesara. De personalul ei ne-am putea servi si pentru manipularea lazilor si a ne însoti în depozit. Am trecut prin grele momente. Ingrijorarea persista înca, întrucât se mai pot ivi tulburari. Pentru o oarecare siguranta a românilor de aci ar fi necesar sa fie toti instalati într-o cladire, cunoscuta autoritatilor, spre a fi pusi la adapost de vexatiuni. Voi încerca o asemenea realizare. Neputându-se, pentru moment, umbla în depozit, dl. Stefan Ioan vine la Iasi. Primiti, va rog, d-le ministru etc. C. Ionescu."

De asemenea, primul ministru primeste urmatoarea telegrama din Moscova, ce-mi comunica (n-am data):

"Dl. Capitanovici si dl. Guerin, consulul României la Moscova, comunica ca, pentru moment, tezaurul si valorile depuse la Kremlin sunt neatinse, dar acesti domni exprima mare temere pentru siguranta viitoare. Depozitul se gaseste în localuri la rez de chaussee [parter]. Aceste localuri nu prezinta mare rezistenta si sunt sub paza bolsevistilor. S-ar parea ca se banuieste valoarea depozitului. Consulul, precum si dl. Capitanovici cer cu insistenta transferarea depozitului în America sau Japonia, sub paza buna, la prima ocazie. Doi functionari pazesc tipografia biletelor noastre de banca; si au de pazit si stocuri de... (nota: probabil bilete) netransportate cu toate cererile repetate."

La 12/25 noiembrie 1917, îmi comunica primul ministru: "Dl. Diamandy întreaba daca n-ar fi bine sa se trimeata la Moscova un functionar sau un ofiter pentru a vedea ce s-ar putea face pentru un eventual transport al tezaurului din Kremlin. In aceasta privinta va putea lua întelegere cu colonelul canadian Boyle si maiorul francez Ducastle care se ocupa cu transporturile pentru România."

La 14 noiembrie, prin telegrama 23.701, comunic lui Guerin si Capitanovici: "Miercuri, 15 noiembrie pleaca de aici locot. Zagoritz cu 20 pazitori ai Bancii Nationale. Rog raspundeti daca transportul fara riscuri e posibil acum si prin ce mijloace. Intervenit de mult în acest sens la aliati. Puneti-va [în] legatura si cu reprezentantii americani transsiberieni. M. Finantelor, Titulescu."

La 15 noiembrie, prin telegrama fara no. înreg[istrata] la Ministerul Afacerilor Externe sub no. 15907 din 18.XI. 1917, consulul nostru din Moscova, Guerin, comunica lui I.I.C. Bratianu: "Situatia interna e tot grava, indiferent de marile complicatii externe. Comitetul revolutionar din Moscova a declarat ca raspunde de securitatea depozitelor si a strainilor, în masura în care puterea ar fi în mâna lor. E de temut în acelasi timp o lovitura din partea anarchistilor sau a altor bande organizate si poate chiar trupe revolutionare, de îndata ce ar simti ca puterea le scapa. Va sfatuiesc de a încerca sa va întelegeti cu guvernul american, pentru a expedia tezaurul si valorile în America. Sub pretextul plauzibil de a garanta împrumutul sau altele. Va sfatuiesc de asemenea a ruga toate guvernele aliate de a va sprijini si, de e posibil, de a declara comitetului revolutionar ca e responsabil de integritatea tezaurului dv. fata de toate Puterile aliate. Consul General Guerin, fara no."

Prin telegrama trimisa la 16/29 noiembrie, Victor Antonescu îmi comunica raspunsul la însarcinarea data de a trata transportul aurului: "In chestiunea transportului aurului si valorilor române de la Moscova, Banca Frantei considera ca greutatea transportului lor consta în faptul ca transportul n-ar fi sigur.

S-ar putea lua masurile necesare pentru a încarca aceste valori pe un vapor de razboi, daca ele ar putea fi aduse pâna la un port. Poate ca ar fi mai usor transportul lor în Japonia. Din cauza ca la Petrograd nu este guvern, aliatii nu pot garanta transportul aurului pe caile ferate ruse. V. Antonescu."

Aceasta telegrama sau nimic era tot una. Transportul nefiind probabil, trebuia cautat sa obtinem garantia aliatilor pentru conservarea pe loc, cum am si facut. Dar pâna atunci iluzia transportului aiurea trebuia sa mai framânte mintile celor ce nu voiau sa vada.

Astfel, la 25 noiembrie, prin telegrama no. 2428/24.11.1917, înreg[istrata] la Externe sub no. 16202 din 25 noiembrie si la Finante sub no. 49247, Guerin comunica urmatoarea telegrama a lui Pantazi, sechestrul Bancii de Credit Româna cu resedinta la Moscova: "Atrag din nou atentia Dv. asupra gravitatii situatiunii si asupra faptului ca, cu toate repezile demersuri ale d-lui Guerin si bunavointa a consulului american, care a fost la Petrograd, ministrul nostru nu are înca instructiuni relativ la transportul în America a tezaurului si valorilor si a permis sa le ceara si sa vie la începutul lui decembrie la Moscova. Intârzierea e regretabila. Semnat de Pantazi. Guerin. 2428."

Trebuie cuiva putina judecata sa banuiasca ca un ministru de Finante care are grija conservarii tezaurului tarii ar putea sa neglijeze o chestiune ca aceasta? Faptul ca cineva nu stie ce s-a facut nu o îndrituieste a banui ca nu s-a facut nimic. Am raspuns la 28 noiembrie, prin telegrama 25.195: "Consulului general Guerin. Moscova. Raspund telegramei Dv. 2428. N-ati primit probabil telegramele mele anterioare, altfel telegrama Dv. 2428 este inexplicabila. Am tratat de mult transportul tezaurului, dar aliatii refuza sa garanteze securitatea transportului. Daca credeti în posibilitatea transportului fara riscuri, rog a ma informa. Am telegrafiat lui Diamandy sa se puna în contact cu ambasadorul Statelor Unite si va rog a lua contact cu reprezentantii americani transsiberieni. Rog comunicati aceasta lui Pantazi. Ministrul Finantelor. N. Titulescu."

E drept ca la 27 noiembrie primisem din partea Ministerului de Afaceri Straine adresa 16.120: "D-le ministru, drept raspuns la telegrama Dvs. nr. 23701 adresata Consulatului nostru general din Moscova si d-lui Capitanovici, am onoarea a va comunica în traducere urmatoarea telegrama de la sus-zisul consul general: ÇMa grabesc a va informa ca Consulatul general american din Moscova a rugat telegrafic pe ambasadorul american din Petrograd sa convoace de urgenta conferinta tuturor aliatilor cu privire la transportul aurului si valorilor. Trebuie ceruta în acelasi timp si protectiunea puterilor neutre în cazul unei evacuari a Moscovei, spre a putea duce tezaurul si valorile. P[entru] ministru, NanuČ."

La 28 noiembrie 1917, prin telegrama 25194 comunic lui Diamandy la Petrograd: "Am tratat de mult transportul valorilor de la Moscova, dar Antonescu ma informeaza ca aliatii refuza de a garanta securitatea transportului. Rog puneti-va în raport cu ambasadorul Statelor Unite si alte persoane ce veti judeca folositoare pentru a aviza asupra celor mai bune mijloace de a pune tezaurul la adapost. Rog comunicati-mi rezultatele. Temându-ma ca Guerin de la Moscova n-a primit telegramele mele, rog a-i transmite cele de mai sus. M[inistrul] Finantelor, N. Titulescu."

La 30 noiembrie primesc telegrama lui Guerin 2468 din 29 noiembrie, înreg[istrata] la Externe sub no. 164453 din 30.XI.1917: "Pentru ministrul Finantelor. Rog a-mi comunica prin Consulat, telegrafic, de urgenta, dispozitiunile luate pentru depozit si valori. Daca decideti transportul aiurea, comunicati-mi destinatia. Luati masurile necesare pentru a putea pune la dispozitia mea, pentru 300 000 lei, moneda a tarii unde se face transportul, comunicându-mi banca care va trebui sa libereze banii; avizati în acelasi timp ministrul nostru în tara de transport. Rog avizati Directorul Casei de Depuneri si Consemnatiuni sa faca lucrarile necesare. Semnat de Ionescu. Guerin, consul general no. 2468."

Aici se încheie paginile pe care le-am selectat din manuscrisul lui Nicolae Titulescu. De altfel, curând dupa aceea, la 26 ianuarie, el parasea guvernul.

Reactii necunoscute la admiterea lui Titulescu

29 AUGUST 1936: O "MAZILIRE PERFIDA"

G.G. POTRA

Reactia majoritatii diplomatilor români cu prilejul înlaturarii lui Nicolae Titulescu din fruntea Ministerului afacerilor externe nu a fost numai un semn de pretuire fata de persoana marelui diplomat, ci si o expresie a atasamentului lor fata de politica externa traditionala a statului român.

Dusmani vechi "reactivati"

In noile împrejurari deosebit de dificile pentru Nicolae Titulescu, adversarii sai au inaugurat o noua si intensa campanie de intrigi împotriva sa, pentru a-i anula orice posibilitate de actiune politica. Spre rusinea, guvernul s-a asezat în fruntea acestei actiuni, apelând la toti dusmanii lui Titulescu, din tara si strainatate, asa cum facuse, de fapt, si în întreaga campanie de intrigi din anii 1935-1936, care dusese la înlaturarea lui.
Mai putin circumspect ca alta data, Anton Bibescu, pentru care înlaturarea fostului sef al diplomatiei românesti a fost un motiv de satisfactie aparte - si-a dat în lunile urmatoare întreaga masura a urii sale irepresibile fata de N. Titulescu. La sfârsitul lunii mai 1937 a conferit cu Leon Blum si Yvon Delbos, primul ministru si, respectiv, ministrul de externe al Frantei, încercând sa prezinte "caracterul nedorit" al întoarcerii lui N. Titulescu pe scena politica româneasca. Intâlnirea din localitatea Talloires, de la sfârsitul lunii mai 1937, dintre N. Titulescu si M.M. Litvinov, îi crea emotie si îngrijorare, apreciind-o ca pe o luare de pozitie a Sovietelor în favoarea lui Titulescu. Ingrijorarea razbate si dintr-o scrisoare trimisa Marthei Bibescu: "Sovietele se fac forte pentru a readuce pe Titulescu ca ministru. Vor triumfa oare?". In mai 1937, Anton Bibescu se întâlnise cu noul titular al externelor, Victor Antonescu, care încurajase neîndoielnic noi intrigi împotriva lui N. Titulescu. La începutul lunii iunie 1937, Anton Bibescu era primit de presedintele Republicii Franceze, Albert Lebrum. Impartasindu-si impresiile în urma vizitei la presedinte, ceruta prin trimisul extraordinar si ministrul plenipotentiar al României la Paris, Constantin Cesianu, vechi si neîmpacat adversar al lui N. Titulescu, ca si despre atmosfera politica din Franta, Anton Bibescu scria: "Am vazut ieri pe presedintele Republicii, la curent cu totul, nelasându-se prins de toate calomniile pe care amicul nostru le raspândeste la Paris cu privire la România, cu speranta de a ajunge la putere. Titulescu are câtiva prieteni la Paris, dar el are, de asemenea, multi oameni care-l judeca cu aceeasi clarviziune ca mine si ca aceia care l-au parasit". Actiunea lui Anton Bibescu în Franta a fost precipitata de prezenta lui N. Titulescu la Paris, unde, în perioada 24-28 aprilie 1937, avusese convorbiri cu Albert Lebrun - presedintele Republicii -, cu Leon Blum - primul ministru, Yvon Delbos - ministrul de externe, Edouard Daladier - ministrul de razboi, Pierre Cot - ministrul aerului, cu Andre Tardieu, Pierre Laval, Albert Sarraut, Joseph Paul-Boncour, fosti prim-ministri, cu alti ministri si înalti functionari.
Campania lui Anton Bibescu împotriva lui N. Titulescu a continuat în Marea Britanie. In perioada 2-14 iunie 1937, Titulescu fusese si el la Londra, având întâlniri si convorbiri cu Anthony Eden - ministrul de externe, Winston Churchill - presedintele Comitetului pentru Pace si Aparare, cu lorzii Robert Cecil, David Lloyd George, Wilhelm Tyrel, cu Sir Leith-Ross si Sir Robert Vansittart, cu deputatii Rotschild si Angel, cu fostul ministru Clynes si cu Dalton - presedintele Partidului Laburist. Intr-o scrisoare trimisa în tara la mijlocul lunii iunie 1937, Anton Bibescu nota: "La Foreign Office multi oameni îl prefera pe [Victor] Antonescu lui Titulescu. Detalii în curând". Neîndoielnic, în momentul trimiterii acestor rânduri catre sotia sa, Anton Bibescu se afla sub impresia întâlnirii avute, cu numai o zi înainte, la 11 iunie 1937, la Foreign Office. Retinem din minuta întocmita la Foreign Office pe marginea acestei convorbiri: "Printul Anton Bibescu a venit sa ma vada în aceasta dimineata (din propria lui initiativa), la cererea lui. El mi-a explicat ca a fost luat înapoi în Serviciul Diplomatic Român cu misiunea, dupa câte am înteles, de a rezolva probleme suplimentare.
Scopul principal al vizitei sale se dovedi a fi prevenirea guvernului Maiestatii Sale împotriva masinatiunilor domnului Titulescu... A subliniat ca domnul Titulescu era foarte prorus, ca a trait întotdeauna în afara tarii, ca nu reprezenta România si ca, pe scurt, era o persoana demna de zoz dispretul. Apoi m-a întrebat daca l-am întâlnit de-a lungul anilor pe domnul Titulescu. I-am spus ca l-am întâlnit de-a lungul a câtiva ani, la Geneva, si ca, mie personal, mi-a placut foarte mult. Avea o pozitie foarte însemnata chiar la Geneva. In acelasi timp l-am putut asigura ca plecarea domnului Titulescu nu va schimba nimic în relatiile între Marea Britanie si România, care erau bazate pe radacini mult mai adânci decât personalitatea oricarui om".
Pe aceasta nota, un superior al celui care îl primise pe Anton Bibescu preciza ca acestuia din urma "i s-au dat 2 000 lire sterline pentru a-i cheltui pe propaganda anti-Titulescu aici. A fost ales pentru aceasta problema deoarece Titulescu l-a concediat - nu fara motiv".
Continutul notei de convorbire permite câteva constatari absolut indubitabile. Vizitele si întrevederile lui Anton Bibescu în Franta si Marea Britanie s-au înscris într-un demers organic, gândit, programat si sustinut financiar de autoritatile din Bucuresti. Argumentele folosite în campania anti-Titulescu nu au stralucit prin inteligenta si forta de persuasiune, limitându-se, în principal, la placa pericolului rusesc al politicii lui Titulescu.

Fidelitate, demnitate si curaj

Fiind ordonate de Bucuresti, demersurile lui Anton Bibescu au fost cunoscute de catre ministrii români din capitalele Frantei si Marii Britanii, fara ca acestia - dupa informatiile franceze si britanice din cele doua capitale. Dispunem de informatii doar în legatura cu suma pusa la dispozitia lui Anton Bibescu pentru campania din Marea Britanie. Nu avem nici un motiv sa credem ca nu ar fi dispus de o suma echivalenta si pentru actiunea din Franta. La data respectiva, 2 000 de lire reprezentau o suma considerabila, aratând ca guvernul din Bucuresti era generos când se punea problema actiunii împotriva lui Titulescu. Presupunem ca Anton Bibescu si-a folosit si propriile mijloace financiare pentru a-si duce la bun sfârsit actiunea pe care se iluziona a o crede de un autentic interes national.
Trebuie spus, însa, ca uneori Anton Bibescu a confundat rezultatele demersurilor sale cu propriile dorinte. Aminteam mai sus de scrisoarea trimisa în tara, a doua zi dupa primirea la Foreign Office, în care Anton Bibescu afirma: "La Foreign Office multi oameni îl prefera pe Antonescu lui Titulescu. Detalii în curând". Dar textul notei de convorbiri nu confirma nici pe departe acest lucru. Nu vrem sa spunem însa, prin aceasta, ca N. Titulescu n-ar fi avut adversari în Marea Britanie, mai ales dupa confruntarea cu Anthony Eden în cadrul Conferintei de ma Montreux privind regimul strâmtorilor Marii Negre, care a determinat luari de pozitie ostile din partea unor oameni politici si organe de presa.
Vizitele lui Nicolae Titulescu au determinat o activizare din partea reprezentantilor diplomatici ai României în diverse capitale (de buna seama impusa de Bucuresti). Trimisii nostri, ascultând ordinele Bucurestilor, au intervenit si atunci când era vorba doar de intentia unei vizite si atunci când era vorba de o vizita propriu-zisa. Daca în primul caz încercau s-o blocheze, sa-i reduca dimensiunile si semnificatia, în cel de-al doilea cauz nu se sfiau sa ceara oficialitatilor din tara unde erau acreditati informatii si amanunte care depaseau normele diplomatice general-admise, sa exprime dorinta, lipsita de orice echivoc, de a nu se mai repeta asemenea gesturi. Avem toate motivele sa afirmam ca asemenea interventii se produceau chiar în timpul respectivelor vizite.
La capatul acestor rânduri este firesc sa ne întrebam ce semnificatie si ce urmari au avut manifestarile corpului diplomatic românesc?
Gestul diplomatilor care si-au manifestat intentia de a demisiona a fost un avertisment adresat celor care încercau o îndepartare (subliniem, o îndepartare si nu o abandonare) de liniile directoare ale politicii externe interbelice. Ei aveau temeiuri sa creada ca gestul lor era normal si necesar, caci numeroase cancelarii diplomatice si cecuri de presa au reactionat viguros fata de denumirea lui Nicolae Titulescu, avertizând asupra pericolului schimbarii politicii externe românesti. In nici un caz, gestul diplomatilor român nu poate fi considerat un act de rebeliune, un act iresponsabil, cu efecte negative asupra actiunii politico-diplomatice a României.
Atitudinea celor care nu s-au asociat intentiei de demisie, dintr-un motiv sau altul, pune si mai mult în relief - prin numarul redus al celor ce au subscris unei asemenea pozitii - valoarea gestului "rebelilor".
Sub imperiul reactiilor interne si externe (si vrem sa subliniem ca cei care au condamnat demiterea, atât în interior cât si în exterior, au fost majoritari), cercurile guvernamentale din Bucuresti au fost obligate sa reculeze si sa reafirme, prin primul ministru Gh. Tatarescu, prin ministrul de externe Victor Antnescu, continuitatea politicii externe a României: Pe acest fundal, gestul corpului diplomatic românesc avea semnificatia unui act de angajament politic si moral fata de politica externa traditionala, care nu numai ca nu putea fi trecut cu vederea, dar trebuia - din multiple ratiuni, interne si externe - luat în considerare. Era un gest de fidelitate si demnitate, un gest onest si curajos, fara precedent, dar nu mai putin important.
O diversitate de factori au oferit diplomatilor români suficiente motive pentru a-si reconsidera pozitia initiala si pentru a servi în continuare interesele tarii în exterior. Se cuvine spus ca în acest cadru - pentru o dreapta judecata a lucrurilor - ca cei care nu si-au manifestat dorinta de a demisiona nu pot fi considerati ca ar fi subscris, indirect, unor reale sau presupuse intentii de schimbare a politicii externe românesti sau ca ar fi acceptat îndepartarea lui Nicolae Titulescu (cu atât mai putin ca ar fi salutat-o). Sa nu uitam însa ca în spatiul nostru istoric au functionat si functioneaza toate oportunismele. Observarea unor înalte principii morale a fost la noi mai curând o exceptie decât o regula de comportament în lumea politica. Rigorile oricarui sistem au obligat pe unii sefi de misiune - si cu atât mai mult pe unii subalterni ai acestora - sa dea curs cererilor venite de la Bucuresti, amagându-se cu ideea ca urmarind miscarile lui N. Titulescu pe scena politica europeana nu subminau politica externa de pâna atunci, politica de care erau realmente atasati.
Sceptici în legatura cu identificarea a noi marturii - cel putin în tara - privind acest episod, dar salutând orice date si consideratii care ar putea completa informatia si care ar putea nuanta si mai mult interpretarea, apreciem ca, la mijlocul deceniului al patrulea, în România s-a consumat un eveniment de semnificatie si importanta aparte, legat nu de apararea unui om - oricum nu în primul rând -, ci a unei politici.



Arhiva foto Magazin istoric

COLABORATOR INTIM AL LUI TITULESCU

Cu câtva timp în urma ne-a sosit la redactie o scrisoare expediata de doamna Alexandra Maria Dimitriu din Bucuresti, al carei continut ne-a provocat o mare bucurie. Este un prim raspuns la apelul lansat de noi acum câteva luni, în legatura cu constituirea unei arhive fotografice inedite, beneficiind de concursul cititorilor nostri posesori de astfel de documente. Ne face placere sa reproducem aceasta scrisoare:
"Cunoscând interesul dumneavoastra pentru publicarea unor imagini legate de istoria noastra, va ofer o copie a fotografiei care îl reprezinta pe Savel Radulescu [personajul din dreapta], diplomat, prieten si colaborator intim al lui Nicolae Titulescu, împreuna cu unchiul mamei mele, Mihai Ispasiu. Originalul fotografiei mi-a fost înmânat, împreuna cu alte amintiri, de Mihai Ispasiu însusi, care m-a rugat sa le pastrez cu grija cuvenita. El a fost functionar, cu rang de ministru plenipotentiar, al Ministerului afacerilor externe, având raspunderi în problemele financiare ale ministerului, în timpul în care Nicolae Titulescu a fost titularul acestei institutii. Titulescu l-a apreciat în mod deosebit pentru cinstea si profesionalismul sau.
Mihai Ispasiu s-a nascut la Bucuresti, la 1 iunie 1883, ca fiu al lui Petre si al Gherghinei Ispasiu. La 21 noiembrie 1905 a obtinut licenta în drept la Universitatea din Bucuresti. S-a casatorit cu Elena, nascuta Arghir. A murit la Bucuresti, la 6 decembrie 1974.
La demiterea de catre Carol II, în împrejurarile cunoscute, a lui Nicolae Titulescu din functia de ministru al afacerilor externe, a fost demis si pensionat de Mihai Ispasiu, fiind notorie strânsa legatura de natura profesionala dintre cei doi".