Maniu[V=]

Rezumarea primului mesaj :

IULIU MANIU-
3]Ca oameni politici putem fi oricand adversari, dar niciodata dusmani.
2]Dacă comuniştii vor fi răsturnaţi de la Putere, în ţara noastră, cea mai sfîntă datorie a fiecărui creştin va fi să iasă pe stradă şi, cu riscul propriei vieţi, să-i apere pe comunişti de furia mulţimii pe care au torturat-o...
1]Necazul ultimului cetăţean trebuie să preocupe omul politic ca şi o problemă de stat.Adrian
=====
Adrian
Ruxandra
Nicolae

Asasinarea opozitiei

Actiunea PNT, tot intensa in ciuda eforturilor dementiale ale guvernului de a o reduce la tacere, face tara sa rasune, castiga inimile si spiritele. Kremlinul, temandu-se de piedicile care i se puteau ivi in drum, isi pune la treaba marionetele din guvern si le da sarcina de a "asasina" opozitia. Lupta dreapta nefiind punctul lor tare, ei pun la cale o capcana. S-a aflat ca sefii PNT banuiesc sa trimita in strainatate cativa camarazi pentru a face cunoscuta situatia tarii si a-i apara interesele. Doi tineri manipulati de guvern reusesc sa insele increderea lui Maniu. Ei propun sa fie folosit un avion ai carui piloti vor sa aleaga libertatea si care va decola de pe micul aerodrom de la Tamadau la 13 iulie. De fapt este o inscenare in vederea arestarii tuturor conducatorilor PNT.
La 12 iulie, aflandu-ma la Maniu ii impartasesc intentia mea de a pleca a doua zi la Sinaia unde familia mea e in vacanta. Ma roaga sa revin cat mai repede: "vom avea nevoie de dumneata". Intrucat se duce, pentru tratament, la clinica doctorului Jovin, aproape de locuinta mea, presedintele imi propune sa ma lase acasa. Pe drum imi cere sa-i vorbesc despre cursul meu de la Facultate. Un articol pe care tocmai il publicasem in revista "Pandectele romane" despre filosofia dreptului in conceptia lui Simion Barnutiu, unchiul sau, l-a interesat mult. Vorbim indelung despre articol. Ajungand in fata casei mele, intarzie cateva momente ca sa-mi spuna inca o data: "partidul are nevoie de dumneata, nu intarzia sa revii". Vocea mi se pare stinsa, chipul sau de marmura lasa, astazi, sa transpara o anume emotie. "Da, maine ar trebui sa ne intalnim. Contez pe dumneata". Imi strange mana, nelasand-o imediat, ca pentru a-mi lasa timp sa gasesc cheia enigmei.
Cobor din masina, fara sa incetez a-l privi. Un negru presentiment ma tulbura, fara totusi sa-mi inchipui ca e ultima mea convorbire cu marele om.
Urcand la mine, ma gandesc la Nicolai Petkov, seful agrarienilor bulgari, arestat la 5 iunie. Va fi spanzurat la 23 septembrie. Pentru moment, imi revine in minte recentul discurs al lui Gheorghiu-Dej, primul secretar al partidului comunist roman: "Inspirati de combativitatea democratiei populare bulgare, anunta el, ii vom lovi pe toti cei ce conspira... Nu va fi suficient sa fie arestat Maniu. Partidul national taranesc, condus de acest tradator, trebuie sa fie dizolvat".

In clandestinitate

Seara ma duc la Sinaia, splendida statiune montana, resedinta de vara a regilor nostri. A doua zi, la sfarsitul dupa-amiezii, ma aflu studiind un dosar, in gradina vilei in care s-a instalat familia mea. Deodata zaresc oprindu-se in fata portii una dintre acele mari masini oficiale. Doi barbati coboara. Sunt politisti in civil, usor de recunoscut. Dupa cateva amabilitati, unul dintre ei, care se prezinta ca seful politiei locale, imi spune ca mi-a fost elev si, risipindu-se in politeturi, imi spune: "Ministrul de Interne mi-a cerut telefonic sa va invit la Bucuresti. Sunteti rugat sa veniti pentru cateva informatii si, eventual sa dati o declaratie".
Cunosc formula, am auzit-o si la prima arestare. Cu un calm de care ma mir si eu, il linistesc: "Fie, dar vreau mai intai sa-i imbratisez pe ai mei si sa pregatesc o mica valiza". Deconcertati, vizitatorii tac in timp ce eu intru in casa. Doua cuvinte sotiei, intelege si coboara sa le faca politistilor, politicosi dar nerabdatori, o conversatie cat mai lunga cu putinta. In bucatarie, o fereastra da spre padure. Sar si, catarandu-ma pe zidul imprejmuitor, dispar in natura. Din aceasta clipa, incepe existenta mea clandestina. La caderea intunericului, ma gandesc la un adapost. In imprejurimi se afla vila prietenului V.M. Acolo ma duc cand se crapa de ziua. Ingrijitoarea imi deschide. Stapanii nu sunt acasa dar femeia ma recunoaste si ma baga in casa. Fata ii e palida de-atata oboseala: "n-am pus geana pe geana in noaptea asta, domnule. Politia a scotocit toate casele. Acuma gata, n-au sa mai vina". stie: pe mine ma cauta. Fara sa sovaie, ma ascunde sub o terasa. Mai multe zile trec calme, pana cand proprietarii isi anunta sosirea, cu copiii, a caror discretie nu e sigura. Trebuie sa parasesc acest prim refugiu. Multumindu-i ingrijitoarei, ii ofer cateva bancnote. "Nu, nu, imi spune ea demna. O sa aveti nevoie. Fiti prudent si Dumnezeu sa va aiba in paza". Unde sa ma duc? Mi-am amintit de o firma a mamei, sotia profesorului K, avand in regiune o casa de vacanta. La caderea noptii bat la poarta. Profesorul ma priveste cu un aer firesc. si el e la curent cu aventura mea. Radioul a difuzat stirea arestarii national-taranistilor pe aerodromul Tamadau si de asemeni, pe cea a arestarii principalilor conducatori ai partidului in frunte cu presedintele Maniu. Venisera sa ma caute, e limpede, ca sa ma alature lor, spune profesorul, asa o sa aveti timp sa va ganditi la ce-o sa faceti". Sotia lui, care avea un adevarat cult pentru mama, se zbate in ceasurile urmatoare, sa vada ce se intampla cu familia mea. Nu intarzie sa ma informeze ca sotia, dupa ce a fost retinuta la politia locala, s-a intors la Bucuresti cu copiii. Acolo o echipa de militieni a venit sa scotoceasca apartamentul si sa ridice dosare, manuscrise, jurnalul meu, corespondenta, pana si fisierul stiintific. Dupa care, cel ce se va instala in apartament, o someaza pe sotia mea sa dispara in doua ceasuri. Ea incarca doua valize cu obiecte fara interes, nestandu-i gandul la vreo alegere. Totul a ramas pe loc: mobila, biblioteca, argintarie, vesela, covoare, obiecte de arta printre care cateva tablouri de maestri.
Gazduirea generos oferita de profesorul K. nu se poate prelungi fara riscul de a fi aruncat in puscarie pentru ca a tratat atat de omeneste un "fugar".
Pe cai ocolite, stabilesc legatura cu fratele meu mai mic. Aruncandu-se temerar in pericol, vine intr-o noapte, impreuna cu M.R., un prieten, militant al tineretului liberal. Ghemuit in masina lui, ma intorc la Bucuresti. Intr-un oras mare, te poti ascunde mai usor. Din grija de a-mi cruta gazdele de primejdia care le pandeste, schimb adesea ascunzatoarea.
Nu intarzii sa am constiinta ulcerata: fratele meu este arestat. Pe el cad fulgerele Puterii. Supus neincetat la interogatorii despre disparitia mea, amenintat, torturat, nu spune nimic. Ani luni va indura infioratoarea temnita comunista. Un decret din 28 iulie 1947, dat in consiliul de ministri declara "dizolvat" Partidul national-taranesc.
Partidul national-liberal, mai putin temut de guvernanti, e lasat in pace. Dar asteptandu-se la acelasi deznodamant, se autodizolva.
Cat despre partidul socialist, a carui majoritate se separase, ca sa constituie partidul socialist independent, el se topeste in partidul comunist. Un congres reunit la 6 octombrie 1947 hotaraste fuziunea. Acest congres, prezidat de serban Voinea, alias Gaston Beuse, pe care luasera precautia de a-l ademeni numindu-l ministru al Romaniei la Berna, executa directivele guvernantilor. (...)

Drumul exilului

Plecarea fortata a Regelui face sa dispara orice punct de sprijin al opozitiei. Ma hotarasc sa iau drumul exilului. O prima tentativa, in ianuarie 1948, esueaza. Ajuns pe cai laturalnice la frontiera, dupa nopti lungi de asteptare in paduri, aflu ca este arestata "calauza". In luna urmatoare, o noua incercare: la granita ghidul imi indica drumul pe care trebuie sa-l iau singur. La caderea noptii, dupa ce urc un deal inzapezit ating frontiera si astept intervalul dintre trecerile patrulelor(...). Incepe un lung si extenuant periplu, bogat in peripetii. In gara de la Budapesta unde trebuie sa iau trenul care ma va apropia de frontiera austriaca, doi politisti se apropie de mine. Neintelegandu-le limba, instinctiv ridic mana ca sa-mi privesc ceasul. Politistul il priveste, saluta si pleaca. Pe cat se pare, ma intrebase cat e ceasul. O pura intamplare a salvat situatia.
Trec frontiera austriaca ghemuit intr-un camion rusesc al carui sofer a fost "cumparat" cu o sticla de alcool si cativa silingi. Cateva dificultati in zona ruseasca au fost cat pe-aci sa se termine tragic. In sfarsit, iata-ma la Viena.

Evadarea din lagarul proletar.Vlastar al unei vechi familii moldovene prenumarand, pe firul generatiilor, viticultori, preoti, profesori, oameni politici importanti, Virgil Veniamin a facut stralucite studii de drept la Bucuresti, obtinand titlul de doctor la Paris, cu o teza avand ca subiect "Les donnécs économiques dans l’obligation civile", lucrare ce prezenta o abordare inedita a chestiunii. Dupa doctoratul de la Sorbona, tanarul Veniamin (in varsta atunci de 24 de ani), asista la seminariile de drept international ale celebrului profesor K. Schmidt de la Universitatea din Berlin. Intra in invatamantul superior romanesc la universitatea bucuresteana, cu titlul de doctor docent. Este reprezentantul Romaniei, la Tribunalul de Arbitraj de la Viena, instanta investita cu rezolvarea litigiului romano-bulgar consecutiv Tratatului de la Craiova (7 sept. 1940). Membru al Partidului National - Taranesc, Virgil Veniamin devine, ca si Corneliu Coposu si Nicolae Pascu, secretar general adjunct al partidului. Va protesta, impreuna cu toata conducerea PNT, impotriva frecventelor acte de samavolnicie comise de ocupantul sovietic. La 13 iulie 1947, Iuliu Maniu si alti conducatori national-taranisti sunt arestati de autoritatile comuniste, in urma inscenarii de la Tamadau. Aflat la Sinaia, Virgil Veniamin scapa, ca prin minune, de arestare, intrand in clandestinitate. Va lua calea exilului. Se va stabili la Paris. In calitate de vicepresedinte al Comitetului National Roman, va lupta asiduu pentru informarea lumii civilizate despre situatia Romaniei aflate sub jugul comunist. Din manuscrisul de peste 500 de pagini redactat de Virgil Veniamin sub titlul "Mémoires d’un exilé - De l’aube au crépuscule", primit recent din Franta de semnatarul acestor randuri (caruia ii apartine si traducerea fragmentului) am selectat episodul sustragerii de la arestare si intrarii in clandestinitate. Subtitlurile sunt ale memorialistului, noi am dat titlul general, sintetic. Speram ca textul integral va fi, cat mai curand, tradus si publicat in tara natala a importantului membru al exilului romanesc care a fost profesorul si omul politic Virgil Veniamin. Speram, de asemeni, ca notele si comentariile vor fi facute, data fiind insemnatatea memoriilor, de un bun cunoscator al activitatii exilului precum, de pilda, reputatul analist politic Ion Varlam. (Alexandru Mihalcea)

Viitorul incarcat de nori

La inceputul lunii martie 1947, pe la sapte dimineata, cineva suna la usa. Doi inspectori de la Siguranta Statului ma "roaga" sa-i urmez, pur si simplu, zic ei, ca sa dau o declaratie la Prefectura politiei. Este artificiul obisnuit usurand arestarile. Ascunzandu-si prost stanjeneala, vizitatorii ma lasa sa-i dau un telefon maestrului Emil Ottulescu, pentru a-l ruga sa explice absenta mea de la procesul in care trebuia sa pledez dupa amiaza. Intelege ce mi se intampla. Este el insusi membru eminent al PNT si va fi in curand azvarlit in temnita unde isi va lasa viata fara sa fi avut "privilegiul" unui proces. Vizibil afectat, reputatul avocat coboara in strada din casa aflata peste drum ca sa ma insoteasca. I se permite sa mearga pana la poarta prefecturii. Odata ajunsi acolo, ma imbratiseaza si asteapta sa dispar incadrat de inspectori.
Dupa ce mi-a luat cravata, sireturile si mi-a golit buzunarele, un tanar pe cat de grosolan pe atat de anodin ma duce la o celula de la subsol fara sa scoata un cuvant. Ma asez pe scaunul care, impreuna cu o masuta, cu patul de fier fara saltea si o galeata, formeaza tot mobilierul. La pranz si seara, doi agenti aduc mancarea: un castron cu apa calaie in care plutesc doua foi de varza acra si o felie de paine neagra, lipicioasa, vascoasa. A doua zi, unul dintre ei se intoarce spre mine cand sa incuie usa si-mi spune, cu o emotionanta omenie: "Daca aveti nevoie de ceva, domnule profesor, sa-mi spuneti". Surprins, il intreb: "Ma cunosti?" "Da, murmura el, eram de serviciu la Sala Dalles cand vorbeati; v-am inteles bine..." Este un politist din cei vechi care, prin minune, a scapat de epurare.
In a cincea noapte, pe la orele 12, sunt dus in fata a trei personaje anonime, cu aer inchizitorial. Doua proiectoare imi arunca in ochi, in mai multe fascicule, o lumina orbitoare. Incepe un interogatoriu presarat cu capcane: trecut, familie, diferite activitati si, la sfarsit, activitatea politica. Un traseu sinuos epuizant in mod inutil, ca sa ajunga la declararea crimei mele impotriva statului: "Noi stim ca, in discursurile dumitale, califici regimul actual drept dictatura. Recunosti?" "Bineinteles", raspund pe un ton ferm. Intarindu-mi "marturisirea", enunt criteriile democratiei careia ii opun dictatura care ne apasa. Mi se taie vorba: "Marturisesti, deci, ca esti contra dictaturii proletariatului?", eu le raspund "Dictatura dumneavoastra nu este a proletariatului ci a clicii care formeaza nomenclatura impusa de strain". Brusc, cel care conduce interogatoriul, probabil seful, se ridica si, intarindu-si vocea, exclama: "Noi suntem poporul... Trebuie sa intelegi... Te las sa te gandesti. Ne revedem cand o sa-ti schimbi parerea". Un inspector ma duce la celula.
Noptile se succed si se aseamana. Repetitie searbada a insinuarilor, invectivelor si amenintarilor derutante. Vorbe mie-roase, momeli cu libertatea, aluzii la perspective promitatoare ca sa ma dau pe brazda alterneaza cu incercari dure, ca sa-mi pierd rabdarea. stirea arestarii mele pricinuieste o vie emotie in oras. Fiind prima arestare in randurile conducatorilor opo-zitiei, ea este semnalul primejdiei. De-acum inainte, nimeni nu este ferit de tiranie. Presedintii Maniu si Mihalache adreseaza guvernului un protest riguros si le cer plenipotentiarilor american si britanic sa sesizeze Comisia de control.
Impresia este puternica in sufletul si inima atator oameni cumsecade care vin acasa sa se intereseze de mine. Altii isi manifesta simpatia aducandu-mi la inchisoare mici pachete cu mancare. La facultate nelinistea sporeste. Un profesor la inchisoare, iata un fapt cu totul nelinistitor. Nesiguranta si teama starnesc agitatie printre sudenti. La ora obisnuita a cursurilor mele, ei umplu sala si-mi scandeaza numele. Decanul facultatii, Const. Stoianovici, obtine favoarea de a ma vizita. Imi aduce lucrarile studentilor, suntem in perioada examenelor iar ei asteapta rezultatele.
Insistentei interventii a partidelor politice, si a universitatii, zvonului public, miscarii ideilor contrariate sau murmurului sentimentelor ingradite, cui oare ii datorez punerea in libertate? Fapt este ca intr-o noapte, tot noaptea, sunt dus la ministerul de interne, secretarul general A. Bunaciu, o ferventa unealta a regimului, ma primeste cu infinite atentii. Dupa ce m-a rugat sa iau loc in fotoliul Voltaire din fata somptuosului sau birou, el recita un discurs excesiv de magulitor, acoperindu-ma cu ditirambice laude. Totul ca sa conchida cu interesul pe care mi-l poarta partidul lui si cu serviciile pe care le-as putea face tarii, acceptand sa colaborez la "redresarea" careia i se dedica guvernul. Ca sa dea mai multa greutate spuselor, adauga discret: "veti evita astfel neplaceri suparatoare impotriva carora familia si dumneavoastra insiva nu veti putea lupta". In sfarsit, cuvantul-cheie: "Ganditi-va. Acum sunteti liber". "M-am gandit", ii spun si-l parasesc fara sa strang mana pe care mi-o intinde. In intunericul noptii, strazile pustii par lugubre. Slabit de timpul petrecut in celula, ma clatin si ma impiedic grabind pasul. Acasa, familia nu reuseste sa revina din socul moral, din trauma care insoteste frica, nelinistea, asteptarea. Urmeaza vizitele oamenilor care vor sa-si arate solidaritatea: un adevarat pelerinaj.
Imi reiau cursurile la Facultatea de Drept. In prima zi, afluenta este atat de mare incat trebuie sa aleg amfiteatrul cel mare. Studenti veniti si de la alte facultati, colegi si prieteni ma ovationeaza...

"Efectele" lui Iuliu Maniu au fost regasite dupa o jumatate de veac
O serie dintre obiectele personale ale marelui patriot si lider taranist Iuliu Maniu, fost presedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, au fost regasite intr-un mod aproape miraculos. Cel care a reusit acest lucru este procurorul militar Viorel Siserman, din Cluj.
Magistratul-colonel a pornit o cercetare penala prin care ancheteaza crimele comise in Peniteciarul din Sighetu Marmatiei. Cercetarea a inceput anul trecut, cand procurorul militar a fost sesizat oficial de o serie de intelectuali care doresc o condamnare juridica a comunismului. Este vorba de scriitorul Cicerone Ioanitoiu, de la Paris, de publicistul Gheorghe Caraza, de la New York, de compozitorul Traian Popescu si de publicistul Gheorghe Jijia.
Procurorul Siserman a reusit deja sa obtina toate cele 53 de acte de deces ale detinutilor politici. Toate aceste acte au fost redactate, in data de 20 iulie 1957, de un anume Vasile Nica, probabil angajat al Securitatii. Actul de deces al lui Iuliu Maniu consemneaza moartea fostului presedinte al PNT in data de 5 februarie 1953. De asemenea, magistratul clujean a inceput sa ii interogheze pe fostii gardieni ai penitenciarului.

Bunurile gasite

Procurorul a recuperat de la unul dintre gardieni o parte dintre obiectele personale ale lui Iuliu Maniu. Printre altele, este vorba de o palarie de vanatoare de culoare verzuie, primita cadou din partea autoritatilor austriece, cu ocazia unei partide de vanatoare. Palaria are monograma lui Iuliu Maniu, brodata pe interior, impreuna cu anul nasterii acestuia, 1873. Alte obiecte despre care se crede ca i-au apartinut lui Iuliu Maniu sunt un baston din lemn de bambus, o batista de panza brodata, care are monograma lui Iuliu Maniu, precum si o marita din lemn, confectionata special pentru el in atelierul de tamplarie al Penitenciarului Sighet, pe care marele om politic o folosea ca sa se descalte.
Viorel Siserman sustine ca fostul gardian, al carui nume nu doreste sa il dezvaluie, i-a spus ca pastrase acele obiecte ca sa i le inmaneze ori fostului presedinte al PNTCD, Corneliu Coposu, decedat intre timp, ori fostului presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu. Fostul gardian i-a declarat procurorului militar ca nu a dat acele obiecte nimanui pentru ca nimeni nu i le-a cerut. Dorinta lui Iuliu Maniu, exprimata in Penitenciarul de la Sighet, ar fi fost ca acele obiecte sa fie duse in satul sau natal, la Badacin, in judetul Salaj, ca sa fie date familiei, ori sa fie donate unui muzeu de istorie. Acum, ele sunt pastrate la Parchetul Militar Cluj, unde vor servi drept probe in cadrul anchetei desfasurate de Viorel Siserman.

Tentativa de inselatorie

Procurorul clujean spera ca, in curand, sa descopere si osemintele lui Iuliu Maniu. Acestea pot fi recunoscute dupa faptul ca fostul lider taranist din perioada interbelica avea o tija de argint implantata intr-un picior, in timpul unei operatii facute la Viena, unde Iuliu Maniu a fost operat in urma unui accident. Magistratul clujean crede ca a identificat zona aproximativa unde a fost ingropat fostul presedinte al PNT. De altfel, nepotul lui Iuliu Maniu, fostul senator taranist Matei Boila, in prezent preot greco-catolic in Cluj, spune ca a mai cerut deshumarea lui Iuliu Maniu, ca sa fie reingropat in Badacin, in anul 1977. Matei Boila, el insusi fost detinut politic, i-a telegrafiat lui Nicolae Ceausescu, iar acesta a aprobat deshumarea, pentru a demonstra Occidentului liberalizarea regimului comunist din Romania. Numai ca autoritatile comuniste au incercat sa ofere alte ramasite pamantesti familiei, care le-a refuzat.

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Iuliu Maniu

Dezgroparea lui Iuliu Maniu

16 schelete au fost dezgropate in ultimele trei zile in cimitirul Inchisorii de la Sighet. Cercetatorii cauta ramasitele fostilor detinuti politici exterminati aici. Miza cea mare sint osemintele lui Iuliu Maniu.
Scheletul ce ar putea fi al lui Maniu are picioarele retezate, iar unul dintre ele este ingropat linga restul osemintelor, a declarat pentru „Cotidianul“ Andrei Muraru, seful Biroului Cercetare in Arhive din cadrul Institutului. continuare

Maniu si Bratianu, cautati de procurori

ANCHETA. O echipa de procurori din cadrul Sectiei Parchetelor Militare s-a dus tocmai in Sighetul Marmatiei, unde a declansat Operatiunea "Osemintele".
Actiunea are ca scop descoperirea resturilor umane ale mai multor detinuti politici ucisi pe vremea comunismului. Printre acestea se afla mai multe personalitati care au marcat politichia romaneasca in perioada ...

Banderiile din munţi, în luptă cu bolşevicii

Iuliu Maniu





D. Berindei - Iulia Maniu, an unique politician

Ioan TEPELEA – Omul Iuliu Maniu (I)
Ioan TEPELEA – Iuliu Maniu. Omul (III)

Ioan TEPELEA.Iuliu Maniu si Kun Béla

Ioan TEPELEA - Din nou despre Iuliu Maniu

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Iuliu Maniu

Acesti oameni de seama si statuile lor cam jigarite
Romanii nu prea au incredere in politicieni, dar nici cu statuile nu stau grozav. In Bucuresti, multe statui ale personalitatilor inspira mai degraba mila sau lasa o impresie jalnica. Monumentele nu reusesc sa impuna in constiinta publica personajele politice, scriitorii sau artistii pe care ii reprezinta.

Concepute prost, amplasate nepotrivit sau inadecvate stilistic, statuile bucurestene nu se achita de functia lor publica si, asemenea multor politicieni dimboviteni, dezamagesc. Ar trebui sa spuna o poveste care sa impuna un personaj, sa evoce un moment important, dar fie trec neobservate, fie surprind printr-un gust indoielnic. Adesea lipsite de aspect monumental si ezitante intre conventia realista de reprezentare si stilul non-figurativ, monumentele de for public nu prea inspira incredere, nu fac spatiul urban mai locuibil si lasa, de multe ori, o impresie jalnica.

„Vrem statuie? Let’s do it!“

Exista la aceste statui „o lipsa de monumentalitate in raport cu alte capitale, chiar est-europene, ca Budapesta sau Praga“, e de parere istoricul Adrian Cioroianu. „Cred in valentele educative ale monumentelor si, personal, consider ca ar trebui sa fie mai clasice.“ Motivul principal pentru care statuile nu isi indeplinesc functia publica este ca „sint foarte putine si amplasarea lor nu este facuta dupa un plan sistematic“, adauga Cioroianu. Cauzele institutionale ale acestei situatii sint de cautat in faptul ca „ideea de a plasa undeva o statuie nu e rodul unei dezbateri publice in care sa fie implicati artisti plastici si arhitecti, ci rezultatul unei decizii politice de tipul «vrem statuie? Let’s do it!». Cei care cistiga de regula concursurile sint niste artisti cam prafuiti“, comenteaza curatorul galeriei H’Art, Dan Popescu.

„Maniu, mai chinuit in bronz decit in viata“

Una dintre piesele sculpturale amplasate dupa 1989 in Piata Revolutiei, vizavi de fostul Palat Regal, este statuia lui Iuliu Maniu, asezat pe un jilt si „compus“ din mai multe bucati care stau sa se desprinda. Politicianul taranist arata „mai chinuit in bronz decit in viata“, estimeaza Cioroianu. „Nu am impresia ca statuia face pe cineva curios sau ca

si-ar indeplini misiunea educativa.“ Creata probabil cu intentia de a exprima suferinta si sfirsitul tragic al lui Maniu, statuia nu se potriveste nici cu celelalte monumente din piata, si nici cu numeroasele edificii concentrate acolo: Senatul, Muzeul de Istorie, Biserica Kretzulescu, Biblioteca Universitara, Ateneul si Hotelul Hilton, care, la rindul lor, nu se potrivesc intre ele, este de parere curatorul galeriei H’Art. „Reprezentarea lui Maniu ar fi putut fi mai clasica si mai realista“, considera istoricul Lucian Boia; „monumentele care reprezinta personalitati ar trebui facute in limitele realismului, fidelitatii si respectului fata de cel reprezentat“.

„Romanii nu au grija de panteonul lor“

Bucurestiul este un oras cu foarte putine statui, in comparatie cu alte capitale europene. In anumite locuri, cum ar fi Piata Revolutiei, este o inflatie de monumente publice, iar in altele, cum ar fi Piata Charles de Gaulle sau Piata Presei, unde s-ar potrivi ceva monumental, nu s-a gasit inca o solutie satisfacatoare. „Romanii nu au grija de panteonul lor“, apreciaza Lucian Boia. Multe dintre statuile impozante ale unor figuri istorice semnificative au fost distruse de comunisti. Asa stau lucrurile cu statuia lui Carol I, care se gasea linga Palatul Regal, cu cea a lui I. C. Bratianu, care era in locul ceasului din Piata Universitatii, sau cea a lui Take Ionescu, de la Leonida. „E mai semnificativ ceea ce lipseste decit ceea ce este amplasat, iar alegerile sint arbitrare. Pina in anii ’70 nu a existat in Bucuresti o statuie a lui Eminescu“, afirma Boia.

Piata Revolutiei, „spatiu irespirabil“

Amenajarea statuara a Pietei Revolutiei este considerata de aproape toate personalitatile cu care am stat de vorba drept unul dintre cele mai mari esecuri in evolutia contemporana a urbanisticii bucurestene. „Situatia de acolo este fara iesire“, spune Dan Popescu. „Sint trei monumente care fac spatiul irespirabil“, adauga el, referindu-se la statuile lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu si la monumentul dedicat de curind Revolutiei. Bustul lui Coposu, ca si cel al lui Atatürk, din fata Teatrului Odeon, este foarte figurativ, aproape fotografic, apreciaza Adrian Cioroianu. „Seamana mai degraba cu poze de buletin sau cu busturi dintr-un cimitir“, comenteaza Cioroianu, apreciind ca impresia generala este una de amestec nefinalizat.

Eminescu la Ateneu, Atatürk la teatru

Oricum ar arata, luate in sine, statuile din Bucuresti, locurile in care au fost amplasate sint dintre cele mai nepotrivite. Daca, din Piata Revolutiei, plimbaretul bucurestean intra in parcul din fata Ateneului, are sansa sa vada o alta statuie care nu este tragica, ci are un aer naiv. Un Eminescu firav si implauzibil de tinar, „infasurat in manta-i“, dar, altminteri, imbracat destul de sumar, in gradina unei cladiri care este simbolul muzicii, nu al literaturii romane. „Tot pe Calea Victoriei, intre Teatrul Odeon si Teatrul de Revista C. Tanase, se afla un scuar larg, pavat cu dale lustruite la fix, in mijlocul caruia troneaza pe un soclu la nivelul privirii un bust in marime naturala“, povesteste criticul de arta Daniel Ionescu. „Cu toate ca asemanarea este suficient de bulversanta, bustul nu il reprezinta pe marele actor Constantin Tanase, cum ar fi firesc in acest loc, ci pe marele reformator al Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk.“

Bustul si-ar putea gasi un loc daca ar fi mai multe statui in Bucuresti, dar, spune Lucian Boia, „e foarte curioasa amplasarea pe Calea Victoriei, din moment ce este vorba despre victoria din 1878 impotriva turcilor“. •

Cine are statuie

Pe site-ul Primariei Generale a Capitalei figureaza 57 de statui si monumente sculpturale. Cele mai cunoscute sint, desigur, statuile de la Universitate, care ii reprezinta pe Mihai Viteazul si pe Ion H. Radulescu, Gheorghe Lazar si Spiru Haret, intelectuali din secolul al XIX-lea. Nu exista reprezentari ale regilor Romaniei, insa doua statui ale politicienilor din acelasi secol - Kogalniceanu si C. A. Rosetti, amplasati in pietele omonime - sint si ele foarte cunoscute. Dintre figurile politice mai recente, Maniu are un monument linga Senat, Ionel Bratianu, pe Bulevardul Dacia, iar Coposu, linga Kretzulescu. Eminescu este reprezentat in fata Ateneului, Caragiale a ajuns in parcul Teatrului National, iar Enescu - in fata Operei. In Piata Palatului sint, la ora actuala, nu mai putin de trei monumente dedicate Revolutiei din 1989.

http://host2.cotidianul.ro/index.php?id=44

Nepoata lui Iuliu Maniu


Dupa unguri si rusi, o alunga autostrada
Elena Mihaltean nu vrea sa plece din casa prin care da autostrada
Bechtel
Elena Mihaltean s-a nascut in decembrie 1918 - odata cu Unirea, cum
spune ea. E nepoata lui Iuliu Maniu. De doua ori in viata a fost
nevoita sa ia calea exilului: in `40, cand am pierdut Ardealul, si
cand au luat rusii Basarabia. Acum, la 87 de ani, trebuie sa-si
paraseasca din nou casa. De data asta pentru ca vine autostrada
Bechtel.

Drum pe deasupra cumnatei primarului

In Bogata de Mures, autostrada suspendata o sa treaca fix printr-un
colt al primariei, prin cladirea Distrigaz, prin casa Aristicai Mursa
si prin cea a Elenei Mihaltean. Mai traverseaza si curtea unor
crestini. In varianta initiala, drumul nu ar fi afectat decat trei
gospodarii, dar ar fi trepidat si pe deasupra casei cumnatei fostului
primar. Asa ca autoritatile locale au facut plangere, iar
proiectantii au venit cu o a doua varianta: prin doua imobile si la
cinci metri de biserica reformata. Nici asa n-a fost bine. Ultima
solutie - patru case daramate - a ramas batuta-n cuie.
Daca actualul primar se bucura ca i se face sediu nou, cu termopan si
tot ce trebuie, si se demoleaza vechea cladire chit ca e un fost
conac, rascumparat cu aproape un miliard de lei de la fostul
proprietar -, Elena Mihaltean jura ca nu se da dusa din casa. Viata
ei a fost un du-te-vino intre locuri straine. Doar in Bogata a reusit
sa inchege gospodarie. La etatea ei nu mai poate s-o ia de la capat.

Refugiu in Basarabia, de teama ungurilor

Fosta educatoare rascoleste prin sertare, dupa imagini din alte
vremuri. Fotografii cu Maniu, cu una dintre surorile lui,
calugarita... cu casa lor, care avea stergare pe pereti si chipuri de
scriitori romani. „In Badacin, Maniu venea, pleca... Era deputat in
Camera maghiara, advocat al Mitropoliei din Blaj, facea politica".
Scoate de undeva pagini rupte din carti, infatisandu-l pe fruntasul
taranist - hartii pe care, pe vremea comunistilor, le-a purtat
ascunse.
Isi aminteste perfect nume, date, detalii. Elena s-a nascut in
Badacin, Salaj - satul in care avea casa parinteasca si Iuliu Maniu -
, intr-o familie de sase copii. Tatal ei era var de-al doilea cu
marele politician. In `40, cand Ardealul a fost luat de unguri,
aproape toata familia a plecat in exil.
Fratele Elenei, Simion Man, preot, l-a ajutat pe Maniu sa-si
impacheteze biblioteca si s-o duca la Blaj. „Tu ramai", i-ar fi spus
el lui Man, „nu poti lasa oamenii singuri". Nu mult dupa aceea,
fratele a fost arestat si condamnat la moarte.
Un alt frate a fost dus la munca fortata in Olanda si in Germania. Ea
s-a adapostit in Alba, la o sora, apoi mai departe, in Basarabia.
Timp de trei ani a fost suplinitoare in comuna Busovca, plasa
Chiperceni, iar apoi in Susleni, pe malul Nistrului.

Fuga de rusi

In martie `44, cand au venit rusii, a fost nevoita sa fuga a doua
oara. Calatoria pana-n tara a durat o saptamana. In trenul dinspre
Tiraspol, ticsit cu refugiati, un soldat a impins-o pe geam ca sa
poata intra in vagon. Isi aminteste un episod din gara Ploiesti: o
femeie plangea ca i-a fost furata valiza. Avea in geamantan
bebelusul, mort pe drum.
Elena Mihaltean a ajuns in judetul Mures prin casatorie. Sotul era
invatator. Ani intregi au locuit cu chirie. Au facut eforturi sa puna
deoparte bani din salariile de dascal - pe atunci luau fiecare cam
300 de lei. In 1966, dupa 16 ani de economii, au reusit sa cumpere
gospodaria din Bogata.
Stie ca are dosar la Securitate - a facut cerere sa-l vada. „Anul
trecut, cand or zis ca ne scot din casa, mi-or venit toate-n minte.
In `40 am plecat de-acasa doar cu o valiza. Pe mine nu ma pot
cumpara".

„Totul o mars intr-ascuns"

Anul trecut, prin primavara, a venit o vecina cu zvonul: „Fai, vi se
strica casa!". Elena Mihaltean si fata ei, invatatoare, au inghetat.
Primarul de atunci a dat-o cotita, ca car, ca mar, apoi le-a promis
casa noua. Femeile nici n-au vrut sa auda. Un timp, nu au mai stiut
nimic. Apoi s-au trezit cu vizite de la mai-marii consiliului
judetean, si au fost convocate la sedinte de lamurire. „Nu suntem
impotriva autostrazii, dar sa treaca pe unde trebuie", a fost ultimul
lor cuvant.
Fiica Elenei acuza lipsa de transparenta a proiectului: „Totul o mars
intr-ascuns". De la alegerile de anul trecut, din toamna, nu se mai
aude nimic de drumul Bechtel. Invatatoarea se roaga la Dumnezeu sa nu
se mai auda nimic nici de-acum incolo.

Iuliu Maniu, omul care a facut Unirea din 1918

> S-a nascut in 1873.
> A urmat studii de teologie si de drept.
> Si-a inceput cariera politica de tanar, iar la 24 de ani a fost
cooptat in conducerea Partidului National Roman din Transilvania.
> In 1906, la 33 de ani, a fost ales deputat in Parlamentul din
Budapesta.
> A fost principalul artizan al Unirii Transilvaniei cu Vechiul
Regat. A organizat Adunarea Nationala de la Alba Iulia din 1
decembrie 1918 si a conceput Rezolutia Unirii cu Tara.
> Conducator al Partidului National Taranesc (1926-1933 si 1937-1947)
si de trei ori prim-ministru al Romaniei (1928-1933), dupa
instaurarea sirului de dictaturi a devenit liderul opozitiei
democratice.
> In ultimul deceniu din viata, a fost un opozant al regimului lui
Ion Antonescu, apoi al comunistilor. A fost arestat si
judecat „pentru inalta tradare".
> S-a stins din viata in 1953, in penitenciarul de la Sighet.
Cadavrul sau a fost aruncat la groapa comuna din cimitirul
inchisorii.

Evenimentul Zilei Online.

IULIU MANIU SAU LIDERUL DIN TABLOUL MISCAT

Nu stim dacã autorul cãrtii Calendar de inimã româneascã, Dr. Antonie Plãmãdealã, Mitropolitul Ardealului, si-a putut imagina cîtã bucurie va produce în timp lucrarea de mai sus, printre cercetãtorii fenomenului istoric caracteristic etapei finale a primului rãzboi mondial, complexului context politic si militar în care, odatã cu încheierea ostilitãtilor si destrãmarea imperiilor rus, german si austro ungar, s-au realizat spectaculoase si semnificative mutatii în geografia politico-statalã a continentului. ªtim în schimb cã orice contributie la apropierea adevãrului istoric, la reparatiile ce se cer aduse istoriei în general si istoriei românilor în special sînt mai mult decît binevenite.
Dacã luãm în calcul doar anul de aparitie al cãrtii, 1988, ne dãm seama usor de riscurile asumate de autor în nobila si atît de necesara sa misiune. Tabloul social-politic general al lumii, al Europei, cu referire la momente esentiale din istoria românilor, ar fi rãmas cu sigurantã mai sãrac dacã între cele 32 de teme abordate* nu s-ar fi strecurat si datele certe ale evolutiilor românesti sortite a fi omise dupã 1945 de istoriografia oficialã româneascã. Între acestea, fireste, cele privind eforturile românilor si întîmplãrile în care acestia au fost implicati în perioada de pregãtire a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Mai precis, este vorba de constituirea, cu o lunã înainte de momentul Unirii, a Senatului Militar de la Viena, a cãrui menire era aceea de a-i organiza pe ardelenii ce se întorceau de pe front si prin ei, sã se punã la punct apoi toatã desfãsurarea de evenimente ce urmau a fi finalizate la 1 decembrie la Alba Iulia.
Existenta si functionarea la Arad a Comitetului National Român n-au fost o realitate ruptã de evenimentele politice ale acelui timp. Dimpotrivã, initiativa înfiintãrii Senatului Militar, cum se va numi el, sau Sfatul soldatilor români din Viena, a apartinut Partidului National Român din Transilvania si Ungaria, care prin liderii sãi, între care Iuliu Maniu, a avut un rol aparte, de departe si cu obiectivitate conturat, prin cunoasterea profundã a intereselor românilor, a realitãtii acelor vremuri în care conditiile realizãrii unitãtii nationale deveniserã mai favorabile ca oricînd. Pe 31 octombrie, cu o lunã înaintea evenimentului istoric de la Alba Iulia, într-o salã a restaurantului Wieigel din Drehepark (Viena) s-a convocat o Adunare a ofiterilor si soldatilor români din Viena, Bucovina, Transilvania si Ungaria1. Cel care se ocupase direct de pregãtirea adunãrii fusese cãpitanul Traian Popa, care a si fost ales atunci ca presedinte, secondat fiind de preotul militar Gheorghe Oprean, ales si el, în calitate de secretar. Despre vestita adunare a soldatilor si ofiterilor români stim si cã la ea au participat în numãr mare cei chemati2, cã ea a avut loc într-un moment de mare cumpãnã si, totodatã, armonie privativã a simturilor societãtii politice vieneze, marcatã deja de „ecoul” bolnav al manifestului pe care Carol de Habsburg îl adresase popoarelor din monarhie sub titulatura Cãtre popoarele mele credincioase (între care, românii erau „scãpati”), precum si de sfortãrile partidei ungare a lui Karoly, ce reusise sã punã mîna pe putere la Budapesta, afisînd o pozitie antantistã, care a rupt-o complet cu trecutul imperial3. Totodatã, ofiterii si soldatii români angajati în armata imperialã reveneau de pe fronturile de luptã, cu convingerea cã era foarte normal sã închege rîndurile si sã înfrunte valurile, la fel ca celelalte natiuni din fosta monarhie, care se declaraserã deja „natiuni libere”. Deschizînd adunarea în calitate de presedinte si principal organizator, cãpitanul Traian Popa l-a invitat pe Iuliu Maniu, si el ofiter, cu gradul de locotenent major, dar reprezentînd Partidul National Român din Transilvania si Ungaria, pentru a face o expunere a situatiei existente în momentul respectiv pe toate fronturile si a explica conditiile devenite propice ca românii „sã-si ia în mîini propria soartã”4. Interventia lui Iuliu Maniu era a celui ce cunostea cum nu se poate mai bine situatia de pe fronturi. Era în ziua de 31 octombrie, cînd rãzboiul îsi consuma ultimele momente înaintea primelor armistitii, deci si a finalului. Erau prezenti în salã numerosi ofiteri, dar nu numai, între care Cpt. Colban, Cpt. Luca, P. Popovici, Dr. Muntean, preot militar Ilie Hociotã, E. Colbezi, Traian Trîmbitoiu, Cornel Roca, I. Munteanu, T. Pahone, V. Bibera, St. Bãrnutiu, V. Pop, I. Safta, I Mutiu, T. Petrac, E. Reus, Traian Colibaba, Octavian Strejac (atunci student la medicinã la Viena, provenit din Bucovina, care dupã 1 decembrie 1918 îsi schimbã numele în Lupu si care datoritã activitãtii sale, ajunge director în Ministerul Sãnãtãtii), E. Ilcus, N.N. Ilea, I. Togînel, I. Albou, El. Bejan, Gavril Alvirescu, F. Taniac si multi altii. Dãm în continuare un fragment din protocolul (procesul verbal) al adunãrii în care s-a constituit Senatul Militar: „Noi ofiterii si soldatii români în vremurile acestea de prefaceri politice a lumii întregi în urma rãzboiului mondial – spusese atunci Iuliu Maniu – cînd toate statele, toate natiunile îsi încheagã rîndurile spre înfãptuirea celor mai scumpe ideale nutrite de veacuri, simtim cã cu o fortã nespus de potentatã palpitã si inimile noastre de adevãrati români. Se trezeste în noi acea constiintã nationalã care de veacuri a fost încãtusatã cu cele mai murdare si barbare mijloace din partea tiranilor, care pînã acum ne-au stãpînit, dar care constiintã acum eliberatã erupe ca un vulcan clocotitor de puterea focului ce contine. Aceastã constiintã nationalã ne-a îndemnat pe noi ofiterii si soldatii români din sus-numitele locuri, sã ne înfruntãm valurile si mai vîrtos sã ne închegãm rîndurile pentru cã toate celelalte natiuni din fosta monarhie habsburgicã s-au declarat deja de «natiuni libere si independente», si si-au compus deja consiliile lor militare. Avînd în vedere cã natiunea românã mai mult ca orice natiune are lipsã în aceste mãrete dar grele zile, de organizarea fiilor sãi, care au servit în armata fostei monarhii habsburgice, propun ca, consfãtuirea ofiterilor si soldatilor români sã aleagã o comisie de 4 membri, care sã hotãreascã modul (de actiune al) acestei organizatii”5. În fine, cei patru membri alesi atunci au fost: dl. Dr. Iuliu Maniu, dl. Al.P. Popovici, dl. Traian Popa si dl. Dr. Munteanu. Din consultãrile pe care cei patru le-au avut au rezultat „urmãtoarele puncte de organizare:
1. Toti ofiterii si soldatii români au sã steie neclintiti în serviciul cauzei sfinte a natiunii române.
2. Pentru organizarea si conducerea militarilor români sã se aleagã un senat al ofiterilor si soldatilor români constatator din 11 membri. Adunarea primeste si alege în senatul numit pe urmãtorii domni : dl. cpt. Luca, dl. cpt. Colbusi, dl. Dr. Muntean, dl. Taniac, dl.Dr. Trîmbitoiu, dl. Gavril Alvirescu, dl. Cornel Roca, dl. E. Colbasi, dl. Reus, dl.Dr. Sturza si dl. Pahone, cu propunerea ca în fruntea acestui senat dl. cpt. Traian Popa sã invite pe dl. general Ion Boeriu.
3. Acest senat militar român îsi va putea cîstiga membri noi dupã necesitate si ca organ central va avea între membrii sãi si reprezentanti ai diferitelor corpuri de armatã la care se aflã români.
4. Ofiterii si soldatii români vor fi datori a urma întru toate ordinele acestui senat, care senat încã este invitat a se pune fãrã amînare în legãturã cu militarii români din întreaga fostã monarhie si a lansa un apel potrivit tuturor ofiterilor si soldatilor români”6. În totalitate, directiile de actiune rezultate din prevederile citatului anterior (puncte de organizare) au fost amplu reliefate în mãsuri concrete, în dispozitii mai mult sau mai putin speciale, încît rezultanta s-a dovedit de o eficientã inopinatã. Meritul mare pentru descifrarea situatiei generale din fostul imperiu i-a revenit, fireste, lui Iuliu Maniu, reprezentantul prim al Partidului National Român din Transilvania si Ungaria. Cu o acuitate de lider informal si formal, clãdit pe principii de demnitate si exigentã, acesta a intuit cum nu se putea mai bine situatia din acea vreme din fostele tãri ale monarhiei bicefale defuncte, una de incontestabilã anomie privativã, nicicînd mai favorabilã pentru impunerea dreptului legal si sãvîrsirea actului unirii tuturor românilor. Unul dintre cei care au reperat cu exactitate hiatusul existent în informatia despre rolul de „vîrf de lance” avut de Iuliu Maniu în anii pregãtirii si realizãrii Marii Uniri, profesorul Gabriel Tepelea, aprecia cu ocazia simpozionului de la Academia Românã dedicat ilustrului om politic, la împlinirea a 125 de ani de la nasterea acestuia, cã „Încã din perioada studentiei el se afla sub îndemnurile lui Bãrnutiu de la 1848: «Acel neam care nu e pregãtit sã suporte sarcinile libertãtii va trebui sã poarte greutatea lanturilor de robie»”7. De altfel, distinsul profesor, trãitor ca discipol în preajma lui Iuliu Maniu, cunoscîndu-l, am spune acum, nu din cãrti, nu din spusele altora, ci din fapte concrete, de ardelean cu credintã în Dumnezeu de om sincer si corect, calitãti ce-si aveau împlinirea deplinã în demnitatea idealului sãu care era si idealul celorlalti, i-a dedicat si numeroase studii, atitudini menite a-i reda exact sau cît mai exact amploarea personalitãtii, probabil neegalate de nici un alt urmas al românilor de dupã 1918. Pare straniu, pare de neînteles cum astãzi, în România, tocmai asemenea oameni sînt „uitati”, li se gãsesc fel de fel de „defecte”, ca pînã la urmã nimeni sã nu înteleagã nimic. Adicã sã se presupunã doar, sã se propunã pe ei însisi si, desigur, sã izbîndeascã minciuna. Adicã falsul.
Academia Românã nu poate cãdea în desuetudine, nu poate lãsa îndoiala sã-i amãreascã filele tomurilor de încercatã istorie, de vãditã demnitate si ireal curaj al adevãratilor fãuritori ai României proclamate la decembrie 1918. Pentru cã, de altfel, absurditatea inverseazã rolurile („România liberã”, din 20 oct. 1947) si „Iuliu Maniu, stîlpul Unirii de la 1 Decembrie 1918, e «acuzat», iar col. Petrescu Alexandru, împotriva cãruia se adusese o vehementã campanie de presã pentru abuzurile sãvîrsite ca director de penitenciar (…) e… judecãtorul!8 Aducem în discutie în contexul de fatã, declaratia lui Mihali Peter (Petru), cel ales de Wekerle Sandor, fost Prim Ministru maghiar” pentru a rãspunde declaratiilor lui Alexandru Vaida Voevod si, evident, a contesta „drepturile acestuia de a vorbi în numele Natiunii Române din Ardeal si Ungaria”. Cuvîntul acestui „ofertant” român, pe post de „trãdãtor de neam”, spune mult despre mediul românesc al vremurilor de la 1918. Este de admirat cum Domnul Alexandru Vaida Voevod, în pofida „atacurilor”, a violentelor manifestate de Camera Deputatilor din Parlamentul de la Budapesta, pe 18 oct. 1918, în galeria publicã, si-a mentinut calmul si tinuta bãrbãteascã, demnã de un Senator Român”9. Capitolul V din lucrarea la care ne referim, redã clar „diversiunea” pusã la cale de Wekerle Sandor pentru a contracara efectul celor afirmate în numele românilor si al principiilor wilsoniene de Alexandru Vaida Voevod. (va urma)

NOTE
1. Antonie Plãmãdealã, Calendar de inimã româneascã, Editura nementionatã (ulterior, pe coperata 2 interior s-a adãugat inscriptia Ex-libris. Biblioteca Universitãtii din Cluj; Apare mentionatã doar Tipografia eparhialã din Sibiu, cu numãrul de comandã – 35/1988), p. 41. Se fac si mentiunile de subsol, în sensul trimiterilor si la Ion Clopotel, Revolutia din 1918 si unirea Ardealului cu România, Editura revistei „Societatea de mîine”, Cluj, 1926, p. 53-58; ªtefan Pascu, Marea Adunare Nationalã de la Alba Iulia, Cluj, 1968, p. 334-336; Ioan Rauca, Noi contributii documentare privind unirea Transilvaniei cu România, în „Revista Arhivelor”, LXIV, vol. XLIX, nr. 3/1987; Gheorghe Anghel, Samoilã Mîrza, fotograful Unirii, 1886 -1967, în „Apulum”, VII, 1969, p. 361-370, dar si precizãrile cã despre documentele adunãrii din 31 octombrie si despre sedintele Senatului Militar de la Viena, au fost depuse „originalele” la Arhiva mitropoliei din Sibiu, precum si la Tîrgu Mures, Alba Iulia, probabil si în alte pãrti de cãtre preotul Gheorghe Oprean.
2. Ibidem.
3. Gheorghe Iancu, Contextul International al pregãtirii Marii Adunãri Nationale de la 1 Decembrie 1918, în lucrarea „Pagini transilvãnene”, Bucuresti, 1994, p. 354.
4. Protocoalele (procesele verbale) întocmite de Pr. Gh. Oprean la Viena în 1918, Protocolul nr.1 (cînd se hotãreste constituirea Senatului Militar), Arhiva Mitropoliei din Sibiu, Fondul Varia nr. 53, sau cele originale ale Organizatiei si Senatului Central, al ofiterilor si soldatilor români, înfiintate în anul 1918 în Viena, pentru libertatea si unirea tuturor românilor (Pe care, la final, înaintea semnãturii lui Gh. Oprean, se face mentiunea: „N:B: Originalele se gãsesc la dl. Iuliu Maniu, fost prim ministru, pentru a le depune la Biblioteca Academiei”. Antonie Plãmãdealã, op.cit., p.5 1-52 Notã: Concluzia noastrã este cã „documentele” despre care vorbim si la care trebuie sã facem apel, la fel ca în perioada de dinainte de 1990, si astãzi au parcã un regim „special”, menit a face deservicii reale stiintei istoriografice românesti.


http://convorbiri-literare.dntis.ro/TEPELEAnov3.html
http://convorbiri-literare.dntis.ro/TEPELEAdec3.html

Scrisoarea lui Maniu

Bucuresti, 8 Ianuarie 1946

Zeci de ani v-am vazut plecand, rand pe rand, spre Tara Fagaduintei. V-am petrecut din Ardealul nostru robit pe atunci, cu gandul duios cu care ia drumul lumilor pline de soare si de caldura.

Zeci de ani v-am privit peste intindere de Continent si Mari, luptand, muncind si reusind, asa cum priveste din aceias batrana casa stramoseasca, parintele spre fiii, care si-au gasit asezari noui, mai largi si mai imbelsugate.

Ati mers si ati ajuns in tara, - deasupra careia straluceste cea mai mare comoara a oamenilor si a neamurilor, - cea de care Neamul Romanesc a avut atat de putina parte pana acum: Libertatea. In lumina ei ati putut sa va roditi truda voastra, sa va desvoltati nobilele insusiri trase din obarsia voastra, sa progresati in cultura, in constiinta omeneasca, in pretuirea semenilor vostri.

De acolo, din lumea spre ale carei stralucite asezari sociale si morale se indreapta nazuintele noatre, aduceti-va necontenit aminte de tara voastra de origine si de Neamul vostru. Aduceti-va aminte de trecutul lor caznit in robii, in lupte neincetate pentru existenta, in primejdii fara de sfarsit si in saracie. Aduceti-va aminte de frumusetiile leaganului vostru, de muntii mareti, de padurile vesele, de intinderile manoase, de satele modeste, strajite de bisericile vechi, in care s-au rugat si trecutii stramosi ai vostri, cerand mantuire pe seama Neamului Romanesc. Aduceti-va necontenit aminte, ca aici traesc frati si nepoti ai vostri, care inca duc grea lupta pentru ca deasupra tarii sa se risipeasca cu totul nourii indaratnici si sa coboare binecuvantarea dreptatii si a libertatii.

Aceste ganduri va vor tine aproape de tulpina din care ati odraslit, si va vor indemna, ca in acele mari si luminoase departari sa luptati alaturea de cei ramasi acasa.

Dar tot atat de fara incetare ridicati-va gandul si incalziti-va inima spre Patria voastra noua. Nici o recunostinta a voastra nu va fi prea mare pentru a rasplati generozitatea ei. Nici o jertfa a voastra nu va fi prea grea, daca o veti aduce pentru sprijinirea inaltelor ei tinte.

Tot patriotismul, toate actiunile voastre cetatenesti, toata dragostea voastra trebue sa fie stapinite de gandul, ca prin imensa jertfa a Statelor Unite ale Americei a fost desrobit de doua ori Ardealul nostru, si mai ales, ca in lupta noastra pentru libertate si democratie, pe care trebue sa o mai ducem cu totii, nu vom putea birui, fara de sfatul si ajutorul acelei mari si nobile tari, care e simbolul libertatii si al democratiei adevarate.



http://peromaneste.blogspot.com/2006/02/scrisoarea-lui-maniu.html

IULIU MANIU-
3]Ca oameni politici putem fi oricand adversari, dar niciodata dusmani.
2]Dacă comuniştii vor fi răsturnaţi de la Putere, în ţara noastră, cea mai sfîntă datorie a fiecărui creştin va fi să iasă pe stradă şi, cu riscul propriei vieţi, să-i apere pe comunişti de furia mulţimii pe care au torturat-o...
1]Necazul ultimului cetăţean trebuie să preocupe omul politic ca şi o problemă de stat.Adrian
=====
Adrian
Ruxandra
Nicolae