Titulescu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

NICOLAE  TITULESCU-
3]Idealul este în sine o realitate în devenire.
2]Elanul creator nu cunoaste piedici.
1]Soarta e scuza celor slabi si opera celor tari.

Nicolae Titulescu
Născut la Craiova ca fiu al unui avocat, şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său în Tituleşti, Olt. După terminarea liceului "Carol I" la Craiova în anul 1900 cu premiul de onoare, studiază dreptul la Paris obţinându-şi doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels.

În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iaşi, iar în 1907 se mută în Bucureşti. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, iar cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanţelor.

În vara anului 1918, împreună cu alţi fruntaşi români (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înfiinţează la Paris "Comitetul Naţional Român", cu scopul de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţial al naţiunii române.

În anii 1927 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru de Externe.

Începând din anul 1921 a funcţionat ca delegat permanent al României la "Liga Naţiunilor" de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) Preşedinte al acestei organizaţii. În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproşat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca şi prea marea incredere arătată liderilor bolşevici. Simpatia deschisă pentru acţiunile stângii europene, cu precădere în războiul civil din Spania, a fost, de asemenea, rău văzută de clasa politică românească a vremii.

Titulescu şi-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea fascismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convenţia de definire a agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înţelegeri şi pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice, pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii.

În 1936, regele Carol al II-lea îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale şi îl obligă să părăsească ţara. Stabilit la început în Elveţia, apoi în Franţa, Nicolae Titulescu a propagat chiar şi în exil prin conferinţe şi articole de ziare ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.

Nicolae Titulescu moare la Cannes(sau Souvrettes, Elveţia, după Petre Pandrea), după o lungă suferinţă, la data de 17 martie 1941.




CONTINUARE >>

Nicolae Titulescu ( nascut la 4 martie 1882 la Craiova - decedat la Cannes dec 1941 ) a fost si deputat de Romanati, Dumitru Botar, 3/4/2007
Marele diplomat a debutat in viata politica in anul 1912, fiind ales in Adunarea Deputatilor, ca deputat in Colegiul I, al judetului Romanati, din partea Partidului Conserva...

Nicolae Titulescu - precursor al Europei Unite

Personalitatea lui Nicolae Titulescu (1882-1941) a fost omagiată, la 125 de ani de la naştere, în cadrul unei sesiuni organizată de Academia Romană, Fundaţia Europeană "Titulescu" şi Ministerul Afacerilor Externe. În deschidere, acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Romane, a prezentat personalitatea lui Nicolae Titulescu, "profesor universitar, avocat, parlamentar, diplomat, om de cultură, membru al Academiei Romane, o personalitate copleşitoare care slujit ţara cu devotament". După absolvirea studiilor juridice şi un doctorat strălucit la Paris, N. Titulescu a revenit în ţară fiind avocat şi profesor de drept civil, apoi ministru de finanţe şi ministru al afacerilor străine. A strălucit îndeosebi ca diplomat, "carieră pe care a început-o ca ministru plenipotenţiar al Romaniei la Londra şi a continuat-o ca reprezentant al Romaniei în mai multe organisme internaţionale". Amintim doar că în cadrul Societăţii Naţiunilor, la care Romania a aderat încă de la înfiinţare (1920), a desfăşurat o intensă activitate ca delegat al Romaniei, numit reprezentant permanent al ţării noastre la Consiliul Societăţii Naţiunilor, preşedintele sesiunilor a XI-a şi a XII-a ale Adunării Societăţii Naţiunilor (caz unic în istoria acestei instituţii).
Definind locul lui Nicolae Titulescu în istoria naţională, acad. Dan Berindei a afirmat că el însuşi se considera un "soldat al ţării" sale, "în tranşeele păcii", cu o generoasă viziune despre rolul naţiunilor, crezand în "marea armonie universală". "A slujit pacea, dezarmarea, securitatea colectivă, respectul tratatelor, cooperarea internaţională, a fost preocupat de buna înţelegere cu statele vecine, un devotat al Micii înţelegeri şi al înţelegerii Balcanice". în politica internaţională s-a impus ca unul dintre cei mai respectaţi şi admiraţi diplomaţi, ceea ce l-a făcut pe Edourd Herriot să spună: "Acest ministru al unei ţări mici face politică în stil mare."
Valentin Naumescu, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe a prezentat actualitatea viziunii lui Nicolae Titulescu privind dezvoltarea acestei instituţii. Pe parcursul celor două mandate de ministru, N. Titulescu s-a preocupat de formarea "unui corp diplomatic profesionist, de elită, recomandat exclusiv de virtuţi intelectuale, profesionale şi morale". Proiectul de restructurare a ministerului cuprindea "principalele direcţii din administraţia centrală se specializau strict, în scopul efiecientizării activităţii". Astfel, a creat Diviziunii economică, Diviziunea juridică, Consiliul superior diplomatic, întreţinand relaţii cu presa "pentru a explica şi a face cunoscută opiniei publice viziunea sa în domeniul politicii externe romaneşti, pentru a acorda cuvenită atenţie principiilor moderne de comunicare instituţională".
În comunicarea "Titulescu şi Europa", prof. Adrian Năstase, preşedintele Fundaţiei Europene Titulescu, înfiinţată acum 15 ani, a anunţat că această manifestare este începutul unei serii intitulată "Anul Titulescu - precursor al Europei Unite". "Profund cunoscător al istoriei continentului, N. Titulescu a văzut Europa ca o entitate organică, definită prin dimensiunile sale congruente de ordin istorico-geografic, socio-economic, etnico-religios şi cultural-umanitar." Filosofia sa politică s-a construit pe model umanist de organizare internaţională "bazat pe ordine, stabilitate şi eficienţa domniei legii", convins că "Romania nu poate fi în afara Europei, după cum Europa nu poate fi fără Romania". Numele său este respectat şi ideile sale, alături de cele ale lui Jean Monnet şi Robert Schuman, "se regăsesc în ideile, proiectele şi demersurile care au prefigurat şi fundamentat desenul Europei Unite de astăzi". În continuare, a fost prezentată exhaustiv concepţia lui N. Titulescu despre apărarea şi consolidarea păcii, întemeiată pe doi factori - "realizarea unei mentalităţi pacifice şi organizarea legală a păcii" - pe supremaţia " forţei dreptului" şi eradicarea "dreptului forţei". În prelungirea acestor idei, Adrian Năstase a spus că viziunea europeană a acţiunii politice comune ar trebui să se bazeze pe patru concepte: eficienţă, coerenţă, solidaritate şi legitimitate. N. Titulescu a lăsat o moştenire sintetizată în cuvintele: "Cei care mor pentru o idee sunt eroi al căror testament este un singur cuvant: continuaţi." Cinstindu-l, înseamnă a fi executorii acestui testament.

Duiliu Zamfirescu: “Avea însuşiri excepţionale: un intelect şi un dinamism care spărgeau orice tipare, împiedicând aşezarea personalităţii sale în vreo categorie. El era în acelaşi timp jurist, orator, diplomat, filosof al istoriei, economist. Titulescu te cucerea cu dărnicia talentului, muncii, tezaurul său de idei şi de cultură umanistă”.
Sextil Puşcariu, descriind o participare a lui Titulescu la şedinţa Consiliului Ligii Naţiunilor din 5 septembrie 1925: “La masa verde, pe fotolii mari, cei zece membri ai Consiliului Ligii. Titulesu este invitat să ia cuvântul; o linişte deplină în sală. A vorbit trei sferturi de oră, dar la toţi li s-a părut că au fost doar 10 minute. Fără să întrebuinţeze figuri oratorice, fără un pic de declamaţie, însă pe un ton cald care făcea să-ţi furnice prin spate, cu o logică strânsă încât nu puteai pune la îndoială nimic din cele spuse, ridicându-se tot timpul pe un punct de vedere înalt politic, social şi filozofic…Şi totul într-o franţuzească elegantă, însă fără nici urmă de afectare. Cu o dicţiune impecabilă, fără urmă de şovăire, încât aveai impresia curgerii unui râu de munte bogat în apă limpede. A fascinat pe toată lumea…Când ai aşa oameni, nu te mai poţi îndoi de viitorul neamului nostru” Lucian Blaga: “Avea o faţă de ‘asiat’ fără vârstă, cu unele trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată viaţa. Atâta luminozitate cerea neapărat boala trupului, ca un necesar complement…Titulescu îmi făcea impresia unei fiinţe de alt ordin decât cel uman. De unde s-a coborât în faţa mea şi datorită căror împrejurări s-a putut întrupa? Atunci, ca şi mai târziu, în atâtea alte situaţii în care ne întâlneam, mi-am spus: Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligenţă ce am întâlnit-o în viaţă”
Genevieve Tabouis: “Tumultos în modul de a se comporta, dar un cap lucid, zăpăcind pe toată lume când îşi ţine discursurile, dar metodic în acţiune, având adesea raţionamentul paradoxal, dar întotdeauna bazat pe texte şi o deplină stăpânire a dreptului internaţional, domnul Titulescu copleşeşte pe orice interlocutor. Acest ministru al unei ţări mici, îl citează ea pe Edouard Herriot, face politică în stil mare. Ce om uimitor, care n-a avut şi nu va avea niciodată pereche! În politica externă este îmbarcat pe o firavă luntrişoară pe care o conduce ca pe un mare vapor; în politica internă, stă călare pe o scândură putrezită, căreia, până la urmă, îi dă o stabilitate de stâncă” A.I. Frangulis, preşedintele Academiei Diplomatice Internaţionale: “A fost, probabil, cel mai mare diplomat al timpului său”.
M.M. Litvinov: “A fost un mare diplomat, unul dintre cei mai iluştri ai perioadei dintre cele două războaie mondiale”. Circulară Auswärtiges AMI către oficiiele diplomatice germane în legătură cu înlăturarea lui Titulescu: “Poziţia noastră faţă de răsturnarea lui Titulescu este determinată de faptul că, de la terminarea războiului, Titulescu, pe plan internaţional, a jucat un rol principal acolo unde era vorba să se întreprindă ceva, în mod deschis sau pe ascuns, împotriva Germaniei. Titulescu era un adversar categoric al oricărei revizuiri teritoriale cât de limitate a situaţiei create prin Tratatul de la Versailles şi s-a străduit să întărească această stare printr-un sistem de pacte de tot felul şi s-o facă ireversibilă” . În felul acesta, Ministerul de externe al Reichului nazist aducea, desigur în mod neintenţionat, un amagiu marelui diplomat român; cu menţiunea că acesta nu întreprinsese nimic niciodată împotriva Germaniei, ci doar a politicii revanşarde şi revizioniste a Berlinului, care, până la urmă, a împins omenirea în catastrofă.

Nicolae Titulescu
http://analizamedia.bleu.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=403&Itemid=26
Cultura universală e un mozaic – mozaic de culoare, de tonuri, de sensuri şi valori. Găsim interesantă lumea pentru că e diversă, pentru că la tot pasul întâlneşti altceva, diferit şi inedit. Viaţa pe care o trăim e frumoasă pentru că, prin cultură, ne îmbogăţim cu realităţi create de om într-o varietate infinită. Dar aceasta nu este totul. Varietatea, diversitatea, ineditul în cultură sunt, în acelaşi timp şi pe de altă parte forme în care vieţuieşte ceva care transcende diferenţele: ele sunt manifestări ale omului, ale umanului, făurite şi recunoscute ca atare. Omul, creând valori culturale, depăşeşte tipare, înfrânge îngrădiri de tot felul, dar nu-şi neagă natura, specificitatea speciei care este, pretutindeni, egală cu ea însăşi, adică aceeaşi. De aceea, în cultură, poate mai mult decât în alte sfere, particularul e recunoscut, e acceptat şi însuşit ca valoare atunci când şi în măsura în care e o formă ce exprimă şi ceva general, se revendică de la ceea ce este comun în oameni, în condiţia lor de existenţă şi de manifestare.
În afara acestei aspiraţii către general, varietatea creaţiei culturale rămâne marginală, o pată de culoare locală, fără acces spre universalitate. În alte cuvinte, specificitatea în cultură trebuie să se bucure, prin valoare, de un loc în ceea ce a devenit sau devine tezaur comun al umanităţii. Aşa se face că, la aproape 200 de ani după ce s-a născut pe sol finlandez, Kalevala interesează, place şi emoţionează şi astăzi; aşa se face că ceremonia ceaiului e gustată şi acum pretutindeni, după mai mult de două milenii de când e cunoscută, întrucât dincolo de estetica gestului, de rafinamentul mişcărilor – care pentru un observator neavizat poate părea puţin teatral – se insinuiază un îndemn: omule, semen al meu, de oriunde ai fi, vino să tăcem împreună, aici în Orient; de aceea tomurile cuprinzând tragediile antice, operele lui Shakespeare, dar şi romanele lui Kafka şi cele ale lui Ernesto Sabato se află în rafturile bibliotecilor pe toate mediadianele şi pe noptierele a miliarde de oameni.
Pe asemenea coordonate are loc şi afirmarea şi receptarea României în lume. Spunem ceva despre noi vecinilor, europenilor, popoarelor de pretutindeni prin faptul că existăm aici, în Carpaţi şi la Gurile Dunării, prin istoria şi devenirea noastră, dar cu deosebire prin creaţia eminesciană şi prin Mioriţa, prin opera lui Brâncuşi, precum şi prin miile de români specialişti în IT care lucrează la Microsoft şi în alte locuri nu mai puţin prestigioase. Şi, întrucât creaţia culturală e puternic individualizată, găsesc că sesiunea ştiinţifică de faţă a făcut o opţiune bună propunându-şi să reliefeze originalitatea şi universalitatea culturii noastre aşa cum acestea sunt întruchipate de mai multe nume de răsunet, pentru noi şi pentru cei din afară. Să vorbim despre marile spirite româneşti, să-i cinstim cum se cuvine pe cei ale căror nume reprezintă veritabile paşapoarte în lume pentru noi toţi, să depunem eforturi mult mai mari decât până acum spre a-i face cunoscuţi şi apreciaţi cum se cuvine. Repet, să vorbim noi despre ei că destul vorbesc alţii despre românii spărgători de bancomate, membri în bande criminale, traficanţi de carne vie şi de droguri, despre copiii din România handicapaţi şi infestaţi cu HIV.
Ca profesor de relaţii internaţionale şi diplomat mi-am propus să fac acest luicru, aplecându-mă cu profund respect şi cu pioşenie asupra unei personalităţi de excepţie, anume Nicolae Titulescu. Nu intenţionez să relatez biografia sa, prezentată deja în volume numeroase şi amplu documentate. De asemenea, nu-mi propun să rezum ideile fundamentale din opera sa, într-adevăr prodigioasă. Menţionez în această privinţă că respectiva operă nu este încă deplin descoperită şi publicată. Este înalt meritoriu că Fundaţia Europenă Titulescu, prin grija şi sub îndrumarea preşedintelui său, profesorul universitar doctor Adrian Năstase, prin strădaniile unui colectiv animat de un cercetător, autor şi editor de marcă în persoana istoricului George G. Potra, continuă să identifice, mai ales în arhive străine, scrieri sau documente ale lui ori despre Titulescu, punându-se astfel la dispoziţia cititorului volume masive cu noi contribuţii, deosebit de valoroase, la cunoaşterea gândirii şi activităţii sale diplomatice. Paginile de faţă îşi propun un scop modest: să reliefeze prin momente semnificative modul cum Titulescu şi-a urmărit şi realizat crezul de o viaţă – înscrierea actului diplomatic naţional în contextul european şi în cel mondial. Fac însă înainte o paranteză: Henry Kissinger, cunoscutul şef al diplomaţiei americane şi analist strălucit al vieţii internaţionale şi diplomaţiei afirma în una dintre lucrările sale fundamentale că politicienii şi diplomaţii din perioada interbelică a secolului trecul au fost nişte oameni timizi şi cumsecade. Desmint în mod categoric o atare calificare în cazul lui Nicolae Titulescu. Desigur, acesta a fost un om cu maniere alese, de o eleganţă seniorială în felul de a vorbi şi a se purta – îi plăcea să spună că diplomaţia a rămas ultimul domeniu în care prevalează politeţea – dar gândirea şi acţiunea sa diplomatică au fost pătrunse de patos, de spirit militant, de înaltă răspundere pentru soarta României reîntregite, pentru cauza păcii şi securităţii internaţionale. Când pacea este ameninţată, sublinia el, noi trebuie să-i reconstruim şi consolidăm fundamentele. Un asemenea crez a patronat politica sa de alianţe, înainte de toate cu Franţa, reorganizarea Micii Înţelegeri, crearea Înţelegii Balcanice, deschiderile din deceniul al 4-lea al secolului trecut urmărind normalizarea relaţiilor cu marele şi periculosul vecin de la Răsărit. Dacă strădaniile unor personalităţi lucide şi clarvăzătoare precum Titulescu de a pune obstacole puternice în calea războiului care se anunţa au eşuat, aceasta s-a datorat cedării din partea marilor puteri democratice şi pacifiste ale vremii în faţa politcii revizioniste şi revanşarde, cedări care au costat omenirea cataclismul celui de Al Doilea Război Mondial. În realitate, metodele de organizare a păcii şi de îngrădire şi evitare a războiului în Europa şi în întreaga lume, imaginate şi formulate de marele diplomat român sunt validate de istorie şi îşi păstrează şi astăzi prospeţimea şi valabilitatea. Aşadar, sensul naţional al diplomaţiei titulesciene. Titulescu a fost înainte de toate un mare român. Eu care sunt adânc uman, mărturisea el, am curajul să afirm public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în ea. El înscria apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României în spiritul şi pe baza dreptului internaţional. Niciodată România, sublinia Titulescu, nu va renunţa la nici cea mai mică parte din dreptul pe care l-a câştigat prin suferinţele îndurate în timpul Marelui Război şi nu va accepta niciodată să se dispună de soarta fiilor săi fără să fie consultată sau să-i fie impuse hotărâri cu care să nu fi fost de acord. Nu vom renunţa niciodată, relua el ideea, în favoare nici uneia şi nici chiar în favoarea tuturor marilor puteri împreună, la principiul egalităţii statelor, adică la dreptul suveran de a dispune fiecare de soarta noastră şi de a nu primi niciodată o hotărâre la care noi să nu fi consfinţit. Vrem să fim prietenii tuturor naţiunilor, fără excepţie, dar în treburile noastre interne nu vom primi ca stăpâni decât pe noi înşine. Născut în Cetatea Băniei, Titulescu înţelegea ca puţini alţii că România nu va fi niciodată întreagă fără Ardeal. Încă din anii neutralităţii, va milita cu hotărâre pentru realizarea dezideratului naţional al tuturor românilor. România nu poate fi întreagă fără Ardeal, afirma el într-o înflăcărată cuvântare rostită în 1915 la Ploieşti. Ardealul este leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a menţinut viaţa. Ardealul nu e numai inima Roimâniei politice. Priviţi harta. Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie. După 1918, Titulescu avea să fie între cei care se vor pune în întregime în slujba consolidării statului naţional român, nu va avea linişte până când se va încheia faimosul proces al optanţilor, se va pronunţa şi va acţiona ferm împotriva revizionismului unguresc care scotea capul, în cârdăşie cu totalitarismele epocii. Va conduce politica externă românească cu răspunderea omului de stat, atent la evenimentele care semnalau creşterea pericolelor pentru ţara sa şi pentru celelalte state mici şi mijlocii, cu încredere nestrămutată în destinul României, bazat pe îndeplinirea cu bună credinţă a angajamentelor sale internaţionale şi pe primatul legii în relaţiile dintre state. Prin Testament, va cere ca rămăşiţele sale pământeşti să se odihnească la Braşov. Nu era o pioasă dorinţă, ci o ultimă expresie a unui crez politic: cu Take Ionescu la Sinaia şi mormântul meu la Braşov, îşi dezvăluia el gândul, cine va îndrăsni să se atingă de integritatea României?
Dimensiunea europeană a reprezentat un adevărat stindard al viziunilor şi comportamentului lui Nicolae Titulescu. Acesta a fost nu numai un mare român ci, totodată, şi un mare european. Puţini oameni ai vremii au fost atât de buni cunoscători ai problemelor europene şi s-au implicat atât de mult în aceste probleme, cum a fost Titulescu. S-ar putea evoca în acest sens "n" cazuri şi "n" împrejurări, dintre cele mai semnificative. Aici mă limitez la un singur astfel de caz, mai puţin comentat astăzi şi rămas undeva între piesele de arhivă şi între filele unor cărţi mai vechi. Am în vedere ceea ce e înscris în analele diplomatice drept tentativa de creare a “Pactului celor Patru”, la începutul deceniului al 4-lea al secolului trecut.
Astfel, în 1933, Mussolini lua iniţiativa încheierii unei înţelegeri între Italia, Germania, Marea Britanie şi Franţa, înţelegere potrivit căreia cele patru puteri – de fapt, mari puteri, după criteriile de atunci – să urmărească şi să rezolve, împreună, problemele Continentului. După preparativele diplomatico-protocolare de rigoare, se întâlneau, la invitaţia lui “Il Duce”, proaspătul cancelar german, Adolf Hitler, şi premierii britanic şi francez. În proiectul de tratat pe care Cei Patru îl pregăteau se aroga şi dreptul semnatarilor Pactului de a patrona eventuale rectificări de frontiere în Europa, ceea ce implica revizuirea tratatelor existente, inclusiv a celor care constituiau sistemul de la Versailles. Astfel, în Europa se întindea umbra Congresului de la Viena şi a unei “Sfinte Alianţe” sui generis. Numai că, între promotorii ideii unui nou Directorat în şi asupra Europei, nu se aflau oameni de talia lui Talleyrand şi Metternich. În schimb, în tabăra adversarilor unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi va fi Nicolae Titulescu. Acesta, după ce s-a aflat că se preconizează statuarea dreptului Celor Patru de a modifica graniţe în Europa, nu a mai avut linişte. În calitate de ministru de externe al României şi în numele Micii Înţelegeri, a ars ca o flacără zile şi săptămâni de-a rândul, într-un periplu diplomatic între Paris şi Londra, de o intensitate şi de o fervoare extraordinare. Şi-a copleşit interlocutorii cu argumente şi demonstraţii imbatabile, fiind mereu cu un cap mai sus decât ei, fără excepţie, ca nivel ideatic şi ca persuasiune. A chemat la raţiune şi, pe de altă parte, a ridicat degetul arătător în semn de avertisment. A făcut incursiuni pilduitoare în istorie şi proiecţii de viitor, toate sumbre, în cazul constituirii Pactului. În strălucite lecţii de drept internaţional, a pus faţă în faţă Pactul Ligii Naţiunilor şi Pactul celor Patru, demonstrând că acesta din urmă răstoarnă înseşi fundamentele ordinii politice şi juridice europene. Ştiind prea bine că Londra fusese prima care vorbise despre nedreptăţile tratatelor de pace, mai ales faţă de Germania, şi cunoscând bine, prin misiunile sale pe malurile Tamisei dedesubturile politicii “Perfidului Albion”, nu şi-a cruţat inteligenţa şi abilitatea spre a demonstra miopia şi iresponsabilitatea poziţiilor Marii Britanii în problema Pactului. Dar ştiind la fel de bine că Parisul era gata să accepte Pactul din conştiinţa propriei slăbiciuni şi de teama de izolare, tirul ofensivei declanşate pe Sena era uneori mai vehement şi necruţător. Iată o mostră: "Dacă Franţa, argumenta el la Quai d’Orsay, renunţă la sfânta sa misiune de protectoare a micilor puteri, ne vom lipsi de ea! Nu suntem până întratâta părăsiţi de zei, încât să nu mai putem găsi prietenii mai loiale şi mai curajoase. Şi chiar de ar fi să rămânem singuri, nu ne vom închina în faţa deciziei Clubului păcii al vostru. Iar eu, eu am misiunea de a vă preveni în mod caritabil că revizuirea tratatelor va aduce războiul” . Ca într-o partidă de şah pe care a condus-o tot timpul cu strălucire, Titulescu a spus “gardă” la Londra şi “şah” la Paris. Şi, în timp ce dincolo de Canalul Mânecii câteva piese răsleţe continuau să asigure un anumit câmp de manevre, dincoace de Canal ultimele rezistenţe erau înlăturate. Parisul ceda – era “şah mat”: din proiectul de Pact al celor Patru erau eliminate toate referirile le revizuiri de graniţe şi schimbări teritoriale. Era o victorie pe care Europa o datora în cel mai înalt grad unui român înalt, firav, cu sănătatea şubrezită, dar cu o forţă interioară de uriaş. Pactul era semnat, dar ceremonia instituirii sale semăna a prohod. Fără clauze teritoriale, pentru Berlin şi Roma el nu mai avea nicun sens; nu avea să fie ratificat şi nu intra în vigoare. Că Titulescu avusese dreptate urma s-o demonstreze doar peste câţiva ani Münchenul, unde “Cei Patru”, fără Pact, hotărau dezmembrarea Cehoslovaciei, deschizând astfel calea spre cel de Al Doilea Război Mondial.
În sfârşit, valenţele naţionale şi europene au dat diplomaţiei titulesciene statură şi extensii universale. Şi acest domeniu ar putea fi bogat ilustrat. Titulescu, de pildă, a fost una dintre stelele de primă mărime la Liga Naţiunilor, fiind, după cum se ştie, ales de două ori consecutiv preşedinte al Adunării generale a acestui for, caz fără precedent. Aici voi ilustra însă vocaţia universală a diplomaţiei româneşti sub Titulescu prin neclintita şi neobosita sa lucrare în favoarea întronării în relaţiile dintre state a principiilor şi normelor dreptului internaţional. Pacea, obişnuia Titulescu să spună, se naşte din încrederea între naţiuni, iar încrederea din îndeplinirea cu bună credinţă a angajamentelor asumate şi a dreptului internaţional. Într-una din convorbirile avute la Londra cu Orme Sargent, al doilea om la Foreign Office, acesta îi spunea lui Titulescu, emfatic, ca răspuns la pledoaria românului pentru egalitatea în drepturi a statelor şi naţiunilor: “Veţi recunoaşte, domnule Titulescu, că Anglia reprezintă ceva mai mult decât Venezuela”. Titulescu: “Anglia are mai multă putere, dar n-are mai multe drepturi decât Venezuela…În faţa Legii Internaţionale, ele sunt egale”. Era o formulare antologică, cu valoare de axiomă. Aceasta şi nimic altceva exprimă esenţa dreptului internaţional, aşa cum acesta era clădit atunci pe Pactul Ligii Naţiunilor, iar acum pe Carta ONU.
În încheiere, iată cum a fost văzut Nicolae Titulescu de câţiva contemporani ai săi: Cincinat Pavelescu: “O flacără orbitoare, o siluetă care domina o epocă”
.

125 de ani de la nasterea lui Nicolae Titulescu
CR
Nicolae Titulescu nu improviza, Nicolae Titulescu construia, studia, a afirmat, vineri, istoricul Dan Berindei, vicepresedinte al Academiei Romane, cu prilejul sesiunii omagiale consacrate implinirii a 125 de ani de la nasterea cunoscutului diplomat roman. Meritele celui care a fost presedinte al Ligii Natiunilor si, in repetate randuri, ministru au fost subliniate si de deputatul Adrian Nastase, presedintele Fundatiei Europene Titulescu. “El a insemnat pentru lumea politica romaneasca din acea vreme

Anton Bibescu, inamicul nr. 1[2]
La inceputul lunii iunie 1937, Anton Bibescu a fost primit de presedintele Republicii Franceze, Albert Lebrun. Impartasindu-si impresiile in urma vizitei la presedinte, ceruta prin trimisul extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei la Paris, Constantin Cesianu, vechi si neimpacat adversar al lui Nicolae Titulescu, ca si despre atmosfera politica din Franta, Anton Bibescu scria printesei Martha Bibescu: „Am vazut ieri pe presedintele Republicii, la curent cu totul, nelasandu-se prins de toate calomniile pe care amicul nostru le raspandeste la Paris cu privire la Romania, cu speranta de a ajunge la putere. // Titulescu are cativa prieteni la Paris, dar el are, de asemenea, multi oameni care-l judeca cu aceeasi clarviziune ca mine si ca aceia care l-au parasit”.
Aflat in intimitatea jocurilor de culise de la Bucuresti, a numirilor si demiterilor, a tuturor intrigilor, Constantin Argetoianu aduce in Insemnarile sale zilnice informatii si precizari deosebit de utile pentru intelegerea rolului atribuit in acest context lui Anton Bibescu: „Don Antonio Bibesco a fost reactivat in serviciul diplomatic si delegat la Comisia Dunarii la Geneva. Renumirea lui nu se datoreste numai dorintei Regelui de a face «placere» lui Titulescu, dar si, lucru paradoxal, demersurilor acestuia. E drept ca nu e vorba de demersuri pe langa Rege in favoarea lui Bibescu, ci de demersuri pe langa Léon Blum impotriva Regelui. Regele Carol a fost intr-adevar informat de campania pusa de Titulescu la cale in Paris, impotriva sa - campanie pe care a inaugurat-o cu prilejul ultimei vizite, atat de rasunatoare, in «capitala» Frantei. Cum Bibescu (mai ales nevasta-sa) e prieten la toarta cu Blum, Regele l-a ales ca sa contracareze influenta lui Titulescu pe langa marele Haham al Republicii aliate. Gura de petice cum sunt, si Bibescu si nevasta-sa, plini de ura impotriva lui Titulescu, au fost bine alesi pentru scopul urmarit. Titulescu n-a trebuit sa doarma mai multe nopti. Fara sa mai adaug ca Bibescu si Ghita Crutescu reprezentand Romania in Geneva lui vor infatisa pentru Titulescu o suprema si dispretuitoare sfidare pe care Europeanul nostru o va resimti adanc. Asta vrea si Regele. «Le coup de pied de l’ane»“.
Cateva sumare constatari. Actiunea lui Nicolae Titulescu in strainatate era urmarita indeaproape, Regele fiind prompt informat in legatura cu ea, mai ales cand era vorba de persoana sa.
Carol al II-lea nu s-a multumit cu asemenea informatii, ci a reactionat prompt, in varii forme.
Adversitatea nu mai este insidioasa, ea capata o expresie deopotriva concreta si publica.
Carol al II-lea doreste sa-si faca cunoscuta atitudinea fata de Titulescu, demonstreaza ca intelege sa contracareze prezentele si demersurile acestuia, iar ca Anton Bibescu este unul din oamenii sai, investit cu mesajele sale si aparandu-i pozitia.
Actiunea lui Anton Bibescu impotriva lui Nicolae Titulescu a continuat si la Londra. Intr-o scrisoare trimisa in tara la mijlocul lunii iunie 1937, din capitala Marii Britanii, acesta nota: „La Foreign Office multi oameni il prefera pe sVictort Antonescu lui Titulescu. Detalii in curand“.
Neindoielnic ca, in momentul trimiterii acestor randuri catre Martha Bibescu, Anton Bibescu se afla sub impresia intalnirii pe care o avusese cu numai o zi inainte, la 11 iunie 1937, la Foreign Office.
Minuta intocmita la Foreign Office pe marginea acestei convorbiri consemna: „Printul Anton Bibescu a venit sa ma vada in aceasta dimineata (din proprie initiativa), la cererea lui. El mi-a explicat ca a fost luat inapoi in Serviciul Diplomatic Roman cu misiunea, dupa cate am inteles, de a rezolva probleme suplimentare. // Scopul principal al vizitei sale se dovedi a fi prevenirea Guvernului Maiestatii Sale impotriva masinatiunilor domnului Titulescu. s…t. Fiind in Anglia, el a profitat de ocazie apropiindu-se de Guvernul Maiestatii Sale in aceeasi directie. A subliniat ca domnul Titulescu era foarte prorus, ca a trait intotdeauna in afara tarii, ca nu reprezenta Romania si ca, pe scurt, era o persoana demna de tot dispretul. Apoi, m-a intrebat daca l-am intalnit de-a lungul anilor pe domnul Titulescu. I-am spus ca l-am intalnit de-a lungul a cativa ani, la Geneva, si ca, mie personal, mi-a placut foarte mult. Avea o pozitie foarte insemnata chiar la Geneva. In acelasi timp, l-am putut asigura ca plecarea domnului Titulescu nu va schimba nimic in relatiile intre Marea Britanie si Romania, care erau bazate pe radacini mult mai adanci decat personalitatea oricarui om“.
Pe aceasta nota, un superior al celui care il primise pe Anton Bibescu punea urmatoarea rezolutie: „Sunt de acord cu concluzia printului Bibescu de a face propaganda. Dar i s-au dat 2 000 lire sterline pentru a-i cheltui pe propaganda anti-Titulescu aici. A fost ales pentru aceasta problema deoarece Titulescu l-a concediat - nu fara motiv.“
Continutul notei de convorbiri permite cateva constatari absolut indubitabile.
Vizitele si intrevederile lui Anton Bibescu in Franta si Marea Britanie se inscriu intr-un demers organic, gandit, programat si sustinut financiar de autoritatile de la Bucuresti.
Argumentele folosite in campania anti-Titulescu nu au stralucit prin inteligenta si forta de persuasiune, limitandu-se in principal la placa pericolului rusesc al politicii lui Titulescu.
In cazul convorbirii de la Foreign Office, Anton Bibescu a sustinut, destul de stangaci, ca Nicolae Titulescu a promovat cu obstinatie o politica profranceza, care plasase Romania in situatia de a face exact ceea ce i se dicta de la Paris, avansand ideea ca Londra ar fi trebuit sa fie mai prezenta in Romania pentru a echilibra situatia. Nu este exclus ca, la Paris, Anton Bibescu sa fi vorbit de pericolul subordonarii Romaniei fata de linia politica a Marii Britanii, punand o asemenea orientare, oricat ar fi fost de absurda acuzatia, in sarcina lui Nicolae Titulescu.
Alegerea lui Anton Bibescu pentru o asemenea misiune nu avea nimic intamplator si singular. Dupa indepartarea lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, Carol al II-lea si Gheorghe Tatarescu au dispus revenirea in serviciul diplomatic romanesc a unor adversari ireductibili ai fostului ministru de externe roman (Anton Bibescu, Victor Cadere). Sa nu uitam, de asemenea, ca ramasesera la posturile lor, in ciuda tuturor incercarilor lui Nicolae Titulescu de a-i disloca, dusmani declarati ai fostului ministru de externe roman (cazul cel mai elocvent este acela al lui Constantin Cesianu).
In schimb, numerosi diplomati romani (printre care si sefi ai misiunilor diplomatice), care au fost si i-au ramas fideli lui Nicolae Titulescu, omului si liniei sale de politica externa, au fost inlaturati de guvernantii de la Bucuresti intr-un program de „purificare“ urmarit coerent si consecvent.
Fiind ordonate de Bucuresti, demersurile lui Anton Bibescu au fost cunoscute de catre ministrii romani din capitalele Frantei si Marii Britanii, fara ca acestia - dupa informatiile de care dispun pana acum - sa fi participat la intrevederile cu oficialitatile franceze si britanice din cele doua capitale.
Exista informatii doar in legatura cu suma pusa la dispozitia lui Anton Bibescu pentru campania anti-Titulescu din Marea Britanie. Nu exista niciun motiv sa credem ca Anton Bibescu nu ar fi dispus de o suma echivalenta si pentru actiunile pe care si le propusese si care i se cerusera in Franta. 2 000 de lire reprezentau la data respectiva o suma considerabila, aratand ca guvernul de la Bucuresti manifesta generozitate atunci cand era vorba sa actioneze impotriva lui Nicolae Titulescu. Nu poate fi refuzata presupunerea ca Anton Bibescu si-a folosit deopotriva si propriile mijloace financiare, nu putin importante, pentru a-si duce la bun sfarsit actiunea, pe care se iluziona a o crede de un autentic interes national.
Anton Bibescu a confundat uneori rezultatele demersurilor sale cu propriile dorinte.
Textul notei de convorbiri intocmit ca urmare a primirii sale la Foreign Office nu confirma nici pe departe acest lucru. Nu vreau sa spun insa, prin aceasta, ca Nicolae Titulescu n-ar fi avut adversari in Marea Britanie, mai ales dupa confruntarea sa cu Anthony Eden in cadrul Conferintei de la Montreux privind regimul stramtorilor Marii Negre, care a determinat luari de pozitie ostile din partea unor oameni politici si organe de presa din aceasta tara.
Actualul stadiu de cercetare si informatia disponibila nu permit a se aprecia cu exactitate rolul pe care Anton Bibescu l-a avut in inlaturarea lui Nicolae Titulescu. In absenta altor documente care sa circumscrie cu un plus de precizie acest rol, cred totusi ca putem afirma ca, alaturi de alti oameni politici din tara si strainatate, Anton Bibescu a contribuit, atat inainte, cat si dupa inlaturarea sefului diplomatiei romanesti, la crearea si alimentarea unei atmosfere defavorabile acestuia.
In „razboiul sfant“ impotriva lui Nicolae Titulescu, adversarii sai din Romania si-au dat mana cu cei din strainatate.
A fost urmarit de cohorte de spioni profesionisti sau amatori, rasplatiti generos pentru informarile si delatiunile puse la dispozitia Bucurestilor, care au contribuit eficient la campania denigratoare devastatoare a dusmanilor din tara si strainatate.
La Londra, Nicolae Titulescu avea sa afle despre planurile subversive concepute de Germania hitlerista impotriva sa. Savel Radulescu mentioneaza intalnirea pe care a avut-o, la 10 iunie 1937, cu V. Starcea. „Germania monteaza cabala. Ambasada Germaniei ingrijorata de vizita sluit Titulescu.“
Referindu-se la nemultumirea generata la Bucuresti, la Palat si in cercurile guvernamentale, de prezenta sa in Franta si Marea Britanie, de manifestarile sale publice, de contactele si convorbirile sale cu personalitati politice si diplomatice din cele doua tari, iata ce-i scria Nicolae Titulescu regelui Carol al II-lea in memoriul-scrisoare elaborat in septembrie-octombrie 1939: „si cand, la cateva luni dupa grava mea boala din 1936, am intreprins o opera de propaganda in Anglia, mult mai larga decat a contelui Bethlen, in loc de a fi felicitat pentru efortul pe care il depuneam, am fost inca si mai mult ca inainte obiectul criticilor si urilor. Care sunt cauzele? Nu le cunosc. // Imi amintesc numai de o vizita pe care mi-a facut-o la Londra fiul cel mare al baronului Starcea pentru a-mi spune ca, fiind prieten cu un membru al Ambasadei germane la Londra, acesta ii comunicase ca se alcatuia un dosar cu privire la mine, pentru folosinta Maiestatii Voastre, spre a-l prezenta de urgenta. «Plecati la Bucuresti, imediat» - mi-a spus el. // I-am spus lui Starcea: «Dar Maiestatea Sa nu ma va primi. Inutil de a insista.» // Un dosar despre mine? Dar ce facusem la Londra in 1937? Conferinta despre parlament la Camera Comunelor a avut un asemenea succes incat mi s-a cerut s-o repet. Am tinut si o a doua conferinta cu un alt subiect, conferintele la universitati, conferinta mea la Royal Institute for Foreign Affairs despre sensul adevarat al articolului 6 din Pactul Societatii Natiunilor. Sub presedintia Lordului Cecil, o conferinta cu numeroase intrebari in fata Comitetului pentru Pace si Aparare, prezidat de Winston Churchill si care a intrunit oameni cu idei atat de divergente ca Lordul Lloyd, deputatul ultraconservator Rotschild si Norman Angel. Nu erau ocazii pentru a critica pe Maiestatea Voastra. In orice caz, daca as fi facut acest lucru, ciclul conferintelor nu s-ar fi amplificat in masura pe care a atins-o…“
Cu aceasta referire la una din fatetele campaniei anti-Titulescu, ma voi opri la evocarea prezentei marelui „Tit“ la Londra in 1937.
Ideile aduse de Nicolae Titulescu pe scena politico-diplomatica londoneza adauga noi repere dimensiunii de om de stat de statura cu adevarat europeana.
Dar nimeni nu este profet in tara lui. In Romania, in tara in care democratia a fost si este exploatata pana la falsificare, Nicolae Titulescu a fost si continua sa fie nedreptatit si batjocorit.
Il chem in apararea lui Nicolae Titulescu pe Nichifor Crainic. Filosof, teolog, scriitor si ziarist de exceptie, Nichifor Crainic nu s-a numarat printre prietenii „Patronului“; l-a judecat insa cu luciditate si a scris despre el cu bunavointa, tragand de urechi prostii agresivi si lichelele pretentioase de care tara noastra n-a dus lipsa:
„Ca noi, cei de acasa, continuam sa atacam pe Nicolae Titulescu e un lucru inerent imbecilitatii noastre morale. E de ajuns sa se ridice cineva ca un stat de palma peste nivelul mediocritatii ca sa-l izbim cu salbaticie. Putin ne pasa de foloasele pe care el le-a adus sau le poate aduce inca acestei tari. Ceea ce nu putem suferi in omul superior e tocmai superioritatea lui. Fiecare se crede mai presus de toti ceilalti si, cum apare unul realmente mai presus de ceilalti, ne jigneste si trebuie sa-l lovim cu copitele. Cand Titulescu era grav bolnav, toata tara asta, emotionata, a ridicat rugaciuni pentru sanatatea lui. Daca el ar fi murit, ar fi fost plans unanim si tot atat de unanim elogiat. Dar fiindca s-a insanatosit si ni se dovedeste util fara voia noastra, trebuie, evident, sa-l batjocorim. Imi face impresia ca ne-am rugat sa nu moara tocmai ca sa avem pe cine injura mai departe.“
http://www.lumeam.ro/articol.php?id_articol=526

Titulescu la Londra: in serviciul neamului romanesc
Urmarind programul national de editare a operei politico-diplomatice a lui Nicolae Titulescu, definitivez in prezent, impreuna cu colaboratorii mei, in cadrul Fundatiei Europene Titulescu, un volum masiv (in cateva parti), acoperind perioada 1 ianuarie-31 decembrie 1937, un act de justitie care restituie specialistilor, dar si marelui public, pagini de un real interes prin problematica si ineditul lor care permit o mai buna intelegere si, in consecinta, o mai corecta evaluare a perioadei, evenimentelor si personalitatilor epocii, in general, a lui Nicolae Titulescu, in particular, un mare Roman, un mare European, un mare Contemporan.
[size=9]Niciun om politic sau diplomat roman nu a realizat in Marea Britanie, niciodata pana atunci, si nici dupa aceea, un program de conferinte atat de dens si in fata unor forumuri atat de prestigioase.
Substanta acestor conferinte merita studiata profund de politologi, de juristi si istorici, de sociologi si filosofi.
Din lectura atenta a acestor conferinte, supun atentiei cititorilor revistei Lumea cateva din evaluarile care au fost facute si din ideile avansate de Nicolae Titulescu.
Acestea se regasesc, intr-o forma sau alta, in toate conferintele sustinute in Marea Britanie, accentele pe una sau alta dintre probleme fiind distincte de la caz la caz, in functie de auditor.
Nicolae Titulescu a procedat la o analiza profunda a evolutiei politice postbelice.
Concluzia putea fi considerata socanta, dar nu mai putin adevarata. Am castigat razboiul, dar am pierdut pacea, afirma Nicolae Titulescu.
a) Tratatele de pace au omis - potrivit lui - sa uneasca noile entitati politice intr-un sistem economic comun. Ocupandu-se exclusiv de aspectele politice, tratatele de pace au provocat o ruptura a unitatilor economice, ceea ce a dus la dezvoltarea nelimitata a sistemului pietelor inchise, a autarhiei economice.
b) Odata cu ultima lovitura de tun, a incetat sa functioneze solidaritatea unor mari grupuri de state.
Facand o radiografie a tabloului european, Nicolae Titulescu constata:
- inmultirea si consolidarea barierelor economice, angajarea unei lupte acerbe pentru resurse de materii prime si piete de desfacere;
- multiplicarea, adancirea si prelungirea crizelor economico-financiare pe fondul nerezolvarii problemelor reparatiilor si datoriilor de razboi.
Facand aceste constatari, Nicolae Titulescu conchidea: Ceea ce ameninta pacea cel mai mult sunt inaltele bariere economice. Si releva:
- configurarea a doua citadele orientate si angajate politic, economic si propagandistic una impotriva alteia;
- criza de incredere in Societatea Natiunilor, aparitia unei crize functionale si institutionale.
In opinia lui Nicolae Titulescu, sistemul deficitar si fragil al tratatelor de pace a avut drept consecinta reactivarea unor probleme conflictuale, aparitia unor noi forme de expresie, configurarea a noi zone de confruntare.
Nicolae Titulescu constata:
- renasterea tendintelor revizioniste, revansarde;
- angajarea unor frenetice curse ale inarmarilor (de cei care sunt amenintati si de cei care nu sunt amenintati);
- lipsa unei reactii substantiale, coerente si credibile fata de propaganda revizionista, fata de tendintele si actele agresive.
Agresiunea se produce atunci cand exista riscul impunitatii - avertiza Nicolae Titulescu.
Nicolae Titulescu a acordat o atentie particulara situatiei invinsilor (cu precadere a Germaniei), subliniind lipsa unei politici concrete si coerente fata de Germania (Marea Britanie si Franta, avand opinii profund divergente in materie de reparatii) si amploarea excesiva a obligatiilor impuse invinsilor, greu acceptabile moral si aproape imposibil de suportat economic si financiar.
Nicolae Titulescu nu s-a sfiit sa identifice raspunderile celor care nu au avut o politica de perspectiva fata de Germania, spunand: Germania si-a luat singura drepturile pe care le-a cerut si care i s-ar fi putut acorda pe baza unui contract. Si astfel, viata internationala a intrat intr-un haos caruia nimeni nu-i poate prevedea sfarsitul.
Problema germana a continuat sa se mentina in atentia cercurilor politico-diplomatice.
Abordarile acestora - ale Marilor Puteri - au fost prea diverse, total inconsecvente si adesea hazardate, osciland intre amenintari gratuite cu folosirea fortei si manifestari nejustificate de conciliere.
Nicolae Titulescu constata cu nemultumire si tristete ineficienta, mai bine zis esecul, cancelariilor marilor democratii occidentale in ceea ce era „cancerul politic“ al Europei.
Adresandu-se Parisului si Londrei, Nicolae Titulescu afirma: Am fi cu adevarat de rasul intregii lumi daca, sub pretextul ca pacificam Europa, am finanta revansa Germaniei.
In fata parlamentarilor britanici, a unor eminente personalitati din lumea academica si a unor prestigiosi ziaristi, Nicolae Titulescu a facut un apel la realism politic, exprimandu-si propriul punct de vedere privind caile pentru evitarea razboiului, pentru constructia unor sisteme de securitate, pentru consolidarea pacii.
In acest sens, Nicolae Titulescu propunea:
a) activizarea dialogului politic si economic, multiplicarea si diversificarea negocierilor, elaborarea, definitivarea si semnarea unui numar cat mai mare de acorduri bi si multilaterale;
b) intarirea institutiilor internationale chemate sa previna razboiul si sa apere pacea;
c) consolidarea structurilor de securitate regionala, continentala si mondiala;
d) afirmarea cu mai multa putere pe scena internationala a democratiilor europene.
Cat priveste fiecare dintre aceste directii, Nicolae Titulescu tine sa precizeze:
A. Necesitatea abandonarii pozitiilor echivoce ale Parisului si Londrei, exigenta elaborarii unor solutii de larg interes, echitabile si eficiente, care sa scoata continentul din marasm economic si, pe cale de consecinta, sa detensioneze climatul politic.
B. Necesitatea unei atitudini realiste si constructive fata de Societatea Natiunilor.
Societatea Natiunilor nu este o academie morala. Este o institutie politica menita sa impiedice razboiul, iar in anumite cazuri sa-l inabuse. Deci:
- a respins pozitiile si demersurile celor care preconizau revizuirea Covenantului (Pactului). Fiind convins ca nu Pactul Societatii Natiunilor a esuat, ci oamenii, Nicolae Titulescu conchidea metaforic: Biblia nu trebuie schimbata pentru ca oamenii sunt pacatosi!
- a preconizat renuntarea la ideea wilsoniana a razboiului tuturor impotriva unei agresiuni partiale.
- constatand esecul aplicarii sanctiunilor in etape, a pledat pentru un sistem de intelegeri militare regionale, sprijinite de sanctiuni economice universale.
C. Concentrandu-se asupra securitatii internationale, Nicolae Titulescu:
- a aratat cat este de nefasta impartirea securitatii continentale in securitate apuseana si securitate rasariteana;
- a demonstrat necesitatea unui sistem unic de securitate, a reliefat relatia logica dintre securitate regionala, securitatea continentala si securitate mondiala;
- a pledat pentru incheierea de intelegeri politico-militare regionale - in concordanta cu principiile si obiectivele Societatii Natiunilor - si pentru construirea, consolidarea si perfectionarea de structuri economice universale de cooperare;
- a propus o noua abordare a problemei frontierelor, a lansat si introdus in ideologia si ideografia relatiilor internationale conceptul spiritualizarii constante si progresive a frontierelor;
- a atras atentia liderilor politici britanici asupra pericolului atitudinilor de expectativa, al tratarii diferentiate a securitatii occidentale si a securitatii orientale, insula neputandu-i pune pe englezi la adapost de atacuri.
Dar, indiferent incotro inclina balanta, spre fortele negative pe care le-am citat sau spre cele pozitive - afirma Nicolae Titulescu -, sunt de parere ca va inclina de partea pacii, daca Anglia va vorbi la momentul oportun, spunand ca pacea in Rasarit o intereseaza deopotriva cu pacea in Occident.
Tacerea este sinonima cu moartea. Un cuvant spus la timp este sinonim cu viata!
D. Fata de ascensiunea fortelor revansarde si de accentuarea pretentiilor privind modificarea geografiei politice a continentului, Nicolae Titulescu a chemat Marea Britanie si Franta la un efort de stimulare a procesului de coagulare si solidarizare a tuturor fortelor democratice impotriva dictaturilor si dictatorilor.
- A afirmat ca nu face deosebire intre dictaturi, ca in esenta dictaturile sunt identice, ca nazism=fascism=comunism.
Nicolae Titulescu aprecia metaforic: Cineva m-a intrebat candva: „Care este diferenta dintre comunism si hitlerism sau fascism?“. I-am raspuns: „Presupunem ca ai trei vaci. Comunismul ti le ia si nu vei mai auzi niciodata despre aceste vaci. Hitlerismul si fascismul ti le va lasa, cu urmatoarele conditii: vei pastra aceste vaci, dar nu vei mai avea niciodata dreptul sa le mulgi. In plus, vei plati toata hrana si intretinerea acestor vaci“.
- A pledat pentru dreptul opiniei publice la informare corecta si la timp, a chemat opinia publica sa devina un factor activ al vietii politice, determinand orientarea guvernantilor in concordanta cu exigentele nationale.
- A atras atentia asupra pericolului de a lasa opinia publica in afara politicii, de a-i disimula problemele complexe si grave cu care se confrunta tara.
Spunea Nicolae Titulescu: Marea Britanie este pentru mine asemenea unui film Kodak, care a fost deja expus, dar nu a fost inca developat. Eu vad deja fotografia. Omul de rand o va vedea doar atunci cand evenimentele ii vor permite developarea filmului.
La mijlocul anului 1937, Nicolae Titulescu cerea factorilor responsabili si democratiilor europene sa abandoneze definitiv lumea himerelor si a compromisurilor, punandu-le in fata marea alternativa a momentului:
Europa lupta pentru a-si fauri unitatea.
Europa va realiza unitatea fie prin victoria partidelor de dreapta, fie prin victoria partidelor de stanga.
In primul caz, vom fi martorii unui pas inapoi in istorie, caci pentru catva timp libertatile democratiei, rod al luptei indelungate si al sacrificiului amar, vor fi suspendate.
In cel de-al doilea caz, vom vedea o imagine a fericirii: Europa va trai intr-o democratie sanatoasa, care poate concilia cerintele libertatii cu cele ale autoritatii. Democratia engleza trebuie sa se situeze in fruntea marii batalii care incepe in acest scop. Democratia engleza trebuie sa salveze demnitatea fiintei umane. Democratia engleza trebuie sa risipeasca nelinistea cauzata de teama ca dictatura se va raspandi dincolo de granitele actuale, ca ea se poate instala pretutindeni, in toate tarile, pentru a ne rapi fiecaruia dintre noi principalul temei pentru care traim - Libertatea.
M-am oprit in cele de mai sus doar asupra catorva evaluari si idei din conferintele lui Nicolae Titulescu in Marea Britanie.
Zecile de pagini pe care le insumeaza aceste expuneri ofera cercetatorilor motive de profunda reflexie, de noi si noi abordari.
Neindoielnic, o vor face si alti specialisti din tara si strainatate.
Toti cei care se vor apleca si vor reveni asupra acestor interventii vor remarca substanta analizelor, curajul judecatilor de valoare si al ideilor avansate, arhitectura impecabila si claritatea expresiei publice a discursului titulescian.
Nicolae Titulescu a fost un vizionar. El vine nu din familia marilor inspirati, ci din seria restransa a celor mai lucide minti ale secolului trecut.
La prima vedere, pare aproape incredibil ca la sfarsitul anului 1937, cu doi ani inainte de declansarea celei de a doua conflagratii mondiale, Nicolae Titulescu scria urmatoarele:
Ar fi imposibil sa nu se traga din toate faptele de mai sus concluziile la care am ajuns cu privire la mentinerea pacii actuale, ceea ce inseamna ca ar fi imposibil sa nu se mentioneze posibilitatea unui viitor razboi care, chiar daca ar afecta numai Europa, ar imbraca in mod necesar un caracter mondial din cauza legaturilor existente intre continentul nostru si toate celelalte.
Aici trebuie sa facem o distinctie intre mentinerea pacii actuale si victoria intr-un viitor razboi.
Sunt convins ca victoria va fi de partea Frantei, Angliei, URSS si Statelor Unite, chiar daca acestea din urma ar acorda Europei doar un sprijin moral.
Nu sunt chiar atat de sigur ca, dupa politica carre ar fi fost urmata, pacea nu va fi din nou zdruncinata.
Ceea ce doresc nu este o a doua victorie, ci mentinerea pacii asa cum este ea astazi.
Seismograf de inalta fidelitate, Nicolae Titulescu a inregistrat cu acuitate si ingrijorare mutatiile de pe scena politica mondiala, ecloziunea curentelor si fortelor totalitare, prefigurarea unor noi aliante si maturarea unor politici punand sub semnul intrebarii si solicitand belicos modificarea echilibrului configurat de sistemul de tratate incheiate dupa primul razboi mondial.
Mesajul pe care Nicolae Titulescu l-a lasat posteritatii - si paginile conferintelor sale din vara de dinaintea celui de-al doilea carnagiu mondial - este acela ca, dincolo de spatiu si timp, umanitatea constituie un singur trup, devenirea obligand la un efort constant si lucid pentru supravietuire, in care gandirea si sufletul sunt chemate, dincolo de frontiere, sa-si dea mana in perfecta armonie.
Ascultat cu interes si respect, Nicolae Titulescu a avut, din pacate, soarta Casandrei.

N I C O L A E T I T U L E S C U...124 de ani de la nastere (4 martie 1882) si 65 de ani de la trecerea la cele vesnice (17 martie 1941)
Incontestabil, acest oltean care a purtat in cobilita sa aurul romanesc pe toate meridianele globului a fost o personalitate de calibru a timpului sau – pe care l-a marcat profund si prin care a intrat definitiv in istoria si cultura romaneasca si europeana.
Toti cei care l-au cunoscut sau i-au fost alaturi in activitatea sa diplomatica de exceptie au apreciat ca era un om generos si hipersensibil, violent si retinut, lucid, curajos si combativ, rationalist si sentimental, cu un echilibru sufletesc proteic si fragil. Avea ochi caprui, stralucitori, privirea deosebit de vie, de regula o fiinta nervoasa care se consuma mai mult decat putea recupera. Avea o pofta de ras iesita din comun, chipul sau transfigurandu-se, semn al unei mari trairi afective. Era foarte mobil, iI placea sa calatoreasca si era pasionat de noutati, impresii noi, dornic sa afle cat mai mult, chiar lucruri de senzatie. Toata viata s-a ferit de frig ; chiar in lunile de canicula cerea sa se inchida geamurile, retragandu-se instinctiv langa soba, iar in camera sa nu statea aproape deloc la masa de lucru, ci in pat, acoperit de plapumi si dosare. Desigur, dorinta de soare, aer curat si caldura l-a determinat, in 1935, sa-i spuna lui Iorga : “Daca as putea sa mut ministerul din Bucuresti pe malul Marii Negre, as face-o imediat”. Este, deci, explicabila preferinta lui de a-si petrece cea mai mare parte din concedii, vara la Venetia, Cap Martin Nissa, San Remo, iar iarna la Saint Moritz. Avea un glas ascutit, dar placut si captivant, care cucerea imediat, fie ca era vorba de Camera Deputatilor din Bucuresti, fie de salile Societatii Natiunilor. Tache Ionescu, care fusese un model de elocinta pentru Titulescu, spunea despre el : “Limbajul sau este elegant si de o perfecta corectitudine. }i aceasta forma impecabila este pusa in slujba unei gandiri deopotriva clara si profunda care nu-l paraseste niciodata, nici chiar in clipele de cea mai mare emotie”. Erau celebre in epoca “izbucnirile” sale care, de multe ori, ii derutau pe cei care nu-l cunosteau pentru ca ii treceau foarte repede, aspect confirmat si de Pierre Laval, martor de multe ori la acest gen de situatii. Memorabila ramane urmatoarea secventa derulata in 1934, in cadrul unei discutii dintre Titulescu si Fotici, pe de o parte si Laval, pe de alta parte. Cei trei se pregateau sa plece la Roma sa negocieze cu Mussolini, iar primii doi tot incercau sa obtina niste promisiuni din partea lui Laval, dar acesta evita sa se angajeze cu ceva concret. Fotici scoate un ceas foarte frumos si i-l arata lui Laval :
– Mi l-a dat Titulescu, dupa o disputa asemanatoare, pentru a-mi dovedi ca nu-mi poarta pica.
Laval, care ascultase timp de doua ore reprosurile violente ale lui Titulescu, raspunde :
– Ei bine, in cazul acesta, eu merit o pendula.
– O s-o aveti, il intrerupse Titulescu.
– As prefera totusi un ceas, zise Laval, pentru ca l-as putea purta astfel pe Titulescu langa inima.
– Veti avea ceasul, raspunse Titulescu. Dar cred ca ati vrea sa-l aveti pe Titulescu in buzunar si nu la inima. Mai bine sa va previn, domnule ministru, ca asta nu veti reusi niciodata.
Exigent cu colaboratorii sai, vesnic grabit, crea in jurul sau o atmosfera exploziva, mai ales daca era vorba de o greseala, imprecizie sau intarziere. Ridica glasul chiar, dar dupa putine minute se calma, redevenea politicos, bland, mai ales daca intelegea ca prin gesturile si cuvintele sale intristase pe cineva. I s-au adus reprosuri ca risipea prea mult ducand o viata de lux, ca purta costume impecabile, cusute de cei mai mari croitori ai lumii, iar vagonul sau personal continea tot felul de delicatesuri, de la bauturi pana la alimente. Nu stim cat este de adevarat, dar trebuie spus ca Nicolae Titulescu era un om avut, daca avem in vedere onorariile sale de avocat, destul de ridicate, sau salariile de deputat, apoi de diplomat si ministru care ii permiteau sa duca o asemenea viata. Sa nu uitam nici faptul ca el se casatorise cu Caterina Burca, fiica unui proprietar din Titulesti (Olt), iar de la matusa sa Maria Balutescu, care il infiase, primise intreaga sa avere. Nu a fost un om lacom, nu a colectionat nici tablouri, nici bijuterii, nici cai de curse. A tinut acelasi sofer timp de 20 de ani. Nu lua in seama reprosurile ce i se faceau, in special din partea adversarilor, fiind constient de valoarea, puterea si inteligenta sa. Proverbiala era generozitatea sa, mai ales fata de cei sarmani si de tineri. Intotdeauna era asteptat la Titulesti cu mare dragoste de catre copiii satului cu care vorbea, ii mangaia, le daruia bani si tot felul de dulciuri. Nu era dusmanos din fire, fiind un adevarat domn chiar cu adversarii sai, precum contele Apponyi cu care a fost si prieten si adversar. {ntr-o zi, dupa o disputa apriga cu Titulescu in procesul optantilor, Apponyi se intalneste in vestiare cu acesta. {n timp ce il ajuta sa-si imbrace pardesiul, deoarece era mult mai in varsta decat el, Titulescu il aude spunand :
– Nu va doresc, draga tinere si clocotitor adversar, sa intalniti, cand veti avea varsta mea, un tanar care sa aiba, pe langa stiinta si inteligenta, un talent oratoric atat de extraordinar.
La fel de frumos vorbea despre el si Leon Blum : “E un spirit lucid. E impulsiv in discursurile sale, dar metodic in actiune. Rationamentul sau, adesea paradoxal, era fondat pe texte si perfecta stapanire a dreptului international”.
Totusi, omul Titulescu avea o sanatate subreda inca din copilarie cand fusese macinat de gripe, nevralgii, otite, iar acum, dupa munca depusa, toate acestea s-au agravat. Dupa ce petrece cateva zeci de zile in pat, la 16 iunie 1928, medicii ii recomanda sa se odihneasca pe o perioada de un an, dar nu o face. {n ultimii cinci ani de viata a fost marcat de o melancolie care nu l-a mai parasit. Unii au fost de parere ca suferea de mania persecutiei, stiindu-se ca era vizat de nazisti, aspect pe care i-l semnalase generalul Weygand, in timp ce, in anul 1937, fostul ministru Mandel ii recomandase sa nu bea decat apa minerala din sticle sigilate. Studentilor romani care au venit sa-l vada pe Coasta de Azur in 1940, le spune : “Hitleristii m-au invins”, iar lui Savel Radulescu, in noiembrie 1940 : “Simt ca viata ma paraseste”.
Decedeaza la Cannes in ziua de 17 martie 1941. A doua zi, toti functionarii Ministerului Afacerilor Externe din Bucuresti au venit la lucru in tinuta de doliu. Pierea astfel o stea de prima marime a diplomatiei si securitatii europene si un mare roman de care ne va fi dor mereu.
{n decembrie 1944, la Moscova, are loc o discutie intre Maxim Litvinov si Walter Roman despre evenimentele din Romania. Cu acest prilej, Litvinov a precizat :
– Daca Titulescu ar fi ramas in functie, nimic din toate cate s-au petrecut nu s-ar fi derulat asa cum le-am trait.


http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=3289

TITULESCU – MINISTRUL DUSMANULUI
Titulescu este in istoria Romaniei o tragica si fantastica aratare. Tragica prin influenta ce-a avut-o asupra destinelor Tarii; fantastica nu numai prin aparenta sa fizica si prin caracterele personalitatii sale, dar si prin originea misterioasa a puterilor care il stapaneau si ii dictau purtarea. Hraparet si cheltuitor, milioanele curgeau in mainile lui si curgeau din ele. Corupator si corupt, un deputat francez a putut zice despre el: “Titulescu ar fi in stare sa plateasca, doar-doar s-o gasi vreunul sa-l cumpere”. Se simtea bine numai la Paris, la Geneva, la Saint Moritz, la Lido, la Cap Martin, urand pamantul Tarii sale, de unde fugea in graba dupa scurtele vizite la care era silit pentru uriasele sale cereri de fonduri si pentru tainicele operatii ale politicii sale. Titulescu era nascut in Tara Romaneasca, traia in opulenta si moliciunea unei rafinate cadane, multumita banilor si influentei pe care aceasta Tara i le daruia, dar nu era roman … ultimul peceneg printre noi.
>>>>>
http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/titulescu-ministrul-dusmanului_2055.html

NICOLAE  TITULESCU-
3]Idealul este în sine o realitate în devenire.
2]Elanul creator nu cunoaste piedici.
1]Soarta e scuza celor slabi si opera celor tari.