Maniu[V=]

Rezumarea primului mesaj :

IULIU MANIU-
3]Ca oameni politici putem fi oricand adversari, dar niciodata dusmani.
2]Dacă comuniştii vor fi răsturnaţi de la Putere, în ţara noastră, cea mai sfîntă datorie a fiecărui creştin va fi să iasă pe stradă şi, cu riscul propriei vieţi, să-i apere pe comunişti de furia mulţimii pe care au torturat-o...
1]Necazul ultimului cetăţean trebuie să preocupe omul politic ca şi o problemă de stat.Adrian
=====
Adrian
Ruxandra
Nicolae

O alianţă neprevăzută: Iuliu Maniu şi Corneliu...

Nicolae STROESCU STÎNISOARÃ – Jertfit stalinismului si uitãrii noastre: Iuliu Maniu

Iuliu Maniu – Portret subiectiv


“Cine va încerca să scrie istoria vremurilor ce au urmat unirii cu Ardealul, va fi foarte nedumerit faţă de Iuliu Maniu şi cine nu l-a cunoscut în piele şi oase nu va putea dezlega această enigmă pe două picioare. Influenţa lui politică a fost covârşitoare în primele două decenii ale României întregite, deşi de pe urma lui n-a rămas lucru mare.

Inteligenţă mediocră, n-a fost în stare să creeze, dar temperament negativ excepţional, a stiut să reziste proptindu-se în principiile pe care şi le alesese, fără să şovăie şi să se clintească de la ele. […]

E probabil că Maniu s-a născut inteligent, dar inteligenţa sa a fost sterilizată în plină dezvoltare, înainte de a ajunge la maturitate. Îşi dă cineva seamă de ce poate deveni o minte de adolescent, comprimată în copilărie la Blaj şi pusă în contact cu lumea… la Budapesta? Să nu te poţi apropia de Dante, de Shakespeare, de Goethe, decât în traduceri maghiare, să nu poţi urmări minunata dezvoltare a omenirii decât în manuale ungureşti? Mai bine nimic – şi Maniu e scuzabil că s-a ales cu nimic….

În mijlocul unei societăţi care nu-l primea şi pe care nu o pricepea, osândit prin împrejurări la exerciţii de onanism sufletesc care i-au secat orice râvnă de evadare din închisoarea lui morală tânărul jurist izolat şi-a alcătuit din ce avea la îndemână un plan de viaţă întemeiat pe cele două însuşiri capitale cu care simţea că-l înzestrase Dumnezeu: o forţă de stăpânire şi de disimulare neîntrecute şi o tenacitate în executarea unei hotărâri mai presus de orice ispită. Lăsând la o parte ca fără interes pentru dânsul, tot ce era în afară de lumea lui, tânărul Maniu a hotărât să ajungă primus interpares la Blaj şi de acolo în fruntea poporului său în Ardeal, ca să-l reprezinte la Budapesta şi să discute cu Tissa de la egal la egal.

Acest jesuit înnăscut, crescut în respectul tuturor tradiţiilor şi dospit în albia canonicilor eminentisimi, a ales câteva principii democratice din manualele pe care le răsfoise la Universitate, care formau în acea vreme crezul celor tineri, a închis pentru totdeauna cartea şi a pornit la drum. De o incultură impresionantă, şi-a creat astfel o ideologie limitată şi banală pe care a scrobit-o ca să se ţină mai bine în picioare şi n-a mai schimbat-o…[…]

Faţă de oameni şi faţă de împrejurări, Maniu n-a mai fost decât purtătorul principiilor sale scrobite şi nimic n-a mai existat pentru el în afară de scopul urmărit – nici casă, nici masă, nici femei, nici petreceri. Iar scopul urmărit, aprig, încontinuu, fără răgaz şi fără abatere în dreapta sau stânga era întronarea sfintelor şi scrobitelor principii, adică a lui, căci se identificase cu ele. Orice om, orice eveniment, orice împrejurare erau judecate de dânsul prin prizma principiilor. Tăia toată ziua fire în patru ca să dovedească excelenţa şi legitimitatea lor.

Încetul cu încetul a făcut din aceste abstracţii de ordin secundar realităţi materiale de ordin esenţial şi a nesocotit toate celelalte contingente ale vieţii. În Partidul Naţional românesc din Ardeal, mai târziu în fruntea Consiliului Dirigent la Cluj sau a guvernului în Bucureşti, socotea sarcina sa îndeplinită îndată ce formula o rezoluţie conformă cu principiile scrobite – fără să se mai ocupe de executare şi lăsând soluţiile practice în voia întâmplării sau a şmecherilor ce mişunau în jurul lui. Aşa se explică falimentul său politic.”

Iuliu Maniu, in menghina istoriei

PARTEA I
Formal S.O.E. a fost înfiinţat în iulie 1940. Până atunci misiunile specifice S.O.E. au fost executate de către Secţiunea D, care îşi avea propriul cartier general la Belgrad. Înfrângerile din mai-iunie 1940 au determinat înfiinţarea S.O.E. O serie de civili au fost recrutaţi în această perioadă de către secţia română a S.O.E.: Hugh Seton -Watson, William Haris-Burland, Ivor Porter, Gardyne de Chastelain, etc. Până în vara lui 1940, activitatea SOE a avut ca obiectiv principal sabotarea aprovizionării cu petrol românesc a Germaniei. Eşecul acestor planuri a mutat centrul de greutate al acestei agenţii în domeniul politic unde britanicii au încercat să creeze o puternică opoziţie antigermană1.
S.O.E. stabileşte legătura cu Maniu
Speranţele S.O.E. în organizarea unor acţiuni subversive împotriva prezenţei germane în România şi a regimului Ion Antonescu s-au concentrat asupra lui Iuliu Maniu. Potrivit documentelor britanice reprezentantul S.O.E. în România, Gardyne de Chastelain, a început să lucreze cu Iuliu Maniu încă din vara lui 1940 pentru a pune bazele unei organizaţii, care, în cazul în care germanii ocupau ţara, avea menirea să menţină contactele cu serviciile britanice de informaţii2.
În septembrie 1940, Chastelain s-a întâlnit cu Iuliu Maniu în casa lui Rică Georgescu. Liderul ţărănist a acceptat să plece la Londra, unde urma să alcătuiască un Comitet Român Liber şi să conducă propaganda antigermană. El s-a angajat să provoace o răscoală antigermană în Transilvania atunci când situaţia o va permite. În schimb, a cerut ca Churchill, personal, să garanteze integritatea României şi restituirea nord-vestului Transilvaniei.
Guvernul britanic nu dorea însă ca Maniu să se stabilească la Londra, ci la Istanbul sau Cairo. Londra nu voia să-l primească pe Maniu ca lider al unui guvern în exil, iar Chastelain a fost avertizat ca pe viitor să nu mai aibă astfel de iniţiative3. În cele din urmă guvernul britanic a fost de acord să se formeze un Comitet Român în exil care să facă propagandă împotriva regimului Antonescu. Maniu a acceptat şi a decis ca din comitet să facă parte Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Nicolae Titulescu, aflat atunci în Elveţia şi Carol Davilla ca reprezentant personal al său în Statele Unite. Madgearu a fost asasinat de către Garda de Fier, Titulescu a murit din cauze naturale, iar Mihalache a refuzat să părăsească ţara. În locul lor, Maniu a trimis pe Cornel Bianu să-l înlocuiască pe Madgearu şi pe Ştefan Neniţescu să acţioneze ca secretar al acestuia. Pavel Pavel a plecat cu binecuvântarea lui Maniu, dar în nici un caz ca reprezentant al acestuia. Aceştia au părăsit România în noiembrie 1940, iar în 1941 se aflau deja în Marea Britanie. Maniu a acceptat fonduri operative de la S.O.E. şi a insistat să primească un aparat radio pentru legătura cu Cairo. A promis lui Chastelain, că va organiza grupe de sabotaj împotriva ţintelor petroliere, dar a refuzat să accepte explozibilul furnizat de S.O.E. considerând că se poate baza pe resurse locale4.
Românii au avertizat S.O.E. de atacul împotriva URSS!
Chastelain a organizat o legătură radio între Maniu şi ofiţerii S.O.E. aflaţi la Istanbul. Responsabilitatea instalării aparatului radio i-a revenit lui Rică Georgescu. Acesta a fost instalat într-o suburbie a Bucureştiului în toamna lui 1940. A fost găsit un operator radio care timp de aproape un an a transmis şi a primit mesaje privind situaţia din România. Unul dintre mesaje, deşi a fost primit cu scepticism la Londra, conţinea un avertisment potrivit căruia germanii vor ataca URSS la 15 iunie 1941. Unchiul lui Rică Georgescu, generalul Manolescu obţinuse această informaţie de la o sursă din armata germană. Data menţionată devansa doar cu o săptămână, atacul împotriva Uniunii Sovietice amânarea pentru data de 22 iunie fiind determinată de întârzierea semnării pactului de prietenie turco-german5.
Referitor la activitatea lui Maniu interesantă ni se pare o notă informativă a viceconsulului ungar din Braşov din 14 noiembrie 1940. Conform acesteia, la începutul lui noiembrie Maniu l-a vizitat pe generalul Antonescu căruia i-a spus că victoria Axei nu este deloc sigură şi ca România trebuia să pregătească şi alternativa unei victorii britanice, pentru aceasta fiind necesară o a doua garnitură politică care, în caz de nevoie să determine trecerea României în sfera de influenţă engleză. Gruparea capabilă să realizeze acest lucru era, în concepţia lui Maniu, P.N.Ţ. Ca urmare, el a pretins să i se îngăduie să acţioneze liber. Antonescu a apreciat justeţea argumentelor lui Maniu şi l-a asigurat că nu va pune piedici în calea organizării lor6.
Plecarea Legaţiei engleze de la Bucureşti
În februarie 1941, Legaţia britanică a părăsit România ca urmare a ruperii legăturilor diplomatice între România şi Marea Britanie. Înainte de plecarea acesteia, Maniu a avut întâlniri pe 11 februarie, în casa lui Mihai Popovici şi pe 13 februarie la reşedinţa sa, cu ministrul britanic la Bucureşti, sir Reginald Hoare. Hoare a dat explicaţii asupra rolului jucat de Legaţia Britanică la Bucureşti în politica britanică în timpul dictaturii lui Carol al II-lea. Deşi ministrul britanic a promis că România nu va fi bombardată, acest lucru se va întâmpla trei ani mai târziu7. O notă S.S.I. informa despre faptul că în ziua de 12 februarie 1941, Corneliu Coposu a vizitat Legaţia Marii Britanii unde a rămas toată ziua. Conform notei Coposu era agent de legătură între Maniu şi Hoare. La sediul legaţiei el a discutat cu Albert Krolk şi John Leigh Reed aspecte referitoare la continuarea legăturilor între cercurile britanice de la Istanbul şi conducerea naţional-ţărănistă, după plecarea legaţiei britanice din România, stabilindu-se cu această ocazie „un acord perfect”8.
La o întrunire, S.O.E. – Foreign Office în februarie 1941, reprezentanţii S.O.E. au informat că după plecarea membrilor legaţiei de la Bucureşti, programul lor în România depindea de cooperarea cu Maniu9. Înainte de plecarea legaţiei britanice, de Chastelain a făcut o călătorie finală la Bucureşti pentru a se pune de acord cu Maniu asupra procedurilor de urmat după plecarea legaţiei britanice din România. A fost pus la punct un plan care cuprindea un număr important de sabotaje împotriva regiunii petroliere. Sabotajele erau însă condiţionate de executarea de către R.A.F. a unor bombardamente asupra unor rafinării şi linii de cale ferată10. Bombardamentele au avut însă loc abia doi ani şi jumătate mai târziu iar în aceste condiţii angajamentele lui Maniu de executare a unor sabotaje nu au mai fost îndeplinite. La plecare Chastelain a lăsat la dispoziţia lui Maniu suma de 40 milioane lei. De gestionarea acestor fonduri s-a ocupat Iosif Păsătoiu11.
Transmisii radiofonice, manifeste şi memorii
Iuliu Maniu şi PNŢ au jucat un rol important în culegerea de informaţii. S.O.E. a deschis un dosar special cu titulatura Mişcări de rezistenţă Maniu şi PNŢ12. Iuliu Maniu a primit numele conspirative Miron şi Tom13. Prima emisiune radio cu aparatul lui Maniu, având indicativul Z4, a fost pe 8 aprilie 1941. Emisiunile au continuat cu succes până în august 1941. Contactele agenturii S.O.E. s-au dovedit în această perioadă extinse şi având o mare putere de penetrare la niveluri foarte înalte inclusiv la Înaltul Comandament German din Bucureşti. Z4 a fost folosit la schimbul de mesaje cu privire la atitudinea guvernului de la Londra faţă de o eventuală participare la războiul contra URSS şi pentru a obţine sfaturi atunci când Germania a cerut României să ocupe Banatul Sârbesc. Maniu şi prin el Antonescu, au fost avertizaţi că guvernul britanic va privi ca inamic orice ţară care va lupta alături de Germania împotriva U.R.S.S. Ei au fost de asemenea, informaţi de către guvernul iugoslav din emigraţie prin intermediul celui britanic că ocuparea Banatului va fi privită ca un act inamical care va fi luat în discuţie la Conferinţa de Pace cu consecinţe neplăcute pentru relaţiile dintre România şi Iugoslavia14.
În această perioadă, apropiaţii lui Maniu au editat şi răspândit manifeste, cum a fost cel intitulat “România care renaşte”, la 20 mai 1941, în care era atacată Germania şi se exprima încrederea în victoria Angliei15. Propaganda antigermană a fost tipărită la o tipografie secretă furnizată de către S.O.E. şi răspândită de membrii ai P.N.Ţ.16. Ei au manifestat atât de mult zel, încât a fost nevoie uneori de intervenţia liderului ţărănist pentru a-i tempera. Astfel, la 15 aprilie 1941, preşedintele P.N.Ţ. le-a recomandat insistent lui Ilie Lazăr, Ion Hudiţă şi doctor Nicolae Lupu să înceteze orice propagandă anglofilă pe faţă, întrucât “actualele împrejurări nu permit acest lucru”17.
Maniu a ales calea memoriilor către Antonescu sau către aliaţii anglo-americani. Prin memoriile către Londra şi Washington el a încercat să obţină de la guvernele englez şi american ca România să nu fie considerată aliat al Axei şi drepturile ei să fie examinate cu obiectivitate la viitoarea Conferinţă de Pace18.
Căderea reţelei Georgescu - Popovici
Maniu şi apropiaţii săi au continuat să transmită date la Cairo până în august 1941, când aparatura reţelei Georgescu-Popovici a căzut. Arestarea lui Rică Georgescu şi a ing. Ion Popovici l-a pus în dificultate pe Maniu. Această reţea fusese recrutată de Chastelain, în toamna anului 1940. Ea mai cuprindea pe maistrul Bălan, specialist în transmisiuni radio plus alte 10 persoane care îndeplineau rolul de informatori şi curieri. Ion Popovici, primise 80.000.000 lei din care 18.000.000 fuseseră luaţi de către Rică Georgescu, sub pretextul că face propagandă în Ardeal. Au existat suspiciuni că Georgescu şi-a însuşit aceşti bani. Rică era ginerele lui Sever Bocu, şeful organizaţiei P.N.Ţ. din Banat, care era în relaţii apropiate cu Maniu. La ancheta de la SSI, Ion Popovici (alias Procopius) a mărturisit că scopul organizaţiei era de a menţine legătura între britanici şi Maniu, Această declaraţie a pus într-o situaţie delicată pe Eugen Cristescu şi S.S.I.-ul care erau presaţi de germani să accepte participarea unor ofiţeri Abwehr la anchetă, cărora să li se permită accesul la toate documentele19. Se mai cunoaşte faptul că declaraţiile lui Popovici au dus la arestarea altor agenţi britanici20. Reţeaua Georgescu-Popovici a făcut spionaj transmiţând britanicilor până la arestarea membrilor săi de către S.S.I., un număr de 42 de mesaje ce conţineau informaţii “despre armata germană şi unele stări de lucruri din România”21. S.O.E. a încercat să-l salveze pe Rică Georgescu trimiţând un curier în România cu 4.000 de dolari şi cu instrucţiuni să mituiască pe oamenii implicaţi în ancheta judiciară. Maniu a preluat aceşti bani şi i-a folosit pentru mituirea autorităţilor judiciare române care au amânat la nesfârşit procesul22. În ciuda presiunilor făcute de germani, procesul nu a mai fost judecat datorită intervenţiei lui Maniu, care a ameninţat că va depune mărturie în favoarea inculpaţilor23. Lui Rică Georgescu i s-a înlesnit regimul de detenţie, acesta fiind vizitat de soţia lui care a servit drept legătură între Maniu şi Rică. Georgescu a continuat să fie folosit de către Maniu în câteva rânduri la decodificarea unor mesaje ale S.O.E. din Istanbul24.
După arestarea reţelei Georgescu - Popovici toate eforturile S.O.E. s-au concentrat pe păstrarea legăturilor cu Maniu al cărui poziţie se spera că va ajuta la crearea unor noi reţele25. În noile condiţii, legătura cu Maniu se făcea destul de greu, prin intermediul unor curieri. Răspunsul Gestapoului la folosirea de către S.O.E. a unor curieri a fost crearea unui punct de control la graniţa turco-bulgară la Svilengrad. Controalele operate de către germani au fost atât de dure că S.O.E. a fost nevoit să renunţe la o parte din curierii săi români care deveniseră prea cunoscuţi şi să-i interneze într-un lagăr din Africa de Sud. De asemenea, au mai fost folosiţi curieri din ţări neutre ca Elveţia, Portugalia sau Suedia26.
Englezii îi abordează pe sovietici
Printre metodele încercate de S.O.E., în dezvoltarea strategiei sale de a crea canale de comunicaţie cu agenţii săi din România, s-a numărat şi o eventuală colaborare cu N.K.V.D.-ul. Astfel, în octombrie 1941, după negocierile dintre cele două guverne S.O.E. a stabilit contacte cu un agent N.K.V.D. din Istanbul, Baklanov, care acţiona sub acoperirea de asistent al secretarului comercial al Ambasadei Sovietice din Istanbul. Întâlnirile au început chiar în octombrie 1941 şi s-au desfăşurat cu regularitate până la sfârşitul anului. S.O.E. a dezvăluit N.K.V.D. în linii mari planurile sale în România fără să deconspire detalii sau nume în afară de Maniu. Britanicii au încercat să obţină ajutor de la sovietici în stabilirea de comunicaţii radio dar nu au reuşit. Colaborarea s-a dovedit a fi doar de o singură parte şi britanicii au întrerupt-o în februarie 1942, când Baklanov nu şi-a ţinut promisiunile invocând motive neadevărate. Sovieticii păreau mai interesaţi de procurarea de informaţii militare din Turcia decât de rezistenţa din Balcani27.
S.O.E. aflat în dificultate a recurs la o metodă simplă şi tradiţională pentru a contracara controalele de la Svilengrad: valiza diplomatică. Turcul Savet Lufti Tozan, care era consulul onorific al Finlandei la Istanbul a acceptat să facă servicii de curierat pentru S.O.E.28.
Bani şi informaţii
O altă problemă care s-a ivit, a fost aceea a stimulării materiale a activităţilor informative şi de propagandă ale lui Maniu. Pe 26 noiembrie 1941 cu ajutorul lui Tozan erau trimişi 40.000 de dolari printr-un curier finlandez, care a predat banii ambasadorului turc la Bucureşti. Acesta, la rândul său, i-a dat lui Mihai Popovici care i-a înmânat lui Maniu29. La 26 decembrie 1941, Tom Masterson a sugerat să i se plătească liderului ţărănist suma de 150 milioane de lei adică undeva între 40 – 60.000 de lire sterline30. În aceeaşi zi Tozan pleca la Bucureşti cu un mesaj pentru Maniu. El a avut 4 întâlniri cu liderul ţărănist. Maniu a confirmat primirea celor 40.000 de dolari şi şi-a exprimat disponibilitatea să primească şi alte fonduri. El a cerut trimiterea a două aparate de emisie-recepţie. A explicat că este în fruntea unui puternic grup de civili şi militari. Era gata să organizeze o revoltă în România dacă i se garanta că trupele sovietice nu invadau ţara. Era de asemenea gata să părăsească ţara cu un avion împreună cu Jockey şi Procopius. I-a transmis lui Tozan informaţii despre reorganizarea marelui cartier general german care îi includea pe Keitel, Book şi von Brauchitsch. Tozan s-a întors la Istanbul la 14 ianuarie 1942. La întoarcere el a raportat lui Masterson că Mihai Popovici şi Maniu estimau nevoile lor financiare, pentru organizarea de actiuni subversive în favoarea britanicilor, undeva între 800 şi 900 de milioane lei. Acceptau aceşti bani nu ca pe o donaţie ci ca pe un împrumut. Până la sfârşitul războiului Maniu a primit doar o parte din această sumă. După război, banii primiţi nu au mai fost restituiţi.
De asemenea Maniu era de acord:
- Să accepte în continuare suficiente fonduri ca pe o finanţare de război pentru a organiza lupta împotriva Axei.
- Să accepte două noi aparate de radio-emisie recepţie cu planurile de semnale şi cifrurile aferente
- Să organizeze pe scară largă o mişcare de tip lucrează încet în industria românească şi în mijloacele de transport
- Să răspundă la o serie de chestionare conţinând probleme de natură politică, economică şi militară referitoare la România şi Ungaria31.
Conţinutul unuia dintre chestionare ne este dezvăluit de o minută a S.O.E. din 18 februarie 1942, care stabilea categoriile de informaţii la care urma să răspundă Maniu:
Care divizii române luptă în Rusia şi care sunt numele comandanţilor;
Mărimea armatei rămasă încă în România: 1 (antrenată) 2 (în curs de antrenare);
Estimările sale în ceea ce priveşte pierderile româneşti în morţi, răniţi şi prizonieri;
Dacă a existat multă demoralizare printre trupele române de pe front;32

Arestarea lui Tozat
La 16 martie 1942, Tozan i-a lăsat lui Maniu un aparat transmisie recepţie, cristale, un cod şi plan de semnale. De asemenea, i-a lăsat 4 chestionare ascunse într-un pachet de ţigări turceşti, un pachet cu instrucţiuni “lucrează încet” pentru a fi rapid răspândite pe liniile de transport feroviar româneşti şi în oficiile guvernamentale. A convenit cu Maniu un set de pseudonime scrise cu cerneală simpatică pe bucăţi de hârtie folosite la împachetarea diamantelor. Printr-un curier finlandez i s-au livrat liderului ţărănist 10.000 dolari, cinci diamante S.O.E. valorând 12500 lire turceşti, şi diamante de 368,72 carate valorând 76485 lire turceşti.33 Prin intermediul Legaţiei Elveţiei la Bucureşti, Maniu a primit şi un cifru care era utilizat în marina comercială engleză34.
Din lipsă de agenţi, britanicii au forţat norocul lui Tozan prea mult. Tozan a fost arestat la Budapesta fiind trădat de un agent ungar. Eliberat din închisoare de cateva zile, acesta a interpretat greşit semnalele de contact ale lui Tozan şi l-a denunţat poliţiei secrete ungare. Iniţial a fost condamnat la moarte, dar în urma intervenţiei S.O.E. pedeapsa i-a fost comutată la 20 ani închisoare. Nu se ştie exact ce a declarat Tozan în anchetă însă este cert că Maniu a fost informat despre arestarea acestuia şi s-a hotărat să-şi limiteze o perioadă activităţile.
Către sfârşitul anului 1943, Tozan a fost eliberat în urma mituirii de către S.O.E. a unor oficiali ungari. Documentele britanice arată că pentru eliberarea acestuia au fost plătite în două conturi din Elveţia sumele de 20.000 de dolari şi 20000 de franci elveţieni35. Lui Martin Sain, un om de afaceri evreu cu legături în industria petrolieră românească i s-a cerut să facă plăţile în Elveţia în contul lui Tozan pentru a acoperi originea britanică a banilor36. Maniu neştiind ce a declarat Tozan a considerat că este nesigur să mai utilizeze aparatul radio emisie-recepţie, dar a continuat să ţină legătura cu De Chastelain aflat la Istanbul prin curieri37.
Germanii cer arestarea lui Maniu, Antonescu refuză
Activităţile lui Maniu nu puteau să scape vigilenţei serviciilor secrete germane din România. Ministrul Germaniei la Bucureşti, von Killinger a atacat într-un discurs ţinut la cinematograful “Aro”, la 30 ianuarie 1942, pe cei care apreciau că “nu e bine să se mai lupte dincolo de Nistru” şi a cerut mareşalului Antonescu “să distrugă această bandă de flecari”38. La 3 februarie 1942, Maniu trimitea o notă informativă guvernelor britanic şi american prin intermediul Legaţiei elveţiene. În acest document el considera discursul lui Killinger ca pe o dovadă publică a faptului că Germania considera România un protectorat39.
Deşi germanii au cerut în repetate rânduri arestarea lui Maniu, Antonescu s-a opus explicându-le că un eventual martiraj al lui Maniu ar trezi în rândurile populaţiei resentimente împotriva conducătorului statului şi a Germaniei.
Cu acordul lui Antonescu, S.S.I. a executat o operaţiune de protecţie a liderului ţărănist trecut de Gestapo pe lista neagră de suprimare40. Eugen Cristescu a adresat un protest colonelului Rodler, şeful Abwehr-ului din România, cu privire la supravegherea lui Maniu, avertizând asupra consecinţelor unui act de violenţă contra liderului ţărănist.
Referitor la acţiunile opoziţiei, Cristescu declara: “Teoria mea era că guvernul a luat această linie cu nemţii, dar ţara nu trebuie să se înece, trebuie lăsată ca rezervă naţională care să continue statul mai departe”41. De altfel, S.S.I. cunoştea colaborarea dintre liderii opoziţiei şi serviciile de informaţii străine. În interogatoriul din 6 octombrie 1954, de la Securitate, Traian Borcescu declara că Secţia de Contrainformaţii din S.S.I. a obţinut date cu privire la legăturile dintre şeful PNŢ-ului Iuliu Maniu şi şeful PNL-lui Dinu Brătianu, cu serviciile de informaţii englez şi american, legături ce se făceau fie prin legaţiile Elveţiei şi Turciei, fie prin emisari trimişi la Istanbul, Ankara şi Cairo, fie prin agenţi lansaţi cu paraşuta42.
Din depoziţia lui Maniu la procesul mareşalului Antonescu şi a principalilor săi colaboratori, rezultă că Eugen Cristescu l-a avertizat că “siguranţa germană a aflat unde este aparatul meu de radio”43. În acest fel, aparatul a fost salvat şi s-a putut continua schimbul de informaţii cu serviciile secrete britanice.
Legăturile Maniu –S.O.E. au continuat şi pe alte canale. Unul dintre aceste canale a fost cel elveţian. Astfel, în iunie 1942, un colaborator S.O.E., Mihai Marinescu, ajungea la Berna şi raporta că Maniu considera că situaţia din România permitea trecerea la acţiune. Dar Maniu a reiterat cererea pentru o declaraţie clară anglo-sovietică că URSS va recunoaşte frontierele româneşti din 1938. După primirea unei astfel de declaraţii Maniu urma să trecă la răsturnarea regimului Antonescu şi retragerea trupelor de pe front. Masterson a avut întâlniri cu membrii importanţi ai ambasadei sovietice de la Ankara şi a discutat această problemă, însă aceştia au refuzat să-i “cumpere pe români cu promisiuni de teritorii pe care le considerau ca fiind ale lor“.44
O coaliţie a partidelor, condusă de Maniu
În noiembrie 1942, urmare a unui aranjament făcut în primele zile ale războiului între colonelul Masterson, Coco Dumitrescu, directorul companiei petroliere Unirea şi Dumitru Gheorghiu, director la Creditul Minier, acesta din urma a venit la Istanbul sub pretext că negocia cu de Chastelain preluarea companiei Unirea de către Creditul Minier. Motivul real era de fapt să prezinte S.O.E. rapoarte din partea lui Maniu şi a lui Nicolae Caranfil. Pe aceasta cale, Maniu informa S.O.E. că pentru prima oară în istoria României toate partidele politice45 au renunţat la diferende şi au format o coaliţie sub conducerea sa. Printre personalităţile care participau la această coaliţie, Gheorghiu a amintit pe Dinu şi Gheorghe Brătianu, Alexandru Cretzianu, Nicolae şi George Caranfil, Ion Christu, Savel Rădulescu, Radu Crutzescu. El a mai adaugat faptul ca Maniu nu era un om de acţiune şi de contactarea acestor lideri politici s-a ocupat Nicolae Caranfil. Caranfil era cel care a obţinut acordul tuturor pentru a se uni sub conducerea lui Maniu, însă grupul se afla sub influenţa directă a lui Caranfil46. El a propus plasarea de oameni în posturi cheie ca interne, război sau comunicaţii ca un preludiu la o eventuală lovitură de stat, care ar fi avut loc atunci când forţele germane erau suficient de slabe pentru a permite succesul unei lovituri de stat. Acţiunea era condiţionată de apropierea armatelor anglo-americane de frontierele României. Spre exemplu la Ministerul apărării era propus generalul Stoenescu47. Gheorghiu s-a întors în România cu instrucţiunea de a informa pe prietenii săi politici că trebuie să iniţieze cât mai repede posibil orice tip de acţiune, fără să se bazeze pe sprijinul trupelor anglo-americane. A fost instruit în menţinerea codurilor Playfar-Rimmer şi LMT pentru a menţine legăturile cu aliaţii anglo-americani48.
Presiunea S.O.E. creşte
Către sfârşitul anului 1942 şi începutul lui 1943, serviciile secrete britanice şi-au intensificat presiunile asupra liderului P.N.Ţ. pentru ca acesta sa treacă la acţiune. Britanicii erau interesaţi de organizarea de sabotaje în zona Ploieşti şi considerau că s-ar putea baza pentru astfel de operaţiuni pe oamenii lui Maniu. Acesta era considerat singura persoană din România cu destulă greutate şi sprijin pentru a răsturna guvernul Antonescu. În acest sens el putea obţine atât sprijinul colaboratorilor săi cât şi al P.N.L., S.O.E. considera că România este “poarta din spate” pentru orice politică britanică în Balcani, fiind bine plasată geografic şi strategic.
Maniu primea în această perioadă o notă de la comandamentul britanic din Cairo, în care se spunea că situaţia României ar putea fi luată în consideraţie numai dacă s-ar ridica cu armele contra Germaniei. La această notă, liderul ţărănist a răspuns cerând garanţii din partea guvernului britanic împotriva unei ocupaţii militare sovietice a României49. Răspunsul Londrei a fost dezamăgitor, deoarece în privinţa graniţelor răsăritene se arăta că vor fi tratate conform Cartei Atlanticului şi tratatului anglo-rus care ţinea seama de interesele securităţii sovietice50. La 3 decembrie 1942, liderul ţărănist întreba S.O.E. dacă nu ar fi posibil să convingă pe sovietici să permită formarea unei legiuni româneşti care să lupte pe orice alt front în afara celui estic şi să se întoarcă în ţară cu aliaţii51.
În decembrie 1942, au avut loc noi arestări la presiunea germanilor. Maniu l-a informat pe Gheorghiu52 despre arestarea a doi dintre operatorii săi radio. Acesta a transmis informaţia la S.O.E.53 Legăturile lui Maniu cu S.O.E se făceau foarte greu din cauza lipsei unui operator radio. Liderul ţărănist avea două canale externe: prin Stockholm şi prin Lisabona. Pentru a trimite un mesaj prin aceste canale era nevoie de 4 săptămâni să ajungă la destinaţie.

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/ultimele-zile-ale-lui-iuliu-maniu-articol-integral-251544.html

Comuniştii au vrut să-l aducă la proces pe Maniu fără guler şi cravată

Vineri, 31 octombrie, „Scânteia“ îşi informa cititorii în legătură cu un singur eveniment: „Începerea procesului conducătorilor fostului P.N.Ţ.“. Şase pagini – toate! – a rezervat oficiosul PCR acestui episod, şi nici realizările glorioase din producţie, nici bravele acţiuni ale tineretului sovietic, nici agricultura înfloritoare n-au mai fost de actualitate. „În aula Şcolii Superioare de Război, în faţa unui numeros public şi în faţa corespondenţilor speciali ai ziarelor şi agenţiilor de presă din întreaga lume“, cum titra „Scânteia“, începea să fie jucat cel mai absurd proces-spectacol al Opoziţiei democrate. Personajul negativ în rol principal: Iuliu Maniu.

Alături de stenogramele unui proces ce nu însemna nimic mai mult decât un preludiu dureros al unei sentinţe presabilite, oamenii muncii mai puteau citi zilnic, pe prima pagină din „Scânteia“, un reportaj aproape jurnalistic, prefabricat şi el, menit să dea culoare fiţuicii monocrome. „Fără să se audă niciun cuvânt, niciun murmur, se simte totuşi cum sala fierbe de indignare. Indicarea sobră şi documentară a acuzării [...] stârneşte o încordare uriaşe în public. Chiar câţiva corespondenţi străini sunt stânjeniţi. [...] Fiecare cuvânt al actului de acuzare e ascultat cu seriozitate şi frământat în minţile celor ce ascultă“, era scris, ca după dictare, în articolul din 31 octombrie. Cele 350 de locuri din sala de judecată erau ocupate, de fapt, de muncitori conformişti, educaţi, ca într-o distopie orwelliană, să fie ostili celor din boxă, să se scandalizeze la auzul „trădării şi crimelor“ şi să ironizeze zgomotos apărarea – în mare, să-şi nu înfrâneze instinctul patriotic. Întrerupeau şedinţele cu judecăţile lor gălăgioase, aşa de vehement era provincialismul lor moscovit.

Portretul lui Maniu, marca George Călinescu

Şi George Călinescu, criticul literar George Călinescu, publica, în ziarul „Naţiunea” din 31 octombrie, sub titlul „Acuzatul Iuliu Maniu“, un amănunţit portret publicistic al liderului ţărănist: „Un bătrân om, aproximativ de Stat, care de decenii face o politică negativistă constituită din întrevederi secrete, intrigi şi negocieri, un luptător din imperiul austriac, care nu percepe structura unui Stat liber ca România, cu res­ponsabilităţi pozitive, un învăţător lipsit de iniţiativă personală, ezitant, împins de spate de prestigiul celuilalt [...] cu strângere de inimă am privit pe bătrânul neînţelegător al istoriei şi datoriilor noastre, ieşind din sală, la suspendarea şedinţei, sprijinit de braţ“.

„Scânteia“ era însă cea care monopoliza mediatic asaltul împotriva lui Iuliu Maniu, transformând procesul liderului ţărănist într-o adevărată telenovelă moscovită, un serial intrigant, fireşte, cu final previzibil. Până la 15 noiembrie (deci la patru zile de la data pronunţării sentinţei) Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au apărut negreşit pe prima pagină a pretinsei gazete, care ţinea isonul, cu o agresivitate făţişă, acuzaţiilor orchestrate de tribunalul de sorginte stalinistă. Fără să ţină cont măcar de o logică a bunului simţ, condeiul neşovăielnic îi înfiera pe cei doi ţărănişti şi pe membrii echipei lor, dădea verdicte categorice şi, cu fermă convingere, făcea ample demonstraţii de forţă. „Revelaţii de un senzaţional care ar face deliciul corespondenţilor presei americane şi engleze, dacă nu ar constitui o demascare necruţătoare a imperialismului lor [...] politica fostului P.N.Ţ. şi a şefilor lui supremi nu era decât un apendice al activităţii de trădare şi spionaj şi o mască a crimei“, dezvăluia, în editorialul de primă pagină al oficiosului de partid din 2 noiembrie, celebrul jurnalist Sorin Toma, fost redactor şef al publicaţiei cu pretenţii informative.

„Boxa... pare un catafalc cu 15 scaune”

La 3 noiembrie, Traian Şelmaru, reprezentant de seamă al realismului socialist, descria – cu note personale şi trăiri mărturisite – interogatoriul lui Iuliu Maniu. „Câteva clipe de tăcere. Apoi, uşa se deschide şi acuzatul pătrunde în sală, târşind picioarele, cu un mers lătăreş şi şovăielnic.Face vizibile eforturi să fie cu ştaif, înaintează încet ca o jucărie automată cu maşinăria pe deşurubate. Urcă în boxă şi dă să se aşeze. «Rămâneţi în picioare». Acuzatul se ridică, se apropie de bară, se sprijină. Priveşte spre tribunal, spre sală. Vrea să facă impresie. Sala e de ghiaţă. «De când îl cunoaşteţi pe Penescu?» Maniu dă să folosească întrebarea pentru a începe o expunere alături de subiect. Se vede că a venit pregătit să ocolească întrebările. Dar preşedintele îl opreşte «Răspundeţi scurt, clar, categoric.» Acuzatul pare nemulţumit. Orgoliul lui suportă cu greu această primă înfrângere“, relata, implicat, Traian Şelmaru, iar imaginarul său lingvistic, asemenea oricărui prozator priceput, găsea repere subumane oricărei acţiuni a celor din boxa acuzaţilor. Era prezentată condiţia putredă a „duşmanilor poporului“ – pentru că, fiind „morţi“ din punct de vedere moral, pot fi, pe bună dreptate, chiar ucişi fizic –, iar aspectul fizic era demolat până la degradare în ipostaza de cadavre vii.

Într-o astfel de atmosferă funestă, memoria a păstrat, totuşi, acest episod pitoresc, relatat ulterior chiar de către Iuliu Maniu: „Au vrut să mă aducă şi pe mine la proces fără guler şi fără cravată. Dar am refuzat. Le-am explicat că în toată viaţa mea am fost îmbrăcat decent. Am declarat că în asemenea condiţiuni refuz să apar în instanţă. Pân la urmă, domnii s-au convins şi mi-au adus cămăşile mele de acasă, gulerele şi cravatele cu care eram obişnuit.“ Violenţa instrumentată de comunişti prin ziarul „Scânteia“, alături de detaşamentele urii şi agresiunii ideologice din improvizata sală de judecată, creau însă o altă imagine „trădătorilor de neam“. „Au trecut numai câteva ceasuri de la confruntarea acuzaţilor şi iată-i din nou împreună, în această dimineaţă însorită de Noiembrie, în boxa care – scăldată în razele soarelui – pare un catafalc cu 15 scaune pe care se instalează pe rând 15 cadavre. Intră unii după alţii, livizi, cu feţele căzute, descompuşi, se aşează mecanic pe scăunele pe care parcă au stat o viaţă întreagă. Nu se privesc, nu se salută [...] ca nişte câini râioşi. Pluteşte deasupra boxei un aer de descompunere, de baltă stătută. Boxa pute“, descrie acelaşi Traian Şelmaru atmosfera funestă a şedinţei de la 1 noiembrie şi, implicit, a audierii lui Maniu. Exista, poate, un sentiment lugubru, dar acesta putea copleşi, mai degrabă, pentru că, văzând cu ochii, apărătorul democraţiei – Sfinxul, fără vreo urmă de ironie ideologizată – se stingea în numele unui alt fel de democraţie, una „populară“.

Carandino: „îmi dădeam seama... cum Iuliu Maniu îşi desăvârşea statuia“

La 9 noiembrie, când procurorii făceau rechizitoriul, Oficiosul titra pe prima pagină, cu litere de-o şchioapă, exact aceste cuvinte: „...cea mai aspră condamnare! Această pedeapsă o doreşte întregul popor care luptă să-şi asigure o viaţă liberă şi fericită“. Cinci pagini (din şase) ocupa transcrierea jurnalistică a rechizitoriului, alături de nelipsitele „Aspecte şi comentarii“ şi de editorialul duşmănos al lui Traian Şelmanu.

În ziua următoare, Nestor Ignat, fostul student al lui Nae Ionescu, scria înflăcărat, cu urme de naţionalism reşapat, editorialul „Fărădelegile lor îi exclud dintre români“: „Rechizitoriul susţinut de d-nii procurori col. Alexandrescu, col. Stanciu Constantin şi col. Al. Georgescu a căzut ca o lespede de granit asupra acuzaţilor din boxă. Este lespedea propriilor lor fapte criminale“. Nu lipsea din paginile ziarului nici vocea conştiinţei „oamenilor muncii“, care trimiteau depeşe pătimaşe, înfierând „duşmanii poporului“. Pagini întregi de luări de poziţii populare erau publicate, ajungându-se chiar la acest absurd anunţ: „Nici măcar nu avem suficient spaţiu pentru moţiunile şi scrisorile primite. Simpla enumerare a miilor de localităţi şi fabrici în care s-au ţinut adunări cerându-se cea mai mare pedeapsă pentru clica de spioni şi trădători, a zecilor şi zecilor de mii de semnături de pe listele trimise nu ar avea loc în coloanele noastre“.

Joi, 13 noiembrie, supratitlul „Banda de complotişti trădători de ţară şi spioni şi-a primit pedeapsa meritată!“ (chiar deasupra numelui ziarului!) anunţa sentinţa în procesul conducătorilor fostului P.N.Ţ.: temniţă grea pe viaţă, degradare civică şi confiscarea totală a averii! Tot pe prima pagină era motivat, negru pe alb, că a fost rezolvat „Nu un proces politic, ci un proces al trădării şi al spionajului“. În acelaşi număr al ziarului (care trebuia, practic, să-i informeze pe români în legătură cu decizia completului de judecată), redactorii „Scânteii“ anunţau cum „În Capitală şi în întreaga ţară populaţia salută sentinţa împotriva conducătorilor fostului P.N.Ţ.“ – încercând o consfinţire publică a falimentului politic total. Steagul democraţiei era doborât definitiv, sub patronajul comunist şi al fiţuicilor obediente, iar această versiune a fost difuzată oficial până în 1989. A rămas, totuşi, această declaraţie a lui Nicolae Carandino: „îmi dădeam seama, odată cu publicul, cum Iuliu Maniu îşi desăvârşea statuia“.

REACŢII DIN PRESA COMUNISTĂ


„Nicio pedeapsă nu e prea mare pentru aceşti criminali”

„Sătenii şi sătencele din comuna Someşeni, jud. Cluj, adunaţi la 2 noiembrie 1947, ora 15.00, în sala şcolii, am dezbătut actul de acuzare şi depoziţiile acuzaţilor şi martorilor în procesul conducătorilor fostului Partid Naţional Ţărănesc-Maniu, rămânând uimiţi de gravitatea faptelor acestor trădători de ţară care s-au pus în sluja aţâţătorilor la un noi războiu.

Considerăm că faptul de a preda actele secrete ale Statului Român serviciilor de spionaj anglo-american, cu scopul de a pregăti o intervenţie armată în ţara noastră este aşa de grav, că nicio pedeapsă nu e prea mare acstor criminali, conspiratori împotriva intereselor poporului. Cerem pedepsirea cea mai aspră a conducătorilor fostului Partid Naţional Ţărănesc-Maniu, Mihalache, Penescu, Niculescu-Buzeşti şi ceilalţi”.



„Sunt vinovaţi pentru actele de sabotaj economic şi spionaj în favoarea cercurilor imperialiste străine. Să fie aspri condamnaţi!”

„Scriu muncitorii din Atelierele Principale CFR Cluj Preşedintelui Tribunalului Militar Bucureşti, Şcoala Superioară de Război.

Muncitorii din atelierele Principale CFR Cluj, întruniţi la adunare generală în ziua de 4 noiembrie 1947, am primit cu indignare trădările şi spionajele conducătorilor fostului P.N.Ţ., înfăptuite contra poporului muncitor şi regimului democrat. Maniu şi banda sa poartă răspunderea instaurării dictaturii fasciste a lui Antonescu şi a dezastrului cauzat ţării de hitlerişti. Sunt vinovaţi pentru actele de sabotaj economic, spionaj în favoarae cercurilor imperialiste străine, prin trimiterea informaţiunilor secrete privitoare la producţia de la Reşiţa şi din alte sectoare industriale. Noi, muncitorii C.F.R., cerem aspra condamnare a tuturor trădătorilor, în frunte cu Maniu, salvând astfel interesele ţării.



SENTINŢA PROCESULUI


Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a Ii-a Militară - Secţia I -, a condamnat pe:

Iuliu MANIU la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă.

Ion MIHALACHE la 6 pedepse, însumând 67 de ani şi o pedeapsă de temniţă grea pe viaţă.

Gr. NICULESCU-BUZEŞTI la 5 pedepse, însumând 69 de ani, şi încă una de M.S.V. pe viaţă, toate în contumancie, fiind în Statele Unite.

Alexandru CRETZEANU la 3 pedepse, însumând 32 de ani, şi încă una de M.S.V., toate în lipsă, fiind în statele Unite.

Victor RĂDULESCU-POGONEANU la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 25 de ani temniţă grea.

Grigore GAFENCU la 3 pedepse, însumând 32 de ani, şi una de 20 de ani muncă silnică, în lipsă, fiind în Statele Unite.

Camil DEMETRESCU la o pedeapsă de 10 ani şi alta de 15.

Constantin VIŞOIANU la 2 pedepse de câte 10 ani, la două de câte 12 ani şi la una de 15 ani M.S., în lipsă, fiind în Statele Unite.

Ilie LAZĂR la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 12 ani T.G.

Vasile SERDICI la 2 pedepse a câte 10 ani T.G..

Radu NICULESCU-BUZEŞTI la o pedeapsă de 5 ani şi alta de 10 ani.

Ştefan STOICA la o pedeapsă de 5 ani şi alta de 8 ani.

Nicolae CARANDINO la 3 pedepse a câte 6 ani, majorată la 8 ani şi continuată cu domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, până în 1962.

Florin ROIU, la două pedepse a câte 5 ani.

Emil OPRIŞAN la 2 pedepse a câte 3 ani.

Emil LĂZĂRESCU la 2 ani închisoare.

Ion de MOCSONY-STÂRCEA la 2 ani şi rejudecat în procesul Pătrăşcanu, unde a primit o pedeapsă de 15 ani M.S.

Adrian MANIU - biografie - (opera si scrierile)

Arhivele Sfera Politicii - Iuliu Maniu (II)

În acest număr al revistei noastre, Stelian Tănase continuă publicarea unor documente relevante privind-ul pe Iuliu Maniu.

In this number of the magazine, Professor Stelian Tanase carries on the pu-blication of some relevant documents on the subject of the life of the Iuliu Maniu

Arhivele Naţionale ale României
Dosar 60, Fd 65/1945
Fila 165 7 decembrie 1945



Din cercurile naţional ţărăniste deţinem următoarele:
În urma percheziţiilor care s-au făcut în ziua de 4 şi 5 decembrie a.c., la locuinţele lui Iuliu Maniu şi la Clubul Liberal, şeful partidului naţional - ţărănist a hotărât să redacteze un memoriu-protest către Comisia Aliată de Control. Iuliu Maniu vrea să antreneze şi pe Dinu Brătianu, la această acţiune a sa.
Deocamdată, în cursul zilei de ieri, 6 decembrie, Iuliu Maniu a însărcinat pe N. Penescu să redacteze un astfel de memoriu-protest, care în caz că va fi iscălit de Dinu Brătianu să fie trimis domnului general-colonel Susaikov, preşedintele Comisiei Interaliate de Control, precum şi generalului Van Schuyller şi vice-amiralul Stewenson, reprezentanţii Americii şi Angliei în Comisia Interaliată de Control. În cercurile naţional ţărăniste şi liberale, s-a lansat versiunea că toate aceste percheziţii au fost făcute cu scopul de a se sustrage documentele şi materialul pe care cele două partide îl vor produce în procesul afacerii de la 8 Noiembrie.



Arhivele Naţionale ale României
Dosar 60, Fd 65/1945
Fila 164 8 decembrie 1945

În cercurile naţional - ţărăniste se comentează o declaraţie între Iuliu Maniu şi intimii săi, privitor la situaţia Partidului Social Democrat, precum şi la raportul dintre acest partid şi celelalte organizaţii opoziţioniste:
„Conferinţa social-democrată de la începutul acestei luni, arată în mod categoric că majoritatea partidului se găseşte alături de Titel Petrescu, care are în programul său trei puncte principale; de a merge singur în alegeri, de a lupta împotriva comunizării ţării şi de a lua parte la un guvern de colaborare politică. Grupul lui Lotar Rădăceanu s-a verificat a fi izolat în partid”.
Titel Petrescu este un monarhist convins şi păstrează o strânsă legătură cu Coroana. Desigur, şeful Partidului Social Democrat va ieşi din rezerva sa la momentul oportun, acest partid va constitui calul troian al F.N.D-ului.



Arhivele Naţionale ale României
Dosar 60, Fd 65/1945
Fila158,159160,161,162,163 10 decembrie 1945



Ştirea convocării conferinţei celor trei miniştri de externe ai Rusiei, Statelor Unite şi Angliei la Moscova, pentru data de 15 decembrie a.c., a provocat în cercurile politice, în cercurile legaţiilor şi misiunilor politice şi diplomatice din ţară, precum şi în cercurile gazetăreşti diferite comentarii.
Iuliu Maniu socoteşte că, Conferinţa de la Moscova nu va aduce prin ea însăşi hotărâri importante şi că această conferinţă are misiunea de a stabili premizele unei viitoare înţelegeri a celor Trei Mari Puteri.
Despre problemele care se vor discuta la această conferinţă, Iuliu Maniu a fost informat că, printre primele probleme în afară de aceea a energiei atomice va fi problema regimurilor interne din Polonia, România, Bulgaria şi Iugoslavia.
În timpul unei consfătuiri naţional-ţărăniste la care au luat parte Iuliu Maniu, N. Penescu, Virgil Solomon şi Aurel Leucuţia s-a discutat şi s-au schimbat păreri în legătură cu conferinţa miniştrilor de externe ai Celor Trei Mari Puteri. Fruntaşii naţional-ţărănişti au fost de părere că lunile decembrie, ianuarie şi februarie vor fi ocupate de o mulţime de conferinţe internaţionale, dar că o înţelegere definitivă între Cele Trei Mari Puteri, prin discuţiuni directe nu este de aşteptat.
Astfel Iuliu Maniu socoteşte că problemele importante din întreaga omenire, precum şi diferitele litigii dintre U.R.S.S pe de o parte şi Anglia şi America de cealaltă parte, nu vor fi lichidate decât în organele statutare ale Naţiunilor Unite. După afirmaţiile lui Iuliu Maniu conferinţa de la Moscova poate să însemne în mod aparent o cedare din partea Angliei şi a Americii faţă de U.R.S.S.
Se comentează cu deosebit interes o declaraţie făcută de Iuliu Maniu, într-un cerc restrâns, că, Conferinţa de la Moscova poate să însemne un nou München, pentru Puterile Occidentale, de data aceasta partenerul care ar urma să câştige partida fiind U.R.S.S. În cercurile, maniste se manifestă un vădit pesimism în legătură cu această conferinţă.

Doctorul N. Lupu crede că această conferinţă va pune problema şi a situaţiei interne din România şi că soluţia la care se va ajunge la acest punct litigios va fi un compromis între Marile Puteri, în sensul că se va încerca formarea unui nou guvern în România „ mai reprezentativ”. Astfel doctorul Lupu a spus unora dintre dintre fruntaşii naţional-ţărănişti, prieteni de-ai săi, că nu este exclus ca în curând să vină în ţara românească şi momentul Dr. Lupu.

Spre deosebire de naţional-tărăniştii care privesc cu pesimism Conferinţa de la Moscova, în legătură cu acţiunea lor, conducerea Partidului Naţional Liberal – dinist - manifestă mare optimism. Printre liberali circulă, în ultimele 48 de ore, versiunea că terminarea Conferinţei de la Moscova va aduce în mod inerent şi imediat o schimbare de guvern care să fie recunoscut şi de guvernul Statelor Unite şi al Marii Britanii.
În cursul unei convorbiri pe care Bebe Brătianu a avut-o cu prof.dr.C. Anghelescu, acesta i-a spus că Conferinţa de la Moscova va însemna un succes al partidelor istorice.

În ceea ce priveşte Partidul Social Democrat, conducerea acestui partid (Titel Petrescu) se menţine într-o rezervă în a comenta modul cum urmează să se desfăşoare conferinţa celor trei miniştri de externe, convocată la Moscova. Cercurile diplomatice americane (G. Macdonald, Roy Melbourne, Frank Shea) cred că discuţiile de la Moscova vor dura cel puţin 15 zile şi că este posibil ca aceste convorbiri să nu se încheie înainte de Anul Nou. Problemele care se vor discuta la Moscova vor fi de două categorii: cele de ordin principial şi cele de ordin special. Problemele de ordin principial care vor forma subiectul discuţiilor celor 3 miniştri de externe vor fi următoarele:
1. dacă este posibil ca în toate litigiile care se vor ivi pe glob, este bine să fie soluţionate de către Consiliul Permanent al Naţiunilor Unite sau pentru acest lucru este necesară o înţelegere prealabilă între Cele Trei Mari Puteri şi fixarea, chiar, a unui comitet de miniştri de externe adjuncţi a celor Trei Mari Puteri.
2. problema energiei atomice
3. problema zonelor de influenţă
Problemele speciale care urmează a fi discutate la Moscova ar fi următoarele:
1. situaţia din Extremul orient
2. problema coloniilor
3. chestiunea strâmtorilor
4. problema regimurilor interne din România şi Bulgaria
5. problema din Azerbaidjan
6. schimbarea formei de guvernământ din Iugoslavia
Într-o convorbire pe care ataşatul pentru presă al Misiunei Americane, Frank Shea a avut-o într-un cerc restrâns, a afirmat că, Conferinţa de la Moscova va arăta în mod clar care este viitoarea desfăşurare a evenimentelor internaţionale şi după această conferinţă se va şti dacă litigiile dintre Marile Puteri se pot rezolva pe cale paşnică.

În cercurile Legaţiei Turce, conferinţa de la Moscova este comentată febril, afirmându-se că una dintre marile probleme care urmează a fi discutate în această conferinţă este aceea a strâmtorilor şi a poziţiei Turciei. Afta Koor, unul dintre funcţionarii superiori ai Legaţiei Turciei din România, crede că, conferinţa de la Moscova va însemna sfârşitul orcărei posibilităţi de discuţiuni diplomatice între Rusia şi cele două dmocraţii occidentale.
În cercurile Misiunei Militare Engleze (lt.col. Burlandy, col. Masterson), conferinţa de la Moscova este privită ca un fapt de o importanţă colosală în desfăşurarea viitoare a evenimentelor internaţionale. Cercurile engleze din Capitală cred că această conferinţă va fi de natură să întărească, în actuala situaţie internaţională, poziţia Angliei, care în urma împrumutului şi a conversaţiilor financiare şi economice de la Washington a ieşit diminuată în ceea ce priveşte prestigiul ei mondial.
Anglia, prin ministrul său de externe Bevin, va constitui un mijlocitor între punctul de vedere al Statelor Unite şi cel al U.R.S.S-ului. Cercurile engleze pretind a şti că atât guvernul Statelor Unite cât şi guvernul englez nu vor ceda în ceea ce priveşte regimurile interne din România şi Bulgaria, fiind gata să cedeze în alte litigii existente între cele trei mari puteri.

Semnalăm punctul de vedere al ziaristului american Henry Reuben Markham, asupra acestei conferinţe. Guvernul Statelor Unite şi al Marii Britanii participă prin miniştri de externe James F. Byrnes şi Bevin, la Conferinţa de la Moscova, pentru a convinge opiniile publice din cele două mari state democratice că pe cale paşnică este greu de ajuns la o înţelegere cu U.R.S.S-ul. La Conferinţa de la Moscova, U.R.S.S va fi invitată, aşa cum a spus domnul Bevin în dezbaterile din Camera Comunelor, să discute cu „ cărţile pe masă” şi deci Rusia Sovietică trebuie să-şi formuleze în mod expres pretenţiile ei, privitor la situaţia actuală internaţională.

Cercurile Legaţiei Elveţiei în România (Fischer – conducătorul Legaţiei şi Pierr Vermeuleun –secretarul Legaţiei) cari sunt deobicei foarte bine informaţi privitor la situaţia internaţională, discută că la Conferinţa de la Moscova, se va pune problema şi a retragerii trupelor care nu sunt necesare pentru ocuparea Germaniei. Prin acest procedeu, Anglia şi Statele Unite voiesc să îndepărteze, în primul rând trupele sovietice din peninsula Balcanică. Aceleaşi cercuri mai afirmă că, puterile occidentale urmăresc prin această conferinţă să determine o aprobare din parte Rusiei, asupra unor puncte de interes general, înainte de Consiliul Naţiunilor Unite care urmează să aibă loc în cursul lunii ianuarie 1946.

Arhivele Sfera Politicii - Iuliu Maniu (I)

București 1945 – Iluzii și mistificări

Anul 1945, a fost unul al schimbării radicale a statutului României în Europa. Conferinţele de la Ialta și Postdam au reamenajat harta continentului și au plasat România în zona de influenţă a U.R.S.S conform principiului formulat de Stalin într- o întâlnire cu Milovan Djillas: graniţa între sistemele politice este dată de prezenţa armatei proprii pe acel teritoriu. Așadar angloamericanii vor controla vestul, iar URSS estul și centrul Europei. Situaţia României a fost o consecinţa ocupării teritoriului ei de Armata roșie urmată de amestecul brutal în treburile ei interne. Asta în ciuda declaraţiei făcută de Viaceslav Molotov ministrul de externe sovietic la 2 aprilie 1944. O declaraţie scrisă evident pentru urechile angloamericane, ale caror forţe se aflau cu câteva săptămâni înainte de debarcarea în Normandia. Stalin nu avea nici un interes să indispună pe Roosevelt și Churchill, respectând în vorbe înţelegerile de la Teheran dintre Aliaţi. Textul armistiţiului încheiat la Moscova la 12 septembrie 1944 în U.R.S.S și România clarifica pe deplin intenţiile sovieticilor. O lună mai târziu tot la Moscova Stalin și Churchill se înţelegeau pe mutește, pe un serveţel de hârtie pe care au notat procentele prezenţei proprii în Europa de est și Balcani în Europa postbelică. Faptul a rămas secret dar a avut tăria unui acord oficial. Roosevelt l-a acceptat. Asta a clarificat și mai mult situaţia. Pentru U.R.S.S, România era o pradă de război, și nimic altceva. Un aspect interesant este acela că Stalin nu a ţinut cont de statutul de dinaintea războiului al ţărilor ocupate. Indiferent că i-au fost aliate (cazul Cehoslovaciei și Poloniei), sau adversare (cazul Ungariei și României), el a trecut la sovietizarea lor, agenda Imperială prevalând asupra celei diplomatice.

La București, politicienii români de factură democratică, sperau să refacă România antebelică. În acest context, cu Armata roșie în ţară, în disperare de cauză, s-au legat de declaraţia lui Molotov și de asigurările occidentale ca înecatul de pai. Citind rapoartele publicate în aceste pagini, declaraţiile făcute de Iuliu Maniu în cadrul PNŢ sau privat printre amicii politici , nu îţi poţi reţine un zâmbet. Situaţia României era deja tranșată, chestiunea era că Iuliu Maniu și ceilalţi credeau că nu, și că o luptă politică pentru readucerea democraţiei era încă posibilă. Cel puţin atâta vreme cât regele Mihai era pe tron, iar americanii și britanicii se găseau la București. Nu își puteau imagina că pentru occidentali, România era partea de pradă a U.R.S.S și printr-o înţelegere tacită, cedată complet Moscovei. Washington și Londra declaraseră în repetate rânduri oficialilor sovietici că nu au interese speciale privitoare la gurile Dunării sau în legatură cu câmpurile de petrol. Era și o resemnare aici: oricum nu îi puteau opri pe sovietici în vreun fel. Cedau la București și Sofia pentru a salva Grecia și Dardanelele.

Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu, Titel Petrescu și-au dat seama prea târziu că americanii și britanicii și-au impus ca atitudine reţinerea cea mai strictă și că lăsaseră “mână liberă” sovieticilor în România. Occidentalii nu au avut decenţa să comunice românilor acest lucru. Nu știu la ce ar fi folosit, dar am fi avut o iluzie mai puţin în istorie.

Bucharest 1945 – Illusions and Mystifications

During the year of 1945 Romania’s status in Europe underwent some radical transformations. Both Yalta and Potsdam Conferences redesigned the map of Europe, placing Romania in the USSR’s sphere of influence, abiding by Stalin’s principle, as dictated in a meeting with Milovan Djillas: the boundary between the political systems should be given by the military presence in that territory. Thus, the Anglo-Americans would control the Western part, while the Eastern and the Central parts of Europe went under the reign of the USSR. Romania’s situation was the result of the Red Army’s occupation of its territory, followed by the brutal interference in its internal affairs. The facts thus ignored the statement made by Soviet Foreign Minister, Vyacheslav Molotov, on April 2, 1944. A statement which was obviously written for the Anglo-Americans to hear, as the event had took place just few weeks before the landing in Normandy. Stalin had no interest in infuriating neither Roosevelt nor Churchill, theoretically sticking to the agreements concluded between the Allies at Tehran.

The text of the armistice signed between the USSR and Romania in Moscow, on September 12, 1944, fully clarified the intentions of the Soviets. A month later, also in Moscow, Stalin and Churchill silently saw eye to eye, and sketched on a paper towel their shares in Eastern Europe and in the Balkans, in the post-war Europe. The fact remained secret but it undoubtedly had the strength of a formal agreement. Roosevelt supported the agreement, fact which further consolidated the situation. For the USSR Romania was a war revenue, and nothing more. An interesting aspect is that Stalin did not take into account the pre-war status of the occupied countries. Whether allied (as the case of Czechoslovakia and Poland) or opponent (Hungary and Romania), he moved to Sovietization, the imperial agenda prevailing over the diplomatic one.

In Bucharest, the democratic political elite were still hoping for a pre-war Romania. Reason for which, facing the Soviet occupation, the political leaders desperately turned to Molotov’s statement and to the Western reassurances. That is why, after reading the reports published in the following pages, the statements made by Iuliu Maniu, both in private and in public, during the gatherings of his National Peasants’ Party, you can’t help but smile. Romania’s fate had already been decided, even if neither Iuliu Maniu nor any of his colleagues were aware of that, still hoping for a fair democratic revival. At least as long as King Mihai was ruling and the British and the Americans remained on the streets of Bucharest. Nobody could have ever imagined that in the eyes of any Western citizen Romania was USSR’s war revenue, and that, following a tacit agreement, fully forwarded to Moscow. Washington and London repeatedly confessed in front of the Soviet leaders that they did not have any special interest in the Danube or in the Romanian oil fields. There was also a trace of resignation in this strategy: they couldn’t have stopped the Soviets anyway. They were yielding Bucharest and Sofia in order to save Greece and the Dardanelles.

Iuliu Maniu, C.I.C Brătianu, Titel Petrescu became aware far too late about the fact that the Americans and the British forced themselves to strict non-intervention, granting free path for the Soviets to enter Romania. The Western countries did not have the decency at least to inform the Romanian officials about their decisions. It would have been useless, anyway, but maybe our history would have had an illusion in minus.

Arhivele Naţionale ale României
D 60
Fd 65/1945
Filele 98, 99





Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc a declarat următorele:
D-lor, ne-am adunat aici pentru a ne consulta cu privire la situaţia politică internă, după ce Preşedintele actualului guvern, dl. Petru Groza a refuzat să ia act de hotărârile de la Potsdam şi de a capitula în faţa adevăratelor interese ale ţării.
Dar inconştienţa guvernului a mers mai departe, şi refuzând a da ascultare cererii exprese a Majestăţii Sale Regelui, de a demisiona, pentru ca România să fie reprezentată de un guvern cu adevărat democratic, pentru a putea lua parte la mult aşteptata Conferinţă ce se deschide zilele acestea la Londra, guvernul actual a găsit cu cale de a da publicităţii şi prin Radio, Comunicatul, pe care prea bine l-aţi ascultat cu toţii, mergând până acolo încât ameninţările lor să depăşească cadrul politic, atacând Coroana.
Mintea noastră nu mai găseşte explicaţie, pentru a atribui încăpăţânarea guvernului unei pur şi simple cramponări, cuvintele noastre nu găsesc termenul potrivit pentru încriminarea abominabilei lor acţiuni.
De altfel aceeaşi atmosferă încărcată bântuie în tot Balcanul. Să fie oare o epidemie răspândită de la o ţară la alta, sau cooperarea simultană a unor forţe oculte, ce urmăresc a crea în aceste ţări o situaţie imposibilă, pentru a împlânta adânc pumnalul otrăvit al unei dictaturi, dacă nu mai mult, dar tot atât de odioasă ca acele pentru a căror stârpire Naţiunile Unite au dus în colaborare la bun sfârşit acest crâncen război.
O delegaţie a guvernului având în frunte pe domnii Petru Groza şi Gheorghe Tătărăscu se găsesc în momentul de faţă la Moscova pentru a primi instrucţiuni cu privire la viitoarea situaţie a guvernului. Este un lucru cert că Nota Americană care a fost adresată guvernelor Marii Britanii şi U.R.S.S., la prima găsind un răspuns imediat de asociere cu iniţiativa guvernului Nord American de a sprijini cu tot elanul cererea Suveranului nostru, în schimb cea de-a doua a refuzat un răspuns de orice natură.
În urma presiunilor diplomatice exercitate în ultimele zile pe lângă guvernul de la Moscova, acesta a găsit cu cale ca înainte de a se pronunţa, să ia informaţii de la chiar netrebnicele lor slugi. E nevoie să ne închipuim modul în care reprezentanţii guvernului din România vor lămuri direct guvernul rusesc? Noi ştim prea bine că informaţiile lor vor consta în rezultatele obţinute pentru „democratizarea ţării”, acordurile economice încheiate cu ţările vecine ( care şi în ce fel!) şi cu U.R.S.S (?), starea de spirit din ţară care este cu mic şi mare „alături” de ei, afară doar de o infimă clică de „reacţionari”, în fruntea cărora se află „fasciştii” Maniu şi Brătianu.
Speranţele noastre se împletesc în credinţa că, de data aceasta, Generalisimul Stalin sesizat de situaţia internă a ţării noastre, creată după 6 Martie, va şti el însuşi că nu mai poate dăinui, făcându-ne pe noi Românii să ne întărim încrederea în frumoasele cuvinte adresate ţării noastre de guvernul de la Moscova, prin glasul dlui. Molotov în Martie 1944.
Iar dacă până acum aceste cuvinte, ce preziceau începutul unei adevărate ere de descătuşare de sub jugul hitlerist, nu şi-au găsit ecoul ce în vremea aceea ne descreţiseră frunţile, scrutându-ne un viitor mai bun, apoi atunci să fi fost numai o greşeală a succesului îmbătător, şi o clemenţă a noastră, care ca întotdeauna a ştiut să uite şi să întindă mâna prietenească chiar şi celor mai neânduplecaţi vrăşmaşi.
Pentru că să se ştie bine, dealungul frământatei noastre istorii, nu noi am fost provocatorii, ci popor blând şi inimos, care cu sângele nostru am apărat cu repetate rânduri, independenţa şi liniştea statelor vecine nouă.
Am primit asigurări zilele acestea din partea Misiunii Americane şi Britanică, că guvernele respective ne vor da tot concursul nelimitat şi imediat, pentru ca şi în ţara noastră, care a contribuit cu atâtea jertfe pentru idealul Naţiunilor Unite, idealul nostru, să fie şi puţin aceeaşi atmosferă ce există în Germania ocupată de puterile Anglo-Saxone, Germania opresoare care a propagat şi declanşat acest groaznic război.
Când zilele acestea se deschide Conferinţa de la Londra, cu greaua misiune să învelească rănile provocate de război, ale acelor ţări lovite în destinul lor şi de alianţa cu Germania, printr-o pace dreaptă şi respectarea integrală a suverantăţii celor în cauză, gândul lor se îndreaptă către acel Apus, a cărei lumină a hotărât, şi în alte rânduri, minunate clipe din epoca de glorie a României, şi că nici de data aceasta el nu se va desminţi, prin minunaţii lui bărbaţi de Stat, vrednici urmaşi şi părinţii lor.
Dar în acelaşi timp, amărăciunea coboară în sufletele noastre, când asistăm la Cehoslovacia, prietena dintotdeauna a României, legată prin eliberarea şi de astăzi de sângele neamului nostru, e reprezentată la Conferinţa de la Londra, de primul ei ministru şi de ministrul afacerilor streine. Iar noi, „România progresului”, şi a altor fanfaronade, România cu guvernul de „foarte largă concentrare”, rămâne pe dinafară, pentru ........că ochii ei astăzi orbiţi de o clică trădătoare de neam şi criminală o ţine îndreptată în partea de unde niciodată nu am găsit devotamentul.
Încrezători în destinele neamului nostru, cu ajutorul lui Dumnezeu ce ne-a luminat totdeauna în vremurile de restrişte, ne strângem în jurul tânărului şi înţeleptului nostru Suveran, având ferma convingere că după această prelungită furtună, pe cerul ţării noastre va apărea şi curcubeul.



D 60
Fd 65/1945
Fila 169

Întrebat aupra faptului dacă în viitoarele alegeri, Partidul Naţional Ţărănesc va face cartel electoral liberal, şeful partidului naţional a răspuns: „Avem o înţelegere cu partidul liberal de a merge împreună până la constituirea primului parlament liber, ales, al ţării. Cu toată opoziţia unora dintre prietenii mei politici, va trebui să mergem împreună în viitoarele alegeri cu partidul liberal.”



D 60
Fd 65/1945
Fila 168

În cercurile naţional ţărănistese comentează cu un deosebit interes, o declaraţie cu care Iuliu Maniu, a făcut-o ieri 29 noiembrie unor intimi ai săi, privitor la situaţia politică şi la acţiunea Partidului Naţional Ţărănesc.
Întrebat care este rezultatul anchetei făcute de dl. Mark Ethridge în România, dl. Maniu a răspus următoarele: „Am promis domnului Mark Ethridge, că voi ţine secrete concluziile sale, privitor la ancheta domniei sale în România, până când domnia sa va raporta rezultatul misiunii sale domnului Byrnes- ministrul Statelor Unite. Un singur lucru pot să afirm, că sunt mulţumit de concluziunile trimisului american şi cred că ele nu diferă de cele ale Partidului Naţional Ţărănesc. Am fost însărcinat de către dl. Mark Ethridge să comunic celorlalte forţe opoziţioniste, concluziile sale.Dealtfel dl. Ethridge, a încunoştinţat asupra rezultatelor sale şi pe dl. general Susaicov- Preşedintele Comisiei Interaliate de Control şi guvernul, prin dl. Gheorghe Tătărăscu.”
Întrebat asupra activităţii privitor la Partidul Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, a răspuns următoarele: „De acum încolo activitatea Partidului Naţional Ţărănesc trebuie să ţină seama de două obiective principale: câştigarea luptei electorale, care se va da cel mai târziu la începutul primăverei lui 1946, precum şi pregătirii rapoartelor, pe care delegaţii ţării, vor trebui să reprezinte la Conferinţa, prin care se va încheia pacea cu România”.



D 60
Fd 65/1945
Fila 166
4.XII.1945

În cursul zilei de ieri, 8 decembrie, într-o convorbire pe care Iuliu Maniu a avut-o cu N. Penescu, i-a spus acestuia că deţien informaţia de la dl. Gheorghe Tătărăscu- vicepreşedintele Consiliului de Miniştri- urmează să facă în zilele ce vine mari dificultăţi Cabinetului Groza.
Iuliu Maniu crede că acest lucru se datoreşte faptului că, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, ştiind care sunt concluziile dlui. Mark Ethridge precum şi faptul că URSS înclină spre formarea unui guvern de coaliţie politică în România, caută actualmente să găsească o posibilitate pentru a putea realiza la timpul oportun, reîntregire partidului liberal sub conducerealui Dinu Brătianu.

Cum a murit Iuliu Maniu la Sighet

Cum a încercat Hitler să îl elimine pe Maniu
http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/cum-a-incercat-hitler-sa-il-elimine-pe-maniu-207361.htmlIuliu Maniu, fost premier al României, a îndrăznit să i se opună lui Adolf Hitler când mari oameni politici europeni stăteau drepţi în faţa Führerului.
În vara anului 1940, Europa era îngenun­cheată de Germania lui Adolf Hitler. Franţa, în mod tradiţional una dintre marile puteri ale continentului, fusese zdrobită de Germania nazistă, Parisul ocupat, iar administraţia franceză - redusă la o fâşie de teritoriu controlată de Guvernul de la Vichy, condus de mareşalul Petain. URSS-ul lui Stalin era, oficial, în relaţii strânse cu Cel de-al Treilea Reich, cu care îşi împărţise Europa. Marea Britanie era singura putere care se opunea Germaniei. Însă, în timp ce toţi oamenii politici de pe continent îi făceau plecăciuni lui Adolf Hitler, unul singur a îndrăznit să i se opună. Este vorba de fostul premier al Româ­niei Iuliu Maniu. Acesta era filo-britanic şi filo-francez şi se afla în relaţii glaciale cu reprezentanţii Germaniei. Însă după Dictatul de la Viena, prin care Transilvania de Nord era răpită României şi oferită Ungariei horthyste, Iuliu Maniu a intrat în conflict deschis cu Adolf Hitler.
Telegrama lui Maniu
În dimineaţa de 1 septembrie 1940, Iuliu Maniu le-a telegrafiat dictatorilor Adolf Hitler şi Benito Mussolini. „În numele poporului român din Transil­vania şi în calitatea mea de fost preşedinte al Consiliului Diri­gent al Transilvaniei, con­siliul ales de istorica Adunare Naţio­nală din Alba Iulia, ţinută la 1 decembrie 1918, îndată după hotărârea de unire a Ardealului şi Banatului cu România, pro­tes­tez cu toată puterea sufletului meu contra sentinţei arbitrare care atribuie Ungariei o majori­tate de români din Ardeal pen­tru a îngloba ţării lor o minori­tate de maghiari.
Această sentinţă nesocoteşte principiul naţionalităţilor şi concepţiile cele mai elementare de drept, creând în Europa Orientală un focar de nelinişte care va fi un izvor de permanentă tulburare a păcii. Solicit Exce­lenţei voastre să binevoiţi a anula această sentinţă şi îmi voi permite să vă supun în curând un memoriu pentru motivarea acestei cereri.
Transilvania, Banatul şi popo­rul român nu vor accepta nicio­dată această hotărâre care s-a adus fără consultarea sa", scria Iuliu Maniu în protestul adresat celor doi dictatori. A urmat o lungă serie de memorii, printre care cel din ianuarie 1941. În aceste memorii, Iuliu Maniu făcea o paralelă între eforturile italie­nilor şi germanilor de a-şi con­stitui state naţionale uni­tare şi cele ale românilor, îndreptate în aceeaşi direcţie. Insistenţele lui Iuliu Maniu şi atitudinea sa proengleză au sfârşit prin a-l irita pe Adolf Hitler. Acesta i-a cerut mare­şalului Ion Antonescu, cel care conducea România, să îl poto­lească pe Iuliu Maniu.
Avea Gestapoul misiunea să-l asasineze pe Maniu?
De asemenea, potrivit zvonuri­lor din epocă, Gestapoul din Bucureşti avea misiunea de a-l supraveghea îndeaproape pe Iuliu Maniu.
În epocă, circulau zvonuri că Gestapoul avea pregătit un plan de suprimare fizică a artizanului Marii Uniri de la Alba Iulia din 1918, fondato­rul PNŢ. Memoriile oamenilor politici din epocă arată că un asemenea plan nu a fost pus în practică din două motive.
Primul ar fi fost opoziţia lui Ion Antonescu. Deşi acesta era criticat în mod constant de Iuliu Maniu, îl folosea pe liderul ţărănist drept canal neoficial de comunicare cu britanicii şi, mai târziu, cu americanii. Ion Antonescu era convins că, în eventualitatea în care aliaţii occidentali ar fi câştigat războiul contra puterilor Axei Berlin-Roma-Tokyo, la care aderase şi România, Iuliu Maniu ar fi fost persoana cea mai potrivită pentru a prelua frâiele guvernării. Cel de-al doilea motiv pentru care asasinarea lui Iuliu Maniu nu a fost pusă în practică a fost faptul că el era prieten cu liderii comu­nităţii germane din România, încă din perioada austro-un­gară, în care Iuliu Maniu fusese coleg cu unii dintre ei în parlamentul din Budapesta. Aşa ar fi dr. Fleischer, liderul comunităţii germane din judeţul Alba. Centrul acesteia era oraşul Sebeş, iar saşii care locuiau în acest oraş s-au numărat printre cei care au protestat împotriva Dictatului de la Viena.
Ucis de comunişti
După căderea nazismului, Iuliu Maniu a continuat să se opună cu egală vigoare comunismului. Atitudinea sa a dus, în cele din urmă, la arestarea sa. Marele om politic a trecut la cele veşnice în temniţa de la Sighetu Marmaţiei, în anul 1953. De-a lungul vieţii, Iuliu Maniu a fost deputat în parlamentul din Budapesta, preşedinte al Partidului Naţional Român, care a devenit apoi PNŢ, ofiţer în armata austro-ungară, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, premier al României şi lider al opoziţiei antinaziste şi anticomuniste.

Ce s-a ales de conacul lui Maniu din Bădăcin
Conacul artizanului Unirii Transilvaniei cu România, fostul preşedinte al PNŢ, Iuliu Maniu, a devenit o ruină. Casa cu 13 camere din Bădăcin, judeţul Sălaj, este devastat după ce a fost folosit timp de câteva decenii pe post de centru pentru ...

Iuliu Maniu, înmormântat în Giuleşti?

• Multă vreme, istoricii au fost convinşi că rămăşiţele pământeşti ale fostului preşedinte ţărănist se află în Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmaţiei.
  
• O mărturie inedită lansează o nouă ipoteză: Iuliu Maniu ar fi fost îngropat pe malul râului Mara, pe teritoriul comunei maramureşene Giuleşti.
  

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=47819
Fiecare inceput de februarie ne readuce in memorie amintirea lui Iuliu Maniu. Doua sunt motivele principale pentru care gandurile noastre se indreapta spre el, taria in credinta si meritul sau de a fi fost un mare roman, cum a ramas de fapt in constiinta posteritatii. Aceste calitati nu au putut slavili timpul ultimilor ani ai sai petrecuti la Sighet, in cea mai severa temnita comunista. Aici s-a stins din viata la 5 februarie 1953 (n. in 1873), alaturi de cele mai alese spirite mistuite de un indelungat razboi si consecintele sale, preoti, cadre militare, elite ale intelectualitatii si politicieni, deveniti cei mai aprigi exponenti impotriva unei dictaturi comunisto-staliniste de tip sovietic, care se instala treptat in Romania. Dupa inscenarea unui proces, condamnat la temnita pe viata, trecut prin mai multe puscarii, in urma tratamentului inuman, trupul neinsufletit al lui Iuliu Maniu, tractat de caruta puscariei, era condus spre periferia Sighetului, in asa-zisul cimitir al saracilor, si aruncat intr-o groapa comuna. Acesta era capatul suferintelor inegalabilului om politic roman.

Iuliu Maniu era original dintr-o familie de intelectuali ardeleni. Tatal sau era un avocat cu renume, iar mama provenea din starpia lui Simion Barnutiu, autorul Discursului din 3/15 mai 1848, rostit in Catedrala de la Blaj, fiica renumitului memorandist Demetriu Nationala de la Alba Iulia din

1 Decembrie 1918. Era adept al Unirii "fara conditii" cu Romania. "Privim la infaptuirea unitatii ca la un triumf al libertatii", afirma presedintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei _ Iuliu Maniu. A fost presedinte al PNT, prim-ministru in mai multe randuri si victima a trei dictaturi carlista, antonesciana si comunista. Aceasta din urma i-a pecetluit definitiv viitorul. Inlaturat definitiv din politica, consecinta a alegerilor furate din 1946, este arestat in vara anului 1947. Toate acestea ne indreptatesc pentru a-l comemora an de an. Recent, la initiativa PNTCD-Mures, i-a fost adus un prinos de recunostinta si s-au rugat pentru Iuliu Maniu preoti si credinciosi, din 6 biserici muresene, la Targu-Mures, in Catedrala Mare Ortodoxa (pr. Nicolae Gheorghe Sincai), Catedrala Mica Ortodoxa (pr. Calin Budai), parohiile greco-catolice nr. 1 (pr. Flavius Mihet), nr. 2 (pr. canonic Liviu Dan Fodor), nr. 4 (pr. Ioan Farcas) si parohia greco-catolica Lascud (pr. Horea Barsan).

Prin faptele sale, Iuliu Maniu a fost si ramane al tuturor romanilor, depasind apartenentele la o formatie politica, convingeri religioase, etnice, ori la o provincie istorica, a Romaniei.

Fie-i memoria eterna!

Aruncat la Cimitirul Saracilor, dupa ce a intregit Romania
Fara el, Marea Unire ar fi ramas in continuare doar un vis frumos. Dar, ce-are a face? In toata Romania asta Mare pe care a iubit-o cu atata patima, Iuliu Maniu nu are nici casa memoriala si nici macar o groapa in care sa-si odihneasca osemintele. In semn de batjocura, comunistii i-au transformat casa in centru pentru copii cu handicap. Asa a ramas si astazi. Imbacsita de miros de latrina, de urina saturata cu bule de camfor. Osemintele lui Maniu au fost aruncate undeva, in Cimitirul Saracilor de la Sighet. Fara sicriu. Fara o cruce la capatai. Dupa 56 de ani de la moartea sa, Maniu inca revendica doi metri din pamantul tarii pe care a intregit-o.


I-au fost rupte picioarele pentru a incapea in sacul mortilor
In noaptea aceea, detinutii au stat treji. Ascultau, ca de atatea ori, harsaitul greoi al mortii. Romania toata s-a zbarcit ca un fruct parasit. Trupul marelui Maniu, ascuns intr-un sac zdrentuit de greutatea zecilor de cadavre, era tarat pe scara penitenciarului. Capul ii salta la fiecare treapta parcursa. Se spune chiar ca i-au fost rupte picioarele pentru ca trupul lui inalt sa poata incapea in sacul mortilor. „La Sighet, detinutii aveau numere. Nu mai existau ca oameni, ci ca simple numere. Comunicau prin sistemul Morse si asa s-a si aflat ca Iuliu Maniu nu mai e. S-a spus: «s-a stins becul!», asa se spunea cand murea cate unul. Atunci s-a spus: «La celula doi s-a stins becul!» A fost introdus intr-un sac si se auzea cum era tras pe scari si capul lui mergea din scara in scara. Era dimineata la ora sase cand a decedat si a fost aruncat intr-o groapa comuna din Cimitirul Saracilor, din Sighet. Abia mai tarziu s-a stiut ca a trecut la cele vesnice, deoarece chiar si la multa vreme dupa arestarea lui, lumea inca mai spera la o interventie a anglo-americanilor care sa porneasca un razboi impotriva sovieticilor si Maniu sa fie eliberat." (Marin Pop, istoric)
„Cei care mureau in timpul zilei erau dusi intr-o incapere aflata la etajul doi al inchisorii, asa-numita de catre gardieni «Camera mortii», unde erau tinuti pana noaptea, cand erau dusi la cimitir. Sigur ca ingroparea lui s-a facut in cel mai mare secret, iar identificarea mormantului este acum, dupa atatia zeci de ani, aproape imposibil de realizat." (Robert Furtos, muzeograf „Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei", Sighet)

Ultima impartasanie, cu matura pe post de toiag
Iuliu Maniu avea 80 de ani cand s-a stins. Se intampla la 5 februarie 1953. Era dupa sase ani de temnita grea, primii petrecuti la Galati, ultimii la Sighet. O vreme a fost coleg de celula cu Ion Mihalache - celalalt lider taranist, o alta parte de vreme cu Nicolae Carandino, ziaristul de la „Dreptatea" care i-a si fost alaturi in ultimele clipe de viata. La Sighet au fost inchisi in acele vremuri peste 200 de demnitari, penitenciarul fiind cunoscut si sub denumirea de „inchisoarea ministrilor", dar si aproape 50 de episcopi greco-catolici. „Cand Maniu era foarte aproape de momentul mortii, a cerut sa fie impartasit de unul dintre preotii greco-catolici. Alexandru Todea (n.r.- fost mitropolit al Bisericii Romane Unite cu Roma), care era seful echipei de maturatori din penitenciar, a profitat de un moment de neatentie al gardianului de serviciu pe sectia respectiva si, prin usa, folosind matura drept toiag, i-a dat ultima impartasanie inainte de moarte." (Robert Furtos, muzeograf „Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei", Sighet)
Au existat doua incercari de identificare a trupului lui Iuliu Maniu. Una, inainte de '89, in 1971, de catre un nepot al lui Iuliu Maniu. A doua, in 2006, de catre Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Ambele s-au soldat cu esec. Fostul comandant al penitenciarului de la Sighet, tortionarul Vasile Ciolpan, a decedat in urma cu cinci ani, dupa ce fusese ridicat de autoritatile post-ceausiste la rangul de... locotenent. In 14 ani, nimeni nu a indraznit sa-l intrebe unde l-a aruncat pe Maniu.

„Cineva lucreaza impotriva acestui om in continuare"
Dupa arestarea lui Iuliu Maniu, intreaga avere i-a fost confiscata, iar conacul de la Badacin, in care si-a petrecut copilaria si la care se intorcea ori de cate ori avea un ragaz, a fost transformat mai intai in depozit pentru ingrasaminte chimice, apoi in sediu de Gostat, apoi in tabara si intr-un final in centru pentru copii cu handicap. „Statul, vrand sa-i batjocoreasca memoria, a asezat acolo, chiar in cladirea casei vechi, chiar in casa lui Maniu, un camin de copii cu handicap major. Erau intinsi pe pat, acolo isi faceau treburile, necesitatile. Eu aveam ocazia sa ma duc... Mai murea cate un copil din ala si ii faceam slujba... Abia rezistam sa trec prin acele saloane. Si acum se simte mirosul peretilor. Deci, a fost pur si simplu batjocorita memoria lui de catre autoritatile comuniste din vremea aceea. Si acum este tot o batjocorire." (Gheorghe Turcas, fost preot-paroh in Badacin)
„Ce s-a intamplat cu casa a fost o mojicie! S-au adus acesti copii cu handicap sever, in loc sa facem ceea ce ar trebui sa facem: o casa memoriala! Sunt atatea personalitati care nu sunt de acelasi rang cu Iuliu Maniu si care au casa memoriala. Asta e o mare durere a noastra, neimplinire... Am simtit chiar si dupa revolutie ca este marginalizat numele acesta pentru ca doare! Cineva lucreaza impotriva acestui om in continuare. E ceva morbid care lucreaza in tara asta in continuare si acela se numeste: comunism!" (Ioan Pop, autorul imnului lui Iuliu Maniu)

Casa lui Maniu sta sa cada
In 1941, Iuliu Maniu isi scria la Brasov testamentul. Lasa intreaga sa avere Episcopiei Romane Unite cu Roma Greco-Catolica, din Oradea. Dupa 1989, testamentul lui Maniu a fost facut public, insa nu si respectat. „In 1994, acest teren, impreuna cu casa s-au dat in folosinta gratuita, pe 99 de ani, Inspectoratului pentru Copii cu Handicap Salaj. Am facut multe demersuri ca sa-l putem obtine si, in 2007, Consiliul Judetean Salaj, in loc sa dea aceasta casa mostenitorului de drept, a preferat sa o concesioneze pentru 50 de ani si asta pentru ca, asa cum au recunoscut si ei, nu aveau fonduri ca sa o restaureze. Au vazut ca este aproape sa se darame si ca sa se spele pe maini au dat-o mai departe. Sigur, Episcopia este preocupata de restaurarea acestei case si imediat dupa aceasta concesiune, s-a facut un comitet de initiativa intre mine, parohia din sat, Directia pentru Cultura Salaj si Muzeul de Istorie. Am reusit sa ajungem sa obtinem certificatul de urbanism si suntem la nivel de expertiza tehnica." (Cristian Borz, preot-paroh Badacin)
De la expertiza tehnica si pana la repunerea casei pe picioare este insa drum lung. Fostul conac al lui Maniu sta sa cada. Copiii cu handicap au fost scosi de acolo, e adevarat, dar mutati la cativa metri departare, in niste casute construite in curtea conacului. Desi casa lui Maniu este inscrisa in categoria monumentelor istorice de clasa B, niciun reprezentant al Ministerului Culturii nu a trecut vreodata prin Badacin. Actualul preot-paroh, Cristian Borz, este de zece ani la Badacin. In fiecare an, pe 5 februarie il comemoreaza pe Maniu la mormantul din curtea conacului care-i asteapta si astazi osemintele. Preotul Borz incearca din rasputeri sa deschida casa memoriala Iuliu Maniu, sa faca acolo un muzeu: „Toti cei care ar putea sa dea o mana de ajutor... lasand la o parte orice apartenenta politica, Iuliu Maniu este un simbol pentru neamul romanesc si cred ca nimeni nu are dubii ca acest om chiar si-a iubit neamul din care a facut parte. Este un simbol al neamului si cred ca este rusinos pentru noi ca locul in care el a copilarit, unde si-a avut familia, sa arate intr-o astfel de situatie. De aceea fac apel la toti cei care ne pot sprijini: Ministerul Culturii, oameni politici, oameni de bine, care vor sa dea o mana de ajutor, pot gasi contul nostru pe site-ul parohiei: www.iuliumaniu.ro."

A iubit toata viata o unguroaica
Iuliu Maniu a fost arestat in iulie 1947, in urma inscenarii de la Tamadau si judecat de autoritatile comuniste pentru „inalta tradare". La alegerile din noiembrie 1946, taranistii, in fruntea carora se afla Maniu, castigasera alegerile cu peste 80% dintre voturi. Dar, cum important era cine numara voturile - conform dictonului lui Stalin, care cuprinsese la acea vreme in sfera sa de influenta si Romania -rezultatele au fost inversate in favoarea Partidului Comunist Roman. Maniu a incercat atunci formarea unui guvern in exil si scoaterea Romaniei de sub influenta sovietica. A fost tradat, lucru care a dus la dizolvarea Partidului Național Taranesc si la arestarea tuturor membrilor sai. „I s-a intentat un proces tipic stalinist, comunist, prin care a fost - si aici este ironia sortii: cel care a facut Romania Mare a fost acuzat de tradare de patrie - si inchis. N-a mai durat mult, si pe 30 decembrie si regele Mihai, cu pistolul pe masa, a fost obligat sa abdice, a plecat... Liberalii au fost si ei desfiintati si de la 1 ianuarie s-a infiintat Republica Populara Romana si introdus un sistem totalitar."
Maniu nu a fost niciodata genul care sa faca spirite, nu a scos pe gura panglici de idei gratioase ca piscoturile, nu a pozat in dandy. N-a fost niciodata casatorit, asta pentru ca - ironia sortii - a iubit toata viata o unguroaica, pe farmacista Clara, pe care o si invoca in ultimele clipe de viata: „Ce frumoasa era Clara!" Simtea ca daca o ia de nevasta si-ar trada tocmai marele crez, acela de a vedea Transilvania in afara Imperiului Austro-Ungar si unita cu tara-mama, cu Romania.

Infaptuitor al Unirii si... tradator de tara
Contributia lui Iuliu Maniu la actul de la 1 decembrie 1918, unde s-a decis Unirea Transilvaniei cu Regatul Romaniei, a fost una majora. „Desi avea varsta de 42 de ani si era in plus si jurisconsult al Mitropoliei, este trimis ca sublocotenent, pe frontul italian unde a fost ranit si a avut apoi de suferit intreaga viata avand o tija in picior. Evenimentele din vara si toamna lui 1918 il surprind aici, pe front, Imperiul Austro-Ungar fiind intr-un proces major de disolutie. Maniu dezerteaza de pe frontul italian, vine in tara si formeaza Comitetul National-Roman. I s-a dat un rol major, portofoliul de Ministru al Armatei si al Externelor. In acest scop pleaca la Viena cu misiunea de a-i readuce in tara pe soldatii romani imprastiati in intreaga Europa. Practic, o luna de zile, Iuliu Maniu conduce Imperiul. El face un fel de targ cu ministrul de razboi al Imperiului fiindca deja comunistii patrundeau masiv in vestul Europei si erau la portile Vienei. Reuseste sa se inteleaga cu acesta, trupele romane instaureaza ordinea si stabilitatea in Viena si trimit 50 de trenuri cu care soldatii romani se intorc si vor forma primele unitati militare ardelenesti." (Marin Pop, istoric)
Iuliu Maniu face parte dintre organizatorii Marii Adunari de la Alba-Iulia de la 1 decembrie si ca o rasplata pentru meritele sale, este ales, la o zi distanta, presedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, indeplinind totodata si functia de ministru de interne. De altfel, in decursul anilor, Iuliu Maniu a fost de trei ori prim-ministru al Romaniei.
Nimic nu a contat insa pentru comunisti. In 1947, Iuliu Maniu, care avea pe atunci 74 de ani, a fost condamnat la temnita pe viata si la confiscarea intregii averi. Badacinul, satul natal al lui Maniu din judetul Salaj, a fost condamnat si el... Gheorghe Turcas a fost preot-paroh la Badacin inainte de 1989. Securitatea a tinut mult sa-l racoleze ca informator fiind vorba despre o parohie formata din urmasii unui „tradator de neam". Din fericire, n-au reusit...Din pacate insa, preotul Turcas a fost unul dintre putinii care au rezistat presiunilor. „E dureros ca au fost infiltrati oameni chiar din Badacin - o spun cu durere - cu misiuni speciale, pentru a-i descuraja pe oameni, pentru a le spune ca Maniu a fost un tradator de tara, pentru a aduce argumente ca a fost asa. Oamenii au fost atat de «instruiti» incat multi, chiar si dupa ‘89, mai credeau asta."

„Comunismul a umplut cerul de sfinti"
A existat un singur moment, in 1986, cand 13 tineri au tinut cu tot dinadinsul sa rupa zagazurile. „Sfinxul" lor - pentru ca asa era numit Maniu la Badacin, gratie verticalitatii de care a dat dovada intreaga viata - trebuia musai comemorat. „Un grup de tineri, simpatizanti ai lui Iuliu Maniu, au venit la clopotar cu juma' de palinca si s-au tras clopotele jumatate de ora pentru familia Maniu. Au depus coroane la mormintele parintilor lui Maniu. Pop Ioan, cel care i-a si compus un imn lui Maniu, a fost legat apoi langa cainele politiei. Toti acei tineri au fost batjocoriti si batuti de catre Securitate pentru ca au indraznit sa respecte atunci familia Maniu." (preot Gheorghe Turcas-vicar)
Tinerii nu s-au lasat insa intimidati: „In fiecare an am incercat sa re-editez aceasta comemorare. A doua oara stiu ca am adus o coroana de flori, pe care am scris: «Remember pentru Iuliu Maniu». Politia locala a fost trimisa sa cerceteze la fata locului ce s-a intamplat. Au gasit coroana si au mers s-au raportat: „Am gasit o coroana pe care scria: «Rembrandt pentru Iuliu Maniu»" Bine, Rembrandt sa fie atunci!" (Ioan Pop, autorul imnului lui Iuliu Maniu)
Acum, autorul imnului lui Iuliu Maniu e plecat in Spania. E acolo de doua saptamani. S-a dus sa munceasca. Atunci, in '86 si mai apoi, in '89 a sperat ca Romania tacerilor inghetate, stirbite de maraieli manioase si de tipete sfasietoare, in care totul se inghite cald si nepreparat, se va schimba in altceva. N-a fost sa fie...L-am intrebat daca intr-un atare context ii pare rau pentru suferintele traite atunci, in van: „Nu‑mi pare rau! E vremea granitelor... plecam. E un vers pe care l-am scris pe vremea lui Ceausescu: «E vremea granitelor» si uite ca inca mai e si acuma... Plecam sa aducem bani! Ca sa traim bine..."
Parintele Arsenie Papacioc spunea: „Comunismul a umplut cerul de sfinti!" Iuliu Maniu a fost un sfant prin simplul fapt ca a contribuit la intregirea Romaniei. Dincolo de apartenente politice. Dincolo de acuze: neparticiparea la incoronarea lui Ferdinand, readucerea lui Carol al-II-lea in tara, pactul de neagresiune cu legionarii. A avut si noroc... A trait niste vremuri cand nu orice starpitura putea pasi in centrul scenei, drapata de steag, bombanind un cantec astmatic care sa-i dea gata pe toti. Daca stai intr-un loc prielnic, poti s-o vezi in culise suflandu-si nasul in steag!... Traiasca Romania!

Amintiri despre Maniu:
Eu, dragii mei, l-am cunoscut pe Iuliu Maniu de pe bancile scolii. Era un om cu o inima tare buna. Invatatorul ne anunta dinainte, cand venea Excelenta Sa, doctorul Iuliu Maniu, la noi la scoala. „Cand va intra pe usa, sa va ridicati toti si sa ii dati un salut cu: «Laudat fie Iisus Hristos!»" Noi ascultam de invatator si faceam. Dansul intra si prima data mergea la catedra si-l intreba pe invatator care copil invata mai bine in clasa. Invatatorul ii spunea: „Petre, Gavrila, Nicolae...". „No, aia care v-o pronuntat domnul invatator, ridicati-va sus!" Si deschidea o gentuta si ne dadea bomboane. Si apoi pe celalalt care era suparat langa noi, care sta jos, il incuraja: „Copilasule - zice - da-ti silinta, ca la ora viitoare, cand vin aici, si tie iti dau bomboane daca ii invata bine". (badea Vasile, 85 de ani, Badacin)

Imnul lui Iuliu Maniu:
Il simt cum mai vine
Mai vine pe acasa,
Il vad cum se asaza
Cu satul la masa,
Si-si varsa durerea
Sadind-o in noi
Generatii ca mine,
Ca tine, ca voi.

Refren:
Sa cantam despre Iuliu
Despre „Sfinx" sa cantam,
Toata lacrima noastra
Pentru el s-o varsam.
Dragii mei, prin menire
Ne e dat sa-l spalam
De minciuni si de vorbe,
In noi sa-l schimbam.
Un mormant sa-i gasim
Cum mormant si-a dorit!
In pamantul natal,
In pamantul iubit.
De azi inainte generatii vin,
Pentru tine, Iuliu,
„Sfinx" de Badacin,
Si-ti aduc ofranda
Si respect sincer
Tara RomaneascaIngerii din cer.

Iuliu Maniu, artizan al Marii Uniri, a salvat Viena de bolsevism

Testamentul lui Iuliu Maniu

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/
„ Sufletul mi-l închin atotputernicului Dumnezeu, tot devotamentul meu
şi dincolo de mormânt mult încercatului meu
neam românesc, iar iubirea mea o leg cu fraţii şi nepoţii mei şi cu bunii mei
prieteni, care nici întru cele mai grele persecuţii nu m-au părăsit în calea grea care mi-a fost hotărâtă de soartă."


Acesta era
punctul 1 din testamentul lui Iuliu Maniu, locuitor din Bădăcin, domiciliat în Bucureşti, strada Caragea Vodă 27,
pe care 1-a semnat la Braşov, în faţa notarului
dr. Nicolae Ioaneş, pe data de 8 februarie 1941. Făcut într-un moment de
răscruce şi pentru el şi pentru vremurile prin care trecea, a căror grozăvie o
intuise, Iuliu Maniu a dorit să-şi îndrepte gândul înspre urmaşii apropiaţi,
dar şi îndepărtaţi, dorind ca
aceştia să devină folositori perpetuării neamului. în acest scop, punctul 2 al articolului
II, grăieşte:


„Întreaga moşie, toate
casele, edificiile, toate imobilele din comunele Şimleu, Bădăcin, Lampert şi Ilişina, cu tot fondul, viu şi mort, ca tot ce aparţine
acestor realităţi, le las şi vor deveni proprietatea
Venerabilului Capitlu episcopesc greco-catolic intact român din Oradea, pentru
scopurile ordinului de călugăriţe române greco-catolice
franciscane din care face parte sora mea Cornelia. Dacă acest ordin de momentul morţii mele nu va fi organizat, eu
doresc să fie organizat, iar averea aceasta
să fie conservată sub denumirea Fundaţiei Ioan, Clara şi Cornelia Maniu. Pe imobilul din Bădăcin să se organizeze un
claustru de călugăriţe, menit să ocrotească
şi să instruiască tineri români greco-catolici şi să se îngrijească bolnavi. La
educaţia băieţilor şi fetelor educaţi în acest institut să se pună fondul
principal pe dezvoltarea caracterului şi a
simţului de morală creştină şi de iubire de neam ca devotament pentru
muncă şi altruism. Dacă Veneratul Capitlu, din orice motiv, ar fi împiedicat să înfiinţeze acest institut,
averea se va folosi pentru alte scopuri culturale şi de binefacere româneşti..."


Situaţia politică internă a României se deteriora în raport cu relaţiile cu
aliaţii tradiţionali, în timp ce noul regim se afunda din ce în ce mai mult în
prevederile pactului tripartit care-şi arăta adevăratul lui scop, de
instrument al expansiunii lui Hitler.
Ministrul Marii Britanii la Bucureşti, pe 10 februarie 1941, i-a făcut cunoscut
generalului Antonescu că, întrucât România era folosită de Germania
drept bază militară „fără nici un cuvânt de dezacord din partea
dumneavoastră", personalul legaţiei se
va retrage pe 15 februarie 1941 (după Ivor Porter; „Operaţiunea Autonomus",
pag. 93).


Înainte de părăsire, inginerul petrolist Gardyne de
Chastelain, director comer­cial la Societatea Petrolieră Britanică
„Unirea" şi şeful „Biroului Operaţiunilor Spe­ciale" (SOE) din
România, a luat legătura cu Iuliu Maniu, Valeriu-Rică Georgescu (director
general la Româno-Americană) şi inginerul Popovici de la „Unirea".


Anglia socotea că Iuliu Maniu era omul ce trebuia susţinut în cazul ruperii
relaţiilor diplomatice, fiindcă se bucura de un mare prestigiu în toată ţara.
SOE, care se ocupa de investigaţii în domeniul
procedeelor de luptă neconvenţionale şi al propagandei
antinaziste, urmărea hărţuirea inamicului în teritoriile ocupate prin identificarea, încurajarea şi înarmarea mişcărilor de rezistenţă,
indiferent de orientarea politică sau ideologică.
Activităţile SOE au fost puse sub controlul


Foreign
Office.


Londra a hotărât ca Iuliu Maniu să fie abordat în vara lui 1940, după
Dictatul de la Viena. Maniu ar fi acceptat să meargă la Londra, unde
trebuia să conducă un „Comitet Român
Liber", care să dirijeze propaganda împotriva nemţilor, iar Anglia urma
să garanteze integritatea României şi restituirea Transilvaniei de Nord.


Iuliu
Maniu a cerut şi o confirmare din partea lui W. Churchill. Potrivit telegramei, Marea Britanie va acorda ajutor mişcării transilvănene de sub
conduce­rea lui Iuliu Maniu şi va face tot ce-i stă în putinţă pentru
garantarea integrităţii României.


Rică
Georgescu precizează că la primirea telegramei au mai fost de faţă, pe lângă
Iuliu Maniu, şi De Chastelaine şi ministrul american Mott Gunther, deoarece R. Georgescu vroia ca prin ministrul USA, Statele
Unite să fie informate de ce face el cu societatea lui, Statele Unite
fiind la data aceea o ţară neutră.


Înainte de părăsirea României, pe 11 februarie, ministrul Angliei întâlnise
pe Iuliu Maniu pe care-1 asigura de statornicia politicii româneşti alături de
a Marii Britanii, iar în contactele pe care
le-a avut Iuliu Maniu cu Franklin Mott Gunther îi cerea acestuia să intervină
ca Statele Unite să considere România o ţară ocupată, la fel ca Polonia,
Olanda, Belgia...


În ţară, faţă de politica generalului Antonescu de
a-şi crea o falsă popularitate prin solicitarea unui plebiscit pe 2 martie,
preşedintele PNŢ i-a înaintat o scrisoare pe 27 februarie, spunând:


„ Faţă de decretul care organizează plebiscitul din 2 martie, PNŢ nu
poate avea decât o atitudine, aceea a
abţinerii de la votare. Din punct de vedere formal nu putem
participa la un plebiscit organizat într-un regim complet lipsit de libertatea
necesară manifestărilor opiniilor şi sentimentelor adevărate ale ţării. Sub
stare de asediu şi cenzură, fără putinţa unei discuţii libere în contradictoriu
şi fără putinţa pentru ţară de a se informa
asupra situaţiei reale, asupra importanţei şi consecinţelor actelor de guvernământ şi liniei de conducere
politică a statului, cu interdicţia oricărei manifestări de atitudine politică, supusă unor drastice sancţiuni
penale, anunţate în acelaşi timp cu
decretul plebiscitului însuşi, votul cetăţenilor este lipsit de libertate şi
sinceritate. El rămâne astfel viciat, ca şi votările de sub regimul lui Carol II.


Graba cu care s-au întocmit listele electorale şi lipsa unui control serios
nu pot garanta libertatea şi sinceritatea acestei consultări. Acţiunea
dobândeşte un caracter de improvizare sub care
nu este posibilă o apreciere despre trecut şi nici vreo indicaţie pentru viitor, îndeosebi când această consultare se încearcă în prezenţa
unor numeroase trupe străine în ţară...


Nu se poate ca faţă de multiplicitatea problemelor de discuţie şi faţă de complexitatea situaţiei politice actuale, opinia ţării să fie comprimată
într-un singur da sau nu...


Nu putem
trece însă sub tăcere faptul că acest regim nu a schiţat nici cel mai mic gest
de apărare a hotarelor ţării, nu a reuşit să obţină nici o îmbunătăţire a
soartei românilor, daţi pradă celor mai înfricoşătoare lovituri şi prigoniri...


Aţi
încredinţat chiar şi Siguranţa statului unor persoane a căror concepţie politică şi metodele de procedare erau bine
cunoscute şi le-aţi menţinut în funcţie şi după ce au săvârşit jafuri,
schingiuiri şi chiar omoruri! ...Numai datorită acestor greşeli s-a putut
întâmpla ca Virgil Madgearu şi Nicolae lor ga să fie asasinaţi de indivizi aparţinând partidului care susţinea
guvernul, fără ca timp de 3 luni să poată fi arestaţi şi condamnaţi, deşi mulţi dintre ei erau descoperiţi şi
cunoscuţi...


Cum ar putea ca partidul şi colegii acestor profesori să răspundă cu un
da... Am arătat eroarea ce s-a făcut prin
intrarea, fără să ni se dea ceva în schimb, în înţelegerea
tripartită...


Am protestat împotriva desfiinţării partidului nostru... un serios control
al vieţii de stat, care putea combate curentele subversive şi tendinţele de
răzvrătire. Cum am putea noi să răspundem afirmativ la
întrebarea d-voastră?...


Sub guvernarea d-voastră tendinţa de românizare a industriei şi comerţului
s-au prefăcut într-un proces de invadare
a capitalului extern.


Cum am putea noi să aprobăm o guvernare care a făcut posibil ca din o bună
parte a ţării noastre să se organizeze o zonă de etape şi baze de operaţiuni
pentru trupe străine şi pentru interese care, după concepţia
noastră, nu sunt româneşti? Cum am putea să
aprobăm o guvernare a cărei politică externă a dus la ruperea relaţiilor
noastre diplomatice cu foştii noştri aliaţi...


Iată o parte din motivele pentru care eu şi prietenii mei politici nu putem
lua parte la plebiscit..."


Deşi
hotărârile luate de conducerea PNŢ din 22 februarie prevedeau să se dea un
sprijin tehnic guvernului care urmărea curmarea dezordinilor, cu menţiunea că „nici un fruntaş naţional-ţărănist să nu intre în
guvern", situaţia plebiscitului a schimbat atitudinea.


Plebiscitul avea loc a doua zi după declanşarea operaţiunii Mariţa. Prin
aceasta se făcea încă un pas pe calea escaladării
expansiunii. Directiva 20 prevedea cucerirea coastei de nord a mării Bgee şi la nevoie a întregului teritoriu
continental al Greciei.


Şi imediat
după plebiscit, pe 5 martie 1941, Hitler, care era decis să treacă la aplicarea
directivei 21 (planul Barbarossa) de atac al URSS, a însărcinat pe Goring să obţină garanţia petrolului românesc. Acesta 1-a
convocat pe generalul Antonescu care s-a prezentat pe data de 5 martie la
palatul Belvedere din Viena, unde i s-a cerut mărirea producţiei de petrol românesc, deoarece sursa rusească s-ar
putea să devină dificilă. In schimb, se oferea tehnică şi specialişti în
extinderea lucrărilor de foraj.


Generalul a acceptat.


Englezii, când părăsiseră România, subliniaseră faptul că ţara va deveni o
bază operaţională. Acelaşi lucru 1-a făcut şi Maniu în scrisoarea din 27
februarie 1941.


Situaţia s-a precipitat din cauza insucceselor italiene din Balcani, iar
Antonescu promisese că va merge fără şovăire alături de Axă, de Hitler şi Mussolini.
Şi acum Mussolini era la mare încurcătură.

ULIU MANIU ŞI ARMATA


Iuliu Maniu, omul politic ce întreţinuse relaţii politice cu toţi şefii de partide, în aceste momente când situaţia devenise incendiară şi România
avea pe trupul ei armate străine, socotea că este nevoie
să aibă relaţii şi în lumea militară. De aceea, în discuţiile cu C. I. C.
Brătianu, se hotărâseră ca în cercul de prieteni să nu
neglijeze ofiţerimea care va fi chemată să contribuie la salvarea onoarei ţării.


în ceea ce-1
privea pe Iuliu Maniu, el găsise un loc discret, pe str. Vasile Lascăr 62, în casa doamnei Olga C. Sărăţeanu, soţia fostului Regent regal şi chiar
la conacul moşiei acestuia. în acel loc discret se întâlnea cu intimii politici: Ion
Mihalache, Mihai Popovici, Virgil Madgearu, Virgil Solomon...


Din decembrie 1940 acolo începuse să se întâlnească cu o serie de generali
şi ofiţeri superiori ce erau convinşi că Germania va
pierde războiul şi care nu vedeau cu ochi buni
implicarea noastră în pactul tripartit. Printre personalităţile militare cu
care se întreţinea preşedintele Partidului
Naţional-Ţărănesc se numărau generalii: Boeru de la Sibiu, Barbu Vasile, Bârzotescu Dumitru Emanuel, Cihoschi Henry,
Buricescu Radu, Ciupercă Nicolae, Drăgănescu,
Diculescu Achile, Eftimiu Constantin, Economu Virgil, Georgescu Pion, Gheorghiu Ermil, Ilcuş Ion, Negrei Gabriel, Marcovici,
Rudeanu, Samsonovici Nicolae, Sichitiu Ion, Stoica Grigore, Vasilescu Petre,
Vasiliu George, Zorzor Vasile; coloneii: Chivu, Locusteanu, Sfetescu; comandor
Mocanu Gheorghe; maiorii: Beleuţă, Răutu şi generalii Aldea Aurel şi Rădescu
Nicolae.


Pe parcurs, numărul lor a crescut şi, de asemenea, în perioada 1943/44,
discuţiile cu militarii s-au ţinut şi pe str. Vasile Conta
12, în casa doamnei Ecaterina Madgearu, primirea fiind făcută de discreta
doamnă Cristina Tuduri, care era şi bibliotecara Regelui Mihai.


Iuliu Maniu a socotit că este absolut necesar să-şi facă relaţii strânse în
cadrul armatei, în vederea folosirii de comandanţi de
armată într-o anume fază a războiului, când credea că armata poate să joace un rol
important pe frontul sud-estic, în colabo­rare cu Anglia şi
colaboratoarele ei.


La această dată el se baza:


-
pe relaţiile liberale cu unii generali;


-
pe relaţiile lui directe cu o parte
din generalii care în 1937 părăsiseră armata şi se înscriseseră în PNŢ, iar
acum aceşti devotaţi şi-au pus la dispoziţia lui Iuliu Maniu legăturile
lor cu generalii activi;


-
Maniu a căutat să sondeze după
intrarea trupelor germane în Balcani care e părerea ofiţerilor superiori asupra unei colaborări româno-germane şi a
constatat că armata e ostilă unei asemenea acţiuni;


-
un alt sondaj a arătat că o
colaborare româno-sovietică să nu fie decât diplomatică, în nici
un caz militară;


-
o înţelegere româno-rusă ar atrage pericolul german din
partea celor care ne stăpânesc teritoriul;


-
orice acţiune militară pentru
recucerirea Ardealului, chiar în condiţii temerare, are adeziunea
neprecupeţită a armatei.


-
după părerea lui Maniu, majoritatea
ofiţerilor superiori aveau sentimente anglofile.


Constatăm că
Iuliu Maniu era preocupat să cunoască şi părerea celor din jur, înainte de a se
hotărî asupra unei acţiuni.


Deoarece cu anul 1941 vom intra într-o perioadă grea, urmată de consecinţe
şi mai grele pentru ţară, este bine să vedem părerea
unuia dintre cei mai vechi membri ai partidului naţional, referitoare la principalii organizatori şi ideologi, precum şi
metodele de lucru în interiorul PNŢ, relatare făcută cu
mult curaj de Mihai Popovici, în timpul anchetei:


„În frunte era Maniu, cu o ideologie naţională şi democrată în calitatea de
continuator al tradiţiei, cristalizată în partid.


Ideologul principal al ţărănismului a fost, fără îndoială, Ion Mihalache,
cu toată moştenirea lui de sânge, într-o ţară de
neoiobagi. Această ideologie şi-a găsit expresia în credinţa lui Ion Mihalache
timp de 30 de ani. Ideologia aceasta, grefată pe democraţia şi naţionalismul lui Maniu au dat înfăţişarea ideologică a
Partidului Naţional-Ţărănesc.


Al treilea care a făcut o sinteză a acestor ideologii, prin vorbiri,
conferinţe, scris articole, cărţi, a fost profesorul Virgil Madgearu.
El a fost temelia.


Vaida nu a contribuit cu nimic şi el
considera ideologia ca o idiotologie (expresia lui).


Subsemnatul (M.Popovici), printr-o conferinţă la Institutul Social,
încercasem să explic ideea solidarităţii sociale, dar fără mult
succes.


Profesorul D. Guşti a dat o sociologie monografică ţărănească, iar
profesorul şi filozoful Radulescu-Motru a scris
o carte despre ţărănism, sau Bogdan Duică, ce încă a contribuit la
cimentarea ideii ţărăneşti, printr-o carte...


Metodele din interiorul partidului erau cele mai democratice. Totul se
punea în discuţie publică, fie în birou, delegaţie permanentă sau comitet de
direcţie. Principiul ca minoritatea să se
supună majorităţii era perfect respectat. Majoritatea hotăra. Totul se petrecea
la lumina zilei. Nu exista clandestinitate sau secret şi părerea fiecăruia era ascultată, respectată şi în caz de nevoie combătută. Metoda lui Maniu era
ca toate hotărârile să se ia în unanimitate.
Orice problemă, oricât de grea, era lăsată la judecata şi priceperea politică a
fiecărui membru. Niciodată Maniu nu-şi spunea părerea înainte, el era totdeauna cel din urmă. Adeseori, subsemnatul împreună cu Vaida,
când era o problemă mai grea, mergeam la Maniu şi-l întrebam care este soluţia
lui: «- Vrem să te ajutăm!» «- Nu-i nevoie, fiecare
să-şi spună părerea cum crede el că este mai bine.» La şedinţă, după ce punea problema, provoca pe fiecare să spună, fără
rezervă, tot ce crede. Astfel, cei 20-25 de membri trebuiau să judece şi să
motiveze părerea, toţi, fără deosebire. Bineînţeles
că se debitau o mulţime de răspunsuri, unele mai bune, altele mai slabe, altele nu prea serioase; el lua act de toate părerile. Maniu, la
sfârşit, făcea o recapitulare a diverselor opinii
discutate şi în cadrul acesta îşi exprima şi opinia sa. Era ca o uşurare.
Părerea lui era aproape întotdeauna primită în unanimitate. Aceas­ta nu însemna că Maniu nu ştia de la începutul discuţiei ce voieşte, nici
că opinia lui era alcătuită ad-hoc, ci foarte
logic combinată. Toată lumea avea credinţa că a colaborat la hotărâre. Şi unanimitatea se lua chiar cu entuziasm.


Nu tot aşa era Vaida, care era un polemist furibund.


Mihalache se apropia de Maniu, dar lui Mihalache îi plăcea să-şi etaleze
părerea chiar de la început, să simplifice discuţia. Dar nici o
metodă nu da satisfacţia pe care o dădea
metoda Maniu. Elimina orice patimă, orice bârfă, orice resentimente personale,
astfel că şedinţele conduse de el, cu toate că durau multă vreme, până spre ziuă, contribuiau la crearea unei armonii
interioare. în afară de această latură, care era de domeniul psihologic, Maniu, ca şi ceilalţi, vrea
respectarea strictă a formelor statutelor şi regulamentelor. "


Acesta era
omul care-şi asumase rolul de a conduce opoziţia sau, mai precis, rezistenţa împotriva statului dictatorial şi
acestea erau metodele democratice pe care voia să le utilizeze în
conducerea statului prin mijlocirea poporului.


După lichidarea rebeliunii legionare, generalul Antonescu instaurează o
dictatură militară.


Pentru
că, atunci când generalul Antonescu a trebuit să dea socoteală în faţa Tribunalului, s-a apărat acuzând că „ domnul Maniu a refuzat să
participe la Guvernul de Uniune Naţională ".Iar Iuliu Maniu, care nu avea nevoie să se apere şi doar să
lămurească situaţia, a precizat:

Virgil Măgureanu confirmă că Iuliu Maniu a fost agent al serviciului de informaţii britanic


Iuliu Maniu, personalitate marcantă a rezistenţei anticomuniste, în solda serviciilor secrete ale Regatului Unit! Politician de excepţie, artizan al Marii Uniri de la 1918, erou martir, pe lista de plată a englezilor, cu numele de cod TOM. Aşa susţine Alex Mihai Stoenescu, iar Virgil Măgureanu, fost şef al SRI, confirmă şi vine chiar cu amănunte. Afirmaţia fostului şef al SRI apare în dialogul dintre acesta şi Alex Stoenescu, publicat de cel din urmă în cartea „De la regimul comunist la regimul Iliescu”. Aceeaşi în care Măgureanu susţine că Nicolae Ceauşescu a fost răsturnat în urma unei lovituri militare „reuşite parţial” ori că SRI, condus de el după 1990, n-a jucat dublu. (Click AICI)

Securişti infiltraţi sub acoperire de victime
Iluzia democraţiei pe care mulţi am avut-o imediat după 1989 este o altă temă care se desprinde din discuţia dintre Măgureanu şi Stoenescu. Vă reamintesc că, imediat după ’90, acuzaţiile din presă la adresa SRI, condus de Virgil Măgureanu, erau extrem de dure. Pe scurt, era vorba despre faptul că serviciul spionează în favoarea partidului de guvernământ liderii Opoziţiei, sindicatele, organizaţiile civice, oamenii de cultură ori ziariştii. Tot atunci s-a vorbit mult şi despre şantajarea unor capi ai opoziţiei cu dosare de Securitate. Anii au trecut, dar chestiunea n-a fost elucidată. Nici după ce Emil Constantinescu s-a instalat la Cotroceni. De fapt, nici nu se putea, din moment ce chiar el a declarat, spre sfârşitul mandatului, că a fost învins de securişti. Acum, în dialogul cu Stoenescu, Măgureanu încearcă să ridice vălul. În opinia fostului şef al SRI, după 1990, n-a fost vorba despre poliţie politică ori represiune, ci despre o supraveghere cu mănuşi de catifea. Şi pentru că mulţi dintre cei care au avut de-a face cu Securitatea, ofiţeri sau urmăriţi, au ocupat poziţii importante în mai toate structurile.
De pildă, susţine Măgureanu, după 1990, în interiorul partidelor se infiltraseră ofiţeri ai fostei Securităţi, sub acoperire de „victime ale comunismului”. Ei ar fi fost coordonaţi din mai multe centre, iar scopul era compromiterea opoziţiei. Aceiaşi securişti acoperiţi sunt la originea celebrului slogan „Iliescu-KGB”, care a făcut multă vâlvă în epocă. Conform celor spuse de Măgureanu, nu doar PNŢ era împânzit la vârf de securişti, ci şi PNL ori FSN. Aşa că, dacă-i dăm crezare fostului şef al SRI, Securitatea şi-a revenit repede din pumnii Revoluţiei şi s-a pus pe treabă. Încă din zorii democraţiei noastre postdecembriste.

Măgureanu confirmă, dar vine şi cu amănunte
Însă, ţine să ne convingă Virgil Măgureanu, fără servicii secrete, româneşti ori străine, nu s-a făcut politichie nici după 1989, nici în perioada interbelică şi nici după cel de-al Doilea Război Mondial. În acest sens, fostul şef al SRI confirmă o informaţie care va isca polemici aprinse, mai ales printre istorici - Iuliu Maniu se afla pe statul de plată al agenţilor secreţi care lucrau pentru britanici. Este de notorietate simpatia faţă de anglo-americani a lui Iuliu Maniu. Totuşi, din cele spuse de Măgureanu - lăsând la o parte latura de luptător pentru democraţie a politicianului ţărănist, care se opunea regimurilor totalitare din România de dinainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, apelând cum credea de cuviinţă la toate relaţiile sale politice externe - reiese că Maniu era un agent aflat pe statul de plată al unei puteri străine.
Aşadar, în dialogul cu Măgureanu, Alex Stoenescu vorbeşte despre aducerea în ţară a fişei de agent britanic a lui Iuliu Maniu provenită din arhivele Intelligence Service. Însă şi despre chitanţele cu sumele pe care politicianul ţărănist, nume de cod TOM, le primea de la Londra. Măgureanu arată că ştie povestea legată de Maniu şi colaborarea sa cu serviciile britanice. Însă, în opinia sa, este de judecat dacă într-adevăr activitatea de „agent englez” (a lui Maniu - n.n.) a fost împotriva intereselor ţării. „În ce măsură - se întreba retoric Măgureanu - activitatea lui cu nume conspirativ dăuna intereselor României.” Şi tot el încearcă să dea un răspuns, susţinând că SSI i-ar fi raportat lui Antonescu faptul că legătura lui Maniu cu britanicii era în interesul României, motiv pentru care mareşalul l-a protejat pe Maniu de furia germanilor. În discuţia cu Stoenescu, Măgureanu foloseşte de două ori cuvântul „agent” atunci când se referă la Maniu.

Documentele sunt de la profesorul Buzatu
L-am contactat pe Alex Mihai Stoenescu, care mi-a confirmat faptul că informaţia legată de Maniu provine de la istoricul Gheorghe Buzatu şi că este vorba despre o cercetare temeinică. La rândul său, istoricul Buzatu susţine că documentele legate de Maniu provin de la Foreign Office, sunt autentice şi au fost publicate într-una din lucrările sale. Adevărat, nu este prima dată când se vorbeşte despre acest subiect, dar, acum, autenticitatea unor asemenea informaţii a fost confirmată şi de către un fost şef al unui serviciu secret, in cazul nostru SRI. Mai trebuie spus că în arhivele respectivului serviciu de informaţii se află încă multe documente importante legate de partidele istorice şi de activitatea unor lideri politici de talia lui Maniu. Acestea provin de la Serviciul Special de Informatii (SSI) şi au fost luate la mână filă cu fila de către ofiţerii SRI, după ce partidele istorice au intrat în legalitate. Dar să revenim. Virgil Măgureanu: „În cazul Maniu, probabil că această calitate de agent i-a întărit de-a lungul anilor poziţia şi i-a permis să menţină un canal de comunicare cu marile puteri europene, care se puteau constitui în garant al intereselor României. Aria de acţiune a unui serviciu secret nu se opreşte undeva, decât la limita dintre afectarea şi sprijinirea interesului naţional.” Rămâne totuşi un aspect ciudat în toată această poveste. Greu de explicat, cred eu. Iuliu Maniu avea o stare materială foarte bună, aşa că respectivele chitanţe care ar dovedi faptul că el a încasat bani pentru informaţiile predate englezilor pun totuşi niscai semne de întrebare.

Iuliu Maniu, un luptător pentru democraţie
Transilvăneanul Iuliu Maniu a fost un artizan al Unirii de la 1 Decembrie 1918. În calitate de preşedinte al Partidului Naţional Român a purtat tratativele în vederea fuziunii cu Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, iar la 10 octombrie 1926 a luat fiinţă Partidul Naţional Ţărănesc, al cărui preşedinte a fost de două ori Iuliu Maniu. Ultima perioadă, 1937-1947. Politicianul a rămas în memoria românilor ca un un apărător al democraţiei. Fireşte, a făcut compromisuri politice, dar nu şi rabat în legătură cu libertăţile civice fundamentale. S-a opus dictaturii regelui Carol al II-lea ori a mareşalului Ion Antonescu, dar şi regimului prosovietic al lui Petru Groza. În urma unei înscenări, comuniştii l-a condamnat pentru „înaltă trădare” la muncă silnică pe viaţă. În 1953 a murit în penitenciarul de la Sighet. Avea 80 de ani.