Germanii, ungurii si....ALTII

• Fascinanta istorie a germanilor din Dobrogea 
  

Cum au venit aromanii in Tara Mama (1923-1933)

Cine sunt aromânii? Explicaţiile istoricului Marius Diaconescu

DEPORTAREA SASILOR TRANSILVANENI

[size=undefined]ANDREI MARGA[/size][size=undefined]
Rectorul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj[/size]

Sunt fara numar suferintele si umilintele celor deportati. De ce atrebuit între 1945 si 1949, sa fie dusi de la casele lor sasii transilvaneni? Cât a durat calvarul lor? Când s-au întors?
Printre prea multele pete albe în scrierea istoriei României din ultimul secol se afla, cu siguranta, si destinul sasilor în Transilvania, în particular deportarea în Uniunea Sovietica, care a zdruncinat din temelii prezenta lor de opt secole în arcul carpatic (Cu aprobarea autorului, am preluat o parte din textul publicat în revista 22, an VIII, nr. 18, din 6-12 mai 1997.). Deportarea însasi a iesit, din pacate, din constiinta istoriografica din tara noastra, noile generatii de istorici fiind atrase de alte teme, iar istoricii de origine germana din tara fiind, din nefericire, tot mai putini. Recent, însa, o opera, în sens propriu, monumentala, Deportarea sasilor transilvaneni în Uniunea Sovietica, 1945-1949 (Bohlau Verlag, Koln, Weimar, Wien, 1995), însumând în trei volume peste 2 300 de pagini, umple concludent si, cu siguranta durabil acest gol istoriografic, într-o maniera impresionanta si efectiv exemplara în ceea ce priveste profilul si profesionalismul care este de atins astazi în scrierea istoriei.

Contextul politic si geneza administrativa a deportarilor

Deportarea sasilor transilvaneni s-a produs în cadrul deportarii de germani din Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, tarile baltice, între 1945 si 1949, la munca fortata în Uniunea Sovietica. Estimarile urca de la 360 000 la peste 500 000 de barbati si femei; dupa estimari mai recente, efectivul deportatilor ar trece de 870 000 de persoane. Potrivit unor înregistrari, jumatate dintre deportati au murit în Uniunea Sovietica. Baza decizionala a deportarii, care a început efectiv în noaptea de Craciun din 1944 în Ungaria si Iugoslavia, a fost si a ramas mereu confuza. Este stiut ca S.U.A. si Anglia au considerat, în 1941, idei generale ale lui Stalin privind eventualele reparatii germane dupa razboi si ca, în 1943, cele doua puteri occidentale a luat act de pretentia sovieticilor de a forta la munca germanii din rândurile Gestapoului, NSDAP si ale Wehrmachtului în Rusia. Comunicatul conferintei de la Ialta (1945) prevedea obligatia Germaniei de a executa reparatii vis-a-vis de Uniunea Sovietica, dar nu continea prevederea deportarii pentru munca fortata. Este adevarat, însa, ca protocolul secret al conferintei, devenit public abia în 1947, prevedea la capitolul Reparationen, "die Verwendung deutscher Arbeitskrafte" (utilizarea fortei de munca germane). Dar la ora la care puterile occidentale îsi dadeau acordul pentru folosirea în Uniunea Sovietica a fortei de munca germane, deportarea era în mare încheiata în Iugoslavia si Ungaria, iar la ora capitularii Germaniei, la 8 mai 1945, ducerea fortata de germani din Europa Centrala în Uniunea Sovietica se încheia.

Munca fortata s-a sfârsit pentru deportati în 1949, când s-a produs desfiintarea lagarelor de munca fortata ale germanilor în Uniunea Sovietica. Dar extrem de putini dintre deportati s-au întors în locurile lor de bastina. Germania si-a retras frontiera rasariteana pe Oder-Neisse si a fost împartita în patru zone de ocupatie, din celelalte regiuni ale Europei rasaritene si sudice, cu exceptia României, germanii au fost siliti sa plece.

In primavara lui 1944 s-au purtat discutii între guvernul României si guvernele S.U.A., Uniunii Sovietice si Angliei cu privire la armistitiu si la trecerea României în tabara antihitlerista. Acordul privind armistitiul (12 septembrie 1944) includea, între altele, internarea germanilor având cetatenia germana si dizolvarea organizatiilor prohitleriste. Pe de alta parte, la Ministerul de externe de la Berlin s-a atras atentia ca angajarea unor lideri ai comunitatii germane din România în razboiul de partizani contra Aliatilor risca sa aduca, dupa razboi, deportari masive, ca masura punitiva. In octombrie 1944, însa, guvernul Sanatescu, la solicitarea Comisiei Aliate de Control, a început arestarea tinerilor germani cetateni români, care au fost pusi la dispozitia comandamentului sovietic. Sub guvernul Radescu, la solicitarile ultimative ale comandamentului sovietic, trenurile cu sasi transilvaneni au început sa ia drumul Uniunii Sovietice, cu toate semnalarile diplomatilor americani si englezi cu privire la caracterul abuziv al masurii. Intr-un Protest (datat 13 ianuarie 1945), guvernul Radescu a atras atentia asupra obligatiilor statului român de protectie a fiecaruia dintre cetatenii sai, indiferent de origine etnica, si asupra absentei temeiului legal pentru deportarea sasilor transilvaneni.

Monumentala opera a grupului condus de Georg Weber reconstituie, pe baza exhaustivei folosiri a izvoarelor si marturiilor existente, acest moment dramatic al istoriei multiseculare a sasilor din România. Ea cuprinde trei volume de proportii mari, care prin chiar titlul lor dau seama de avengura reconstituirii. Primul volum este Deportarea ca eveniment istoric, care, în 788 de pagini, reconstruieste contextul politic si geneza administrativa a deportarii în contextul deportarilor anilor patruzeci din Europa si se încheie cu relatarea initiativelor de readucere a sasilor deportati. Al doilea volum este Deportarea ca eveniment biografic si tema literara, care reuneste, pe 626 de pagini, expresiile trairilor personale ale deportatilor. Volumul al treilea, si ultim, intitulat Surse si imagini, reda, pe 1 076 de pagini, toate izvoarele astazi accesibile ce pot concura la stabilirea cu precizie si interpretarea corecta a deportarii si toate efectele literare si plastice ale acesteia. Se poate, cu toate justificarile, ca nici un eveniment din istoria moderna a României nu a fost reconstituit cu atâta precizie, având sustinerea unei clare si foarte productive perspective teoretice, ca ne aflam, cu Deportarea sasilor transilvaneni în Uniunea Sovietica, 1945-1949, în fata principalei si celei cai rezistente opere având ca obiect istoria postbelica a tarii noastre.

Dati-mi voie sa las în seama cititorului cu adevarat enorma informatie de continut a magnificei opere a grupului de la Westphslische Wilhelms-Universitat si sa ma concentrez, asupra a trei aspecte cu semnificatie nu doar ca în disciplinele specializate în studiul istoriei europene a secolului actul, ci si în sfera cuprinzatoare a culturii si, în fond, a atitudinilor culturale, si anume: evaluarea pozitiei României în raport ci deportarea; implicarea celui de-al treilea Reich în raspunderea pentru evenimentele postbelice; efectele multiculturale ale metodologiilor.

Pozitia României în raport cu deportarile

Asa cum este consemnata în documentele accesibile la ora de fata, pozitia României s-a plasat, la sfârsitul razboiului purtat în Rasarit, alaturi de Germania, între preocuparea de a obtine, prin armistitiu, sprijinul Uniunii Sovietice si al puterilor occidentale pentru anularea dictatului de la Viena si raspunderea Regatului român pentru soarta propriilor cetateni, fie ei de origine etnica româna, maghiara, germana, evreiasca sau orice alta origine. Ultima raspundere n-a putut fi concretizata, cel putin 80 000 de germani de cetatenie româna fiind arestati pe teritoriul României si deportati în Uniunea Sovietica. Protestul guvernului Radulescu la aceasta arestare si deportare este atestat, dar din arhivele statului român lipsesc exact cele câteva pagini ale unei hotarâri ale aceluiasi guvern în privinta deportarii sasilor transilvaneni. Asa cum Georg Weber si grupul sau mentioneaza în volumul III, în 1994, cu prilejul prezentei lor la Cluj (precizez ca prin mijlocirea Universitatii "Babes-Bolyai", s-a discutat cu presedintele de atunci al statului român obtinerea unor copii a acelor pagini. Ca efect, cu sprijinul directorului Arhivelor Statului din Bucuresti, am putut trimite copii de protocoale ale sedintelor guvernului Radescu, dar a ramas fara rezultat încercarea lui Georg Weber de a obtine, cu sprijinul Presedintiei statului, protocoalele sedintelor, decisive pentru deportare, din 22 si 27 decembrie 1944 si din 5, 10 si 12 ianuarie 1945. Comentariul în acest punct al lui Georg Weber si al grupului de autori ai lucrarii este demn de retinut si, ca români responsabili, trebuie sa-l asumam: "Aceasta situatie de fapt (inaccesibilitatea protocoalelor amintite adineaori - n.a.) nu se lasa explicata prin aceea ca protocoalele nu au fost arhivate corespunzator. Ramâne întrebarea: ce motive puteau sa-i fi facut pe responsabilii din România sa fereasca de opinia publica si sa pastreze secrete aceste informatii? Ei fac prin aceasta un deserviciu (Barendienst) statului lor, caci ei deschid un larg câmp pentru speculatii care, se poate presupune, nu sunt favorabile statului român. Altfel formulat: într-un stat care se prezinta liberal se asteapta la schimburi stiintifice libere. Daca lucrurile se abordeaza restrictiv, usile si portile ramân deschise speculatiilor si prejudecatilor - iar aceasta este contraproductiv pentru toate partile" (III, p. . Sunt convins ca noua putere politica din tara noastra poate clarifica problema fara resturi si o va face, încât sublinierea din primul volum al lui Georg Weber, conform careia în problema deportarii sasilor transilvaneni s-a spus penultimul cuvânt, dar nu înca ultimul, are sens deplin si sub acest aspect.

Raspunderea celui de-al treilea Reich în evenimentele postbelice

Deportarea sasilor a ridicat mereu - si pentru cei deportati, si pentru cei reveniti din deportare, ca si pentru urmasii directi sau simplii cetateni - si ridica întrebarea tulburatoare privind temeiul deportarii unor cetateni care, asa cum autorii arata, "erau, într-adevar, germani în sensul autoidentificarii lor etnice, dar, în primul rând, ei nu au apartinut niciodata Germaniei si, în al doilea rând, ei erau cetateni români" (I, p.9). Evident, astfel de cazuri, în care individul este sanctionat pentru politici generale, fie ele si ale comunitatii, mijlocita sau nemijlocita, careia îi apartine, sunt tragice si nu exista vreo compensatie umana si nici vreo cale de consolare. In fata deportarii, relatata exhaustiv de colegii de la Universitatea din Munster, nu este alta atitudine legitima decât întristarea. Dar, pe drept, Georg Weber si grupul de autori subliniaza:"...am privit nu în trecut cu mânie, ci îndoliati si cu speranta în conciliere. Daca am reusit sa înlocuim unele din multele presupuneri, judecati sumare si prejudecati despre deportarea sasilor transilvaneni în Uniunea Sovietica prin mai multa constiinta si sa cream astfel o baza mai buna pentru întelegerea dintre etnii în România, atunci multele zile ale vietii noastre în care ne-am ocupat cu aceasta problema n-au fost irosite" (I, p. XIV).

Explicatiile nu sunt, desigur, compensatoare si consolatoare, în primul rând pentru deportatii însisi si urmasii lor, dar, pentru generatiile celor ulterior nascuti, ele sunt întotdeauna necesare. Cercetarea întreprinsa de Georg Weber si grupul sau pledeaza, cu precizie, deportarea sasilor transilvaneni în contextul istoric mai cuprinzator al atacarii Uniunii Sovietice de catre armata germana la ordinul lui Hitler si al actiunii de cuprindere a germanilor din partea rasariteana a Europei Centrale în organizatiile prohitleriste. Contextul autorii îl considera si mai extins, luând în studiu deportarile masive de populatie din anii patruzeci de la Est la Vest si apoi de la Vest la Est. Cu o perspectiva de solida înaltime intelectuala si profunda responsabilitate morala, distantata pâna la opozitie în raport cu provincialismul, devenit aproape o natura a constiintei multor istorici de azi, autorii de la Universitatea din Munster si-au propus "sa prezinte cu limpezime trairea si suferinta celor afectati de deportare, fara a pierde din vedere cu aceasta contextul istoric si implicarile tuturor participantilor"(I, p. 6). Cel care s-a apropiat de una din marile dezbateri intelectuale ale deceniului trecut, care a fost "controversa istoricilor" (Historikerstreit) din Germania, nu poate sa nu vada în aceasta abordare optiuni clare înauntrul celebrei controverse, în general de partea punctului de vedere reprezentat de Jurgen Habermas, Martin Brossat, Jurgen Kocka, Georg Weber si grupul de autori din jurul sau pledeaza, la rândul lor, împotriva paralelizarilor abstracte în istorie si în favoarea unui istorism sanatos si, pe un plan mai profund, pentru câstigarea unei pozitii de identificare a germanilor cu istoria Germaniei prin mijlocirea preluarii istorizate a deportarilor, alungarilor si nenorocirilor generate de al doilea razboi mondial (I, p. 26).
http://archive.today/278l8