Grossman[v]=

Evreii lui Grossman Problema evreiască, într-un original proces al comunismului, stă în centrul spectacolului lui Lev Dodin, Viaţă şi destin, după romanul omonim al lui Vassili Grossman, montat la Malîi Teatr din Petersburg. Romanul, interzis în regimul sovietic, este a-daptat pentru scenă de Dodin, într-un decor (Alexey Poray Koshits) care suprapune viaţa unei familii evreieşti, Strum, peste lagărele naziste şi Gulagul sta-linist, despărţite p rintr-o perdea de sîrmă, imaginînd o plasă aeriană, la care personajele piesei, aflate de-o parte şi de alta a ei, ca deţinuţi sau viitori de-ţinuţi, joacă volei, replică simbolică, pacifistă, oferită de Dodin unei lumi ticăloase, despărţite de ziduri, ură, rasism, antisemitism, Holocaust şi alte boli ale secolului. El propune jocul, în locul războiului şi al trădărilor. Dragostea, în locul urii, fricii şi crimei. Pacea, în locul violenţei şi al distrugerii identităţii. Lev Dodin, care a montat la Malîi Teatr, pe care îl conduce din 1983, numeroase spectacole de succes mondial, cum ar fi Chevengur şi Regele Lear, pre-zentate şi la noi şi despre care am scris în acest colţ de pagină, consideră că „nenorocirile noastre actuale îşi au rădăcinile în trecut", idee pe care o ilustrează prin adaptarea romanului lui Vassili Grossman (1905 - 1964), roman care şi-a trăit titlul, adică a fost interzis de KGB, dar salvat de o dactilogramă a destinului, fiind publicat abia în 1980 în Elveţia, iar în Rusia după glasnosti, în 1988. O altă povestire a lui Grossman, Panta rhei, a avut acelaşi destin, a apărut tot postum, în care regăsim acelaşi conflict dintre viaţă şi destin, dintre gulag şi libertate. În spectacolul lui Dodin, personajele din lagărele naziste sau ruseşti nu discută decît despre libertate, ca unica salvare pentru Rusia şi omul rus. Personajele sînt portretizate cu profunzime psihologică, conform marii tradiţii ruse, stanislavskiene, cu un lirism specific sufletului rus, regizorul creînd un spectacol fabulos şi păstrînd toată bogăţia politică, filozofică şi umană a romanului. Totul pendulează între viaţă, cu faptele ei de o densitate copleşitoare, şi destin, care este imprevizibil şi legat de conjunctura istorică în care au loc aceste fapte. Libertatea e ca o pasăre rănită care nu mai poate să zboare deasupra unei epoci cumplite, sfîşiate de război, arestări, evacuări, deportări, lagăre, dictatură stalinistă, confuzie ideologică, anarhie socială şi politică, agresiune împotriva libertăţii de expresie şi a cercetării ştiinţifice. În prim-planul acţiunii se află chiar un om de ştiinţă, Victor Strum, un mare savant, a cărui vină este aceea de a fi evreu, într-un moment cînd şi Stalin începuse să-i persecute pe evreii din Rusia, neoficial însă, fiindcă această practică era oficializată pînă atunci doar de Germania nazistă. Strum e un mare teoretician în fizica nucleară, la un pas de a descoperi bomba atomică, fiind însă învinuit că are o concepţie pe lîngă aceea a lui Lenin privind natura materiei, dar şi contra liniei de partid. Presiunile asupra lui sînt inimaginabile, cu tot arsenalul KGB-ist, iar familia lui le suportă cu durere şi spaimă. Deja el îşi aşteaptă dintr-o clipă într-alta condamnarea, gîndindu-se că va ajunge la muncă silnică pentru 15-20 de ani, cine mai ştie cîţi nevinovaţi nu au avut soarta asta şi citează dintr-o nuvelă premonitorie a lui Cehov, Arhiereul, în care o femeie aflată cu vaca pe cîmp le povesteşte celorlalte văcăriţe că ea a avut un fiu care era arhiereu. Spectacolul trăieşte prin multă viaţă, prin caractere puternice, asupra cărora planează destinul, cu nevăzutele şi necunoscutele lui. Există şi o intrigă familială, pornită de la Anna Strum, mama lui Victor, medic oftalmolog, aflată într-un gheto evreiesc, de unde îi scrie o ultimă scrisoare fiului ei. Reţeaua familială e complicată. Victor e căsătorit cu Ludmila, au o fiică, Nadia, dar Ludmila are şi un fiu, Tolea, dintr-o altă căsătorie, care va fi ucis pe front. Însuşi primul ei soţ, aflat în lagăr, revine în poveste, care are mai multe ramificaţii amoroase, cum ar fi cele legate de frumoasa Genia, sora Ludmilei, care are un iubit, tînărul comandant Novikov, cu care face dragoste în spaţiul lagărului unde se află fostul ei soţ.

Centenarul nasterii scriitorului rus Vasili Grossman: viata dincolo de StalingradOrasul Torino din Italia marcheaza printr-o serie de initiative culturale centenarul nasterii marelui scriitor rus, Vasili Grossman, printre primii care a denuntat gulagurile din fosta URSS. Stalin insusi l-a atacat dur iar Grossman a murit fara a-si fi vazut publicat romanul “Viata si destin”. Nu poti intelege nimic din cuvintele lui daca nu esti dispus sa te dezvalui si sa iti expui propria viata, acceptand intrebarile asupra propriului destin, scrie cotidianul catolic Avvenire, intr-un articol semnat de Pigi Colognesi.
“Incerc un sentiment de stanjeneala atunci cand scriu despre centenarul nasterii lui Vasili Grossman, survenita la 12 decembrie 1905”, scrie editorialistul italian. Desigur nu pentru ca autorul nu ar merita intreaga atentie. Dimpotriva, cu cat studiezi mai mult aventura sa literara cu atat il descoperi drept unul din colosii literaturii /nu numai ruse/ a secolului trecut. O aventura inceputa cu entuziasta apreciere a acelui “guru” al narativei sovietice, Maksim Gorki, si continuata cu succese stralucite pana la apogeul bataliei de la Stalingrad, traita si povestita pentru ziarul Armatei Rosii direct din infernul belic.
Acea experienta l-a marcat definitiv pe Grossman, dezvaluindu-i superficialitatea oricarei abordari ideologice si necesitatea, in schimb, de a iubi si descrie viata omeneasca in profunzimea ei simpla si abisala, alcatuita din eterna lupta intre meschinarie si bunatate, din dorinta mistuitoare a destinului bun, careia nici o rautate nu i se poate opune in final.
Scriitorul a decis sa faca din umanitatea vazuta la Stalingrad, materia unui mare roman. Prima parte a cartii, “Pentru binele cauzei” a fost publicata in 1952 si a suferit critici grele, sugerate direct de Stalin. Grossman nu s-a pierdut cu firea insa si a scris si a doua parte, “Viata si destin”, sperand ca timidul dezghet din perioada lui Nikita Hrusciov sa permita publicarea cartii. Dar manuscrisul a fost confiscat. Custodele “ortodoxiei sovietice”, Mihail Suslov, i-a spus ca acel roman ar trebui sa astepte sute de ani inainte de a vedea lumina tiparului. Grossman a murit in 1964, fara a avea macar cu sine manuscrisul cartii. Din fericire, daruise o copie a cartii unui prieten, care a reusit sa o trimita in Occident, unde cartea a fost publicata la inceputul anilor ‘80.
“Viata si destin” este o capodopera, este de parere semnatarul articolului. A facut bine Centrul cultural Frasatti din Torino sa ii consacre o expozitie, o serie de filme si o conferinta care, de acum si pana la sfarsitul lunii ianuarie, vor putea ajuta la a patrunde in lumea dramatica, cruda si foarte blanda a lui Grossman, mai noteaza analistul.
Atunci de ce acea stanjeneala mentionata la inceputul articolului? Pentru ca Grossman, mai ales in capodopera sa, este exigent: nu se preteaza la micul joc al unor interpretari aseptice si al expunerii literare savante. Cere mai degraba o implicare, o punere in discutie intima. Nu poti intelege nimic din consistenta pe care cuvinte precum viata, bunatate, durere, libertate sau destin o au in paginile lui Grossman daca nu esti dispus sa te dezgolesti “la piele”, sa te dezbraci de orice superficialitate, sa-ti expui propria viata, si sa accepti intrebari ingrijoratoare asupra propriului destin.
Incercati sa cititi scurta povestire inedita pe care revista “La Nuova Europa” o publica in ultimul sau numar, indeamna autorul articolului. Se intituleaza “Drumul” iar subiectul este prezenta italiana in dezastruoasa campanie din Rusia. Exista o suferinta, o prabusire in indiferenta si, in final, o neprevazuta deschidere de speranta asupra careia nu poti discuta si dialectiza. Nu poti decat sa stai fata in fata, sa freamati de aceleasi dorinte, sa simti arsura acelorasi tentatii, sa te simti impresionat de o aceeasi pozitivitate neasteptata. Numai plasandu-te in acest fel in fata scrierilor lui Grossman, acesta va fi celebrat asa cum se cuvine.


http://www.cronicaromana.ro/centenarul-nasterii-scriitorului-rus-vasili-grossman-viata-dincolo-de-stalingrad.html

Carnetele vietii si ale mortii


Invazia germana din zorii zilei de 22 iunie 1941 l-a surprins pe Vassili Grossman la Moscova. Nascut in 1905, in orasul ucrainean Berdicev, intr-o familie evreiasca asimilata, si-a facut studiile la Moscova, unde a inceput sa fie implicat in viata literara. Inainte de izbucnirea razboiului a scris doua romane care se incadrau perfect in sablonul literar stalinist, descriind viata eroica a muncitorilor. Fiind prea gras, miop, a fost declarat inapt pentru front, spre marea lui dezamagire. La scurt timp a fost acceptat ca reporter de razboi al ziarului Armatei Rosii, numit, evident, Steaua Rosie. Din 1941 pana la sfarsitul razboiului, Grossman a urmarit evolutia confruntarilor in imediata apropiere a frontului. In tot acest lung interval el a tinut un ciudat jurnal de razboi, notandu-si abrupt, la scurt timp dupa petrecerea evenimentelor, impresii, scurte clisee aproape fotografice, marturii de prim ordin. Insemnarile lui din timpul razboiului au fost descoperite de catre istoricul englez Antony Beevor in arhivele ruse, traduse, selectate si publicate, initial in limba engleza, sub titlul A Writer at War (2005). In 2007 a aparut editia in limba franceza. Structura de rezistenta a volumului este alcatuita din relatarile lui Grossman. Aceasta structura este consolidata de textul explicativ redactat de catre istoricul englez, menit a lega, ordona si explica bucatile brute scrise de Grossman.

La inceputul razboiului il regasim pe Grossman destul de atasat de retorica stalinista, insa stilul lui se schimba odata cu participarea la luptele din zona Stalingradului. Dovada stau relatarile asupra inceputului razboiului, cand accentul cade pe descrierea eroilor sovietici aflati in dificultate. Grossman a fost interesat si de viata civililor sovietici sub ocupatia germana. Grossman s-a interesat cu predilectie de soarta unor militari bine individualizati, lasand la o parte descrierile aride legate de desfasurarea tehnica a razboiului. Instantaneele din viata militara sunt tablouri deloc ideologizate, avand un caracter disident vadit. Chiar daca subiectivitatea scriitorului este maxima, Grossman si-a folosit din plin talentul literar de-a lungul notelor si articolelor sale care l-au facut celebru in randul soldatilor sovietici. Si la Grossman intalnim clisee din limba de lemn comunista, dar ele nu sufoca mesajul lui esential, cel uman.

In materia cartii un loc aparte il ocupa participarea scriitorului la violentele inclestari din zona Stalingradului, evenimente pe care le-a acoperit din septembrie pana in decembrie 1942. Pe frontul de sud, Grossman a intalnit si urme ale Armatei Romane, implicata extrem de nefericit in acele lupte. Cele doua armate romane au fost spulberate de sute de tancuri T-34, a caror patrundere a dus la incercuirea Armatei a 6-a germane in interiorul Stalingradului. Grossman descrie scenele observate la scurt timp de la ofensiva sovietica: "Un punct de sprijin defensiv distrus de un tanc. Un roman peste care a trecut un tanc, facut plat. Chipul sau este ca acela al unui basorelief. Langa el doi germani zdrobiti. Pe campul de lupta, unul langa altul, un roman ucis si unul de-ai nostri, si el mort. Romanul are langa el o foaie de hartie si desenul unui copil: un iepuras si un vapor". Intr-un alt pasaj, citim despre taranii rusi exprimandu-si dezgustul fata de soldatii romani pentru ca, la fel precum germanii, au biciuit civili. "Romanii. Un batran ii numea gascani. Adevarati tigani. Toti spun razboiul nu e bun, vrem sa ne intoarcem acasa. Dar l-au biciuit pe batran de patru ori. Un grup de doua sute de oameni este escortat de obicei de doi-trei soldati. Romanii marsaluiesc disciplinat, unele grupuri chiar in randuri, ceea ce ii face sa rada pe trecatori. Iar prizonierii inainteaza, inainteaza mereu, danganindu-si gamelele si bidoanele de apa agatate cu ajutorul unori sfori aruncate peste umerii acoperiti de paturi din toate culorile. Femeile rad si spun sunt chiar tigani nomazi acesti romani...". Revenind pe teatrul de lupta, Grossman descopera ca "de-a lungul drumurilor zac cadavre de romani. Arme grele camuflate tintind catre est". Taranii rusi se plang: "Romanii au luat totul. I-au biciuit pe batrani: unul nu a mers la munca, altul nu le-a dat graul". Inaintand pe frontul de sud alaturi de Armata Rosie, Grossman a ajuns in primavara anului 1944 si in portul Odessa, recucerit de la romani. Daca in relatarile de la Stalingrad portretul armatei romane este dezastruos, la Odessa scriitorul nuanteaza, subliniind diferentele dintre ocupatia germana si cea romaneasca in Ucraina: "O inscriptie deasupra unei cantine romanesti: «Intrarea interzisa germanilor». Multe alimente: zahar, prajituri, faina. Populatia ii critica pe romani fara entuziasm (à contre-coeur), din pura politete".

De-a lungul intregului razboi mondial, Grossman a fost bantuit de remuscari pentru ca mama sa a ramas in teritoriul ocupat de germani, in orasul ucrainean Berdicev. In primele zile ale razboiului, scriitorul ar fi dorit sa o cheme la Moscova, insa sotia l-a convins sa renunte motivand lipsa spatiului. Iar cand primele semne de intrebare privind atitudinea ocupantilor fata de evrei au inceput sa apara, era deja prea tarziu, germanii ocupand orasul Berdicev. Amintirea mamei l-a chinuit pana in ianuarie 1944, cand Berdicev a fost eliberat de Armata Rosie, iar Grossman a ajuns in oras. In ianuarie 1944, nu mai erau in viata decat cateva zeci de evrei din cei 30.000. Mama lui Grossman, care nu a parasit orasul pentru ca nu a vrut sa abandoneze o nepoata paralizata, a fost executata alaturi de ceilalti evrei, ingropata intr-o groapa comuna langa aerodrom, la marginea orasului. Scriitorul a intrat si in Polonia, descoperind realitatile incredibile ale industriei de exterminare a evreilor. Reportajul lui despre Treblinka a fost folosit in timpul procesului de la Nürnberg. A ajuns si in Germania alaturi de soldatii sovietici, remarcand cu durere cruzimea lor. Dupa razboi, Grossman i-a marturisit fiicei sale ca Armata Rosie s-a schimbat in rau imediat ce a depasit frontiera sovietica. Grossman si-a petrecut ultimele zile in calitate de corespondent de razboi in Berlin. In 1960, dupa ani de munca, a terminat romanul sau major Viata si destin, care a fost refuzat de cenzura, iar copiile confiscate de catre KGB. Toate cartile i-au fost retrase. Fiind profund indurerat de ceea ce credea el a fi pierderea definitiva a capodoperei sale, Grossman s-a stins din viata in vara anului 1964, in urma unui cancer la stomac. Romanul sau a fost salvat miraculos de catre un prieten, care a pastrat o copie si l-a publicat abia in anul 1980. Chiar fara acest roman, marturia lui Grossman din carnetele sale salvate ramane una de prim ordin pentru descoperirea intr-o forma bruta a unor ani de o brutalitate pe care nu o mai putem concepe si, cu atat mai putin, vizualiza.



Vassili Grossman, Carnets de guerre. De Moscou à Berlin, 1941-1945. Texte alese si prezentate de Antony Beevor si Luba Vinogradova, Editura Calmann-Levy, Paris, 2007

Maia Morgenstern in "Ultima scrisoare" de Vasili GrossmanIn 1974 aparea in Elvetia romanul Viata si destin de Vasili Grossman (1905-1964), unul dintre marii prozatori ai secolului XX. Cele doua razboaie mondiale constituie aproape in exclusivitate surse de inspiratie a unei opere de factura realista (povestiri, nuvele, romane) care pune accentul mai ales pe drama psihologica generata de evenimente, adesea cu deznodamant tragic. Interzis de cenzura sovietica, Viata si destin a fost considerat o capodopera a literaturii universale, fiind tradus in mai multe limbi de circulatie. Tarziu, in 1988, romanul aparea in tara natala a scriitorului. In 2000, Viata si destin a fost publicat in Romania, in traducerea lui Laurentiu Checiches. Dar aceasta carte tulburatoare a cunoscut un destin aparte: versiunea scenica a unui capitol s-a jucat cu mult succes in Statele Unite in 1987 si in 2000 la Comedia Franceza, cu titlul Ultima scrisoare. Montarea apartinea regizorului american de film Frederick Wiseman, avand-o in rolul principal pe Catherine Samie. Succesul de public si de critica al acestui spectacol, ce folosea cu ingeniozitate procedee tehnice moderne (proiectii ale unor scene cu multe personaje, care justificau “naratiunea” teatrala) atragea o data in plus atentia asupra romanului lui Vasili Grossman. Capitolul dramatizat dovedea, la randul lui, posibilitatile de interpretare teatrala a unui text epistolar. In fata mortii, eroina isi consemneaza trairile intr-o lunga scrisoare adresata fiului ei. Deportata, ea urmeaza sa fie ucisa intr-un lagar nazist din Ucraina. Scrisa in mai multe etape, din ziua deportarii pana in ajunul mortii, scrisoarea este si o rememorare a drumului parcurs, calatorie tragica in plan real, dar mai ales drama psihologica a unei evreice care isi asteapta, cu o tarie sufleteasca extraordinara cumplitul sfarsit. Spectacolul Teatrului National Radiofonic, pe care va invitam sa-l asculati in premiera duminica 10 octombrie, la ora 20.30, la Radio Romania Actualitati, readuce in prim-plan acest destin tragic, comemorand astfel Ziua Holocaustului, fixata prin hotarare a Guvernului Romaniei la 9 octombrie. Dramatizata de Manase Radnev, Ultima scrisoare este un spectacol radiofonic cutremurator, care ii prilejuieste Maiei Morgenstern un veritabil recital actoricesc prin tensiunea psihologica, sensibilitatea rostirii, expresivitate dramatica si virtuozitate. Atmosfera creata de regizorul Gavriil Pinte sustine eficient interpretarea unei distributii foarte bine alese, din care mai fac parte Monica Mihaescu, Julieta Strambeanu, Radu Amzulescu, Frosa Cercel, Ion Siminie, Maria Varsami, Violeta Berbiuc, Mugur Arvunescu, Daniel Fat, Gugu Catalin. Regia muzicala ii apartine Irinei Hasnas. Productia si coloana sonora: Vasile Manta.


http://www.cronicaromana.ro/?editie=531&page=articol&art=25069