Handel

http://cultural.bzi.ro/importanta-muzicii-lui-haendel-26220

Povestea din spatele suitei Water Music & Royal Fireworks Suites de Handel - VIDEO

Handel, celebru compozitor baroc, era intoxicat cu plumb Georg Friedrich Händel era un mare gurmand şi amator de băutură, iar poftele sale pantagruelice l-au costat viaţa, arata un studiu citat de “Times”. Se ştie că moartea compozitorului, a avut loc la vârsta de 74 de ani pe fondul unor grave probleme de sănătate, printre care orbire,...

Mihai COJOCARU - MUZICĂ. Händel sau secretul grandorii
Dintre marii compozitori ale căror
creaţii umplu astăzi sălile de concert, nici unul nu rămîne
mai puţin cunoscut decît Händel. Dacă afirmaţia pare
forţată, este suficient să privim la zecile de opere niciodată
cîntate. Lăsînd la o parte festivalurile occidentale de
muzică veche, venite pe turnanta ultimelor decenii şi care respiră
aerul rarefiat al complicităţii de enclavă, şansele unei
repoziţionări în conştiinţa publică a saxonului
naturalizat englez scad dezolant de mult. Deşi cunoscătorii au
căzut de mult de acord că paginile cele mai expresive şi mai
reprezentative se găsesc în Rinaldo, Ariodante, Giulio Cesare
şi Xerxes, nimeni nu se grăbeşte să le facă dreptate.

Înainte de a căuta explicaţii,
merită să ne punem întrebarea: „La ce bun?“. O recuperare
de asemenea proporţii, care priveşte nici mai mult, nici mai puţin
decît corpul unei creaţii, presupune existenţa unei imagini
prezente distorsionate asupra subiectului. „Cîntecul“ lui
Händel sună în reverberaţia memoriei ca un marş
triumfal: corul Aleluia din oratoriul Messiah şi suitele Muzica
apelor şi Focuri de artificii. Doar prima suită fusese scrisă, iar
oratoriile mai aveau de aşteptat cîţiva ani, atunci cînd,
în 1739, Händel a devenit primul compozitor căruia i s-a
ridicat o statuie în timpul vieţii. Britanicii, care-l
adoptaseră cu entuziasm pe corpolentul şi prolificul cosmopolit,
vedeau în el cel mai mare creator de operă, chiar dacă
recunoaşterea valorii nu era dublată întotdeauna şi de un
entuziasm pe măsură. S-a spus că Händel şi-ar fi ruinat
sănătatea şi şi-ar fi consumat o mare parte din inspiraţie
încercînd să-i cîştige pe insensibilii londonezi
pentru cauza genului liric italian. Nimic mai fals, de vreme ce o
altă calitate sănătoasă a lui Georg Friedrich – devenit George
Frideric – era pragmatismul. Alegînd Londra ca reşedinţă
permanentă în 1712, el s-a simţit irezistibil atras de piaţa
liberă de pe insulă, din cel mai mare, pe atunci, şi primul oraş
cu adevărat modern şi industrializat din lume. Că nu s-a înşelat
ne-o demonstrează averea lăsată la moarte, comparabilă în
întreaga istorie a artei poate doar cu lăzile cu aur de sub
patul lui Michelangelo.

În această siguranţă de sine şi în
îndrăzneala nemaivăzută printre colegii de breaslă, de a
refuza statutul de slujbaş al Bisericii sau al Curţii, se regăseşte
sonoritatea fermă şi rectilinie în care îi recunoaştem
imediat amprenta. Personalitatea sa, admirată şi temută de
contemporani pentru spiritul ironic şi tăios, independenţa care îi
permitea să intre în conflict şi cu regele, viteza cu care
îşi impunea intenţiile la Roma, Hamburg sau Dublin au făcut
din el primul spirit rebel din istoria muzicii şi un egal al
romanticilor. Importanţa influenţei sale asupra secolului al
XIX-lea ar putea fi exagerată doar dacă ne-am putea imagina
credinţa lui Beethoven în forţa fertilă a diatonicului fără
modelul lui Händel. În orizontul lui 1800 apăruse pentru
prima dată umbra unui părinte, unul neuitat vreodată, regăsit
întîmplător sau providenţial. Händel este primul
compozitor cu descendenţă neîntreruptă, venit din lumea
premodernă, învestit deci cu o aură demiurgică şi cu
puterea accesului la origini. Mozart compune Recviemul, în
încercarea de a se ridica la înălţimea oratoriilor lui
Händel, iar Haydn se declară ingenuu, necioplit, după
întîlnirea cu muzica sa acasă la ea, la Londra,
întorcîndu-se apoi la Viena cu un libret destinat cîndva
lui Händel, din care a ieşit Creaţiunea.

Un asemenea statut scuteşte de dileme
şi aruncă în derizoriu arheologic sau suspiciune subversivă
orice încercare de nuanţa-re. Tocmai monolitul acestei
percepţii – desigur, medii – dă însă de gîndit.
Corurile din Messiah şi uverturile din suitele şi din concertele
pentru orchestră nu sînt interşanjabile? Puneţi corni şi
trompete în loc de tenori şi soprane şi va suna totul la fel.
Distribuit fără voie în rolul de geniu naţional şi imperial
britanic – fie el şi unul de împrumut –, Händel a
ajuns responsabilul de serviciu cu triumfalismul său gălăgios care
trîmbiţa bucuria maselor, graniţa fragilă dintre popular şi
vulgar rupîndu-se nu o dată – mai exact, de fiecare dată
cînd în Ghencea sau pe Bernabeu se aude imnul Champions
League. Aniversat ca nimeni altul în Europa – la centenarul
morţii, în 1859, s-au adunat la Crystal Palace peste şapte
mii de muzicieni, dintre care cinci mii de corişti –, Handel
reprezenta reţeta ideală de îmblînzire a apucăturilor
reformatoare necontrolate, printr-o muzică vocală accesibilă
tuturor, cu strigătul victoriei bine ambalat în decoruri
pietiste. Renunţînd la excese, societăţile contemporane mai
rezonabile, dar deloc străine de mania grandorii, au făcut, în
Statele Unite, o obişnuinţă din crearea unui fond muzical propice
sărbătoririi pios-comerciale a Crăciunului cu muzică de Händel.

Nu este vorba aici de a lua atitudini
moralizatoare. Probabil că bătrînul George ar fi fost
mulţumit să se audă cîntat de copiii din lumea întreagă,
în jurul bradului. Oratoriile sale religioase, scrise după ce
renunţase la a mai compune operă, nu reprezintă semnul preocupării
crescînde, odată cu vîrsta, pentru cele sfinte, ci o
nevoie interioară, a unei ultime sinteze, şi o alta exterioară, a
unei necesare adaptări. La fel de mulţi precum adepţii operei,
partizanii oratoriului händelian prezic postum dispariţia
compozitorului odată cu moda operei baroce italiene. Dificultăţile
asimilării unei estetici nefamiliare şi ale unei tehnici deseori
insurmontabile, cunoscute doar de celebrii castrati, pentru a căror
voce inumană multe dintre cele mai bune arii au fost destinate,
limitează suplimentar contactul cu trei sferturi din creaţia
compozitorului german. Paradoxal, deşi englezii i-au păstrat vie
memoria, conaţionalii continentali au fost aceia care au iniţiat
publicarea integralei Händel şi au pus opere în scenă,
pentru prima dată, după două sute de ani.



Probabil că sutele de înregistrări
şi de spectacole de operă din ultimii douăzeci de ani nu vor putea
estompa tropăitul glorios al alămurilor şi exaltarea benignă a
corurilor sale, dar vor putea oferi o alternativă la epuizare, prin
intense tratamente cu arii. Mai libere, mai dramatice, mai expresive,
mai detaliat tratate psihologic decît în oratorii şi
necondiţionate de contrastul creat prin permanenta alternanţă cu
ansamblul vocal, ariile din operele lui Händel îi arată
geniul melodic inepuizabil, cel mai mare de dinaintea lui Mozart.
Dacă descoperirea din anii 1990 a operelor lui Vivaldi completează
un portret – altfel, just – de fondator al muzicii instrumentale
de concert, genul liric ocupă la Händel un loc care, în
2009, cînd se împlinesc 250 de ani de la moartea sa, nu
mai poate fi ignorat de practica vocală şi redus la studii
muzicologice şi la nomenclatoare. În spatele expansiunii
grandorii se ascunde intimitatea monologului.

„Almira”, prima operă

Un subiect de o mare importanţă - Händel creatorul de operă. Este de fapt prima imagine care i se atribuie. După „Rinaldo” şi „Amadigi”, opere prin care îşi consolidează faima, spectacole cu mari maşinării potrivit modei baroce, urmează o impresionantă serie de peste 35 de opere, marile tragedii montate la Academia Regală de Muzică din Londra– de la Radamisto al anului 1719 la Tolomeo, 9 ani mai târziu. În această serie intră şi „Ottone, re di Germania”, una dintre cele mai populare opere händeliene, cu 34 de spectacole în timpul vieţii sale, depăşită doar de „Rinaldo”. Entuziasmul londonezilor întrecea orice închipuire. „Oameni care nu puteau distinge o arie de alta, acum discutau zilnic despre stilurile diferite ale lui Händel, Bononcini (reprezentant al companiei rivale) sau Attilio ”, scria John Gay.

Händel s-a născut la Halle în 1685, sub aceeaşi constelaţie ce i-a reunit şi pe Johann Sebastian Bach, şi pe Domenico Scarlatti, fericită triadă a barocului. A fost un copil fericit în casa tatălui său – Georg Händel, unul dintre cei mai reputaţi medici ai epocii, detestând însă muzica, drept pentru care fiul său era nevoit să-şi manifeste pasiunea pe ascuns. Însă este descoperit de ducele de Weissenfels.

Acesta îl cheamă pe bătrânul doctor acuzându-l că « va comite o crimă contra publicului şi a posterităţii, dacă va priva lumea de un asemenea geniu înnăscut ». Astfel încurajat şi susţinut, Händel îşi găseşte la Halle unul dintre cei mai buni profesori de muzică ai timpului – pe Friedrich Wilhelm Zachow. Scrie primele cantate şi semnează „Georg Friedrich Händel – făgăduit artelor liberale”. La 17 ani devine organist al Catedralei din Halle, tot atunci cunoscându-l pe Telemann - o întâlnire capitală, căci acesta i-a descris Hamburgul ca oraş al tuturor posibilităţilor. Astfel încât în 1703 Händel porneşte spre Hamburg, oraş de rang internaţional, aici funcţionând una dintre primele opere din Europa de Nord. Intră în orchestra acestei opere ca violonist.

La Hamburg, Händel scrie prima sa operă, « Almira ». Este deja bun prieten cu Johann Mattheson, personaj ce va marca istoria criticii muzicale. Cei doi îşi împărtăşesc cunoştinţele, trăiesc împreună experienţa Lübeck, ceea ce i se va întâmpla şi lui Bach. La Marienkirche din Lübeck, eminentul organist şi compozitor Dietrich Buxtehude îşi căuta un urmaş, obligat prin contract, potrivit obiceiului locului, s-o ia în căsătorie pe fiica maestrului. Se spune că după vizita lui Händel, Margreta Buxtehude a mai aşteptat încă doi ani până şi-a văzut visul cu ochii, un anume Johann Christian Schiefferdecker acceptând clauzele contractului.

De acelaşi Mattheson este legat şi un incident apărut în toate biografiile händeliene – anume duelul dintre cei doi. Se spune că providenţa ni l-a dăruit pe Händel a doua oară în momentul în care sabia lui Mattheson s-a rupt într-unul dintre butonii metalici ai vestei lui Händel – o viaţă salvată de un nasture ! Motivul duelului? Refuzul lui Händel de a ceda prietenului său locul la clavecin în timpul unui spectacol, loc ce i se cuvinea de fapt lui Mattheson în calitatea sa de compozitor şi dirijor al operei respective.

Reţinem şi lecţia Italiei, unde i se montează lui Händel cu mare succes două opere – Rodrigo în 1708 şi Agrippina în 1709 – aceasta din urmă la Veneţia, veritabilă încoronare a călătoriei absolut necesare pentru orice tânăr artist. Nu uităm în Italia regăsim leagănul formei, al terminologiei şi stilului baroc. În 1709 Händel avea 24 de ani şi trăia la Veneţia performanţa de a-şi vedea opera reprezentată 27 de seri la rând.

Primul său biograf, John Mainwaring, povestea cum publicul, încântat de „puterea şi excelenţa muzicii”, striga în nenumărate rânduri: „Viva il caro sassone!” Călătoria italiană se apropie de sfâşit. Însă roadele ei îl vor însoţi pe muzician de-a lungul întregii sale vieţi. În cursul primăverii anului 1710, Händel îşi propunea o nouă destinaţie: Hanovra, urmată de Londra.

Intră în slujba Electorului de Hanovra – Georg Ludwig, rafinat şi abil om politic, bun cunoscător al muzicii, păstrându-i lui Händel o adâncă preţuire pe parcursul întregii sale vieţi. Vorbim despre viitorul rege George I al Angliei. Şi Händel pare atras de Anglia, căci acceptă noul său post în condiţiile în care i se acordă un concediu de un an pentru planificata vizită londoneză. Astfel încât în ianuarie 1712 este prezent la Londra la premiera operei sale « Rinaldo ». Succesul este atât de mare încât compozitorul se decide să se stabilească definitiv în Anglia.

A doua evadare din Hanovra, cu condiţia "ca întoarcerea să fie într-un răstimp rezonabil" a fost ultima verigă ce l-a despărţit de ţara care în final îl va adopta, ca un fel de « glorie naţională ». Iar Electorul Hanovrei îi va deveni rege.

Concertele pentru orgă şi orchestră - o combinaţie ce-i aparţine în exclusivitate. Orga primeşte acest rol solistic în faţa unei orchestre, pentru prima dată
în istoria muzicii. Concertele sunt celebre şi pentru acele părţi ad libitum în care le este oferită soliştilor ocazia să improvizeze, în care de fapt Händel îşi oferea sie însuşi acest moment improvizatoric.





EMISIUNI

„Muzica apelor”, la Radio România Muzical

Avem şansa de a redescoperi un întreg segment de opere, cantate, oratorii, concerte, sonate de Händel în aceste zece emisiuni, de la Radio România Muzical, realizate sub pretextul cifrei rotunde: 250 de ani de la moartea lui Händel.

« Händel în haine noi » este un alt subiect, pe care îl vom dezvolta în cele cinci emisiuni, printr-o serie de înregistrări primite prin Uniunea Europeană de Radio. Cu ocazia celor 250 de ani comemoraţi a fost propus Radiodifuziunilor membre şi colaboratorilor de peste ocean acest proiect – anume noi lucrări compuse pe o temă din « Muzica apelor ».

Vor intra în undă 10 creaţii contemporane semnate de autori din Belgia, Bulgaria, Canada, Estonia, Italia, Islanda, Ucraina. Consemnăm şi o prezenţă românească, a compozitorului Dan Dediu care a propus lucrarea « Rain music – Händel in Macondo », o comandă lansată special pentru acest proiect de Radio România Muzical (difuzată luni, 13 aprilie). Händel este readus în actualitate, Händel ne redevine o dată în plus
familiar nouă tuturor, 5 zile la rând, numai la Radio România Muzical.

Händel, „fermecătoarea brută” | VIDEO

Astăzi, 14 aprilie, se împlinesc 250 de ani de la dispariţia compozitorului german Georg Friedrich Händel.



Compozitorul german Georg Friedrich Händel, născut pe 23 februarie 1685, la Halle/Saale, s-a stins în urmă cu 250 de ani, pe 14 aprilie 1759, la Londra.

O viaţă în concordanţă cu specificul epocii – derulată între Halle, oraşul natal, Hamburg, oraşul în care a fost atras de Telemann, admirator şi bun prieten, Florenţa, apoi Roma (acolo Händel îl cunoaşte pe Arcangelo Corelli, episod esenţial pentru evoluţia sa), urmând Napoli, Veneţia, Hanovra şi în sfârşit, Anglia.

„Händel – 250”, la Radio România Muzical, înseamnă zece ore de muzică într-o săptămână comemorativă.

„A fost cel care în secolul său l-a depăşit pe Homer”

I s-au adus la finalul vieţii omagii de o anvergură barocă: „A fost cel care în secolul său l-a depăşit pe Homer”, scria William Cowper. Şi-a putut admira, de-altfel, cu doi ani înainte de apariţia oratoriului Messiah, propria statuie în grădinile Vauxhall. Un vizionar, înmormântat la Westminster, în colţul poeţilor. Poreclit „marele om” sau „ursul”.

Maniera sa de lucru era absolut impresionantă. Un singur exemplu: anul 1738. Händel dirijează premiera operei seria „Xerxes”, începe să lucreze la pastorală „Imeneo”, compune simultan una dintre uriaşele sale drame biblice „Saul” şi cea mai impresionantă frescă în ceea ce priveşte componenta corală – oratoriul „Israel în Egipt”. Toate acestea cu câteva luni înainte de a redacta cele 12 Concerti grossi op.6.

Italia nu l-a uitat pe Händel

A compus „12 concerti grossi” înscrise într-o tradiţie solidă, pe linia unui Arcangelo Corelli. Ne obligă să vorbim despre experienţa italiană – Händel învăţând « secretele » acestei arte timp de trei ani, din 1706. Atunci îl întâlneşte pe Arcangello Corelli, cel care avea să exercite o influenţă covârşitoare asupra contemporanilor săi prin cele şase opusuri de muzică instrumentală, suficiente pentru a transforma caracterul muzicii europene.

De la el, Händel învaţă cum să controleze o orchestră, preluând şi exigenţa lui Corelli cu privire la interpretare, de asemenea îl inspiră întregul arsenal componistic legat de tehnică, formă şi caracter. Se spune că Italia nu l-a uitat pe Händel. Nu a uitat acea confruntare dintre saxon şi omologul său Domenico Scarlatti, ce a avut loc în palatul Ottobroni. Dacă nu s-a stabilit o întâietate la clavecin, aceasta a fost evidentă la orgă, Scarlatti fiind primul care a recunoscut superioritatea colegului său.

Om de teatru

Händel a compus o cantitate uriaşă de muzică instrumentală, lucrări cărora el însuşi le-ar fi pierdut şirul. Ar fi rămas profesor poate dacă ar fi avut înclinaţie pedagogică, însă el s-a rezumat doar la câţiva elevi de viţă regală, doar în momentele dificile din punct de vedere

A fost prin vocaţie, om de teatru, după cum susţin toţi cei care îi cunosc creaţia, deprinzând necunoscutele acestei arte de la Agostino Steffani, Alessandro Scarlatti, Bononcini, Stradella. Händel preia de la aceşti maeştri forma melodiei, desenul general al ariilor, arhetipuri şi structuri.


2400 de arii diferite în operă

Un mare capitol - opera. Există 42 de lucrări, ce epuizează toate situaţiile posibile. Händel descoperă pentru fiecare subiect, pentru fiecare scenă muzica potrivită, cu această invenţie melodică inepuizabilă. Muzicologul Winton Dean clasifică nu mai puţin de 2400 de arii diferite în operele sale. Datorită acestei prodigioase activităţi în anii 1720, Londra devenea capitala operei, reunind cele mai bune voci europene ale timpului.

După „Rinaldo” şi „Amadigi”, opere prin care îşi consolidează faima, spectacole cu mari maşinării potrivit modei baroce, urmează o impresionantă serie de peste 35 de opere, marile tragedii montate la Academia Regală de Muzică din Londra– de la Radamisto al anului 1719 la Tolomeo, 9 ani mai târziu. În această serie intră şi „Ottone, re di Germania”, una dintre cele mai populare opere händeliene, cu 34 de spectacole în timpul vieţii sale, depăşită doar de „Rinaldo”. Entuziasmul londonezilor întrecea orice închipuire. „Oameni care nu puteau distinge o arie de alta, acum discutau zilnic despre stilurile diferite ale lui Händel, Bononcini (reprezentant al sau Attilio”, scria John Gay.
Iubirile sale erau de scurtă durată

Un portret Händel este greu de creionat, în afara imaginii lăsate posterităţii în tablourile sale: rubicondă, exprimând siguranţă şi acea conştiinţă a propriei valori. O variantă apare prin prisma comentariilor, nu puţine la număr, datorate atât contemporanilor săi (muzicieni, regi, rivali, scriitori), cât şi celor care i-au studiat muzica şi nu au lăsat de-a lungul timpului să i se şteargă memoria – Charles Burney, George Bernard Shaw (händelian prin excelenţă), Romain Rolland şi trecând în tabăra muzicienilor – Beethoven, Saint-Saëns, Wagner. Mozart s-a rezumat în a reorchestra pe gustul epocii sale câteva dintre lucrările importante, reţinând ceea ce era mai important pentru sine în propriile opere.

Era imprevizibil, impulsiv, capabil de violenţă însă adept al împăcărilor instantanee, cu un apetit colosal regăsit în statura sa de mari proporţii, cu un umor pe măsură, de o discreţie absolută la capitolul sentimental, spre deosebire de marea majoritate a artiştilor.
Există un comentariu despre Händel semnat de regele George al III-lea al Angliei: „A fost întotdeauna onest, extrem de corect, dar ca toţi oamenii de raţiune, se adresa tuturor şi nu asculta pe nimeni. Dispreţuia toate sfaturile femeilor, cu excepţia celor pe care le-a iubit, dar iubirile sale erau de scurtă durată şi doar în cadrul profesiei. Ştia în egală măsură că fără armonia sufletelor, nici iubirea, nici creaţia nu aveau cum să existe”.

Maniere violente

"Înfăţişarea generală a lui Händel era cumva greoaie şi acră; dar când zâmbea era ca şi când soarele apărea după un nor întunecat. Niciodată nu am mai întâlnit o asemenea inteligenţă sclipitoare, ascuţime de spirit şi umor", consemna Charles Burney cu ocazia unei alte comemorări a compozitorului din anul 1785.

I se spunea „fermecătoarea brută” – datorită manierelor violente, datorită modului în care se adresa mai ales artiştilor săi, dar şi rivalilor; însă capabil de acte de caritate - lui i se datorează apariţia primului "Fond pentru sprijinirea muzicienilor ", şi în zilele noastre continuând să existe sub titulatura "Societăţii Regale a Muzicienilor". Ne încântă şi imaginea unui Händel pasionat de pictură – se ştie că avea în colecţia sa două tablouri de Rembrandt.

Însă ceea ce primează şi explică acest caracter puternic este “nobilul spirit de independenţă”, adus în discuţie de primul său biograf John Mainwaring – Händel în lumea teatrului său, lumea pe care a creat-o şi pe care a avut forţa să o părăsească atunci când publicul Angliei nu a mai gustat opera italiană. Ce pretext mai bun pentru apariţia unui nou gen naţional – oratoriul englez!

„Muzica apelor” şi „Messiah"

O personalitate care s-a adresat elitelor timpului său. Protejat al regilor, compunând muzică de ceremonial, precum „Muzica apelor” ce a însoţit suita princiară în timpul marilor serbări organizate de regele George I pe Tamisa, după veneţian. Evocăm acest spectaculos eveniment londonez al anului 1717, chiar dacă nu se ştie cu exactitate dacă acum ascultăm aceeaşi partitură. Vă (re)amintim că sunt trei suitele ce marchează diversele momente ale ceremoniei, regele şi întreaga suită călătorind de la Londra la Chelsea şi înapoi, pe muzica lui Händel.
Sunt voci care afirmă că doar două lucrări – „Muzica apelor” şi „Messiah” i-ar fi asigurat lui Händel nemurirea.

Din fire, dictatorial

„Ottone, re di Germania” – Händel utilizează aici o orchestră modestă, însă această simplitate îi permite să se concentreze asupra melodiei. Amintim doar “Falsa imagine”, arie scrisă pentru celebra Cuzzoni. Căci în această operă, marea cântăreaţă italiană urma să fie prezentată publicului englez. Cu această ocazie este amintit şi un episod intrat în legendă – Francesca Cuzzoni refuzând să cânte această “Falsa imagine”, declanşa furia lui Händel şi o replică celebră: „Oh, doamnă, ştiu că sunteţi o veritabilă diavoliţă, dar veţi vedea că eu sunt însuşi Beelzebut, regele Diavolilor!" Apoi a luat-o de mijloc, jurând că la cel mai mic comentariu din partea ei ar fi aruncat-o pe fereastră.

Există nenumărate comentarii legate de tratamentul dictatorial la care Händel îşi supunea cântăreţii în timpul repetiţiilor. Însă raţionamentele sale întotdeauna se confirmau. Valabil şi în cazul acestei « Falsa imagine », devenită cea mai cunoscută arie a stagiunii anului 1723.

Georg Friederich Handel(1685 -1759)
http://www.atheneum.ca/modules/smartsection/item.php?itemid=145

Plumbul ucigas si muzica divina
http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-04-03&id=251392
O tulburare alimentara grava, care il facea sa manance aproape fara oprire, si desele betii, a caror consecinta a fost o serioasa intoxicatie cu plumb, i-au fost fatale marelui compozitor Georg Friedrich Händel, releva un academician american.Pe masura ce sanatatea i se deteriora, iar moartea era tot mai aproape, muzica lui Händel devenea din ce in ce mai buna.
In urma cu 250 de ani, in luna aceasta, se stingea din viata la varsta de 74 de ani marele (la propriu si la figurat) compozitor englez de origine germana Georg Friedrich Händel, reprezentant de seama al barocului. In ultimele doua decenii de viata, sanatatea marelui compozitor se deteriorase constant, astfel incat anii de dinaintea mortii au fost o agonie prelungita si extrem de dureroasa. Nu numai ca era obez si abia se putea deplasa, dar autorul celebrului oratoriu "Messiah" orbise, avea podagra, era semiparalizat si adesea confuz.
Dar ca o ironie a sortii tocmai in aceste doua ultimele decenii, Händel a produs cele mai bune compozitii ale sale, precizeaza dr. David Hunter, de la Uni­versitatea Texas (din Austin). Potrivit lui Hunter, specialist in muzica lui Händel si autor a peste 60 de studii despre opera si viata compozitorului, toate problemele grave de sanatate cu care se confrunta Händel erau o consecinta a intoxicatiei cu plumb determinata de stilul de viata absolut nesanatos al muzicianului (acesta consuma carne si alcool in cantitati impresionante). Savantul american si-a publicat teoria in legatura cu cauzele mortii lui Händel intr-un catalog care va fi prezentat in cadrul unei expozitii organizate la casa memoriala Händel din Londra, manifestare culturala menita sa marcheze implinirea a 250 de ani de la moartea marelui compozitor. "Händel a devenit obez si de la un moment dat nu si-a mai putut controla apetitul. In timpul periplului sau european, compozitorul ingurgita cantitati impresionante de mancare si chiar primul sau biograf nota ca Händel era obisnuit cu portii neobisnuit de mari", scrie dr. Hunter.
"Incantatoarea bruta"
"Dovezile de care dispunem sugereaza ca Händel suferea de ceea ce astazi numim sindromul "binge-eating" (hiperfagie sau bulimie neinsotita de voma) o tulburare alimentare caracterizata de o dependenta severa de produsele alimentare care sunt ingurgitate in cantitati uriase intr-un timp extrem de scurt", mai spune savantul. Boala sa era atat de severa incat Händel a ajuns chiar sa strice prietenia cu artistul francez Joseph Goupy, pe care l-a invitat la masa pentru ca mai apoi sa se refugieze intr-o camera alaturata si sa infulece pe ascuns nenumarate delicatese. Gestul lui Händel l-a iritat atat de tare pe Goupy, incat acesta i-a dedicat o caricatura intitulata sugestiv "Incantatoarea bruta".
Dr. Hunter a mai precizat ca dupa o semiparalizie temporara suferita in 1737, anii care au urmat au fost extrem de grei pentru Händel. Totodata aceasta suferinta fizica a avut un impact major asupra compozitiilor lui Händel: a renuntat la opera in favoarea oratoriilor, compunand, in 1741, Messiah, cea mai faimosa dintre lucrarile sale.
Plumbul omniprezent
"Nu este exclus sa fi luat aceasta decizie - de a renunta la opera pentru oratorii - tocmai din cauza problemelor tot mai grave de sanatate. A cotit-o catre o muzica mai apropiata sufletului, care ii dadea posibilitatea sa vorbeasca despre suferinta umana. Proabil ca daca nu ar fi fost aceasta suferinta fizica atat de acuta, Händel ar fi continuat sa compuna opera si n-am mai fi beneficiat de splendidele sale oratorii, ceea ce ar fi fost realmente o catastrofa", a conchis dr. Hunter.
Intoxicatia cu plumb este o problema de sanatate extrem de grava, dar despre care, in secolul al XVIII-lea, nu se stia prea mare lucru. Vinul si cidrul se numarau, la acea vreme, printre cele mai contaminate produse, dar plumbul se regasea, in cantitati mai mici, si in majoritatea produselor alimentare si chiar in apa. In plus, praful cu care si-a pudrat Händel peruca zeci de ani era pur si simplu plumb alb. Teoria savantului american nu poate fi insa verificata stiintific. Compozitorul obisnuia sa se rada pe cap astfel ca din podoaba sa capilara nu s-a pastrat nici macar o singura mostra pentru a fi analizata chimic. Händel s-a nascut in Germania (1685), dar a trait o mare parte a vietii sale la Londra, la adresa 25 Brook Street (din 1723 pana la moartea sa din 14 aprilie 1759). A fost inhumat la Westminster Abbey, iar casa sa din Londra a devenit muzeu in 2001.