Capsa[v=]

http://cofetariacapsa.ro/

Cum se înjurau scriitorii la Casa Capşa

http://istoriesicultura.ro/cafeneaua-capsa.html

Cafeneaua Capșa, arena unde seniorii spiritului se războiau cu gladiatorii vorbelor de duh

Seară de tangou argentinian la Casa Capşa

Joia de la Capşa: clubul oamenilor care iubesc Bucureştii

Grigore Ca pşa nu era numai un excelent cofetar, dar şi un om de lume. Tînăra mireasă din 1893, care devenea doamna Ana George Pavelescu, soţia directorului Liceului Matei Basarab, ulterior profesor la Liceul Lazăr, un binecunoscut clasicist, avea prilejul să viseze privind în oglindă, clară pe atunci, la scena vieţii ce şi-o putea închipui oricît de frumoasă, după singura ei dorinţă. Bomboanele măiestrit lucrate s-au terminat, desigur, repede. Locul lor l-au luat alte mărunte lucruri din comoara unei fete tinere şi romantice. Opera ebenistului francez a păstrat-o pînă la sfîrşitul vieţii sale, în 1944. După care caseta de abanos a nimerit în vitrina unui magazin de consignaţii de pe strada Amzei. Acolo a rămas tristă şi prăfuită vreme de multe luni de zile. Cui îi mai trebuia o casetă cu amintiri? Într-o bună zi am căpătat în dar chitanţa de depunere. Am alergat şi am ridicat caseta. De atunci stă pe masa mea de lucru, închizînd cîteva scrisori şi obiecte scumpe. Orice s-ar zice, au şi casetele, nu numai căr-ţile şi lucrurile deseori inutile, dar pe care ne-am obişnuit a le iubi şi a le îngriji, soarta lor. Care nu e mai bună, nici mai rea decît a oamenilor. Şi, asemeni oamenilor, ştiu cîteodată să istorisească întîmplări vechi, despre chipuri şi împrejurări uitate, dar numai dacă le iubeşti şi te pricepi cum să le faci să vorbească... (Sfîrşit)

Din aceeaşi sursă mai provine o foaie volantă, pe care o cred unicat, cu treizeci bonuri de „ajutor de zece parale la pîine". Foaia datează din 1856, cînd deputatul de mahalaua Teodor Rădulescu avea dreptul să împartă acele bonuri săracilor din cartier, la un moment dat, cînd pîinea se scumpise. Şi mai poseda o rară carte de vizită litografică, care poartă în cele două colţuri de sus cuvintele: „Garantie de l'autonomie" şi „Prince étrager", iar jos „Gouvernement constitutionnel". În mijloc, cu litere capitale înflorate se citeşte „Union", sub care şi-a aşternut numele de calitate posesorul „Teodor Rădulescu, proprietaru, comerţiant şi deputat". Rostul acestor cărţi de vizită era să fie depuse la cancelariile consulare din Bucureşti, în sprijinul acţiunii pentru Unirea Principatelor, la care aderase din tot sufletul şi negustorul patriot din Sf. Gheorghe Vechi. Am dat aceste amănunte mai întîi pentru a contura figura acestui om, care ne apare în fotografii serios, cu chipul încadrat de lungi favorite şi a cărui amintire modestă merită a fi păstrată. În al doilea rînd, am vrut să ajung la concluzia că, prin anii 1856-1859, cînd sînt datate aceste documente rare, Teodor Rădulescu era un om ajuns, negustor cu stare şi proprietar. El trebuie să fie avut atunci douăzeci şi cinci de ani, fiind deci născut cam prin 1830. Era, aşadar, cam de o seamă cu Vasile Capşa, poate tovarăş de ucenicie de el la Constantin Lefter. Faţă de mezinul familiei, de Grigore Capşa, era mai mare cu vreo zece ani. Dar activitatea profesională a lui teodor Rădulescu a fost dacă nu dependentă de a fraţilor Cpşa, cel puţin paralelă. Cînd s-a înapoiat Grigore Capşa de la Paris, în 1868, Teodor Rădulescu era deja un om înstărit . Aşa cum am spus, este probabil că relaţiile dintre aceşti cofetari rămăseseră strînse. Fiindcă atunci cîn Teodor Rădulescu, tatăl mai multor copii (dintre care un ofiţer superior, mort în războiul 1916-1918 şi înmormîntat în cimitirul eroilor de la Azuga, un foarte capabil om de afaceri Iancu Rădulescu, rudă de aproape şi sfătuitor al lui D. Marinescu-Bragadiru, un general de cavalerie şi un economist cu studi la Bel in), şi-a măritat una dintre fete, aceasta a primit în dar de la Grigore Capşa cutia de abanos cu cele mai desvîrşite bomboane lucrate de meşterii săi!

nsă, bag de seamă că ne-am cam luat cu vorba, deşi cele povestite constituie o foarte interesantă pildă de pricepere, de talent şi de energie românească. Dar toate acestea nu trebuie să fie decît cadrul în care să situăm povestea cutiei de abanos. N-am uitat-o şi revenim la ea, legătura făcînd-o tocmai aceşti ucenici ai casei Capşa pe care i-am amintit. În istoricul restrîns, dar din care nu lipseşte nimic esenţial, nu este menţionat un alt cofetar. Numele său a fost Tedor Rădulescu. Era fiul serdarului Mihai Rădulescu, din mahalaua Olteni, care se intitula ctitor şi îngrijitor al bisericii locale. Tînărul Teodor nu a luat calea slujbelor condicăreşti, ci a ales meseria şi neguţătoria. El şi-a păstrat titlul de ctitor al tatălui său, întărit şi prin căsătoria sa cu Ecaterina, fiica negustorului Anghel Nedelcovici, acela care a reînnoit vechea biserică din mahalaua Oltenilor. Serdarul Mihai Rădulescu purtase grija acestei refaceri în condiţii care au nemulţumit pe mahalagii. În 1863-1865 reconstrucţia a fost temeinică, iar osîrdia lui Anghel Nedelcovici, fără cusur. de atunci, biserica are înfăţişarea pe care o arată şi astăzi. Teodor Rădulescu, ginerele lui Nedelcovici, avea prăvălie în mahalaua Sf. Gheorghe Vechi. Într-o listă din 1858, a alegătorilor cu drept de vot, îl înîtlnim şi pe el. Îi este menţionată şi averea de care dispunea, avînd ca „osebite proprietăţi" următoarele: un loc în „mahalaua Olteni, două prăvălii şi case în mahalaua Odricari, prăvălie în mahalaua Sf. Gheorghe Vechi şi case în mahalaua Olteni", care toate valorau 6.000 de galbeni. Această avere îi dădea dreptul să ia parte la alegerile din 1859. Rarisimul „Biletu Electoralu", imprimat la „Lith.Atel.G. Wonneberg, Bucureşti", menţionează numele alegătorului Rădulescu Teodor, înscris la nr. 166, atestat pentru „Vornicu de oraşu", adică primar, de „P. Nenishoru", şi iscălit în chirilice, destul de frumos, ceea ce dovedeşte obişnuinţa de a se sluji de condei a posesorului „Biletului". În colţul de sus şi din stînga este aplicată o pecete în tuş negru, pe care, sub o coroană fantezistă, se văd două litere gotice, un „A" şi „I", poate Alexandru Ioan, o atenţie ulterioară a lui Cuza pentru cei ce i-au dat votul.

Dar tî nărul meşter cofetar avea alte planuri. S-a mulţumit să înveţe, să-şi facă relaţii, să se informeze. Şi s-a înapoiat acasă, unde, în 1868, a deschis, în casele marelui logofăt Iancu Slătineanu, noua cofetărie „La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa“. De atunci, din 1868 şi pînă mai anii trecuţi, deci aproape un secol cofetăria Capşa a funcţionat în acelaşi loc, dar nu şi în acelaşi local. Fiindcă ceea ce se vede astăzi este clădirea ridicată în 1872 de Grigore Capşa, după ce a rămas singur stăpîn al întreprinderii. A cumpărat mai întîi casa Slătineanu, cu 18.000 de galbeni, apoi casa fotografului Duschek de pe strada Nouă (str. Edgar Quinet). Era acum om însurat, soţia lui fiind franţuzoaică. A avut două fete, una măritată cu un ofiţer francez, cu particulă nobiliară iar cealaltă cu Constantin Hagi Tudorache. Întreprinderea mergea tot mai bine, dar Grigore Capşa nu se mulţumea cu ce realizase. Dorea să fie în rînd cu cei mai buni specialişti din Europa şi de aceea a adus meşteri francezi, cu experienţă. Din 1891 a deschis salonul de consumaţii, devenit apoi celebra cafenea Capşa, loc de întîlnire al politicienilor şi al artiştilor. Despre acest local s-au spus multe rele, deşi se puteau spune şi foarte multe bune. Animatorul înalt, cu barba mare revărsată pe piept, cu şorţul lung petrecut pe după gît de deasupra redingotei, aşa cum îi plăcea să fie zugrăvit în portrete, a întemeiat o adevărată şcoală de patiserie, din care au ieşit cei mai buni cofetari ai vremii, ca Niţă Ionescu, cel cu prăvălia în faţa bisericii Sf. Gheorghe Nou, pe unde trece acum bulevardul, Nae Dobriceanu, care a avut fabrică de ciocolată pe Calea Victoriei colţ cu strada Nuferilor, pe Teodor Dimitriu şi Jean Nestor, fondatorii cofetăriei care a luat locul aceleia a lui Capşa şi continuă şi în prezent tradiţia sub numele cofetăriei Athenee Palace

V asile Capşa l-a slujit timp de 10 ani pe Lefteru. A învăţat meserie şi a strîns bani. După ce s-a asociat cu fratele său Anton, convingîndu-l să demisioneze din slujba pe care o avea la Vistierie, fraţii Vasile şi Anton Capşa au deschis cofetărie la Hanul Damari, Podul Mogoşoaiei, peste drum de mînăstirea Zlătari. Treburile le-au mers bine. La 26 octombrie 1854 s-a mutat mai la „poziţie“, la Castrişoaia, în casele lui Vasile Paapa, acolo unde mai tîrziu au fost hăinăria Neumann şi prăvălia cu tot felul de mărunţişuri tehnice a lui Apostoleanu. În locul acesteia din urmă, în prezent se află magazinul de articole de sport, pescuit, fotografiat şi muzică. Cînd a izbucnit războiul Crimeei, întreprinzătorul Vasile Capşa a plecat spre Sevastopol cu cîteva care, ducînd tot felul de bunătăţi, între care şunci, caşcaval, afumături din carne de porc, pîine şi altele. Dar a avut de întîmpinat o vreme nepotrivită, excesiv de călduroasă, astfel încît cea mai mare parte din marfă s-a stricat pe drum. Vasile Capşa s-a înapoiat prin Bulgaria. Acolo a fost uimit de mulţimea, de frumuseţea şi, mai ales, de ieftinătatea fructelor. I-a dat prin minte să se apuce să facă dulceţuri. Şi a vîndut populaţiei locale şerbeturi, „envelopuri“, compoturi, fondante, pandişpanuri, plăcuţe, prăjituri, îngheţată la pahar, cozonaci, lisă de fructe, salep, ciocolată, cataif, pesmeţi zişi de Braşov, pişcoturi, nuga şi altele. În felul acesta a scos paguba de pe urma afacerii de la Sevastopol. Din 1856, încurajat de succesul care-i încununa întreprinderile, Vasile Capşa începu să plece în „taxid“ cum se spunea pe atunci, adică să-şi facă aprovizionarea la marile tîrguri din străinătate. El aducea de acolo bomboane, cartonaşe, cutii de scoici, cornete şi tot felul de ambalaje fanteziste. Mai aducea fondante, ouă de ciocolată, caramele englezeşti şi fructe zaharisite. Acum cofetăria fraţilor Vasile şi Anton Capşa „de peste drum de Şcoala Militară (Meitani)“, adică de Miliţia Capitalei, anunţa în presa timpului specialităţile pe care le ţinea la dispoziţia publicului: dulceţuri de lămîi mici de Genova, dulceţuri de smochine de Hio, dulceţuri de fragi vestiţi în mărime de la Constantinopol, lisă de pergamote, pesmeţi de Pressburg. După cum se vede, cofetăria mergea bine. Din 1855, cei doi fraţi îşi asociaseră şi pe al treilea, pe Constantin, care învăţase la ei vreme de 8 ani. Au pus capital şi i-au deschis prăvălie la Craiova, în 1859, în casa lui Hagi Tudorache. Dar oltenii, cu gusturi mai sobre, nu au dat năvală la cofetărie şi întreprinderea nu a avut succesul nădăjduit. După cîţiva ani, în 1865, Anton, socotind că şi-a făcut suma, s-a retras din comerţ. Constantin i-a urmat exemplul şi s-a despărţit şi el de fratele său mai mare, la 18 mai 1867. Rămas singur, Vasile a închis prăvălia în 1871. Dar cofetăria Capşa nu avea să dispară. Din 1868, adică după plecarea lui Constantin, Vasile îşi asociase pe mezinul Grigore Capşa, care învăţase meseria la el, dar se perfecţionase în arta cofetăriei la Paris. Grigore Capşa a dat cea mai mare strălucire acestei întreprinderi, făcînd dintr-o cofetărie oarecare o firmă cu reputaţie europeană. Se născuse la 4 decembrie 1841. Învăţase la gimnaziu, dar lucra şi în laboratorul de cofetărie al fraţilor săi. La vîrsta de 15 ani, deci prin 1856. a fost trimis la Paris, ca să se desăvîrşească la unul dintre cei mai faimoşi patiseri parizieni, la Boissier. Curînd, în 1867, bizuindu-se pe ceea ce ştia de acasă şi pe ce mai deprinsese la Paris, Grigore Capşa s-a încumetat să expună la marea Expoziţie Internaţională. Era singurul străin care avusese acest curaj. Şi era un român. Două menţiuni onorabile i-au răsplătit priceperea şi gustul. Împărăteasa Eugenia i-a apreciat preparatele şi i-a făgăduit să-l facă furnizor al curţii imperiale. Dacă rămînea în Franţa...

Istoria Casei Capşa (I)



Autor : NICOLAE V ĂTĂMANU
Arta şi comerţul de cofetărie, care astăzi fac parte din viaţa de fiecare zi a oraşului, aproape că nu se cunoşteau cu 150 de ani în urmă. Cofetăria era o ramură minoră a pregătirii şi vînzării de lichioruri, ambele formînd o singură stărostie. Nu se cumpărau dulciuri în fiecare zi, ci numai la oc azii, precum la logodne şi nunţi, la botezuri şi la baluri. Chiar şi în acele rare prilejuri se consumau dulceţuri, rahat, şerbet. „Cofeturile“ propriu zise erau numite cilindre şi se preparau din făină, zahăr şi ingrediente. Erau colorate în galben, roşu, albastru, violet şi verde. Aveau gust de scorţişoară, cuişoare, mastic. Gama redusă a dulciurilor era completată cu alte produse orientale: baclavale, sarailii, cataifuri, precum şi cu fructe dulci, ca stafidele şi smochinele. Un italian, Giovanni, introdusese la Bucureşti, încă de pe la începutul secolului trecut, îngheţata în formă. Era obiceiul ca, după plimbarea la şosea, trăsurile să se oprească în faţa prăvăliei lui Giovanni de pe Podul Mogoşoaiei, cam pe unde este astăzi Piaţa Palatului. Îngheţatele se aduceau la trăsură. Ridicarea meşteşugului rudimentar de cofetărie la rangul de artă s-a datorat fraţilor Capşa. Erau de fel dintr-un neam de cojocari. Bunicul, Dumitru Capşa, fusese cojocar la Sf. Anton. Fiul lui, Constantin, a rămas credincios meşteşugului deprins în familie. Dar copii acestuia, mulţi la număr – 12! –, au rupt tradiţia. Patru băieţi au ajuns cofetari de frunte; alţi patru au învăţat carte. Astfel, Ştefan (1822-1885), născut la Braşov, după zaveră, a studiat medicina la Viena, beneficiind de sprijinul unchiului său, bancherul Ştefan Cernovodeanu. A ieşit doctor în 1874 şi s-a înapoiat la Bucureşti, unde a fost profesor la facultate. Alt frate, Nicolae Capşa (1834-1864), şi-a luat doctoratul în matematici la Paris. Un al treilea, Dumitru, teolog, s-a retras la Căldăruşani. În sfîrşit, Ion Capşa era inginer. Cel dintîi dintre fraţii care au fost atraşi spre cofetărie a fost Vasile. La 14 ani a intrat ca ucenic la Constantin Lefterul (sau, după alţii, Alexandru Elefterescu); acesta avea prăvălie în Hanul Dedu, mai tîrziu palatul Nifon, din colţul străzii Doamnei cu Calea Victoriei, unde astăzi se află magazinul de confecţii. Tatăl lui Vasile se obliga să-l îmbrace, să-l spele, să-l încalţe. Î n acelaşi timp, stăpînul avea grijă de spălatul la cap, amănunt interesant cînd e vorba de cofetărie. Dacă copilul avea să fie cuminte şi sîrguincios, stăpînul avea să-i facă, după patru ani, un costum de postav
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=20571

Mostenirea fratilor Capsa
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=6562
Pe Calea Victoriei nr.3 6, vis-à-vis de Cercul Militar, colt cu Str. Edgar Quinet, se afla o veche cladire cu un etaj, construita în anul 1852, care a apartinut vornicului Slatineanu, în anul 1854 intrând în posesia celebrilor Frati Grigore si Constantin Capsa, fosti elevi ai binecunoscutului cofetar francez Belissaire Boissier, care a fondat la Paris în anul 1827 cofetaria denumita "La maison Boissier" pe Boulevard des Capucines. În Octombrie al acestui an 2007 s-au sarbatorit 180 ani de la existenta primei cofetarii renumite din Paris, Belissaire Boissier lansând renumitele "petit four-sec" cu glazura de ciocolata, castane glasate si alte dulciuri îmbietoare...

Familia Capsa, de origine macedo-româna, urmasi ai cojocarului Dumitru Capsa, au sosit în - Tara Româneasca - dupa dramaticele episoade ale istoriei din Balcani, când a fost distrus din temelii de catre artileria otomana orasul Moscopole în anul 1788, minunata capitala a aromânilor. Supravietuitorii acelui genocid s-au risipit în cele patru colturi ale Europei, multi dintre ei venind în Tarile Române. La început, Dumitru Capsa, cojocar de meserie, s-a refugiat în orasul Brasov, unde s-a si casatorit, mai târziu mutându-se în Bucuresti, casatorindu-se si având mostenitori 4 baieti, Constantin, mezinul familiei fiind singurul care a preluat meseria tatalui, devenind cojocar recunoscut pe "piata Bucurescilor". Constantin, s-a casatorit cu o tânara din Ploiesti, cu care a avut 12 copii, patru dintre ei, anume Vasile, Anton, Constantin si Grigore, pe la mijlocul secolului XIX au înfiintat Casa Capsa, cu un interior foarte elegant, scaune si fotolii tapisate cu catifea rosie, masute placate cu marmora importata din Italia, oglinzi venetiene, draperii din catifea etc., devenind astfel celebra în toata Europa, protipendada Bucurestiului si nu numai, reunindu-se pentru a discuta arta, politica, can-can-urile timpului, etc. Aceasta cladire, în timp a fost transformata de Grigore Capsa în hotel, restaurant, cafenea, (cafeneaua fiind singurul loc unde se putea fuma) care pe lânga bunatatile ce erau servite, se puteau citi gazetele timpului, gazete care, pentru a nu fi deteriorate, erau asezate pe niste suporturi din lemn de dimensiunile ziarului, astfel ca paginile sa nu fie îndoite.

Grigore Capsa, scolit la Paris la Maison Boissier, a fost cel care a impus standardele occidentale în privinta calitatii, transformând bucataria în arta, în acelasi timp completând modelul francez cu elemente din arta culinara româneasca, într-o societate care în acele timpuri era înca dominata de influentele orientale, fratii Capsa înlocuind treptat dulciurile orientale, precum rahatul, baclavalele si sarailiile, bine îndulcite cu miere, care se zicea ca "îngreuneaza trupul sin mintea", cu ciocolata, bomboane fondante si alte preparate cu baza din crema de ciocolata si glazurata.

În perioada anilor 1852 exista o concurenta pe Calea Victoriei, lumea însa descoperind Cofetaria Capsa, pe lânga celelalte, "Cofetaria Palatului", "Cofetaria Riegler", "Fialkowski", acestia fiind nevoiti sa-si mute sediile, întrucât Cofetaria Capsa devenise cea mai celebra si frecventata din Bucuresti. Fratii Capsa calatorind mult peste hotare au adus alaturi de bomboanele fondante si alte produse din ciocolata, precum ouale de Pasti, bomboanele englezesti, ambalaje din cutii de lemn si metal produse la Karlsbad, Viena, cu imagini minunate pe capac, de asemenea "hârtia dantelata", "coli de hârtie aurite si argintate", panglici, staniol, toate pentru decorare, atractive si îmbietoare la cumparare. De-a lungul anilor, începând cu anul 1869, la "cârma" cofetariei se aflau Constantin si Grigore Capsa. Grigore scolit la Maison Boissier din Paris si-a însusit atât de bine arta cofetariei, încât i s-a îngaduit sa participe la Expozitia din Paris. La înapoierea în tara, afacerea a continuat, dar în 1876 Constantin s-a retras din afacere, ramânând singur Grigore. În 1869, Casa Capsa devenise furnizorul Curtii princiare a României, iar în 1882 al Casei Regale. În 1873, i s-a acordat "Medalia de aur" cu ocazia Expozitiei de la Viena si 1881 a primit "Medalia de Aur" cu ocazia Expozitiei de la Bucuresti, iar în 1889, "Marea Medalie de aur" a "Expozitiei Universale". De asemenea, în anul 1882, a primit Brevetul de furnizor al Casei principelui Milan Obrenovici al Serbiei si în 1908 pe cel al Principelui Ferdinand al Bulgariei.

În perioada dupa primul Razboi Mondial, printre alti oaspeti de vaza din tara si strainatate, au venit în România presedintele Frantei Raymond Poincaré, care a scris celebrul volum intitulat "Paroles françaises" aparut în 1927, Sarah Bernard, Josephine Baker, Enrico Carusso, Pietro Mascagni, compozitor italian, tenorul Josef Schmidt, actorul Harry Baur si nu în cele din urma George Enescu, la care, bineînteles, "last, but not least" vizita generalului Joseph Joffre (1852- 1i931), maresal al Frantei în 1916, iar în 1918 ales membru în Academiei franceze. În anul 1920 Generalul Joffre a fost primit de Regele Ferdinand si Regina Maria, decorând pe Regele Ferdinand cu "Medalia militara franceza" si "Crucea de Razboi" a orasului Bucuresti. Fratii Capsa, cu ocazia acestei vizite somptuoase, s-au gândit ca în onoarea generalului sa lanseze o noua prajitura de ciocolata, în forma cilindrica de petit-four, exclusiv din crema si glazura de ciocolata. Componenta era hotarâta, însa fratii Capsa nu stiau ce denumire noua sa-i dea, întrucât celelalte aveau denumirea de palete, cornete, bezele etc. Ideea le-a venit spontan... si au lansat petit-four-ul purtând chiar numele generalului... deci Joffre, în cinstea acestuia, denumire purtata si în zilele acestui secol, la care s-a adaugat si tortul cu crema Joffre. Tot fratii Capsa au fost primii care au introdus fabricarea înghetatei în România la Bucuresti, care se servea la Capsa în cupe speciale din cristal, cu picior, deasupra frisca si petit-four denumite "langue de chat" care se implantau în frisca proaspat batuta. În perioada dupa primul razboi si începutul celui de-al doilea razboi mondial, pâna la nationalizarea din 1947 a marilor fabrici si uzine, la Bucuresti exista Fabrica de înghetata "Frigul", care se afla pe Strada Lânariei, unde se putea comanda si pe cale telefonica cantitatea de înghetata dorita, care era în cutii cerate, cu continut de 1,2,3 kg, înghetata asortata sau nu (precum gasim astazi în marketuri) care era adusa la domiciliu cu masini frigorifice, plata facându-se locco - am trait epoca... Îmi permit sa adaug la acest capitol, ca pe timpuri... alimentele de baza pentru gospodarie, produse proaspete, precum pestele, crustaceele etc., pasari vii, pâinea calda, produse lactate, zarzavaturi, chiar si materiale din stofe si matasuri, erau aduse de furnizori la domiciliu în mijloace de transport adecuate, în special pâinea în transport închis, cu tractiune animala, care pastra pâinea si alte produse din faina, proaspete si calde.

Dupa 1948, au urmat marile transformari politice si sociale, dupa abolirea Monarhiei, celebra "institutie a fratilor Capsa", a trecut cu toata zestrea materiala în subordinea Societatii Comerciale de Stat. Exploatarea de restaurante si hoteluri a preluat, volens-nolens si acest local cu veche si frumoasa traditie româneasca, schimbând si firma, în Restaurant si Hotel Bucuresti. Îmi permit sa adaug ca dupa 1948, Capsa a devenit restaurant absolut public, unde se servea si Menu fix, care costa 8 lei. Nu era rau, dar "minunea" a durat pâna prin anii 1965, când s-a desfiintat sistemul de servire, devenind un restaurant cu "circuit închis", adica nu orice muritor de rând avea acces. Îmi amintesc ca Maria Tanase, pe când era Menu fix, avea o masa rezervata...

Din fericire, dupa 1990 s-a revenit la vechea denumire, restaurându-se si localul, nimeni însa nu a reusit pâna în prezent sa-i redea acel "spirit al Capsei de odinioara..." disparut odata cu epoca antebelica, iar preturile nu mai sunt accesibile oricarui muritor de rând, precum înainte de 1965, acum este un local de mare lux, unde în exclusivitate cei cu "moneda forte" pot îndrazni sa se apropie.

O TEMPORA, O MORES! S-au schimbat si firmele si negustorii.

Eleganta si rafinata Casa Capsa

Vanghelie s-a relaxat la Capşa

Asaltul cafenelelor


Sa-ti bei cafeaua in fiecare dimineata la Capsa si sa citesti presa occidentala era, in perioada interbelica, un lucru obisnuit. Statisticile spun ca in Bucuresti existau atunci peste 150 de...

Vasile Capsa - Sfarsitul unei dinastii


Cata istorie poate sa incapa intr-o camera de 10 mp? Vasile Capsa este ultimul descendent direct al faimoasei familii care in secolele XIX-XX contribuia la faima Bucurestiului. Si-a inceput viata intr-o familie bogata, iar la adolescenta s-a trezit dezonorat si sarac. A trait zen, punand mai mare pret pe prieteni si carti.

Am ajuns sa il cunosc pe domnul Vasile Capsa printr-o prietena a unei prietene… Stiu ca suna alambicat, dar este ceea ce in limbaj modern se cheama networking: ajungi sa cunosti oameni pe care prietenii tai ii considera interesanti si astfel reteaua ta de cunostinte creste. Si, cum zic romanii, niciodata nu strica sa cunosti pe cineva undeva. Aici insa a fost vorba de un beneficiu mai degraba spiritual. Pot sa ii povestesc fiului meu istorii demult trecute, aflate chiar de la sursa .

Timp de cateva saptamani, am amanat intalnirea pentru ca nu puteam desprinde din timpul petrecut in redactie cateva ore pentru a-l cunoaste pe mostenitorul numelui Capsa. In dimineata cand, in sfarsit, l-am cunoscut am avut mari emotii. Anda Valimarescu imi spusese ca voi cunoaste un spirit enciclopedic, un om care toata viata a absorbit informatie si nici acum, la batranete, nu a renuntat la viciul cunoasterii. Ma gandeam la prima intrebare, la formula de captatio benevolentiae.

Locuieste intr-o camaruta de 10 mp, care ii serveste drept living, dormitor si biblioteca in acelasi timp. E trist, dar atat i-a mai ramas acestui om care in copilarie avea totul si nu gandea vreo clipa ca destinul i se va schimba dramatic. Nu am indraznit sa il intreb despre ce visa, adolescent fiind, pentru ca as fi rascolit un sertar dureros al memoriei sale.
Vasile Capsa este destul de retinut cu strainii, nu pentru ca ar fi ursuz, ci pentru ca stilul sau de viata l-a fortat la circumspectie. Dupa ce te scaneaza si te cantareste, te cucereste cu discursul elevat si extrem de vivace. Incaperea minuscula este dominata de doua albume uriase, legate in piele, ce contin imagini de familie din secolul XIX. Au fost patru albume, dar doua au disparut. Cele care i-au ramas sunt singurele lucruri pe care le apara cu inversunare.

S-a nascut in 1931, prin urmare a mai prins destul de putin din stralucirea Casei Capsa. Si-a trait adolescenta si apoi restul vietii incercand sa se acomodeze cu ideea ca nu va mai putea avea niciodata ocazia sa huzureasca. Spune ca toti cei din generatia sa au avut de suportat multe situatii paradoxale: azi bogat, maine calic, apoi repus in drepturi si din nou dezorientat.
“Practic, declinul Casei Capsa a inceput in anii ’20, dupa cel de-al doilea razboi mondial. De atunci, Capsa nu mai producea bani si a intrat pe pierderi controlate, cum spuneau mai tarziu comunistii.” S-au facut tot felul de incercari de redresare, au mai luat restaurantul Athénée Palace, apoi cateva localuri la Sinaia, dar... nimic. Au investit destul de mult si in fabrica de dulciuri de pe langa gara Filaret, care mai tarziu s-a numit “Excelent”. Acolo, Casa Capsa producea dulciurile pentru publicul mare, spre deosebire de laboratorul din Calea Victoriei, care lucra mai mult pentru clientii de soi. “Pe vremea aceea eram furnizorii Caselor regale ale Romaniei, Serbiei si Bulgariei. Era o mare onoare, datorata calitatii produselor Casei Capsa, care fusese in centrul Micului Paris la inceputul secolului trecut.”

Locul frecventat de boieri si capete incoronate a devenit o banala braserie dupa nationalizare. “Nu stiu cu ce drept au pastrat numele nostru acolo, nu inteleg de ce il mai tin, fiindca nu mai exista nicio legatura intre ceea ce este Capsa acum si vechea familie.”
http://www.onemagazine.ro/one/16/belle-epoque.html

"Toate drumurile duc la Capsa" Actorii din generatia de aur au inaugurat o noua gradina de vara in Bucuresti, amintindu-si vremurile de altadata.

Fiscul la Capsa

Lansare de carte la CapsaPe vremuri, toate drumurile scriitorilor, artistilor de toate felurile, gazetarilor, politicienilor duceau la Capsa. La mesele de aici puteau fi vazute nume mari ale literaturii, ale scenei. Ale vietii culturale, in general. Era un adevarat furnicar spiritual. Acum, artistii nostri trec pe langa celebrul restaurant si constata ca nu-si pot permite sa duca mai departe traditia marilor inaintasi.
Ieri, dupa o jumatate de secol, la Capsa a avut loc un adevarat eveniment: lansarea cartii “A doua moarte”, carte ce poarta semnatura lui Eugen Ovidiu Chirovici. Totul s-a petrecut intr-o atmosfera subtire si eleganta, in ton cu locul in care evenimentul s-a produs. Discursul tinut de scriitorul Dinu Sararu cu aceasta ocazie a avut un impact deosebit asupra auditoriului. Eugen Ovidiu Chirovici, vizibil emotionat, a deplans situatia creatorului din Romania pentru care Capsa e doar o legenda.

Discurs rostit de scriitorul Dinu Sararu la lansarea cartii “A doua moarte”, de Eugen Ovidiu Chirovici
Distinsa asistenta,
Cand in 2002 scena purtand - cum era si este firesc - numele lui I.L. Caragiale, sarbatorea, salutata de solidaritatea unui public entuziast, un veac si jumatate de la aprinderea luminilor in Teatrul cel Mare, evenimentul venea sa cuprinda si aniversarea acelorasi 150 de ani de la fondarea Casei care ne gazduieste pe noi astazi, devenita, in timp, celebra prin atractia pe care a exercitat-o, inspirand fericit, asupra lumii gazetaresti, scriitoricesti si artistice bucurestene si, in general romanesti, dar si asupra lumii politice.
Nu intamplator s-a putut spune, inca de la inceputurile democratiei parlamentare romanesti, ca la Capsa, si intre cele doua razboaie mai ales, chiar aici, in acest august salon s-a aflat cea de a doua Camera a dezbaterilor aprinse si, nu o data, a deciziilor cu acuta rezonanta politica nationala.
Mari gazetari, si mari scriitori romani, si oameni politici, aici, la mesele arhicunoscute prin ei, puneau tara la cale si marturisesc ca i-am vazut si eu, la mijlocul veacului trecut, si in cea de a doua jumatate a lui, pe Camil Petrescu si Zaharia Stancu si Sica Alexandrescu si Brunea Fox si Petru Dumitriu si Kalustian si Cioculescu si Ion Barbu si cumnatul lui Liviu Rebreanu, Mihail Sorbu. Aici, la geam, sedea adesea, dimineata, Camil Petrescu, de pilda.
Nu e, astfel, deloc intamplator, ba dimpotriva, faptul ca ne-am intalnit aici pentru neobisnuita lansare a unui roman, pentru prima data in ultimele patru sasu cinci decenii, dupa ce la etaj, Salonul Albastru a gazduit si el o prima lansare de acest fel. E, mi se pare, un loc fast, o casa a umbrelor celebre, dupa cum Sarindarul apropiat, e si el o strada gazetareasca a umbrelor celebre prin apelul lor la spiritul democratic, ca sa ne amintim paginile induiosatoare stranse de Ionel Teodoreanu sub numele “Masa umbrelor”.
Cartea care ne reuneste azi, intitulata provocator “A doua moarte”, este in primul rand un raspuns inspirat, acut polemic, in subtextul stanislavskian, cum se spune in teatru, la actualitate si un apel vibrant, ingrijorator, in esenta, la nevoia pe care o resimtim toti, de iubire fata de aproapele pe care suntem invitati, cu o supravegheata eleganta aristocratica, sa-l privim azi cu o noua, superioara si inteleapta intelegere, izvorata si din zbuciumul terifiant al unor experiente sociale nefericite, unele cu adanci radacini in istorie, dar si in timpuri foarte apropiate de noi, recrudescente pe atatea meridiane, si chiar si la noi care, deconcertat, si veneau si vin sa intemeieze viata de fiecare zi pe neincredere, pe suspiciune, pe indarjita patima razbunatoare, mutilanta, nu o data si sangeroasa.
Este o carte scrisa admirabil, surprinzatoare prin modernitatea ei si prin rigoarea savanta a studiului istoriei si, neaparat, prin poezia ei.
O poveste frisonanta despre Inchizitie, si despre alegerea si pregatirea sarguincioasa si meticuloasa a Inchizitorului, ca un adevarat instrument orb, fanatic, al exclusivismului pedepsitor fara mila si cu orice pret, o carte despre tragedia dezumanizarii in numele abstractiunii reci, ticaloase, nimicitoare a unor principii capabile sa slujeasca razbunarea si iarasi cu orice pret.
Dar aceasta carte despre Inchizitie numai aparent, care tradeaza un istoric impatimit pana la detalii de adevarul cercetarii sale, tradeaza si un poet autentic pe care imi ingadui sa-l salut cu speranta, caci aceasta poveste sunt dator sa va spun in incheiere este, mai presus de toate, o poveste despre puterea mantuitoare a iubirii.
Nu veti lasa usor din mana aceasta carte, pentru aparitia careia veti lauda sigur Editura RAO, si nu veti uita usor nelinistitoarea fraza finala, ca o spovedanie, poate izbavitoare, a Inchizitorului:
“Zi de zi, si noapte de noapte, vad focul, si o vad pe ea, zi de zi, si noapte de noapte, as vrea sa dau timpul inapoi si sa-i spun cuvintele pe care nu le-am rostit niciodata dar care sunt cele mai frumoase din lume si pe care nu o sa ajung sa le mai spun unei fiinte omenesti: Te iubesc!”.


http://www.cronicaromana.ro/evenimentlansare-de-carte-la-capsa.html

Capsa, mon amourPentru mine Capsa a insemnat o dragoste continua. Capsa exercita asupra mea o fascinatie si in trecut cat si acum. O dimineata la Capsa insemna o bucurie sufleteasca, o imbogatire spirituala. Am retrait din nou aceste sentimente cand domnul profesor Dan Dulciu m-a invitat sa vizitez Capsa dupa ce a fost renovata de catre pasionata si talentata arhitecta Adina Dinescu, una dintre cele mai importante arhitecte ale acestei tari. Domnul Dan Dulciu iubind la fel demult ca mine Capsa, se apropie mult, indrudindu-se chiar cu boierii Capsei de odinioara. Si cand spun boierii Capsei trebuie sa-i pomenesc pe Victor Eftimiu, pe Ion Iancovescu, pe Ion Talianu, Ion Fintesteanu, Ion Marcu, Tudor Musatescu, Nicolae Carandino, Leon Kalustian si multi altii. Am vizitat salonul splendid, martor al multor evenimente printre care si petrecerea la nunta lui Tanti Cocea, neuitata “Nana” din dramatizarea romanului lui Emile Zola, unde a triumfat alaturi de Gheorghe Storin. Ne-am reamintit in momentul cand are loc premiera piesei lui Pirandello “Henrick al IV-lea” la Bulandra, in regia lui Ciulei, de marele interpret al acestui rol Ion Iancovescu care adominat copios lumea Capsei de demult. El spunea: “Aici, la Capsa, traiesc iar acasa dorm”. Am vorbit si despre daruitul actor, autor de comedii si reviste Nicu Kanner, figura pitoreasca a Bucurestiului de acum o jumatate de veac, pe care insusi compozitorul Kalman l-a desemnat a fi cel mai bun Boni din opereta sa “Silvia”, dupa ce l-a dirijat la Bucuresti. Dintre toate revistele ce le-a scris, i-a ramas la inima “Ce faci asta seara?”, scrisa impreuna cu Eugen Mirea si reprezentata la “Baraseum” in plina urgie fascista. Intr-o zi, in asteptarea unei specialitati numai a Capsei, pateurile calde, imi spune surprinzandu-ma: “Stiai ca numele celor mai valorosi revuisti romani incep cu initiala N? Iata: N. Vladoianu, N. Kiritescu, N. Constantinescu, N. Kannen, N. Stroe, N. Tanase.
- Dar, maestre, indraznesc eu, pe Tanase il cheama Constantin.
- Da tinere, stiu, dar el ramane Ne-muritor!”.
Frumoase zile, clipe de vis ce nu se pot intoarce. Si tot aici marele pictor Ionescu-Sin venea sa-si incarce bateriile pentru alte splendide tablouri. Admir stradania domnului profesor Dulciu de a revigora Capsa, de a face o oaza de cultura in centrul Capitalei. Am vazut acea patio creatie a doamnei Adina Dinescu (din curtea interioara) si m-am bucurat auzind ca proiectul de refacere a Casei Capsa a primit premiul Directiei Monumentelor Istorice iar aceasta mare arhitecta inamorata de sansoneta si de frumos este considerata intre cele cincizeci de femei de renume din Romania. Tin sa multumesc si regizorului de la Radio, Mihai Lungeanu cat si celei ce-l ajuta, doamna Violeta Berbiuc, care mi-au incredintat rubrica: “Capsa mon amour” in cadrul splendidei emisiuni culturale “Capsa e viata” pe care o dorim vesnica. Lor, celor citati le amintesc versurile dedicate unor capsisti, notate pe un vechi program de teatru de catre poetul Stefan Baciu si el trecator pe la Capsa: Pentru: Nicolae Carandino, Mircea Septilici, Ion Iancovescu, Dinu Iancovescu si amintirii lui Ionel Taranu. “Premiere adormite in teancuri de reviste/ In «Arta», in «Cortina», «Duminica» si «Bis»/ Cu snobi si cu can-canuri, cu blonde baletiste va retraiesc lumina ca intr-un straniu vis/ Sa vad pe Cocorasca in colt cu Paukerow/ Si din culise - apare zambind maestrul Max/ pluteste amintirea ca intr-un dus ostrov/ la use imi intinde biletul Titi Acs”.
***
“La ora cand din Mani rasuna cald ghitara/ Revad la «Comedia» pe Vasiliu Birlic/ Il caut pe nea Aurica (Munteanu), o vad pe Iarodara/ Si-aud cazand cortina in praf la «Teatrul Mic». Spre «Baraseum» se-ndreapta cand seara, trista cade/ Al. Marius si cu Stroe, pe ganduri, solitari gratar spaniol ne-asteapta la «Strul cu Colonade» si Ion Pribeagu vine grabit din Mamulari”.
***
“La repetitii striga in umbra Soare Soare/ Ghibericon ciocneste in curte la «Mohar»/ O, nopti de trac, de lacrimi, de zambet si sudoare/ Banjoul plange’n insuli la tropic sub un nor/ Citesc sub stele’nalte coloane vechi din «Rampa»./ Rasare Leny Caller din umbre de magnolii./ Un fluture de gheata imi vizitaza lampa/ Sacalul se’ntrupeaza venind dintre fotolii.
Cu Puiu Iancovescu in nopti tarzii pe Cale;/ La Capsa doarme svartul in cesti de antracit/ Ne insotesc aplauze si bisuri si urale: Un «Heidelberg» de ceata apare la zenit! Insula Oahu, Oceanul linistit”.
Aceasta poezie a fost spusa la Capsa chiar de catre domnul Niki Carandino care mi-a incredintat-o mie spre pastrare iar cea ce o mai spunea era regretata Yarodara Nigrim, admiratoare a lui Emil Botta. Am amintit-o pentru faptul ca in aceasta vara, pe 19 iulie 2005, a fost centenarul Carandino, om deosebit ce a iubit teatrul, actorii dar si artistele. Demult eram la dansul si vine servitoarea oarecum speriata anuntandu-l ca la usa asteapta o regina. Auzind, ne-am sculat in picioare curiosi sa vedem cine este. Era artista Nationalului, Marietta Anca, intr-adevar desavarsita interpreta a reginelor. Imi exprim bucuria ca si azi Capsa se afla in maini bune caci maestrul Dan Delciu si Marian Bucur se straduiesc sa-i mentina nemurirea. Unul din marile premii primite, consider eu, a fost faptul ca in ziua de miercuri 2 iunie 2004, ziarul parizian “Le Figaro” mentiona pe prima pagina: “Casa Capsa renaste”. Asa ca si francezii te vor intreba: “Vii de la Bucuresti? Dar la Capsa ai fost?”. Si daca esti indragostit de Capsa, in acordurile unei sansonete interpretate de Edith Piaf, poti raspunde: Capsa, mon amour...



http://www.cronicaromana.ro/capsa-mon-amour.html

Cu Catalina Buzoianu la CapsaPrintre marile personalitati teatrale invitate la Capsa in emisiunea “Capsa e viata” - emisiune (initiata de catre regizorul Mihai Lungeanu) care in aceasta vara va implini trei ani, a fost si Catalin Buzoianu. Cunoscuta in intreaga lume prin creatiile sale este una dintre cele mai viguroase personalitati ale teatrului european de azi. “In scrisul ei - ca si in spectacolele ei - Catalina Buzoianu dovedeste, astfel, (cum spune Ecaterina Oproiu) un patriotism al radacinilor. Exceptionala ei deschidere spre lume (ca si aprecierile despre ea ale lumii internationale teatrale) cred ca tocmai de aici vin. Glasul ei e un glas exponential. Este, cred, glasul uneia dintre cele mai viguroase personalitati ale teatrului european de azi. O spun raspicat si cu incredintarea ca nu-i cazul sa asteptam, vum am facut-o de atatea ori, ca Europa sa ne unga marii artisti?”. Omul de mare cultura Titus Vajeu a fost amfitrionul placut care a purtat o discutie deosebita cu marea regizoare indragostita de Pirandello. S-a discutat despre marele succes “Sa imbracam pe cei goi” in care a realizat mari roluri Valeria Seciu si Stefan Iordache; despre “Pelikanul” de Strindberg, “Dama cu camelii” si multe alte succese repurtate de marea doamna a scenei. Dansa si-a reamintit de faptul ca la Capsa a cunoscut-o pe divina Maria Tanase, si de marea bucurie ce i-a produs-o fiicei sale (acum stabilite la Paris) cand a invitat-o la Capsa. In spectacolul “Uriasii muntilor” am refuzat (spune Catalina Buzoianu) moartea teatrului. Finalul era un heblu pe o pantomima a mersului inainte al teatrului. Vocea catifelata a lui Titi Botez ne-a bucurat ascultand “Un planset de vioara”, iar omul de litere, scriitorul Romul Munteanu a depanat amintiri in rubrica “Capsa, mon amour”. O prietenie puternica a existat intre Catalina Buzoianu si Valeria Seciu, cu care a realizat multe succese printre care si “Maestrul si Margareta”. Iata ce spune regizoarea despre actrita: “Poate ca numai un pictor al incertitudinilor ar fi putut sa surprinda, in tonuri blande, calde, irizate si neasteptat crude, impresiile deconcertante trezite de gratia talentului ei. Poate ca numai un poet al inefabilului feminin ar fi stiut sa se piarda, cu voluptate, in efluviile delicate, cu grija ucigatoare ale senzualitatii prezentei ei scenice”. “Surpriza la Capsa” a constituit-o un fragment din spectacolul radiofonic “Diana si Tuda” de Luigi Pirandello, in regia lui Titel Constantinescu, inregistrata in 1992 si interpretata de Valeria Seciu si Adrian Pintea. S-a discutat si despre ultima carte a Catalinei Buzoianu intitulata “Mnemosina, bunica lui Orfeu”. Citez din inceputul acestei carti si din sfarsitul ei paragrafe deosebit de frumoase, dupa ce am ascultat splendida melodie “Ochii tai m-au vrajit”, cantata de Cristian Vasile. “Regizorul celebreaza nataura sacra a actorului, ca in misterele stravechi, declansand, cu intuitia psihanalistului, fortele ascunse ale naturii sale nestiute, cizeland, polizand cu dragoste statuia vie a perfectiunii imposibile. Actorul si Regizorul! Inseparabila faptura platonica din simbioza carora apar reale, palpabile si totusi de necuprins, nostalgiile sufletului colectiv. Actorul! Efeb al imaginatiei sociale, faptura imperfecta si stralucitoare a echilibrului universal, faptura de sange, lacrimi si revolta, ultragiata si hipersensibila, umilita si strivita in carnea si simtirea omeneasca, pentru a darui oamenilor o picatura de frumos, de iluzie, de ideal. Intre Actor si Regizor, al izbandei amandurora, prin miracolul deplin, triumfator al spectacolului. “Saltimbancii sunt copii ai Soarelui, purtati de Ilse pe drumuri infinite in ascensiunea muntelui magic. Soarele si Luna domnesc asupra spectacolului mitologic al inceputurilor teatrului. Noi suntem copii ai cerului si ai taranei si raspandim in lume scanteia divina a pruncului nascut pentru a fi sacrificat si a justifica, odata cu aparitia omului, nasterea tragediei”. A fost o seara placuta de mare cultura, acum cand pe multe posturi de televiziune de practica anticultura. Marea regizoare urma sa plece la Marsilia cu spectacoul “Tatal” de Strindberg, alta calatorie, alt succes.



http://www.cronicaromana.ro/cu-catalina-buzoianu-la-capsa.html