Grossman[v]=

Scriitorul David Grossman: „După atentatele de la Paris, trebuie să avem grijă să nu facem din suferinţă un ritual public“ 1

David Grossman: M-am întors la scris pentru că simțeam că este singurul lucru bun într-o lume 

Geo Vasile
   - Istoria Infamiei după Grossman
Vasili Semenovich Grossman s-a născut într-o familie de evrei în anul 1905 în localitatea Berdicev, din Ucraina, unde se afla una...

Panta rhei, de Vasili Grossman

Viata si destin, de Vasili Grossman

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/razboiul-uniunii-sovietice-impotriva-scriitorilor-cazul-vasili-grossman

ARMATA ROMÂNĂ LA ODESA ŞI STALINGRAD


Posted on 6 decembrie 2012 by SECRETELE ISTORIEI

Armata Română la Odesa şi Stalingrad în notiţele lui Vasili Grossman, corespondent de război al ziarului sovietic Krasnaia Zvezda În lucrarea „A writer at war, Vasily Grossman, A soviet journalist with the Red Army 1941-1945″, editată şi tradusă de Antony … Continue reading →

Armata Română la Odesa şi Stalingrad

În lucrarea „A writer at war, Vasily Grossman, A soviet journalist with the Red Army 1941-1945", editată şi tradusă de Antony Beenor şi Liuba Vinogradova, editura Vintage, 2005, pe baza notiţelor rămase şi a articolelor din ziarul armatei sovietice, „Krasnaya Zvezda", la pag. 192, referitor la bătălia de la Stalingrad, descrie ce a văzut:

„Trupele române, îmbrăcate în uniforme maro şi căciuli din blană de oaie, nu aveau echipament modern, tunuri antitanc etc. Curând (după 23 august 1944 - n.r.) ei au lăsat jos armele şi au strigat « Antonescu kaput », dar aceasta desigur că nu i-a salvat. Mii de prizonieri cu mâinile goale au fost impuşcaţi, iar drumurile îngheţate erau pline de rămăşiţele armatei învinse." (Vasili Grossman)

Ehrenburg şi Grossman, amândoi evrei ucrainieni, au scris împreună cartea „The Black Book" (Carte Neagră), iar al doilea a depus mărturie şi la Tribunalul de la Nürnberg sub forma unui articol referitor la lagărul de la Treblinka unde a intrat odată cu Armata Roşie; probabil erau şi prieteni, totuşi total diferiţi în caracter. Nu am citit descrierea Odesei făcută de Ehrenburg după aruncarea în aer a clădirii în care se afla Comandamentul Militar Român. În toată literatura holocaustului, inspirată de propaganda sovietică, se face mare caz de represaliile care au urmat. Cât au fost de reale aceste represalii şi la ce dimensiuni? Altminteri, orice armată, inclusiv cea a Israelului de azi, în situaţii de acest gen recurge la represalii disproporţionate, având toată acoperirea morală şi juridică.

Vasili Grossman, în calitate de corespondent de război, a intrat în Odesa odată cu trupele sovietice. Iată descrierea din notiţele sale din timpul războiului, pag. 266: „Odesa a fost în sfârşit securizată în 10 aprilie 1944. Garnizoana ei a fost formată, în principal, de Armata a 3-a română. Regimul de ocupaţie a Ukrainei de sud-vest sub români a fost aproape plăcut (gentle, în engleză) în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei."

Ziua după capturarea Odesei

„Portul este gol. Norişori de fum. [...] Inscripţii la intrarea în cantinele româneşti « Intrarea interzisă germanilor ». Prima şedinţă a OBCOM (Comitetul regional al Partidului comunist) Odesa... Secretarul OBCOM m-a invitat să particip. [...] Se găseau acolo multe alimente, zahăr, prăjituri, făină. Gazdele ofereau acestea nu atât din politeţe cât mai ales ca să arate regretele românilor pentru ce au lăsat. [...] Darea de seama a secretarului OBCOM: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo de poliţia ucrainiană. Şeful poliţiei din Domanevka a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt din cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Crime a făcut şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odesa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el « să mergem la împuşcat ». Ei ucideau oamenii în grupuri separate [...]. Până a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka şi patruzeci de copii care se aflau în creşă. Numărul total al evreilor din Odesa executaţi în Domanevka a fost aproape 90.000. Cei care au supravieţuit au primit ajutor de la Comitetele evreieşti din România."

„... ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor."

Binenţeles că asemenea însemnări nu au apărut şi nu puteau apărea în ziarul armatei. Este şi meritul celor care au tradus şi publicat notiţele lui Grossman, Antony Beevor şi Liuba Vinogradova, că nu le-au „trecut cu vederea" şi le-au publicat aşa cum au fost scrise, chiar dacă nu sunt pe placul autorilor şi falşilor martori care au pus în cârca românilor tot ce s-a întâmplat in Transnistria. Iată că secretarul de partid comunist din Odesa, la câteva zile după retragerea românilor nu are nimic de reproşat românilor, nu ştie nimic de „grozăviile" făcute la cucerirea Odesei. De ce? Simplu: pentru că acele grozăvii au fost inventate la ani mulţi după 1944. Aşa se explică şi de ce Tribunalul Poporului din Odesa l-a găsit nevinovat pe guvernatorul Alexianu, singurul guvernator pe care sovieticii nu l-au condamnat la moarte după război: niciun localnic, trăitor sub guvernarea lui George Alexianu, nu a avut ceva de reclamat în faţa tribunalului împotriva felului cum George Alexianu a administrat regiunea. Tot Grossman explică în notiţele sale de ce au fost atât de porniţi ucrainienii împotriva evreilor, astfel la pag. VIII aflăm: „În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva culacilor (a chiaburilor) şi pentru colectivizarea forţată a agriculturii a provocat o mare foamete si moartea a şapte milioane de oameni. [...] Agenţii stalinişti au răspândit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai târziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor." Nici de data aceasta nu apare implicarea românilor în acţiunile ucrainienilor. Desigur că sovieticilor nu le convenea să se afle despre ce au făcut ucrainienii, în fond Ucraina făcea parte din U.R.S.S., aşa că le-a convenit ca totul să fie pus pe seama germanilor şi a românilor, un rol important în montarea acestui neadevăr avându-l Ilya Ehrenburg.

David Grossman (ebraică:דויד גרוסמן), născut în Ierusalim la 25 ianuarie 1954, este un scriitor israelian.

A învățat filosofie și teatru la Universitatea ebraică de la Ierusalim. În serviciul militar a fost ofițer la AMAN. După ce s-a eliberat din armată a lucrat la stația de radio israeliană Kol Israel (Vocea Israelului) ca reporter și actor de teatru radiofonic.

Panta rhei, de Vasili Grossman

Războiul Uniunii Sovietice împotriva scriitorilor: cazul Vasili Grossman, eroul devenit inamic

„Un vânt de fier îi lovea în faţă, dar cu toate acestea ei înaintau. Încă o dată inamicul a fost cuprins de frică: chiar erau aceşti oameni muritori?” Aceste cuvinte apar într-un articol din data de 20 noiembrie 1942, semnat de Vasili Grossman. Mai mult, ele sunt gravate în piatră la baza unui dintre cele mai venerate monumente de război din Rusia: memorialul de la Mamayev Kurgan din Volgograd, fostul oraş Stalingrad.

Rapoartele trmie de Grossman din primele linii ale războiului au oferit ruşilor de rând, dar şi soldaţilor, un profund sentiment de camaraderie şi hrăneau voinţa de a lupta în continuare. Astăzi, la Mamayev Kurgan, nu există niciun indiciu cu privire la identitatea celui care a scris acele cuvinte. În momentul în care a început construcţia complexului memorial, în 1959, Grossman era deja persona non grata în Uniunea Sovietică. Romanul său, Viaţă şi soartă, urma să fie confiscat, fiind considerat atât de periculos încât să nu poată fi publicat în următoarele două secole. Cum a ajuns atât de popularul scriitor din timpul războiului inamnicul regimului?

În ajunul războiului, Grossman locuia la Moscova şi era deja un scriitor de succes, publicând câteva povestiri ş romane, toate considerate acceptabile de către cenzura strică a regimului. Epurările şi Teroarea l-au afecatat într-o anumită măsură, dar le-a supravieţuit. Grossman era un evreu de origine ucrainiană din oraşul Beridchev născut în anul 1905. Invazia din 22 iunie 1941 a dărâmat întregul univers al lui Grossman. În doar două săptămâni, germanii erau la marginea oraşului său natal. Aproape toţi cei 30.000 de evrei au fost omorâţi, printre care şi mama sa. Motivat de moartea mamei sale, Grossman s-a oferit voluntar în armată, dar din cauza unor probleme fizice a fost trimis la Steaua Roşie, ziarul Armatei Roşii. Editorul, Generalul Ortenberg, a văzut în V. Grossman un scriitor cu „o cunoaştere profundă a inimii umane”.

Până în acel moment, el nu mai pusese niciodată mâna pe o armă, şi nici nu mai fusese confruntat cu ororile războiului. Aceasta a fost însă realitatea următorilor patru ani de zile din viaţa sa, în calitatea sa de „frontoviki”- jurnalist de front.

Scrierile lui Grossman rareori includeau laude la adresa lui Stalin sau a partidului. El prefera să-şi concentreze atenţia asupra soldaţilor, lunetiştilor, comandanţilor. Articolele i-au adus respectul şi admiraţia atât persoanelor de pe front, cât şi a acelora din spatele frontului. A primit mai multe premii şi medalii pentru cuvintele şi curajul său. Pentru Grossman, ca şi pentru mulţi din generaţia sa, războiul era – după spusele unui prieten apropiat de-ai săi – oportunitatea „de a spăla toată murdăria stalinistă de pe faţa Rusiei”.

Până a ajuns în faţa ruinelor Berlinului, Grossman scrisese nu doar despre vieţile distruse de război ale soldaţilor şi civililor sovietici, dar şi despre ororile şi crimele naziştilor din Ucraina. El a fost foarte afectat de tot ce văzuse, dar era hotărât să prezinte, în anii păcii, tot adevărul despre război. În eseul publicat în 1946, numit Amintirile celor căzuţi, el spunea: „Cei care scriu despre război şi despre ziua de astăzi trebuie să-şi amintească faptul că fascismul a dorit distrugerea însuşi conceptului de «fiinţă umană». Victoria noastră a susţinut dreptul fiinţelor umane de a trăi, gândi şi de a fi libere”.

Dar după război, dreptul de a trăi şi gândi liber nici nu intra în discuţie. Noii inamici ai statului au luat noi forme: prizonierii de război şi soldaţii trimişi în gulag, populaţiile etnice deportate; „cosmopoliţii” şi evreii. Iar Grossman era şi evreu, şi o voce importantă în societate, o voce din ce în ce mai neliniştită. Atacurile oficiale asupra sa au început încă din 1946, după publicarea piesei Dacă e să ne luăm după pitagoreici. Apoi, criticile s-au înăsprit în 1952, când Grossman a publicat romanul Pentru o cauză dreaptă. Cartea a fost practic distrusă de cenzură.

La începutul lui 1953, campania anti-cosmopolitismului a culminat cu aşa-zisul complot al doctorilor, în care importanţi doctori din Moscova, majoritatea evrei, au fost acuzaţi că ar fi urmărit asasinarea unor persoane din fruntea partidului. Grossman, împreună cu alţi scriitori evrei, a fost „invitat” să semneze o scrisoare deschisă către Stalin prin care se cerea deportarea evreilor pentru a-i salva de „furia poporului”.

Simţind că arestarea sa nu avea să întârzie prea mult, Grossman a decis să se ascundă împreună cu vechiul său prieten, Semyon Lipkin. Apoi, pe 5 martie, a avut loc marea tragedie naţională: moartea lui Stalin. Investigaţia în cazul complotului doctorilor a fost închisă, iar Hruşciov şi noua elită au început aşa-zisa destalinizarea. Cartea lui Grossman, Pentru o cauză dreaptă, a fost readusă în librării, iar el a primit un premiu pentru servicii aduse literaturii.

În acel moment, Grossman a simţit că era timpul pentru noua sa carte, Viaţă şi soartă, o reprezentare caleidoscopică a fenomenului Gulagului, a lagărelor de concentrare, a luptelor germano-sovietice de pe front; o portretizare soldaţilor şi a mamelor îndurerate, o comparaţie între nazism şi stalinism. Cartea vorbeşte despre dragoste şi pierderi, despre lupta unui Bine fragil împotriva Răului Suprem.

Dar nu cu mult timp în urmă, cartea Dr. Jivago a lui Boris Pasternak făcuse furori din cauza criticii implicite a stalinismului. Fusese scoasă pe ascuns din Uniunea Sovietică şi promovată în Vest, unde obţine în 1958 premiul Nobel pentru Literatură. Statul sovietic nu mai putea face aceeaşi greşeală de două ori, şi sigur nu cu o operă având un potenţial atât de periculos precum Viaţă şi soartă.

Pe 14 februarie 1961, trei oameni ai KGB-ului, doi colonei ca „martori” şi un general au apărut la uşa lui Grossman cu un mandat de arestare... pentru manuscript. El a comparat momentul ca pierderea unui copil. A mers chiar până la Hruşciov cu rugămintea de a-i înapoia cartea. Dar ideologul suprem al regimului, Suslov, l-a chemat pe Grossman la Kremlin pentru a discuta despre lipsa de judecată în „examinarea vieţii sovietice dintr-un punct de vedere non-sovietic”, şi i-a spus că o asemenea carte, „plină de semne de întrebare”, nu poate fi publicată. Totuşi, Suslov nu citise cartea, ci doar rapoartele care comparau ameninţarea acesteia cu cea a „bombelor atomice pe care inamicii noştri le pregătesc împotriva noastră”.

Confiscarea lucrării l-a distrus pe Grossman. El a continuat să scrie, dar şi-a pierdut audienţa, şi a murit în 1964. N-a ştiut niciodată că KGB-ul nu ratase o copie a cărţii sale, ulterior microfilmată şi scoasă din ţară. Cartea a fost publicată în Elveţia în 1981.

Viata si destin, de Vasili Grossman

Un evreu sovietic - primul negaţionist al Holocaustului din Transnistria




Vasile Grossman a fost un corespondent sovietic de război, în al II-lea război mondial. A semnat împreună cu mai cunoscutul Ilya Ehrenburg mai multe texte, printre care şi o Carte Neagră. Probabil că după modelul acesteia, Matatias Carp şi-a pus semnătura în 1946 pe Cartea Neagră de la Bucureşti, scrisă însă în strînsă colaborare cu numitul Ehrenburg.
Din acest motiv, dar şi altele, valoarea de document a acestei cărţi este aproape nulă. Citită cu atenţie, de cele mai multe ori această carte dovedeşte cu totul altceva decît ce şi-au dorit autorii ei. Ar fi interesant să aflăm ce a mai scris şi publicat Matatias Carp pe aceeaşi temă după ce a plecat din România în Israel. Cum în România cartea a fost destul de repede retrasă din librării, ar fi fost de aşteptat ca, în Israel, Matatias Carp s-o reediteze, să aducă argumente în plus ş.a.m.d., după cuviinţă. A făcut-o? Se pare că nu! De ce? Evreii din Israel proveniţi din România, în număr de cîteva sute de mii, ştiau prea bine că Matatias Carp a minţit. Ca martori ai celor relatate, nu ar fi primit această carte fără să reacţioneze virulent împotriva minciunii. Le este uşor evreilor de azi să înghită minciunile lui Matatias Carp în măsura în care nu cunosc adevărul, nu au trăit acele evenimente. Din informaţii orale, ştiu că înşişi evreii au scos din circulaţie cartea mincinoasă, curînd după apariţie.
Despre ce a mai scris Ilya Ehrenburg ştim mai multe. A scris mult, şi numai abjecţii şi minciuni, la vremea lor mult apreciate de Stalin, ulterior făcute uitate de posteritatea sovietică şi mai ales evreiască. Este jenant să fii pus alături de un asemenea individ. Nimeni nu revendică moştenirea publicistică rămasă de la acesta... Aviz emulilor săi de azi, alde Radu Ioanid şi gaşca de holocaustologi, de ...transnistrologi!
Cu Vasile Grossman este altă situaţie. A fost un corespondent de front mai onest, poate chiar onest. A fost de faţă cînd în aprilie 1944 trupele sovietice intră în Odessa abandonată de armata română. Consemnează cu încîntare imaginea unui oraş care s-a bucurat din plin de binefacerile unei ocupaţii militare civilizate. La părăsirea Odesei şi, în general, a Ucrainei de sud-vest, pe care au avut-o în administraţie, românii nu au spart nici măcar un geam... Au lăsat totul în stare de funcţionare. Ne-au rămas de la acest Vasile Grossman şi însemnări care nu au văzut lumina tiparului în presa militară sovietică. După cîteva decenii, aceste notiţe au fost traduse şi publicate de doi americani, Antony Beenor şi Liuba Vinogradova, autorii cărţii A writer at war. Vasilii Grossman, Editura Vintage, 2005. Despre această apariţie editorială ne-a scris dl Ion Ispas, român din America. Textul domniei sale l-am introdus pe site-ul meu. Revin asupra acestui text atît de important, pentru a detaşa în chenar însemnarea făcută de Vasile Grossman asupra represaliilor antievreieşti de la Odessa. Îl citez aşadar pe evreul sovietic Vasile Grossman:
"Darea de seamă a secretarului OBCOM, Riasents: Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo de poliţia ucrainiană. Şeful poliţiei din Domanevka a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noiembrie 1942, Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în massă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt din cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Crime a făcut şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa, care ucidea opt sau nouă oameni pe zi ca să se distreze. Aceasta se numea pentru el 'să mergem la împuşcat'. Ei ucideau oameni în grupuri separate.(...) Dar pînă a fost publicat ordinul lui Antonescu, doar 380 de evrei din Odessa au mai putut părăsi Domanevka şi patruzeci de copii care se aflau în creşă. Numărul total al evreilor din Odessa executaţi în Domanevka a fost de aproape 90.000 de oameni. Cei care au supravieţuit au primit ajutor de la Comitetele evreieşti din România".
Citat memorabil, glorios pentru cauza adevărului. Glosăm pe marginea acestui citat următoarele întrebări:
1) De ce nu apare acest text în lucrările holocaustologilor? De ce nu a fost mediatizat şi comentat de angajaţii Institului care cheltuie banii publici ai românilor pentru cercetarea Holocaustului imaginar din Transnistria?
2) De ce în Raportul comisiei Wiesel nu apare nici o referinţă la procesul intentat de autorităţile româneşti din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces?
3) Existau în Transnistria, sub ocupaţia românilor, creşe pentru copiii evrei?
De la acelaşi Vasile Grossman ne-a rămas şi explicaţia pentru crimele săvîrşite împotriva evreilor din Ucraina: "În 1932, zece ani după războiul civil, campania dusă de Stalin împotriva chiaburilor şi pentru colectivizarea forţată a agriculturii a provocat o mare foamete şi moartea a şapte milioane de oameni.(...) Agenţii stalinişti au răspîndit zvonul că evreii au fost de vină pentru această foamete. Acest factor ar putea explica mai tîrziu entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor".
Aşadar, "entuziasmul cu care ucrainienii i-au ajutat pe germani la masacrarea evreilor...". Acest evreu Vasile Grossman, un evreu bine informat, nu spune niciun cuvînt despre români în relatarea sa, relatare produsă chiar în zilele imediat următoare evenimentelor la care se referă. În schimb, după 60-70 de ani, evreii Radu Ioanid şi Jean Ancel, Lya Benjamin şi Andrei Oişteanu, alţi nemernici, printre care şi angajaţii români ai Institului mai sus pomenit, inventează o vinovăţie a românilor: românii i-au omorît pe evreii ucrainieni! Românii au omorît zeci de mii de evrei ucainieni!
De ce această mistificare? Pentru că dacă spui adevărul despre acei evrei ucrainieni, că au fost omorîţi de compatrioţii lor ucrainieni, atunci trebuie să vorbeşti şi de cei şapte milioane de ucrainieni, despre care toată lumea în Ucraina de azi ştie că au fost victimele politrucilor stalinişti, majoritar evrei!
Un basarabean care a făcut armata în Ucraina prin 1960, domnul Andrei Sofonea, povesteşte că localnicii, cînd aflau că este român, imediat comentau cu supărare şi indignare atitudinea armatei române care, în timpul ocupaţiei, i-a împiedicat pe ucrainieni să-i ucidă pe evrei după pofta inimii lor. Ceea ce mi-a confirmat spusele lui Simion Ghinea: în Transnistria satele în care au fost deportaţi evreii erau păzite nu ca să nu iasă evreii, ci ca să nu intre peste evrei ucrainienii, dornici de răzbunare!
Aşadar, dînd vina pe români pentru evreii ucişi de ucrainieni, banda de transnistrologi (evrei şi români) încearcă să evite un subiect extrem de dureros: cine sînt vinovaţii pentru moartea cumplită, prin inaniţie, a şapte milioane de oameni, de europeni, în plin Secol al XX-lea, în timp de pace?
Nu cumva tot românii?!
N.B: Dacă cifra de 6 milioane, a evreilor morţi în Holocaust este contestată, şi e contestată pe bună dreptate ca fiind exagerată (din fericire!), cifra de 7 milioane, de ucrainieni, morţi din vina lui Stalin, adică a politrucilor acestuia, este o cifră încă necontestată, după ştiinţa mea. Din păcate este şi o cifră aproape deloc comentată. Cu ce este mai valoros un evreu mort prin gazare decît un ucrainean mort prin înfometare?
Sinistră întrebare! Dar ne obligă să ne-o punem Radu Ioanid şi gaşca, în măsura în care au inventat, în ultimii ani, şi această teză ordinară: în Transnistria, românii au ucis zeci de mii de evrei ucrainieni!
În contrast net cu aceste hecatombe consemnate de Vasile Grossman, dăm printre însemnările sale şi de următoarea apreciere: "Regimul de ocupaţie a Ucrainei de sud-vest sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei". Consemnare făcută la faţa locului, la puţină vreme după ce se încheiase "regimul de ocupaţie sub români", cînd impresiile erau proaspete şi toată lumea cunoştea subiectul. Ca ziarist, corespondent de front, Vasile Grossman avea de unde să afle adevărul.
Editorii săi, publicîndu-i însemnările în Statele Unite, în cea de mai sus folosesc cuvîntul gentle, tradus pe dl. Ion Ispas prin plăcut. Mai existau şi alte cuvinte româneşti echivalente pentru englezescul gentle, de la care cunoaştem cu toţii derivatul gentleman. Acesta să fi fost comportamentul românilor în Transnistria, al unor gentlemani? Majoritatea surselor serioase, credibile, acreditează acest calificativ!
Interesant ar fi de văzut care a fost cuvîntul rusesc folosit de Grossman. Iată o temă de cercetare pentru un holocaustolog autentic, specialist în ceva ce nu s-a întîmplat: holocaustul din Transnistria! Căci nici cuvîntul gentle, englezesc, nici cuvîntul plăcut, românesc, nu se potrivesc cu imaginea curentă a Transnistriei anilor 1941-44, pusă în circulaţie de propaganda holocaustizantă, la Yad Vashem sau la monumentul Holocaustului din Bucureşti ori în alte temple ale minciunii.
În schimb, acest cuvînt, această apreciere dată de evreul Grossman situaţiei evreilor din Transnistria ocupată şi administrată de români se potriveşte cu cele spuse sau scrise despre Transnistria de alţi evrei. Evrei serioşi, precum Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran, Sigfried Jagerdorf, Leone Blum, Marius Mircu, Barbu Bronştein, Nicolae Minei-Grünberg, Mihail Bruhis, Moshe Carmilly Weinberger, Mizzi Locker, asupra cărora nu planează suspiciunile sau chiar dovezile de sperjur ori minciună, care dau prostul renume al unor Radu Ioanid, Sonia Palty etc. Dimpotrivă. Sînt evrei cu care orice evreu se poate lăuda în faţa oricui!
Cu alte cuvinte, prima consemnare despre Transnistria a ziaristului evreu Vasile Grossman, făcută imediat după încetarea ocupaţiei româneşti, afirmă foarte clar că dacă evreii au suferit în această regiune, nu au suferit din pricina românilor. Au suferit evreii asupra cărora autoritatea ocupantului român era minimă: evreii localnici, evreii ucrainieni. Ceilalţi evrei, evreii aduşi din România, aflaţi sub controlul strict al administraţiei româneşti, nu au suferit decît ca oameni, de boli şi de neputinţele vîrstei, de ravagiile molimilor, care au lovit deopotrivă pe evrei şi români. Asta nu se poate numi nici genocid, nici holocaust!

Citeste mai mult...

Ce citesti?


Viata si destin de Vasili Grossman

Descoperă adevărul despre bătălia de la Stalingrad

Săptămâna trecută, la Editura Polirom, s-a lansat romanul “Viaţă şi destin”, al lui Vasili Grossman....

Evreii lui Grossman (III) Lev Dodin ştie să facă istorie. Destinul e de partea lui. Mereu ne surprinde prin sursele pe care le abordează. El ne restituie acum un text extraordinar, în spiritul pedagogiei pe care o practică la Academia de Artă Dramatică din St. Petersburg, unde este profesor, orientîndu-i pe studenţi spre revalorificarea marii literaturi ruse, unul dintre aceştia fiind Yuri Kordonsky, care ne face o demonstraţie după Crimă şi pedeapsă chiar la Teatrul „Bulandra". Spectacolul are, ca şi romanul lui Grossman, o structură arborescentă, cum spunea Camil Petrescu, atunci cînd a teoretizat, pe cazul Un om între oameni, diferenţa dintre roman, piesă de teatru şi scenariu de film, el nevăzînd dramatizarea unui roman decît prin ample sacrificii şi amputări. Dar dacă ar fi cunoscut un regizor ca Lev Dodin..., care, iată, reuşeşte să ne redea scenic imaginea polistratificată a unui mare roman. Cum? Concentrînd structura arborescentă la un evantai de conflicte dramatice, implicit la un conflict de idei. Din multitudinea de planuri narative, el a ştiut să extragă esenţa dramatică, fapt pe care nu l-a reuşit spectacolul Teatrului Habimah, după Anna Karenina. Paradoxul este că pe cînd artiştii evrei au rabinizat romanul lui Tolstoi, Malîi Teatr a rusificat romanul evreului Grossman. De altfel, evreica Anna Strum chiar spune că ea s-a simţit totdeauna rusoaică, atunci cînd îi citea pe Puşkin sau Cehov. Şi Victor al ei dansează cazacioc ca un rus, bea ca un rus, se îmbracă şi se comportă ca un rus. Dovadă că, peste plasa imaginară a lumii, el poate să joace volei cu orice rus, aşa cum în lagăr un bătrîn bolşevic convieţuieşte cu un ofiţer SS, fiind de acord că fasciştii şi comuniştii sînt două entităţi ale aceluiaşi aluat. Metafora simplă a lui Dodin, cu plasa de volei, la care joacă prizonierii, ca şi oamenii liberi, o metaforă fraternală, are şi o conotaţie pe verticală, ce ţine de permanenţe: plasa de volei, în partea ei dinspre rampă, se sprijină pe un dulap vechi. E dulapul istoriei, miticul dulap din Livada cu vişini şi din toate familiile acestui pămînt. El este simbolul normalităţii. Există la Grossman o replică dată lui Cehov, respectiv ideii din Unchiul Vanea: „Toţi oamenii normali sînt caraghioşi. Tu eşti normal", îi spune Astrov lui Vanea. În Viaţă şi destin, în schimb, avem următorul dialog: „Azi e sîmbătă. Oamenii normali nu lucrează". „Cine sînt normali? ". „Evreii". Iar spectacolul se termină cu mama evreică din lagăr, care nu-şi găseşte cuvintele să-şi încheie scrisoarea către fiul ei, dar pînă la urmă alege cuvîntul cel mai potrivit: „Trăieşte, trăieşte, trăieşte în veci!" (Sfîrşit) PS: În pauza acestu i copleşitor spectacol făceam un schimb de impresii cu actorul Ştefan Velniciuc şi o cioclovină cu numele Florica Ichim, care se bagă pes-te tot, aşa cum s-a băgat şi în opera lui Camil Petrescu, simbolul intelectualului român de stînga, vine şi-mi spune: „Ha, ha, ha, am scăpat de PRM, e sărbătoare naţională!". Cum să nu fie jale, şi alte nenorociri dacă există astfel de oameni? Ce-a înţeles ea din spectacolul lui Grossman-Dodin? Dormise, dacă n-a învăţat ce e toleranţa, dacă n-a înţeles nimic din ce-a văzut pe scenă, cît de mutilată arată istoria şi datorită unor mortăciuni ca această i(ce)chim-ică Florică, o servitoare care urăşte tot ce-i naţional, şi e suficient să-i spuneţi că faceţi parte din „partidul lui Eminescu", s-o vedeţi cum scuipă, face bale sau scutură din mînă, ca masturbatul de Patahîrbici!

Evreii lui Grossman (II) De altfel, aceasta este şi ideea lui Dodin, o viziune polistratificată, asemenea romanului, care are drept model opera lui Tolstoi Război şi pace. Şi această panoramare complexă, în mai multe straturi sociale şi istorice, Dodin o realizează prin suprapunere. Ca în teoria lui Haşdeu, despre strat şi substrat. De pildă, patul iubirii, în care fac dragoste Genia şi iubitul ei, apoi Victor şi Ludmila, se află în spaţiul gulagului şi al frontului. La fel şi apartamentul răvăşit, în prag de evacuare, unde trăieşte familia Strum. Deci scenele intime se suprapun continuu peste realitatea din afară, peste viaţa din lagăr, inclusiv peste dezbaterea ideologică şi politică, mereu aprinsă, ce are loc între diferite persoane sau grupuri, cu concepţii diferite, toate acestea amestecîndu-se peste momentele de război, cu care se intersectează neîncetat. E o panoramă exhaustivă privită dintr-un ghetou, dintr-un lagăr cu deţinuţi politici ruşi, de pe cîmpul de luptă şi din interiorul familiei lui Strum. Dar cînd viaţa savantului pare pecetluită, după ce este dat afară din Institut şi află că şi alţi colegi de-ai săi evrei au fost îndepărtaţi, deodată apare mîna destinului: Victor Strum primeşte un telefon de la Stalin, care îl felicită pentru munca lui şi direcţia în care merge. Stalin aflase la ce descoperire lucra el şi avea nevoie, în acel moment al războiului, de bomba atomică. Dar Strum nu bănuia nimic. Crede că i se face o dreptate meritată, că e repus în drepturi. Este chemat şi la Beria, care îi oferă acces la documentaţie străină, îi procură aparatură nouă, îi aduce şi colaboratorii doriţi, aflaţi prin Siberia, cu adevărat Strum devine de nerecunoscut, declarînd fericit că se simte un om liber. Dar la ziua fetei lui, grupul de foşti colegi şantajişti, care îi erau ostili la început, după ce îl linguşesc bine, îi pune în faţă să semneze un document împotriva ziarului „New York Times", care atacase ştiinţa sovietică. Replica e foarte dură, implicînd ideea fascismului american. I se spune că de acest document ştie nu numai Beria, dar şi Stalin. După mai multe frămîntări şi căldări cu apă pe cap, Strum semnează. Şi un kakebist spune, „dacă a semnat rebelul, vor semna toţi". „Uite minune, zice altul, cel mai puţin supus, a devenit cel mai supus". Aceasta este trista demonstraţie a lui Grossman. Te aştepţi ca savantul să fie deportat, să arate ca un erou anticomunist, dar el devine un supus al regimului, o unealtă a dictaturii. Sau o fi vorba doar despre laşitatea tipic evreiască, despre care vorbeşte şi Mihail Sebastian? Sau despre frica lui Iuda, condamnat la o veşnică teamă, cum scrie Nae Ionescu?!
Spectacolul, închinat memoriei lui David Borovsky, colaboratorul cel mai apropiat al lui Dodin, este jucat extraordinar. Mama, Anna Strum, este interpretată cu simplitate de actriţa Tatiana Shestakova, fiul ei, Victor, de Sergey Kuryshev, pe care nu de mult l-am admirat în rolul lui Gloucester din Regele Lear. Aici el face un adevărat spectacol demn şi de Balşoi Teatr. Şi o să continui cu această paralelă: Elena Solomonova, în Reagan, aici e Ludmila, Daria Rumyantseva, mezina Cordelia, aici e Nadia, Elizaveta Boyarskaya, Goneril, aici e Genia, Vladimir Seleznev, Edmund, aici e Abarchuk, primul soţ al Ludmilei, Danila Kozlovskiy, Edgar, aici îl vedem în Novikov, cel care o idolatrizează în asemenea măsură pe Genia încît îi aplică ideile pe front, adică salvează vieţi, în loc să ucidă etc. Un studiu gridophanic ar revela o complexă mişcare transversală, cum ar spune Bryan Reynolds, ce declanşează un mecanism fatal, strivitor, ca în Regele Lear. Istoria e ca un tăvălug, în care în centru se află soarele înşelător, cu expresia lui Nikita Mihalkov, adică Stalin, ceilalţi fiind aruncaţi la margine, marginalizaţi şi striviţi. Însuşi Victor Strum, din central, atunci cînd era un r ebel, devine marginal, cînd ajunge un supus.