Gheorghiu-Dej[v=]

Rezumarea primului mesaj :

GHEORGHE  GHEORGHIU-DEJ-
România stă pe bogăţii cum stă cloşca pe ouă. Ei (ruşii - nota red.) vor ouăle şi s-au gîndit cum să facă şi au dat o avalanşă de formule de marxism care te înnebuneşte, că te pune într-o situaţie, dacă spui ceva aici, te face antimarxist

De ce mă fascinează Gheorghe Gheorghiu Dej

O figură stranie a perioadei comuniste din România. Plin de contradicţii, în timpul cât s-a aflat la putere represiunea a atins cote maxime şi în acelaşi timp s-a declanşat procesul de apropiere de Occident a României comuniste. Din păcate nu există o biografie obiectivă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, doar condamnări vehemente. Aşa că am [...]

Petru Dumitriu într-o altă Cronică de familie. Scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Petru Dumitriu devine el însuşi un personaj special într-o altfel de “Cronică de familie”. O cronică scrisă în 1960 de fosta lui iubită Henriette Yvonne Stahl sub atenta îndrumare a Securităţii şi citită cu maximă atenţie de dictatorul României de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Am citit un volum din romanul lui Petru Dumitriu “Cronică de familie” [...]

Gheorhe Gheorghiu-Dej şi epoca sa: Un lider pentru iubiri, limuzine si restaurante


Cu Dan Ciachir, la ceas de seara>

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la începutul derusificării României. În 1962, trupele sovietice plecaseră din ţară, eram singurul stat comunist neocupat, iar Gheorghiu-Dej scăpase de duşmani şi îşi consolidase puterea.





Un boier comunist
Gheorghiu-Dej pe plajă la Mamaia, statiunea pe care a creat-o după modelul coastei de Est americane
Sursa: Fototeca online a comunismului


Viaţa începuse să se schimbe spectaculos. Lui Dej îi plăcea să trăiască şi îi lăsa şi pe alţii să o facă. Aşa se face că pe străzile Bucureştiului apăruseră maşinile occidentale, stofele englezeşti, barurile cu program de striptease, deschise până dimineaţa, restaurantele erau pline şi deschise până la 2.30 noaptea. Viaţa se schimba spectaculos. După teroare, urma o perioadă de tihnă si trai bun. Despre această perioadă şi omul care a patronat-o, am discutat cu Dan Ciachir, un scriitor ce a făcut o pasiune pentru respectiva epocă.
"Lui Dej îi plăceau restaurantele încă din tinereţe, întocmai cum îi plăceau şi regelui Carol al II-lea. În ocurenţă cu ei, atât mareşalul Antonescu, cât şi Ceauşescu nu numai că le evitau, dar le detestau de-a dreptul", povesteşte Dan Ciachir.

Nu gonea clienţii
Dej iubea băutura, în compania prietenilor. "Bea vin, dar băutura sa preferată era coniacul, Coniac franţuzesc. Coniacul era şi băutura preferată a lui Carol al II-lea, la care adăuga – din aceeaşi familie – Armagnac-ul", spune Ciachir. "Restaurantele sale preferate erau ‘Pescăruş’ şi ‘Parcul privighetorilor’ din Pădurea Băneasa. Am avut prilejul să stau pe vremuri de vorbă cu un şef de sală care i-a servit în anii ’50 la ‘Pescăruş’, separat, atât pe Petru Groza, cât şi pe Dej. De vreo două ori, Dej a venit cu câteva persoane, între care şi Ana Pauker, la ‘Pescăruş’. Cel mai adesea îl însoţea fidelul său prieten, Gheorghe Apostol, şi alte două-trei persoane. Probabil simţea că dacă se anunţă peste patru-cinci persoane la o masă nu mai e atmosferă de restaurant, ci chermeză. La sfârşitul mesei, povesteşte unul din foştii secretari ai lui Dej, acesta întreba chiar de două ori dacă chelnerilor şi picoliţelor le-au fost lăsate bacşicşurile cuvenite, ceea ce arată că avea simţul restaurantului. Acest simţ mai reiese şi din alt aspect: dacă ajungea la ‘Pescăruş’ sau la localul din Pădurea Băneasa, nu punea să fie daţi afară ceilalţi clienţi. Desigur, două-trei mese erau ocupate de agenţi, dar restul oamenilor din restaurant erau muşterii autentici.
"În restaurante apăruse Coca Cola (9 lei cutia), ţigările americane, începuseră să se importe patru tipuri de Fiat şi multe bunuri de larg consum, de la stofe englezeşti la conicac franţuzesc Martell sau cacao olandeză Zaan."

BOEMA
Viaţa de cârciumă


În timpul dezgheţului, restaurantele reveniseră la viaţă, istoriseşte interlocutorul meu. "S-a redeschis Continentalul de pe Calea Victoriei, în 1957, unde era prezent aproape zilnic - până ce va fi arestat - Păstorel Teodoreanu, implicat în procesul Noica - Pillat din 1958.
La Continental, de la orele 21, cântau Maria Tănase şi acordeonistul Fărâmiţă Lambru. La începutul anilor 1960 cânta la Continental romanţe Ioana Radu, acompaniată de un pianist şi de un violonist.
La Cina cânta Gigi Marga. La Casa Centrală a Armatei (Cercul Militar) solista se numea Mica Pariziancă şi interpreta bucăţi din repertoriul solistelor la modă. Trecuse vremea Dorinei Drăghici, a cărei voce îi plăcea lui Dej, deopotrivă cu glasul unei tinere basarabence, Angela Moldovan, care părăsise Opera pentru muzica populară.
La începutul anilor ‘60, prima solistă de muzică uşoară era Aida Moga, o femeie de treizeci şi ceva de ani, elegantă şi cu o voce plăcută şi elevată.

RELAŢIA CU INTELECTUALII
Vizita lui Dej acasă la George Călinescu


"Dej şi G. Călinescu locuiau, în acelaşi cartier – Floreasca. Dej, la Vila Lac; Călinescu pe strada Vlădescu, o stradă strâmtă, străbătută într-un singur sens de tramvaiul 5", povesteşte Dan Ciachir. "Când Dej a coborât din Buickul cu care venise, după ce s-a îmbrăţişat cu gazda, s-a oprit la icoana Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, încastrată în zidul casei. "Ce icoană frumoasă!", a exclamat şeful partidului. Întrucât lui Călinescu exclamaţia i-a sunat în urechi mai degrabă a reproş, Dej i-a spus: "Dle profesor, Sfântul Gheorghe este şi patronul meu!" Atunci Călinescu s-a liniştit." Relaţiile s-au păstrat, povesteşte Dan Ciachir.
"Poate de aceea, aşa cum a scris istoricul literar Cornelia Ştefănescu, Gheorghiu-Dej îi trimitea în fiece an marelui scriitor câte un coş de flori de Sfântul Gheorghe şi nu de ziua naşterii. Au răposat amândoi, în martie 1965, la patru zile unul de altul. Atunci a publicat Arghezi poezia "Lui Gheorghiţă, mamă"; poezie frumoasă – am recit-o - şi semn că răposatul se purtase bine cu el. Oricum, pe Ceauşescu nu l-a regretat niciun artist sau intelectual autentic şi nici nu l-a vizitat pe vreunul."

UN OM NORMAL
Dej n-a avut "relaţii" cu Ceauşescu


"Era un muncitor specializat; aproape – sau mai degrabă – un tehnician. După ce urmează clasele primare şi trei clase gimnazial – industriale este angajat în 1922 pe post de tehnician electrician la Atelierele Galaţi. Va fi trasferat la Dej – toponim pe care îl va adăuga ma târziu numelui de familie – din cauza activităţii ilegale comuniste. Cei 11 ani în care va fi privat de libertate nu vor face din el un frustrat. Iubea viaţa. Cât priveşte alegaţia că în vremea detenţiei, Ceauşescu ar fi fost "fetiţa" lui Dej, aceasta este o minciună spulberată de istorici. Recent, doamna Lavinia Betea, în volumul "Poveşti din Cartierul Primăverii", arăta că Nicolae Ceauşescu a fost "fetiţa" altui deţinut, a lui Şmil Marcovici, în vreme ce Gheorghiu-Dej detesta plăcerile dosnice, prevenindu-i pe deţinuţii mai tineri să nu recurgă la ele întrucât se vor căi amarnic. Amintiţi-vă că se căsătorise de tânăr, avea doi copii, două fete. Ulterior a fost arestat şi închis, soţia s-a despărţit de el."

O ACTRIŢĂ MARE, O FEMEIE FRUMOASĂ ŞI INTELIGENTĂ
Elvira Godeanu, iubirea vieţii lui Gheorghiu-Dej


În timp ce Dej era la închisoare, soţia sa a divorţat. "Nu s-a recăsătorit, povesteşte Dan Ciachir. Însă, la începutul anilor ’50 era colat, cum se spunea pe vremuri, cu actriţa Dina Cocea, fiica scriitorului N.D. Cocea. Ulterior, până la moarte, are o altă legătură cu actriţa Elvira Godeanu. O actriţă mare, o femeie inteligentă şi totodată plină de feminitate. Mărturie stă ecranizarea din 1954 a "Scrisorii pierdute", unde ea deţine rolul lui Zoe."

Ea l-a învăţat să se îmbrace
"Auzeam în copilărie că ea îl învăţase pe Dej să se îmbrace; stăteau pe el costumele impecabil. La 60 de ani era corpolent fără să fie gras sau obez şi avea o voce plăcută de bariton. Mi-l amintesc de la un jurnal de actualităţi, în loja Teatrului Naţional (sala Odeon), luând parte la premiera piesei Richard al III-lea, cu George Vraca în rolul principal: într-un costum gris-fer croit poate de Hanganu, ridicat în picioare, aplauda la sfârşitul piesei. Părea mai degrabă un domn decât un "tovarăş". Însă, în decurs de câteva luni, atât Dej cât şi marele actor aveau să treacă în lumea celor drepţi.
Legătura lui Dej cu Elvira Godeanu, deşi nu apăreau în public împreună, era notorie, se vorbea despre ea, cred că îl flata... Gândiţi-vă că Voinea Marinescu, ministrul Sănătăţii de pe vremea lui Dej, după ce i se sinucisese nevasta cu arma de vânătoare a soţului, se recăsătorise cu actriţa Simona Bondoc. "Tel maître, tel valet!...", conchide Dan Ciachir.


MAREA IUBIRE, Elvira Godeanu, în „Dama cu camelii”



GHEORGHIU-DEJ A MURIT CREŞTINEŞTE
Patriarhul a venit în pijama să-l împărtăşească

Dan Ciachir povesteşte un moment cutremurător de la moartea lui Gheorghiu-Dej. Le-a aflat din gura lui Sorin Moisescu, nepotul Patriarhului, pe care l-a cunoscut la o agapă la Mănăstirea Sinaia.
"Am ţinut să-l întreb pe Sorin Moisescu dacă ştia ceva de la unchiul său despre intenţia lui Gheorghiu-Dej de a se spovedi şi împărtăşi pe patul de moarte. Îl auzisem la "Europa liberă" pe muzicologul George Bălan spunând că, în durerile sfârşitului, ar fi strigat: "Să vină Marina!" (numele de familie al Patriarhului Justinian). Sorin Moisescu mi-a răspuns imediat: "Gheorghiu-Dej a murit spovedit şi împărtăşit! Graba a fost însă atât de mare, încât Patriarhul Justinian (foto stânga), zorit de cei ce veniseră să-l ducă la căpătâiul lui Dej, a fost nevoit să-şi pună epitrahilul direct peste pijama şi în felul acesta s-a urcat în maşină..."
Relaţiile lui Dej cu Justinian Marina erau vechi, povesteşte Dan Ciachir. Iar faptul că s-au cunoscut ţine, într-un fel, de minune. "Patriarhul Justinian este aceeaşi persoană cu preotul Ion Marina, care l-a ascuns pe Dej în august 1944, abia evadat din lagărul de la Târgu-Jiu, acasă la el. Trecuseră peste 20 de ani. Între timp deveniseră unul, şeful statului, celălalt, patriarhul ţării, ambii ajungând în aceste demnităţi în 1948 (amândoi născuţi în 1901).

Minunea defectării maşinii

Ascunderea lui Dej după evadare la părintele Ion Marina, care în 1948 nu mai era demult "un preot de ţară", ci parohul bisericii Sfântul Gheorghe din Rîmnicu Vâlcea, era un fapt de notorietate publică. Nu se ştie însă un detaliu fundamental. Evadarea lui Dej, organizată în noaptea de 8-9 august 1944, nu avea nici o legătură cu preotul Ion Marina, aflat atunci în comuna Băbeni.

Cei doi nu s-ar fi întâlnit niciodată dacă maşina evadaţilor nu s-ar fi defectat în apropierea locuinţei preotului care avea să-l adăpostească vreme de câteva zile. Mai trebuie adăugat că preotul Marina era ţărănist, nicidecum comunist. Cum mai trebuie adăugat că dacă nu ar fi fost văduv - soţia i se prăpădise cu vreo zece ani înainte de evadarea lui dej - nu putea ajunge mai mult de protopop, nicidecum episcop şi patriarh.

Evadarea din închisoare a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej


Evadarea din închisoare a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, în august 1944 — mărturia lui Ion Gheorghe Maurer [unul dintre principalii oameni politici ai regimului Dej; prim-ministru al României între 1961–1974.]

Aşa a fost plănuită evadarea. De la plan şi până la înfăptuirea lui au fost nişte modificări, datorate unor întâmplări neprevăzute. Legătura mea în această acţiune era un agent de stradă — un poliţist, deci — care era şeful unui depozit de haine militare ce se afla într-o circumscripţie din Târgu-Jiu. Eu nu puteam însă, în aşteptarea evadării, să stau la Târgu-Jiu, pentru că era un oraş mic, unde-aş fi fost uşor de depistat. Aşa că stăteam în Craiova. Când am discutat cu conducerea de partid despre evadarea lui Dej, pentru ca planul să aibă reuşită deplină, le-am cerut o maşină bună. Cu ea plănuiam să-l iau pe Dej şi în cea mai mare viteză să ajungem la Bucureşti.

Mi s-a pus la dispozi]ie această maşină. Era un Cadillac. Cu ea am şi călătorit de la Bucureşti la Craiova. Gazda mea de la Craiova era un comunist ce lucra la o bază de aviaţie şi locuia într-o casă simplă dintr-o zonă modestă a oraşului. Cadillacul ce-l primisem ar fi atras, acolo, atenţia poliţiei. În cel mai scut timp, puteam fi depistaţi. Şi pentru că evadarea nu putea avea loc imediat, am trimis maşina, înapoi la Bucureşti. Când a fost totul aranjat, am cerut să vină maşina, dar mi s-a răspuns că maşina nu poate veni. Mi-au trimis, însă, nişte parale să cumpăr eu o maşină potrivită cu planul meu de evadare. Aici, iarăşi, se încurcau lucrurile din cauză că eu eram dezertor. Cumpărarea unei maşini se făcea cu acte de proprietate semnate şi de poliţie. Să te sustragi, pe vremea aceea, fie şi numai pentru câteva zile, când erau atât de puţine maşini în circulaţie, nu se putea […]. Cu ajutorul omului la care stăteam, am găsit o maşină stricată. I-am trimis vorbă lui Dej să-şi mai amâne dorinţa de evadare pentru că eu trebuie să mai întârzii până repar maşina. A durat şi reparaţia o bună bucată de timp. După care eu l-am rugat pe fostul ei proprietar să cumpere pentru maşină şase cauciucuri noi. Ăsta, ca să mai câştige ceva, peste înţelegere, nu a cumpărat cauciucuri noi şi, din cauza vechiturilor ce mi le-a pus, am păţit-o, din nou.

Mă înţelesesem cu Dej să iasă din lagăr la 12 noaptea. Era o oră la care santinelele cele fricoase cu siguranţă că nu aveau curajul nici să se uite spre cimitir. La 11 noaptea, eu trebuia să fiu în apropierea cimitirului, să-l aştept cu maşina gata pregătită de drum. Sergentul de stradă din Târgu-Jiu, legătura noastră, urma să-l aştepte pe Dej lângă mormântul stabilit ca loc de întâlnire. Când am mers eu din Craiova spre Târgu-Jiu cu maşina aceea cumpărată, în primii 20 de kilometri parcurşi am avut trei explozii de cauciuc. Rămăsesem, deci, pe drumuri.

Am avut, totuşi, noroc cu o maşină ce trecea în sens invers, m-a adus înapoi la Craiova de unde-am cumpărat şase cauciucuri noi. Cu o altă maşină, m-am întors la maşina mea, lăsată în drum, am schimbat cauciucurile vechi şi am plecat spre Târgu-Jiu. […] Numai că, din cauza celor întâmplate, am ajuns la destinaţie cam în jur de trei dimineaţa. În cimitir nu mai era nimeni, dar gardul de sârmă ghimpată fusese tăiat, iar în jur era linişte. Semn că Dej ieşise cu bine. Unde-l puteam găsi pe Dej? M-am gândit că nu putea fi decât la sergentul de stradă, ce-l aşteptase la mormântul stabilit de noi ca loc de întâlnire.

Se făcuse dimineaţă bine când am ajuns acolo. Omul mi-a spus că Dej se află într-o încăpere vecină, unde-am şi intrat, pe dată, fără să mai schimb cu el şi alte cuvinte. Dej dormea când am intrat eu. Eram îmbrăcat în vederea evadării, în uniformă de ofiţer şi îmi lăsasem şi nişte mustăţi mari pentru a fi mai greu de recunoscut, pe care Dej nu le ştia. Cum dormea el, cu nervii încă încordaţi, în urma evadării, la zgomotul ce l-am făcut intrând a sărit drept la mine. În mână avea un cuţit, pe care-l luase, probabil, cu gândul ca, dacă intervine ceva neprevăzut în evadare, să aibă cu ce să se apere. Aşa că a sărit la mine convins că nu pot fi altcineva decât unul dintre urmăritorii lui. Ne-am recunoscut… „Hai, mă!“, i-am spus şi am plecat la drum…

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/consilierul-lui-dej-un-al-spionajului-sovietic
Nimic mai pasionant decat istoria spionajului, iar in acest domeniu poate ca istoria spionajului sovietic se plaseaza pe primul loc ex-aequo cu cel israelian. Ambele s-au dovedit de o impresionanta eficacitate, cunoscand performante care tin de legenda.

Daca despre spionajul israelian exista lucrari profesioniste care au prezentat - evident, in limitele posibile - faptele de arme ale agentilor israelieni, despre spionajul sovietic informatiile sunt mult mai sarace si se intelege de ce: Uniunea Sovietica a fost tara secretului total, "spart" doar atunci cand un defector a ajuns in Occident si a inceput sa vorbeasca. Cititorilor romani le este familiara istoria lui Vladimir Bogdanovici Rezun, cunoscut sub pseudonimul Viktor Suvorov (cateva din cartile lui au fost traduse in limba romana). Ucrainean, nascut in 1947, el a devenit ofiter GRU (serviciul de informatii al Armatei Sovietice) si a fost trimis ca agent in Elvetia sub acoperire, in calitate de secretar trei al Ambasadei Sovietice. A fugit in 1978 in Marea Britanie si, in lucrarile sale, a facut dezvaluiri despre pregatirea si activitatea agentilor secreti sovietici.



Mapa speciala
O carte, de o cu totul alta factura, dar nu mai putin captivanta, este cea a lui Leonid Mlecin, Osobaia papka. Slujba vneei razvedki (Mapa speciala. Serviciul de informatii externe, Moscova, 2004). El este un foarte cunoscut publicist dedicat istoriei, autor al unor valoroase scrieri despre Armata Rosie si diplomatia sovietica, bogate in informatii, prezentate atractiv si pentru specialisti, si pentru marele public.
Volumul este o suita de portrete ale sefilor Serviciului de Informatii Externe sovietic, incepand cu Iakov Hristoforovici Davtian (1888-1938) si terminand cu Serghei Nikolaevici Lebedev (nascut in 1948), primul sef al spionajului extern, numit de Vladimir Putin (20 mai 2000).
Pentru cititorul/istoricul roman, cartea lui Leonid Mlecin ofera multe si variate informatii de mare interes. Dintre ele am ales capitolul consacrat lui Aleksandr Mihailovici Saharovski, care a fost seful Serviciului de Informatii Externe, timp de 15 ani, incepand din anul 1956.
Fiu de taran, el s-a nascut la 3 septembrie 1909, in satul Bolsoe Ojokino din gubernia Kostroma, dar, in scurt timp, familia s-a mutat la Petersburg. Intrat in 1939 in NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne), a inaintat in ierarhie, beneficiind de epurarea facuta de unul din apropiatii lui Beria, S.A. Goglidze (care, adaugam noi, a desfasurat actiuni represive in Basarabia, dupa anexarea ei de catre URSS, in 1940).

Consilier in Romania
La inceputul lui noiembrie 1949, Gh. Gheorghiu-Dej i-a solicitat lui Stalin sa trimita in Romania consilieri pe probleme de securitate. La 9 noiembrie, Biroul Politic al PC (bolsevic) a aprobat plecarea in Romania a "lucratorilor Ministerului Securitatii Statului, tovarasii Saharovski si Patrikeev", Stalin informandu-l personal pe liderul roman despre satisfacerea cererii sale, la 15 noiembrie (de mentionat ca Stalin a semnat cu pseudonimul Filippov!).
Lucrarea lui Mlecin nu ne ofera informatii semnificative despre activitatea lui Saharovski in Romania. Aflam insa ca, in decembrie 1951, Andrei Andreievici Gromiko, pe atunci prim-loctiitor al ministrului Afacerilor Straine, l-a insarcinat pe ambasadorul sovietic la Bucuresti, Serghei Ivanovici Kavtaradze, sa comunice liderilor romani ca "Dupa opinia guvernului sovietic, in zilele urmatoare, trebuie judecati spionii, diversionistii si teroristii Spinder, Saplacan, Bon si Stetanescu (poate Stefanescu - n. n.), condamnati la impuscare, iar sentinta executata". Am reprodus intocmai documentul citat de Leonid Mlecin, care il mentioneaza pentru a arata ca problemele represiunii erau tratate nu numai pe linia organelor de securitate, ci si pe canale diplomatice.

Nu este lipsit de interes pasajul din raportul trimis, in iunie 1950, de Saharovski lui Viktor Semionovici Abakumov, ministrul Securitatii Statului al URSS, in care, referindu-se la Ana Pauker, afirma: "Nu se distinge prin modestie in viata personala [...] Se inconjoara de apropiati din randul evreilor". Ultima parte este de pus in legatura cu deriva antisemita din ultimii ani de viata ai lui Stalin.
Nu stim daca Gheorghiu-Dej era la curent cu atitudinea defavorabila a lui Saharovski fata de Ana Pauker, perceputa de liderul roman ca o primejdioasa rivala. Chiar daca ea nu putea sa ocupe functia de secretar general, Gheorghiu-Dej se simtea amenintat de autoritatea si, am spune, autoritarismul Anei Pauker (sunt numeroase marturii in acest sens). Probabil ca Dej ar fi incercat sa si-l alieze pe consilierul sovietic daca ar fi stiut ce raporta el la Moscova despre Ana Pauker. Relatiile dintre Gheorghiu-Dej si Saharovski nu au fost insa cordiale.
"Secretarul general roman - scrie Mlecin - s-a plans deschis ambasadorului sovietic, Serghei Ivanovici Kavtaradze, ca, din vina lui Saharovski, indicatiile sale Ťin problema imbunatatirii muncii organelor (de securitate - n. n.) nu capata o realizare practicať". La Moscova, nemultumirea lui Gheorghiu-Dej a fost luata in consideratie, astfel ca la 19 noiembrie 1952, Saharovski a revenit in patrie si a avut o ascensiune spectaculoasa, devenind in mai 1956 seful Primei Directii Principale (PGU) - adica spionajul extern - al KGB. A ramas in aceasta inalta functie pana in iulie 1971, cand a fost indepartat de Iuri Vladimirovici Andropov, in urma dezertarii unui agent sovietic din Marea Britanie, Oleg Lialin, urmata de expulzarea a 105 diplomati sovietici din aceasta tara, sub acuzatia de spionaj. Trecut in randul consultantilor superiori, Saharovski s-a pensionat in februarie 1975 si a murit la 12 noiembrie 1983.

Solicitare adresata Bucurestiului
Desi capitolul pe care i-l consacra Leonid Mlecin este consistent, informatiile despre sederea lui Saharovski in Romania sunt sarace. Autorul aminteste despre vizita lui Saharovski in Romania - semnalata de generalul Ion Mihai Pacepa - in 1967, dupa razboiul israelo-arab, pentru a solicita acordul autoritatilor romane privind tranzitul palestinienilor lui Yasser Arafat spre URSS, unde urmau sa primeasca o pregatire militara in vederea executarii de acte teroriste impotriva Israelului. Autorul nu spune nimic despre raspunsul partii romane, dar semnaleaza prezenta, in 1973, a circa 3.000 de palestinieni, care primeau antrenament militar terorist la Baku, Taskent, Simferopol si Odessa. Veneau prin Romania? Probabil ca da, avand in vedere relatiile stranse dintre N. Ceausescu si Yasser Arafat.
Desi, spre deosebire de celelalte carti ale lui Leonid Mlecin, cea discutata aici nu potoleste foamea noastra de informatii, credem ca si cititorii nostri s-au convins ca Osobaia papka... este o contributie de prim ordin la cunoasterea istoriei spionajului sovietic. Ce bine ar fi ca o editura de la noi sa-i dea o traducere romaneasca!

http://ro.altermedia.info/antisistem/gheorghe-gheorghiu-dej-1901-1965-%e2%80%93-110-ani-de-la-nastere_23242.html

Dej îşi îndoctrina nepoţii





22:01„Adevărul“ prezintă în exclusivitate o scrisoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej către nepoata sa, Sanda, din 1960. Astăzi se împlinesc 110 ani de la naşterea electricianului care a condus România 17 ani.Articol complet

Lumina nu mai vine de la Răsărit. Vine de la Gheorghiu-Dej!

La 26 aprilie 1964, „Scânteia” publica "Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale", rămasă în memoria colectivă a românilor drept prima lovitură dată Moscovei după instalarea comuniştilor la conducerea României, în martie 1945. Gheorghe Gheorghiu-Dej, „copilul rebel al Europei de Est”(Georges Haupte), devenea iniţiatorul naţional-comunismului în Republica Populară Română – o strategie care promitea să asigure independenţa românilor în „lagărul socialist”. Politica de autonomie faţă de Uniunea Sovietică, adoptată de PMR începând cu sfârşitul anilor ’50, nu a dus, însă, la o liberalizare a regimului, ci doar la o „luminare” a stalinismului, experimentat cu succes de conducerea politică a vremii.



Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej destalinizarea anunţată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în Partidul Muncitoresc Român (PMR) şi începutul unui proces de ieşire a României de sub umbrela sovietică. În urma adoptării unei noi linii de către PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la Bucureşti a înţeles că menţinerea dogmei staliniste în RPR (şi, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanţare treptată de Kremlin. Preluând exemplul lui Hruşciov, care câştigase deja simpatia comunităţii internaţionale prin „procesul” intentat stalinismului, conducerea română şi-a îndreptat critica asupra troikăi – deja condamnate – Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu. Cei trei, singurii adevăraţi stalinişti, erau vinovaţi – susţinea Dej – de instituirea unui regim de teroare în statul român şi de concentrarea în mâinile lor a unei puteri abuzive folosite împotriva partidului şi a populaţiei. Înlăturaţi încă din 1952 (în cadrul Plenarei Comitetului Central al PMR din 29 februarie-1 martie 1952), triada Pauker-Luca-Georgescu se făcea răspunzătoare (în decurs de doar patru ani!) deopotrivă pentru nerespectarea ordinii dictate de Stalin, şi, în acelaşi timp, pentru respectarea ei.



O destalinizare stalinistă?

Însufleţiţi de discursul epigonilor sovietici, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi au încercat să se plaseze în rolul „opoziţiei democratice”, adepte a conducerii colective în cadrul PMR, acuzându-l pe Gheorghiu-Dej că a permis şi a încurajat represiunea populaţiei: „Organele Ministerului Afacerilor Interne s-au sustras controlului de partid, negând rolul conducător al partidului (...) Am fost foarte mult impresionat, continua Miron Constantinescu, când am aflat de la tovarăşul Dej despre schingiuirile care au avut loc în închisori şi m-am întrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Mă întreb: cum a fost posibil că tov. Gheorghiu-Dej nu a luat măsuri, sesizat fiind de aceste abuzuri?”[1]

În lipsa unei susţineri din partea membrilor partidului, „disidenţa” celor doi a devenit în scurt timp un nou instrument al liderului PMR folosit pentru întărirea poziţiei sale în partid. Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu se vor alătura în scurt timp, galeriei anti-eroilor promovată de Dej prin propria sa variantă asupra istoriei oficiale a Partidului Muncitoresc Român (expusă la Plenara CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961): „Grupul fracţionist antipartinic Pauker-Luca, căruia i s-a alăturat ulterior Teohari Georgescu, sprijinit activ de către Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, a promovat cultul personalităţii lui Stalin pe scară largă şi a încercat sistematic să introducă în viaţa de partid şi de stat metode şi practici străine de leninism, ce au provocat acest cult. Activitatea acestui grup fracţionist antipartinic s-a caracterizat prin încălcarea normelor leniniste ale vieţii de partid, a principiului muncii colective în organele de conducere, prin sfidarea regulilor democratice ale construcţiei de partid şi de stat, prin crearea unei atmosfere de neîncredere şi suspiciune împotriva unor cadre valoroase de partid şi de stat, prin intimidarea şi persecutarea lor, prin abuz de putere şi prin încălcarea legalităţii socialiste.”[2]



„Noi nu avem pe cine reabilita!”

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a susţinut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hruşciov într-o şedinţă secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3.000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facţiunii staliniste. Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susţinea liderul de la Bucureşti, convins fiind că „raportul secret al lui Hruşciov a fost o greşeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”[3]. Discursul lui Gheorghiu-Dej avea să traseze liniile directoare ale politicii viitoare ale PMR: nu numai că acesta nu trebuia să urmeze calea Moscovei în privinţa destalinizării, ci partidul trebuia să accepte controlul tot mai pronunţat al liderului său, în defavoarea întâietăţii asumate a URSS. „Destalinizarea” promisă de Hruşciov, în vederea îmbunătăţirii relaţiei cu Vestul şi pentru asigurarea securităţii în cadrul blocului sovietic, se transforma, la Bucureşti, într-o „desatelizare” necesară menţinerii unui regim stalinist. Nu modelul sovietic se dorea a fi înlăturat, ci tocmai valul de liberalizare anunţat la Moscova, care ameninţa liniştea Imperiului.



Revoltă în Imperiu

Pentru conducerea de la Bucureşti, revoltele din Ungaria şi Polonia din 1956 erau exact rezultatul previzibil al politicii de destalinizare, combătute de Dej. Efectele protestelor de la Budapesta s-au făcut rapid simţite şi pe teritoriul românesc, minoritatea maghiară fiind prima care a preluat ideile revoluţionare. Demonstraţiile populare din 27 octombrie 1956 din Capitală şi din marile oraşe ale României l-au determinat pe Gheorghiu-Dej să ia măsuri imediate, astfel încât la 30 octombrie a fost înfiinţat Comandamentul General (alcătuit din Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Leontin Sălăjan, sub conducerea lui Emil Bodnăraş), pentru a asigura „coordonarea şi extinderea activităţii serviciilor de informaţii ale statului în vederea unei permanente cunoaşteri a acţiunilor subversive, a stării de spirit în Forţele Armate, trupele MAI, aparatul Securităţii de Stat, aparatul transporturilor rutiere, navale şi telecomunicaţii (...) şi reprimarea oricăror acţiuni care ar ameninţa ordinea de stat.”[4] În aceeaşi zi, mişcările studenţeşti şi muncitoreşti de la Timişoara şi Iaşi aveau să fie puse sub tăcere prin instituirea unei conduceri militare. Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României la CAER (1955-1966), îşi aminteşte că în acea perioadă Dej „a fost foarte panicat. Îi era frică pentru situaţia din Ardeal. Îi era frică de solidarizarea ungurilor din Ardeal cu cei din Ungaria şi că aceasta ne va crea greutăţi.”[5]

Prin afirmarea sprijinului faţă de Moscova în urma intervenţiei militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să îşi demonstreze fidelitatea faţă de URSS, o tactică prin care câştiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securităţi), cât şi posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic. De altfel, manifestaţiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăşi supravieţuirea regimului de la Bucureşti. În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraş şi Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui Iános Kádár[6]), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din braţele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relaţiile noastre cu sovieticii suntem pierduţi”. În viziunea lui Dej, distanţarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt.”[7]

Bucureşti, aeroportul Băneasa, iunie 1960: plecarea delegaţiei P.C.U.S., care a participat la lucrările celui de al VIII-lea Congres al P.C.R. În prim-plan, Gheorghiu Dej cu Nikita Hruşciov

Dorinţa lui Hruşciov de promovare a „coexistenţei paşnice” cu Occidentul, care i-ar fi permis orientarea eforturilor către dezvoltarea economică a URSS, a dus la adoptarea unei măsuri menite să convingă statele vestice de intenţiile sale binevoitoare: începerea unui proces de retragere a militarilor sovietici din Europa de Est. Dispunerea retragerii trupelor sovietice din România de către membrii Pactului de la Varşovia (24 mai 1958) nu se împotrivea intereselor de securitate ale URSS, ci răspundea obiectivelor de politică externă ale lui Dej. În pofida adoptării unei strategii naţionale în relaţia cu URSS-ul, Dej avea să-şi confirme preferinţa pentru modelul stalinist de impunere a autorităţii. Considerând că românii au văzut în plecarea trupelor Armatei Roşii un semnal al liberalizării pe plan intern, liderii PMR au hotărât să înceapă, în acelaşi an, un nou val de epurări. Potrivit documentelor oficiale, numărul deţinuţilor politici condamnaţi la muncă silnică în lagărele din Delta Dunării a crescut cu peste 14.000, în ianuarie 1960 ajungându-se la cifra de 17. 613 persoane acuzate de „uneltire contra orânduirii sociale”.



Rezistenţa economică

Primul pas al României către câştigarea „independenţei” în relaţia cu Moscova a fost refuzul de a accepta rolul de „grânar” al ţărilor puternic industrializate din blocul sovietic, precum Cehoslovacia şi Germania de Est. Noua politică economică planificată la Bucureşti urmărea, prin adoptarea unui plan pe termen lung, industrializarea ţării, care ar fi permis o dezvoltare economică rapidă (în acest sens s-a decis construirea combinatului siderurgic de la Galaţi, hotărâtă la Congresul al III-lea al PMR 20-28 iunie 1960). Dej spera să câştige popularitate atât pe plan extern, în vederea încheierii unor acorduri comerciale cu statele occidentale, cât şi pe plan intern, sprijinul maselor fiind necesar în eventualitatea unui conflict cu puterea sovietică. Susţinerea poziţiei sovietice în disputa cu Albania a dovedit că Dej îşi urmărea cu răbdare propriile interese, jucând în acelaşi timp rolul de aliat supus al Moscovei. Viclenia trebuia să îl ferească de o soartă asemănătoare cu cea a lui Nagy.

Planificarea supranaţională şi specializarea economiilor ţărilor Europei de Est, propuse de Hruşciov membrilor CAER la Moscova (1961), a provocat vii nemulţumiri la Bucureşti, unde conducerea română vedea ameninţat planul său de industrializare. Oficialii români puteau profita de faptul că atenţia sovieticilor era îndreptată acum către rezolvarea noilor crize apărute în relaţia cu SUA (construirea Zidului Berlinului şi criza rachetelor cubaneze), precum şi în cea cu China. Astfel încât, în cadrul şedinţei CAER din februarie 1963, delegatul român Alexandru Bârlădeanu a sfidat statutul hegemonic al Uniunii Sovietice, susţinând opoziţia României faţă de planificarea specializată sovietică. În acelaşi an, în timpul unei întâlniri româno-sovietice la Moscova, Bârlădeanu a ridicat problema „spolierii economiei naţionale prin Sovrom-uri”. Sporirea presiunilor din partea URSS prin publicarea, în februarie 1964, a Planului Valev l-a determinat pe Dej să accelereze paşii către „independenţă”. Totodată, introducerea unor măsuri care alimentau rusofobia românilor, precum închiderea editurii Cartea Rusă şi a Institutului „Maxim Gorki” sau renunţarea la obligativitatea studierii limbii ruse în şcoli au reprezentat doar începutul ieşirii României de sub dominaţia sovietică.



„Deviaţia” română – o palmă dată Moscovei?

Îndepărtarea de Moscova şi decizia României de a opta pentru calea naţională către desăvârşirea comunismului au fost oficializate la 26 aprilie 1964, prin publicarea de către organul de presă al PMR, „Scânteia”, a Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale[8].

Textul, deşi nu se abătea de la dogma marxist-leninistă (probabil, data adoptării, 22 aprilie, nu a fost întâmplătoare, având în vedere că în aceeaşi zi era sărbătorită cea de-a 94-a aniversare a lui Lenin), afirma cu tărie necesitatea suveranităţii naţionale a ţărilor din lagărul socialist, precum şi independenţa partidelor comuniste în relaţia acestora cu URSS: „Nu există şi nu poate exista un partid «părinte» şi un «partid-fiu», partide «superioare»şi partide «subordonate», dar există marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti egale în drepturi; niciun partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale”.

Cu aceeaşi fermitate, conducerea de la Bucureşti denunţa „ideea organului unic de planificare, comun pentru toate ţările din CAER”, considerând că „suveranitatea statului socialist presupune ca el să deţină în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale.” În contextul extrem de favorabil produs de conflictul sino-sovietic, Declaraţia susţinea coexistenţa paşnică în interiorul blocului sovietic, dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi coeziunea unei comunităţi de state independente drept o condiţie pentru „triumful cauzei socialiste” în faţa celei imperialist-capitaliste:„Promovând pe arena internaţională un sistem de relaţii calitativ nou, fără precedent în istorie, partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste au aşezat la baza acestor relaţii principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc, într-ajutorării tovărăşeşti, neamestecului în treburile interne, respectării integrităţii teritoriale, principiile internaţionalismului socialist”.

Încununarea politicii de autonomie adoptate de echipa lui Dej a avut loc la puţin timp după elaborarea „Declaraţiei de independenţă”, o dată cu decretele de eliberare a deţinuţilor politici, o decizie prin care Gheorghiu-Dej îşi îndeplinea două preţioase obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internaţională şi câştiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului. „Amnistierea deţinuţilor politici – avea să-şi amintească mai târziu fostul ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu– s-a făcut din 1962 până în 1964 în mai multe tranşe şi a întâmpinat opoziţia unor membri din conducerea partidului. Era, de fapt, o măsură politică în consens cu «reabilitările» victimelor stalinismului din celelalte ţări. Numai că Dej i-a eliberat pe toţi, nu doar pe câţiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu. Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aş vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenţii deoarece şi-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri şi cu un prestigiu crescut pe plan extern şi cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase.”[9] Prin decretele 176, 310 şi 411 din aprilie - iulie 1964 , au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane).

„Declaraţia de independenţă” din aprilie 1964 le-a creat românilor iluzia că, măcar pentru un timp, lumina nu avea să mai vină de la Răsărit. Într-adevăr, la 26 aprilie 1964 (ziua publicării Declaraţiei), buletinul meteo din „Scânteia” anunţa o „vreme relativ rece şi uşor instabilă, mai ales la începutul intervalului”.



"Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964




Suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuţii, deţinând în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale. (...) Conducerea economiei naţionale în ansamblu nu este posibilă dacă problemele conducerii unor ramuri sau întreprinderi sunt scoase din competenţa partidului şi guvernului ţării respective şi trecute unor organe extrastatale.

Cum i-a înlăturat Gheorghiu-Dej pe evrei din funcţiile de conducere...



Autor : TONY JUDT
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=15022&_nr=658
Î ntre timp, valul antisemit creştea în statele-satelit. În România, unde o parte importantă a populaţiei evreieşti a supravieţuit războiului, o campanie antisionistă a fost lansată în toamna anului 1948 şi susţinută cu energie fluctuantă timp de 6 ani. Dar mărimea comunităţii evreieşti din România şi legăturile ei cu Statele Unite au impiedicat atacurile directe; o vreme, românii au permis chiar plecarea evreilor: cererile de viză au fost posibile din primăvara anului 1950, fiind sistate abia în aprilie 1952, timp în care numai în Israel au plecat 90.000 de evrei români. În România, un proces-spectacol i se pregătea liderului comunist (ne-evreu) Lucreţiu Pătrăşcanu. A fost arestat în aprilie 1948: dubiile exprimate public în privinţa colectivizării făceau din el candidatul perfect pentru un „proces Rajk” românesc, bazat pe acuzaţii de titoism. Dar, în timp ce anchetatorii pregăteau procesul, obiectivul s-a schimbat, şi cazul său a fost comasat cu al Anei Pauker. Ea era evreică: fiica unui măcelar din Moldova, Ana Pauker a fost întîiul-ministru evreu din istoria României şi prima femeie ministru de Externe din lume. De o stricteţe notorie în probleme practice şi doctrinare, ea era ţinta perfectă pentru guvernul român în încercarea de a cîştiga simpatia populaţiei. Moartea lui Stalin a zădărnicit planurile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a le înscena un proces Anei Pauker şi altora. În schimb, în 1953 şi în prima parte a anului 1954, Partidul Comunist Român a organizat o serie de procese secrete ale unor „peşti“ mai mici, sub acuzaţia că sînt spioni sionişti în slujba „agenţilor imperialişti”. De la membrii autentici ai Sionismului revizionist de dreapta la comuniştii evrei întinaţi cu acuzaţia de sionism, victimelor li s-au pus în cîrcă relaţii ilegale cu Israelul şi colaborarea cu naziştii în timpul războiului. Au primit sentinţe între 10 ani şi închisoare pe viaţă. În cele din urmă, Pătrăşcanu a fost judecat în aprilie 1954, după ce zăcuse în închisoare timp de 6 ani; acuzat de spionaj pentru britanici, a fost condamnat şi executat. Pauker a avut mai mult noroc: protejată de Moscova (întîi de Stalin, apoi de Molotov), ea nu a fost acuzată de „sionism” şi a supravieţuit excluderii din partid în 1952, rămînînd în obscuritate pînă la moarte, în 1960. Partidul Comunist Român, mai mic şi mai izolat decît celelalte partide comuniste din Est, fusese mereu sfîşiat de lupte interne, iar eliminarea extremelor dreaptă (Pătraşcanu) şi stîngă (Pauker) a însemnat, mai presus de orice, triumful facţiunii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dictator de o eficacitate cruntă, cu un stil de guvernare ce amintea morbid (ca şi cel al succesorului său, Nicolae Ceuşescu) de vechile regimuri autoritariste din Balcani. În aceşti ani, evreii din România au fost înlăturaţi din posturile guvernamentale şi de partid, ca şi cei din Germania de Est şi Polonia, alte două ţări în care o facţiune a partidului putea mobiliza sentimentul popular antisemit împotriva „cosmopoliţilor” din interiorul partidului.

Cum a ajuns Dejul nume de dictator
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-ajuns-dejul-nume-dictator
Puţină lume îşi mai aduce aminte de perioada pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej a petrecut-o în oraşul pe care, mai apoi, şi l-a trecut în nume. Nostalgic după perioada petrecută în molcomul oraş transilvan, omul care a instaurat cu mână de fier comunismul în România şi-a adăugat numele Dejului în numele său şi a intrat în istorie ca Gheorghe Gheorghiu-Dej.
„Ana, Luca şi cu Dej/ Bagă spaima în burgheji". Prin această lozincă proletară a ajuns numele unui târg transilvănean cu alură mic burgheză să fie sinonim cu prigoana „chiaburilor". Acum, la jumătate de secol de atunci, puţină lume mai ştie cum a ajuns numele oraşului de pe Someş să fie lipit de numele predecesorului lui Nicolae Ceaşescu în fruntea României.
Dejean doar jumătate de an
Gheorghe Gheorghiu a trăit la Dej doar o jumătate de an, în 1931, fiind angajat electrician la CFR. Scurta sa şedere a lăsat însă urme greu de şters. În rândul tinerilor din Dej, confuzia între numele oraşului şi numele liderului comunist este în ziua de azi atât de mare, încât mulţi cred că oraşul a luat numele omului, şi nu invers. „Mulţi dejeni sunt confuzi şi acum cu privire la numele liderului comunist care a locuit în Dej doar o jumătate de an. De aici, Gheorghiu a fost transferat la Bucureşti, la CFR Griviţa", spune directorul Muzeului Municipal Dej, Constantin Albinetz.
Pe urmă, comunistul a înfundat puşcăriile, din cauza implicării sale în organizarea unor greve. „Colegii lui de puşcărie îl cunoşteau, în această perioadă, ca Gheorghiu din Dej. De aici, i-a rămas acest nume. Ulterior, în 1948, când a venit la putere, şi-a ataşat numelui denumirea oraşului", explică Constantin Albinetz.
„Gheorghiu, născut în Bârlad, putea să-şi ataşeze numelui său numele oricărui oraş în care a trăit. Se pare că se ataşase mult de dejeni, acesta a fost motivul pentru care a ales să lege de numele său numele oraşului nostru", mai spune Albinetz.
A cumpărat casa în care a trăit Dej
Mariana Mureşan a cumpărat în anul 1979 casa de pe strada Pintea Viteazul nr. 23, în care a locuit tânărul Gheorghe Gheorghiu câtă vreme a lucrat ca electrician la CFR Dej. Imediat după Revoluţie, ea a dat jos de pe peretele casei plăcuţa memorială ce amintea că, în 1931, timp de o jumătate de an, „părintele comunismului" din România a trăit acolo. „Am dus-o la muzeu. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea. Dar în Dej toată lumea ştie că asta este casa în care a trăit Gheorghiu-Dej", adaugă Mureşan.


Prin urbe există şi o poveste potrivit căreia, în ziua în care s-a stins din viaţă Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), un dulap plin cu cărţi s-ar fi răsturnat în camera în care acesta a locuit. „Sora mea, împreună cu alte colege de clasă, a fost trimisă să facă curat în camera memorială. Exact în momentul în care a murit Gheorghiu-Dej, dulapul s-a răsturnat în mijlocul camerei", îşi aminteşte Mariana Mureşan.
A susţinul Dejul
„Prin 1961, a început să se construiască Combinatul de Celuloză şi Hârtie, graţie susţinerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Din 1948, de când a venit la putere, şi până la moartea sa, Dejul s-a bucurat de atenţie din partea liderului comunist", susţine Albinetz. Potrivit acestuia, tocmai din cauza divergenţelor apărute între Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, faptul că primul şi-a ataşat numelui său numele oraşului de pe Someş a devenit, după moartea sa, o „pată neagră" pentru dejeni. „După 1965, nimic nu s-a mai mişcat în Dej. Spre deosebire de alte oraşe, cum ar fi Zalău, Baia Mare, Bistriţa, care s-au dezvoltat şi în timpul lui Ceauşescu, Dejul a rămas într-un con de umbră", arată istoricul.
„Un curvar şi un beţiv"
Cel care poate da mai multe detalii despre Gheorghiu-Dej este părintele greco-catolic Alexandru Nicula, acum în vârstă de 98 de ani, care a fost închis, timp de trei săptămâni, într-o celulă cu cumnatul comunistului. „A fost un depravat, un curvar şi un beţiv, asta a fost! Mi-a povestit multe cumnatul său. Lui Gheorghiu-Dej nu-i plăcea munca, era un plimbăreţ cu multe idei comuniste, care a umblat prin toată ţara, neglijându-şi familia. Îşi pierdea nopţile prin bodegi, bând cot la cot alături de prietenii lui ceferişti şi vorbind despre genialitatea comunismului", mai spune preotul.
„Dacă ar mai fi trăit trei ani, Dejul ajungea din nou reşedinţă de judeţ"
La una dintre cele mai vechi cofetării din Transilvania, „Lemnul Verde", se adună zi de zi vârstnicii Dejului, pentru a pune ţara la cale şi pentru a-şi aminti de vremurile de altă dată. „Dacă Gheorghiu-Dej ar mai fi trăit trei ani, Dejul ajungea din nou să fie reşedinţă de judeţ", crede cu tărie Francisc Kiss, profesor de istorie pensionar.


Nu de aceeaşi părere este inginerul Ioan Gavrilescu, pensionar şi el. „Mama mea a fost deputat regional, în timp ce Gheorghiu-Dej, deputat de Cluj. Am avut ocazia de a-l cunoaşte personal, copil fiind. Ţin minte că a încercat, după ce a ajuns la putere, să-i ridice pe ai mei, să-i ducă în Capitală. Doar că ai mei erau oameni simpli, legaţi de acest oraş, şi au refuzat", spune Gavrilescu. „Dar să nu exagerăm. Din spusele alor mei, nici Gheorghiu-Dej nu a fost mai breaz ca alţii. Bea seară de seară prin cârciumi, cu prietenii lui ceferişti", adaugă inginerul.
„A încercat să formeze şi aici o celulă comunistă, dar cred că nu a avut suficient timp. Oricum, ştiu că, după 1948, când a ajuns la putere, i-a pus în funcţii pe cei cu care a legat prietenii cât a lucrat şi trăit în Dej", confirmă directorul Muzeului Municipal Dej, Constantin Albinetz.
Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a născut în data de 8 noiembrie 1901, la Bârlad, într-o familie de muncitori. A fost liderul comunist al României din 1948 până în 1965, anul morţii sale. „A fost şeful de stat responsabil de cele mai multe crime din România secolului XX, din raţiuni politice. În ciuda aerului său bonom şi a legendei potrivit căreia Gheorghiu-Dej ne-a ţinut departe de influenţa rusească, nu a făcut altceva decât să execute ceea ce dictau sovieticii. A dus o politică represivă şi, în perioada în care a fost la putere, România s-a ales cu aproape două milioane de victime", a declarat istoricul Marius Oprea.

Politicieni din ziua de azi: luaţi exemplul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la modestie!
Aşadar, ca să fiu bine înţeles încă de la început, nu sunt un admirator al fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. De-a lungul timpului, am citit multe despre el şi ştiu că a făcut multe greşeli; el a fost cel care a patronat (nu singur, bineînţeles) marele crime care au avut loc...

Dej, transformat în „strategul marilor bătălii de clasă”

Pentru Gheorghiu-Dej şi membrii echipei sale, mitul grevelor muncitorilor ceferişti şi petrolişti era unul menit să le fondeze şi să le întărească pretenţia de a fi exponenţii proletariatului românesc. Ascensiunea grupului Dej a fost, de fapt, una prin care periferia a câştigat bătălia împotriva celor care se aflau, graţie relaţiilor privilegiate cu Moscova ori vechimii în mişcarea comunistă, pe poziţii mai influente ori mai vizibile. Tema este însă mai largă şi priveşte relaţiile dintre Dej şi ilegalişti ori, şi mai profund, deficitul cronic de legitimitate în structurile supreme ale comunismului românesc.
Liderul PCR/PMR s-a simţit mereu vulnerabil la acest capitol. Împreună cu acoliţii săi care formau „grupul din închisori”, Dej detesta pretenţiile unor Dumitru Petrescu, Constantin Doncea ori Gh. Vasilichi de a fi priviţi ca adevăraţii eroi ai momentului februarie 1933. Cei trei, ca şi Vasile Bagu ori Pavel Ştefan (acesta fusese căsătorit cu Elena Pavel, „eroină a clasei muncitoare”, sora Victoriei Foriş), erau, în momentul grevelor, activişti comunişti. Dej abia intrase în partid, nu avea o poziţie de conducere. Ulterior, fostul responsabil al PCdR pentru Bucureşti, Gh. Stoica, avea să rescrie istoria, mai ales la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, încercând să repicteze portretul revoluţionar al lui Gheorghiu-Dej şi să-l prezinte drept strategul „marilor bătălii de clasă”.
Un moment-cheie l-a reprezentat Plenara CC al PMR din iunie 1958, când s-a declanşat vânătoarea de vrăjitoare împotriva ilegaliştilor acuzaţi de fracţionism. Între alţii, au fost stigmatizaţi Doncea şi Petrescu. Primul fusese membru supleant al CC al PMR şi preşedintele Comitetului de Stat pentru Colectări. Petrescu fusese şeful Direcţiei Organizatorice, ministrul Finanţelor, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
În mod cert, ca şi petrolistul Vasilichi, fuseseră, cel puţin cât Dej, în fruntea grevelor. În plus, evadaseră din închisoare, aveau titluri de glorie din timpul Războiului Civil din Spania (Doncea) şi din maquis (Vasilichi). Doncea şi Petrescu petrecuseră anii războiului în URSS. Puteau invoca faptul că făcuseră parte din aparatul politico-militar ajuns în ţară o dată cu Armata Roşie. Vasilichi, mai prudent, a ştiut să stea deoparte. Membru al Biroului Politic la Congresul de unificare din februarie 1948, a rămas în CC pe tot parcursul epocii Dej, vegetând ca preşedinte al UCECOM. Descris ca un autodidact inteligent, mai puţin oportunist decât mulţi dintre camarazii săi, Vasilichi nu s-a angajat în luptele pentru putere.
În anii lui Dej, mitul luptelor din 1933 era esenţial pentru educarea politică a pionierilor şi utemiştilor, se organizau vizite, adunări comemorative. Un cântec din epocă evoca „sângele lui Roaită” care „cheamă-n zare/Spre culmile ce-avem de cucerit”. Pe urmă, „martirul Vasile Roaită” a fost complet uitat. Dej era liderul de necontestat al Partidului, care, la rândul său, era „părintele cel drag”. Lângă lider, multă vreme pe post de secund, alt ceferist, Chivu Stoica. Incult şi vindicativ, dar obedient, servil şi loial în raport cu „monarhul de drept dialectic” (spre a relua sintagma lui Belu Zilber).
Cine contesta rolul lui Dej, plătea prin excludere din partid (Doncea, Petrescu, Vasile Bagu) ori chiar arestare (generalul Eremia, Grigore Răceanu). Înverşunatul dogmatic stalinist Mihail Roller a făcut greşeala să strângă la Institutul de Istorie al PMR mărturii, înregistrate pe bandă de magnetofon, ale unor ilegalişti. Dej nu apărea în aceste amintiri drept arhitectul tuturor victoriilor, era redus la statura de unul dintre conducătorii grevelor, poate chiar nu cel mai important. Isteroidul Roller a fost acuzat că a patronat această tentativă de a submina prestigiul liderului suprem. N-a putut suporta criticile acerbe şi s-a sinucis. Era exact ce aveau nevoie Dej şi Leonte Răutu, supremul zbir al propagandei, pentru a face din Roller ţapul ispăşitor pentru campaniile anti-culturale şi anti-patriotice din anii stalinismului dezlănţuit. Ajuns la putere în martie 1965, Nicolae Ceauşescu întindea o ramură de măslin către ilegalistii prigoniţi de Dej.
Au fost anulate hotărârile Plenarei din 1958. A început o altă rescriere a istoriei PCR, de data aceasta în interesul noului lider. Le roi est mort, vive le roi. Ilegaliştii (mulţi dintre ei) trăiseră cu teamă în anii lui Dej, erau deci gata să salute reabilitările iniţiate de Ceauşescu. Grevele din 1933 păleau ca semnificaţie, dispăreau ca referenţial simbolic legitimator. Doncea, Petrescu, Pavel Ştefan erau reabilitaţi, dar numai Petrescu a căpătat o poziţie influentă în conducere. S-a stins rapid din viaţă, deci practic nu a contat în ceea ce se urzea la vârf: monopolizarea completă a puterii de către o clică din jurul lui Ceauşescu, dominată de lider şi de soţia să.
Steagul partidului continua să fluture, amintind „de grele lupte proletare”, dar dispozitivul legendelor oficiale îşi schimbase conţinutul şi obiectivele.

A fost iradiat Gheorghe Gheorghiu-Dej?

L-am uitat pe Gheorghiu-Dej?
Citesc si recitesc volumul Istoria
comunismului din Romania. Documente, perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej,
intocmit de trei prestigiosi istorici, anume Mihnea Berindei, Dorin
Dobrincu si Armand Gosu. Ca atare rigoarea intocmirii volumului este
ireprosabila fiind respectate toate normele stiintifice. In dreptul
fiecarui document este indicata arhiva in care acesta se regaseste,
fondul si fila. Foarte multe documente sunt insotite cu ample note, in
subsol, uneori mai pline de continut decat documentul in sine.
Poate
cel mai interesant si, in acelasi timp, inedit document il reprezinta
stenograma discutiei de la Moscova a delegatiei romane, alcatuita din
Gh. Gheorghiu-Dej si Teohari Georgescu cu Stalin, Molotov, Malenkov,
din 2 - 4 aprilie 1946. Principala tema a convorbirilor a constituit-o
pregatirea alegerilor parlamentare, fiind de asemenea abordate
chestiunea Sovromurilor si alte probleme de natura economica.
Un
document la fel de important il reprezinta ordinul ministrului Fortelor
Armate ale R.P.R., din 16 februarie 1954, prin care generalul
locotenent Nicolae Ceausescu este eliberat din functia de sef al
Directiei Superioare Politice a Armatei si numit prim-loctiitor al
ministrului (n.n. - Emil Bodnaras), avand in subordine Directia
Superioara Politica, Directia Cadrelor Fortelor Armate, Comandamentul
Trupelor Chimice s.a. Din pacate acest document nu este insotit de o
nota de subsol care abunda in alte cazuri. Ar fi trebuit sa se
mentioneze ca Nicolae Ceausescu s-a intors cu acest grad militar de la
Moscova, dupa o scolire sumara, si ca in scurta perioada cat a detinut
in armata functiile mentionate mai sus a contribuit din plin la
sovietizarea, respectiv bolsevizarea armatei romane. Aceasta nota s-ar
fi impus cu atat mai mult cu cat in memoria colectiva a romanilor
Ceausescu este perceput drept un comunist nationalist si un prudent
antisovietic. Volumul mai contine fisele de cadre ale lui Gheorghe
Apostol, Alexandru Barladeanu si Chivu Stoica.
Un alt
document interesant din volum il reprezinta procesul verbal din 6
martie 1951 al sedintei, la care au participat Teohari Georgescu,
Pintilie Gheorghe (n.n. - Pantiusa Bodnarenko), Draghici Alexandru,
Burca Mihai si Jianu Marin care au decis deportarea in Baragan a unui
mare numar de cetateni din zona de frontiera cu Iugoslavia, dupa
refuzul lui Tito de a se supune ordinelor lui Stalin. In fine, un
document important si in acelasi timp bizar il reprezinta stenograma
sedintei Consiliului de Ministri din 25 mai 1949 si protocolul nr.12 al
sedintei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din aceeasi zi, cu care
prilej s-a decis Constructia Canalului Dunare-Marea Neagra. La amintita
sedinta Gh. Gheorghiu-Dej a sustinut ca "va trebui ca Partidul nostru
sa indrepte cele mai bune forte, sa mobilizeze intregul Partid si toate
mijloacele pentru aceasta lucrare. In focul acestei batalii se vor crea
cadre noi calite...". In mentionatul document nu se face nici o aluzie
ca la lucrari vor fi folositi detinuti politici, stiut fiind ca acestia
au fost de ordinul miilor, foarte multi murind din cauza conditiilor
inumane de lucru. Din pacate nici editorii nu au lamurit lucrurile
printr-o nota de subsol. E drept ca volumul contine decizia nr. 144 a
M.A.I., privind trimiterea a 66 persoane in unitati de munca (in
realitate lagare de munca fortata) in temeiul articolului 3 din
Decretul nr. 6 din 14 ian. 1950 pentru infiintarea Unitatilor de munca.
Textul acestui decret nu figureaza printre documentele din volumul ce
face obiectul prezentei analize. Ca atare, un neavizat ar putea
intelege ca numarul celor internati in asa-zisele "unitati de munca" ar
fi fost foarte redus cand, in realitate, doar pe santierele de la
"Canal" se aflau mii de detinuti politici. In fine, in Romania se
aflau, in afara "Canalului" si alte lagare, ca de exemplu cel de la
Bicaz sau cele foarte numeroase din Balta Brailei sau din Delta
Dunarii, la care cei trei istorici care au publicat volumul de
documente, pus in discutie, nu au facut nici o referire.
O
alta categorie de documente publicate in volum este reprezentata de o
seama de sentinte de condamnare la moarte a membrilor grupusculelor de
rezistenta din munti, sentinte pronuntate de instantele militare
prezidate de colonelul magistrat Alexandru Petrescu. O bine venita nota
de subsol lamureste pe cititor cine a fost colonelul magistrat
Alexandru Petrescu: doctor in drept la Paris, fost director al
penitenciarelor in timpul dictaturii maresalului Antonescu, a ajuns
prin santaj unealta plecata a comunistilor, pronuntand mii de sentinte
de condamnare la moarte sau ani grei de munca silnica. Volumul contine
insa doar condamnarea unor fosti legionari din Germania, parasutati de
americani in Romania pentru a face sicane sovieticilor desi atat
americanii cat si britanicii ne abandonasera de mult. In schimb marile
inscenari judiciare precum "procesul marii industrii si finante"
(Bujoiu, Bals, Pop etc), cel al fostilor directori ai companiilor
petroliere cu capital strain sau cel intentat conducerii P.N.T.,
procese in care sentintele au fost pronuntate tot de colonelul
Petrescu, nu figureaza in volum.
Este adevarat ca
desfasurarea acestora si sentintele pronuntate au fost publicate in
ziarele vremii, totusi exista si documente inedite in Arhivele S.R.I.,
unele dintre acestea fiind cercetate chiar de semnatarul acestor
randuri. In fine, daca desfasurarea procesului intentat lui Iuliu
Maniu, Ion Mihalache si celorlalti fruntasi ai P.N.T. a fost publicat
in presa se pune intrebarea daca nu exista documente, ordine,
dispozitii privind pregatirea inscenarii de la Tamadau de catre
conducerea P.M.R. si Securitate. Exista sau nu asemenea documente? Nu
au fost gasite, au fost distruse? Cei trei istorici, editori ai
volumului de documente, tac.
In volumul pus in discutie,
exista o seama de referiri la Lucretiu Patrascanu si procesul intentat
acestuia, incheiat cu condamnarea lui la moarte. Exista in volum o
relatare a lui Ion soltutiu, principalul anchetator a lui Lucretiu
Patrascanu, despre unele afirmatii ale acestuia, care n-a recunoscut
nimic din acuzatiile ce i se aduceau, desi uneori era adus in biroul de
ancheta, dupa ce trecuse prin camera de tortura. Intr-o ampla nota de
subsol referitoare la soltutiu, cazut dupa proces in dizgratie, apoi
reabilitat, sunt indicate mai multe lucrari de referinta privind
ancheta si procesul intentat lui Patrascanu, cea mai importanta si
documentata fiind cea a Laviniei Betea, intitulata Lucretiu Patrascanu.
Moartea unui lider comunist (Edit. Humanitas, Bucuresti, 2001). In
schimb nu se face nici o referire la cartea lui Belu Silber, intitulata
Monarhia de drept dialectic in care autorul povesteste cum a fost, in
timpul anchetei, batut cu salbaticie incat a ajuns sa declare toate
falsurile dorite de anchetatori si apoi sa devina, in timpul
"procesului Patrascanu", principalul acuzator incat acesta din urma i-a
strigat din boxa acuzatilor, in care se afla, ca este o lichea.
In
ciuda explicatiilor ample din notele de subsol referitoare la Lucretiu
Patrascanu si Ion soltutiu, volumul de documente nu contine nici macar
un singur proces verbal de ancheta. Unde sunt acestea? In fine, se stie
ca despre mersul anchetei Gheorghiu-Dej era informat continuu,
interogarea lui Patrascanu fiind urmarita de Iosif Chisinevschi, prin
microfoane instalate in camera de ancheta. In fine, despre misiunea lui
Miron Constantinescu la Moscova, acesta cerand acordul "tovarasilor
sovietici" pentru executarea lui Lucretiu Patrascanu, nu se face vreo
referire in volum.
In fine, rolul nefast a lui Walter Roman
in regimul Gheorghiu-Dej este tratat cu mare superficialitate. Este
drept ca acesta nu a facut parte din sfera organelor de decizie ci a
celor de executie. Trec peste intreaga sa activitate in Spania si la
Moscova si ma refer doar la rolul sau de a atrage in Romania pe Imre
Nagy si pe ceilalti fruntasi ai revolutiei antisovietice din Ungaria in
1956, dupa inabusirea acesteia de catre tancurile rusesti. Deoarece
acesta stia ungureste, l-a insotit pe Gheorghe-Dej, intr-o scurta
vizita la Budapesta, dupa "linistirea" situatiei, cu care prilej s-a
pus la cale farsa acordarii de azil politic in Romania lui Imre Nagy si
celorlalti fruntasi ai revolutiei maghiare. Acestia, ajunsi in Romania,
au primit in realitate domiciliu fortat la Snagov, fiind separati unii
de alti in diferite vile, gardurile gradinilor fiind pazite de soldati
ai Securitatii. In acest context Nagy a fost adesea vizitat de Walter
Roman, cei doi cunoscandu-se din vremea cand se aflau la Moscova in
timpul razboiului. Oare Walter Roman actionase din proprie initiativa?
Imposibil. Unde sunt rapoartele inaintate conducerii superioare de
Partid? Daca editorii volumului de documente nu le-au gasit acest fapt
ar fi trebuit mentionat. Ele totusi au existat caci in caz contrar se
pune intrebarea cum de acest intreg episod a fost relatat pe larg de
Christian Duplan si Vincent Giret in cartea La vie en rouge. Les
pionniers, Varsovie, Prague, Budapest, Bucarest (1944-1948), edit.
Seuil, 1994, care nu figureaza in vreo nota bibliografica a volumului
de documente ce face obiectul prezentei analize. Vizitele lui Walter
Roman la Snagov s-au rarit si apoi au incetat deoarece se pregatea
returnarea lui Imre Nagy si a celorlalti la Budapesta unde i-a asteptat
streangul. Toata aceasta actiune criminala a lui Walter Roman este
rezumata de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu si Armand Gosu la p. 421 a
volumului de documente, nota 3, in felul urmator : "Iosif Ardeleanu ...
a participat alaturi de Walter Roman, Nicolae Goldberger, Aurel
Malnasan si Wilhelm Einhorn la investigarea echipei Imre Nagy,
adapostita la Snagov". O afirmatie mult prea vaga fata de complicitatea
lui Walter Roman si a celorlalti la crima.
Dar de toate
lipsurile semnalate mai sus, pe langa multe altele nu sunt de vina cei
trei istorici, editori ai volumului. Acestia au publicat ceea ce au
avut la dispozitie sau, mai precis, ceea ce a adunat "Comisia
Tismaneanu" pentru redactarea raportului final asupra regimului
comunist din Romania, inaintat presedintelui Traian Basescu.
Lipsurile
semnalate, in aceasta analiza, pe langa multe altele, se datoresc, in
primul rand "haosului de la Pitesti". Dupa cum se stie, in zilele
asa-zisei revolutii din 1989, arhiva C.C. al P.C.R., aflata intr-un
spatiu, cu usa blindata si paza, in cladirea mare incat unele documente
au zburat si au ramas pe treptele Institutului de istorie a Partidului.
De aceea meritul directorului general al Arhivelor Nationale, Dorin
Dobrincu, de a fi coordonat, cu un personal calificat putin numeros,
inventarierea, aducerea la Bucuresti a unei bune parti a documentelor
de la Pitesti si punerea lor la dispozitia cercetatorilor este
deosebit. O prima reusita, dar foarte redusa si timida a avut si unul
dintre predecesorii domnului Dorin Dobrincu, anume Costin Fenesan. In
fine, o parte dintre documente a fost distrusa din ordinul primului
director al S.R.I., Virgil Magureanu (vezi cazul Berevoiesti).
Din
pacate, editorii, chiar daca si-ar insusi criticile din prezenta
analiza, critici minore in comparatie cu valoarea documentelor
publicate, nu-l vor reedita asa incat generatiile urmatoare vor avea in
fata tot o viziune partial viciata asupra barbariei dictaturii
comuniste a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Sa speram ca cel de
al doilea volum, anuntat sa apara, continand documente din timpul
dictaturii lui Nicolae Ceausescu, va fi intocmit mai ingrijit si fara
lipsuri.

Gheorghiu-Dej începe lupta pentru putere
http://www.catavencu.ro/gheorghiu_dej_incepe_lupta_pentru_putere-6928.html
După răsturnarea regimului Antonescu, lupta pentru putere între facţiunile comuniste ce puteau ridica pretenţii la stăpînirea României, sub apăsarea cizmei sovietice, era deja în toi. Taberele erau deja conturate la acel moment şi chiar se dăduse o bătălie preliminară, al cărei perdant fusese Foriş şi cîştigător Gheorghiu-Dej. Primăvara anului ‘44 a fost, pentru toţi, timpul planurilor decisive. La Moscova, Ana Pauker împreună cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu se pregăteau intens să descindă în România, imediat ce Armata Roşie va ajunge să deţină controlul. Gheorghiu-Dej evada din lagărul de la Tîrgu-Jiu, ajutat de fostul său avocat Ion Gheorghe Maurer, hotărît să se prezinte la putere cînd sovieticii vor aşterne la Bucureşti faţa de masă roşie.

După răsturnarea regimului Antonescu, lupta pentru putere între facţiunile comuniste ce puteau ridica pretenţii la stăpînirea României, sub apăsarea cizmei sovietice, era deja în toi. Taberele erau deja conturate la acel moment şi chiar se dăduse o bătălie preliminară, al cărei perdant fusese Foriş şi cîştigător Gheorghiu-Dej. Primăvara anului ‘44 a fost, pentru toţi, timpul planurilor decisive. La Moscova, Ana Pauker împreună cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu se pregăteau intens să descindă în România, imediat ce Armata Roşie va ajunge să deţină controlul. Gheorghiu-Dej evada din lagărul de la Tîrgu-Jiu, ajutat de fostul său avocat Ion Gheorghe Maurer, hotărît să se prezinte la putere cînd sovieticii vor aşterne la Bucureşti faţa de masă roşie.
Publicitate
Dispariţia lui Foriş din ecuaţie a fost o mişcare în acelaşi timp strategică, dar şi resentimentară, în care fostul sindicalist mărunt, ajuns lider al pîrnăiaşilor comunişti, l-a eliminat de pe lista scurtă pe kominternistul titrat, cult, tobă de marxism-leninism, plimbat prin Europa, şcolit de marele maestru al intrigilor Willy Munzenberg, geniul propagandei antifasciste din anii ’30. Foriş şi Dej se întîlniseră pentru prima dată la închisoarea Văcăreşti, unde Foriş fusese închis din ‘32, după ce fusese arestat şi acuzat de apartenenţă la reţeaua comunistă şi de spionaj în favoarea sovieticilor (sub acoperirea de corespondent TASS în România), iar Dej apăruse în ‘33, după procesul sindicaliştilor de la Griviţa. Nu se ştie mare lucru despre acest episod din biografia celor doi, cert este însă că mai tîrziu, la Doftana, în ‘35, s-au cam luat la păruieli.


Motivul era simplu şi ţine de logica puşcăriei: cîţiva, în frunte cu Foriş, liderul, nu voiau să muncească sau să pună osu’ la activităţi mic-burgheze în atelierele Doftanei, în timp ce grupul mai numeros, cu condamnări mai lungi, din care făcea parte şi Dej, voia să aibă un regim de detenţie mai acomodant. Mai tîrziu, Gheorghiu-Dej va trage pe spuza lui morala acestui episod, susţinînd că Foriş n-a contribuit la „prezervarea rezervei de cadre a partidului“, în traducere liberă, n-a vrut să se facă frate cu dracul burghez ca să treacă puntea şi tovarăşii lui. Dar să revenim la începutul lui aprilie ‘44, cînd americanii au bombardat Bucureştiul, iar ruşii înaintau agil către est. De cîţiva ani, legăturile comuniştilor băştinaşi cu Moscova erau rupte din cauza frontului, dar şi a faptului că Siguranţa română stătea călare pe ei, temîndu-se de spionaj şi posibile sabotaje. În aceste condiţii, Foriş schimba casele conspirative ca pe ciorapi, aşteptînd apariţia sovieticilor prin zonă, cînd s-a pomenit contactat de Bodnăraş, omul lui Dej, care i-a dat de înţeles că el e cel desemnat de Moscova pentru a reface legătura pierdută în timpul războiului. Era pe dracu’! Dar despre cum a decurs prima crimă fondatoare a puterii comuniste de după ‘44, citiţi săptămîna viitoare.

CRONICA LITERARĂ de Alex. Stefănescu - Gheorghe Gheorghiu-Dej ca personaj de roman

Logodna eşuată a lui Gheorghiu-Dej

DRAGOSTEA ŞI ÎNCHISORILE ILEGALIŞTILOR COMUNIŞTI Doctorul Ion-Filimon Sârbu povesteşte în exclusivitate pentru cititorii Jurnalului Naţional un episod necunoscut din viaţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – mama sa, Maria Sârbu, a fost cerută în căsătorie de fostul lider comunist în timp ce se afla în închisoare. Îndrăgostiţii nici măcar nu se văzuseră vreodată,...

Doar 15 nostalgici au comemorat 43 de ani de la moartea lui Gheorghiu-Dej
Nostalgicii comunismului au comemorat ieri, la Cimitirul Bellu, trecerea a 43 de ani de la moartea fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Alături de reprezentanţii la vârf a două partide-fantomă, la comemorare au mai fost prezente vreo 15 persoane, niciuna dintre acestea nefăcând parte din familia lui Gheorghiu-Dej.

Aleile Cimitirului Bellu au fost luate ieri cu asalt de bătrânei în haine ponosite care, în spiritul vremurilor trecute, au venit să-l comemoreze pe fostul conducător comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, decedat în 1965, de cancer la ficat, provocat - potrivit unor ipoteze niciodată dovedite - de iradierea de către agenţii sovietici, ca urmare a unei politici independente faţă de Moscova. Printre participanţii la procesiune s-a numărat şi Petru Ignatencu, secretar general al unui partid-fantomă, neînregistrat la tribunal - Noul Partid Comunist. Ignatencu a depus o coroană de flori pe mormâ ntul „tovarăşului“. „Am venit să-l omagiem pe cel care ne-a fost conducător. Gheorghiu-Dej a făcut multe pentru România.


Ignatencu, mulţumit că Dej a fost electrician

El a demonstrat că o ţară poate fi condusă cu succese notabile de un fiu de muncitor“, a spus Petru Ignatencu. El şi-a amintit despre ceremonia de înmormâ ntare de acum 43 de ani a conducătorului comunist, la care susţine că au participat mai bine de un milion de oameni. Deşi atunci avea doar 10 ani, Ignatencu, deşi nu a participat la înmormâ ntare, spune că a fost una grandioasă. Pe el l-a impresionat mai mult faptul că Gheorghiu- Dej era la fel ca el, „electrician de meserie“. Deocamdată, Ignatencu, atunci când nu este angrenat în lupta politică, îşi câştigă existenţa făcând pe taximetristul. El spune că, deşi şi-ar fi dorit foarte mult, nu a putut să fie membru al PCR deoarece nu a fost propus. După 1989, Ignatencu şi-a văzut visul cu ochii şi a devenit membru de partid, fiind iniţial un adept al lui Corneliu Vadim Tudor, care l-a propulsat chiar şi în funcţia de preşedinte al Filialei Sector 3 a PRM. Ulterior, Ignatencu a ajuns la concluzia că trebuie să-şi facă propriul partid, aşa cum l-a visat, şi a înfiinţat Noul Partid Comunist (NPC), formaţ iune care este doar una „spirituală“. La mormântul lui Dej a mai venit în pelerinaj şi liderul Uniunii Comuniştilor din România (UCR), Daniel Dediu.

Preşedintele NPC a dat steguleţe roşii cu chipul lui Dej şi paie pentru băuturi răcoritoare

Acesta, spre deosebire de liderul NPC Petru Ignatencu, a venit mai pregătit la eveniment, împăr- ţind participanţilor la comemorare steguleţe roşii cu chipul lui Gheorghiu-Dej, paie pentru băuturi răcoritoare de la fastfood pe post de lance, însă fără băutură. La bază fost colonel de miliţie şi mai apoi de poliţie, Dediu are amintiri mai proaspete de la ceremonia de acum 43 ani. „Fiind la şcoala de ofiţeri, am participat la menţinerea ordinii la ceremonia de înmormâ ntare a lui Gheorghiu-Dej. Erau coloane de oameni disciplinaţi, timp de trei zile. Pe calea ferată s-a circulat gratuit în acea perioadă, pentru ca lumea să-şi ia adio de la cel care a fost Gheorghe Gheorghiu- Dej, fiu de muncitor, provenit din Bârlad. Vreau să spun că n-am văzut aşa mare tristeţe la un popor, ca atunci“, a spus Dediu. Potrivit acestuia, în 1990 a avut prilejul să viziteze fosta locuinţă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, „transformată peste noapte în grădiniţă“. Ca şi NPC, forma- ţiunea condusă de către Dediu, UCR, este neînregistrată la tribunal ca partid din cauza faptului că au foarte puţini membri, dintre aceştia foarte mulţi trecuţi de vârsta de 70 ani. Deviza acestor „partiduleţ e“ fiind unitatea, munca şi dăruirea. „Trebuie să fim uniţi, pentru că numai aşa putem avea mai mulţi membri. Nu cred că vom câştiga alegerile, dar numai prin alegeri vom ajunge să facem ceva“, a spus liderul UCR.

Membrii familiei Dej au lipsit de la comemorare

La sfârşitul ceremoniei de la Cimitirul Bellu, cei 15 nostalgici ai epocii Dej au pus tricolorul cu însemnele fostului Partid Muncitoresc Român pe cavoul din marmură albă unde se află osemintele fostului lider comunist. În schimb, la comerarea a 43 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Gheorghe Gheorghiu- Dej nu a participat niciun membru al familiei. Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965) a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 1961- 1965, fiind perceput de unii istorici drept un exponent al laturii naţionaliste a Partidului Comunist Român, al cărui conducător a fost după 1945, cu scurte intermitenţe, până la deces.

Gheorghiu-Dej polemiza patimas cu Europa Libera
http://www.gardianul.ro/2008/01/21/arhivele_gardianul-c57/gheorghiu_dej_polemiza_patimas_cu_europa_libera-s107674.html
Spre deosebire de Nicolae Ceausescu, predecesorul acestuia, Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a implicat personal in lupta contra postului de radio Europa Libera (E.L.), cu care avea o polemica pe care o putem numi originala. In fiecare zi, Dej citea aproape cu religiozitate materialele importante difuzate de E.L., puse la dispozitie de catre Securitate prin intermediul agentiei de stiri Agerpres. Dupa cum veti vedea, sintagma „Slugoi al Kremlinului“ rostita de la microfonul E.L. nu i-a cazut deloc bine lui Gheorghiu-Dej. L-a enervat la culme, mai ales ca stia cât e de adevarata. Din acest motiv, seful statului de atunci se comporta ca si cum cel care facuse o asemenea apreciere s-ar fi aflat in incapere. Ii raspundea. Citind ce scria Dej, esti tentat sa crezi ca in fata lui se aflau chiar ziaristii de la E.L. Interjectiile erau insa predominante in adnotarile sale. Acesta e unul dintre motivele pentru care Mihai Pelin, care a primit o serie de asemenea documente pe care Dej si-a asternut gândirea de la istoricul Adrian Pop, spunea ca celebrul Conu’ Leonida era un mic copil pe lânga liderul comunist - din insemnarile caruia rezulta ca era spirit suficient si rudimentar.
Gheorghe Gheorghiu-Dej era unul dintre români cei mai interesati de mesajele venite de la Europa Libera, dar asta am aflat-o abia la sfârsitul anilor ’90, atunci când au fost deschise anumite arhive. Mai mult, Dej studia pe indelete, cu stiloul in mâna, transcrierile emisiunilor E.L., fiind unul dintre putinii care aflau ce se spune de la microfonul respectivului post de radio fara ca bruiajul sa altereze informatia. In acele vremuri, nici macar liderul comunist nu avea posibilitatea sa asculte emisiunile de la München, la birou ori acasa, fara ca acestea sa fie puternic perturbate de bruiajul regimului comunist pe care chiar el il conducea.

Una dintre notele hazlii ale lui Gheorghiu-Dej la un material difuzat de E.L. o gasim pe marginea unei stiri despre Coreea. Cele câteva cuvinte scrise de catre seful statului arata cam cât il ducea mintea atunci când comenta un important eveniment international, chiar si pentru sine. Asadar, de la microfonul E.L. se spunea: „In razboiul din Coreea, aviatia sovietica a dat un examen la care a cazut. Aproape 3.000 de avioane de fabricatie ruseasca au fost doborâte in cursul celor trei ani de razboi. Si in ultimele luni, pentru un singur avion aliat cazut, comunistii au pierdut 120 de avioane“. Oricâta imaginatie ati avea,
n-o sa ghiciti ce a scris Gheorghiu-Dej pe marginea acestui comentariu. Asa ca o sa va spunem noi: „Ma, grozavi mai sunteti!“. Atât. Asta putea sa insemne ca ori nu pricepe nimic, ori, totusi, pricepe câte ceva, care insa nu putea fi definit de el, aproape de ceea ce noi am numi resemnare.

«Armata muncitorilor va desfide»
Când chestiunile discutate la microfonul E.L. erau mai pe intelesul lui Ghita, cum ii spuneau prietenii, comentariile parca erau desprinse din opera lui nenea Iancu, cum spunea Pelin. si sunau cam asa: „Zau?!“, „Vai!“, „Deh!“, „Aha!“, Mda… insa, uneori, omul lega si propozitii, mai ales când era indignat ca cei de la E.L. nu-i impartasesc ideologia, ba chiar o critica: „Armata muncitorilor va desfide“, „Va lasa gura apa…“. „Incitati la revolta, banditilor!“, „Va ustura!“, „Fac spume la gura ca niste apucati“, „Urlati in pustiu“, „Ei bine, asteptati pâna la pastele cailor…“.

Atunci când E.L. cita paragrafe din Scânteia, oficiosul partidului comunist, Ghita era insa fericit. Faptul rezulta clar din comentariile de pe marginea transcrierilor. „Foarte bine ca redati pagini intregi din Scânteia, pentru ca orice om de buna-credinta va aprecia grija partidului si guvernului, deosebirea fata de trecut“. Ca textul nu avea nici o legatura cu tema emisiunii si cu motivul pentru care fusese citata Scânteia nu prea il interesa pe Dej.

Important era ca adversarul fusese combatut. Atunci când, intr-una dintre transcrierile primite de la Securitate, liderul comunist a remarcat ca a fost facut „Slugoi al Kremlinului“, a simtit nevoia sa „discute“ cu interlocutorul pe care si-l imagina ca se afla la München. „Avem si noi in fata noastra acum - scria in stenograma emisiunii E.L. - pelteaua acelei cuvântari prin care Gheorghiu-Dej isi zugraveste singur chipul lui de slugoi al Kremlinului, care incearca sa rastalmaceasca mizeria tarii si sa o infatiseze ca o adevarata binefacere revarsata pe pamântul românesc“. Ei bine, in acele moment, Ghita s-a infuriat si a adaugat pe marginea textului: „Sunt plini de ura neputincioasa…“, continuând, ca si cum in biroul sau se afla omul care realizase emisiunea: „Pelteaua va pricinuieste dureri, va ustura!“ E limpede ca cel pe care cu adevarat il ustura era chiar seful statului, altfel nu ar fi pus pe hârtie dialogul imaginar.

Vorbea de fapt cu el insusi
Cert e ca expresia „Slugoi al Kremlinului“ l-a scos din sarite pe Dej. Acesta e motivul pentru care a inceput sa scrie pe transcrierea emisiuni fraza dupa fraza. „De ce nu amintiti de soarta pe care o aveau oamenii muncii sub vechea stare de lucruri?(…) Poporul n-are de ce sa stea cu capul plecat, pentru ca e liber si stapân pe destinele sale! Voi stati cu capetele plecate, epave ale trecutului, care nu se va mai intoarce niciodata aici! Plânsul vostru este al fiarei flamânde si fara iesire - sunteti condamnati de istorie! (…) Ce furibunzi sunt banditii in legatura cu masurile luate de partid! Acesta subliniaza cu toata claritatea si hotarârea justetea si necesitatea lor. S-a plâns cumva poporul de abuzurile regimului comunist? Nu s-a plâns! De plâns, voi plângeti! Noi lovim cu putere si nimicim agentii vostri parasutati. Si alte slugi ale voastre din interior, care nu si-au bagat mintile in cap!“. Lasând la o parte frazeologia gaunoasa a epocii, pe care Gheorghiu-Dej si-o insusise, el nu raspundea doar interlocutorului imaginar de la Europa Libera. Credem ca incerca sa motiveze in fata propriei constiinte masurile drastice si crimele pe care chiar el le ordonase.

Mustrari de constiinta si chestiunea tineretului
De fapt, poporul, invocat de Gheorghiu-Dej, nici nu avea cum sa se mai plânga. Românii stiau deja ca cei care o facusera primisera ani grei de temnita si canal, de multe ori fara nici macar un simulacru de proces. Inclusiv cei care ascultau si comentau informatii auzite la E.L. Dej a simtit nevoia sa se justifice chiar si in fata sa pentru faptul ca, in acea perioada, intre 100.000 de oameni, dupa unii cercetatori, si 300.000, dupa altii, care nu-si bagasera „mintile in cap“ se aflau in lagare de munca ori in puscarii, de unde foarte multi nu s-au mai intors din cauza regimului de exterminare de care liderul comunist nu era deloc strain. Tot atunci, alte câteva sute de mii aveau domiciliu fortat. Sa fi avut Dej mustrari de constiinta? Greu de spus, mai ales ca a fost unul dintre cei care au crezut cu tarie ca abuzurile si crimele regimului sunt juste.

Din adnotarile facute de catre Dej pe marginea buletinelor intocmite de catre cei de la Securitate privind emisiunile E.L. reiese ca liderul comunist era ferm convins ca tineretul va fi ferit de catre partidul calauzitor de influenta „nefasta“ a acestui post de radio. Motiv pentru care scria: „Partidul il ingrijeste si il educa - el (tineretul - n.n.) stie ca nu va fi carne de tun si obiect de exploatare pentru poftele nesatioase ale capitalistilor si mosierilor“. Cu toate astea, insa, surpriza, chiar Dej era convins ca partidul „n-a facut totul“ pentru tineret, pentru ca „viitorul tarii“ sa nu fie influentat de „propaganda dusmana“. Adevarul e ca a avut oarece dreptate. Si, drept sa spunem, bine ca nu a reusit sa „faca totul“, pentru ca cine stie ce nenorociri mai indurau românii! Cu toata lupta pe care Dej a dus-o impotriva E.L., cu stiloul in mâna, dupa cum
v-am spus, conform unei statistici de la Securitate (alte date nu exista), foarte multi români ascultau postul de radio de la München pe vremea in care Ghita conducea destinele tarii, cu toate riscurile. Iar dupa moartea sa, tinerii, pe care el dorea sa ii apere de „propaganda dusmana“, au inceput sa asculte acest post de radio intr-o majoritate covârsitoare.

Moartea lui Dej, crimă comunistă cu circuit închis?