Germanii, ungurii si....ALTII

Scris de Admin 25.12.05 10:57

Rezumarea primului mesaj :

Calvarul germanilor dobrogeni

[url=http://www.revista.memoria.ro/?location=view_article&id=560]http://www.revista.memoria.ro/?location=view_article&id=560[/url]

Unul dintre primele efecte ale stalinizării României şi ale instalării NKVD-ului pe teritoriul ţării noastre a fost arestarea şi deportarea unei mari părţi a populaţiei de obârşie germană în Uniunea Sovietică. Precizăm că este vorba de cetăţeni români dintre care cei mai mulţi se trăgeau din familii stabilite în spaţiul românesc de sute de ani, în principal în Transilvania. „În unele oraşe muntene şi moldovene au fost la început şi colonii de saşi, veniţi din Transilvania (aşa, de pildă, în Câmpulungul Muscelului, în Râmnicu Vâlcea, în Târgul Neamţ, în Baia şi în Suceava) sau de germani veniţi din Galiţia (în Siret)" (cf. lucrării Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Buc., Ed. Albatros, 1975; aceiaşi autori arată că primele aşezări ale coloniştilor saşi – saxoni, ca şi ale populaţiei germanice venite din Flandra şi din părţile Rinului de mijloc datează de pe vremea regelui maghiar Géza al II-lea, în prima jumătate a secolului al XII-lea). În ce priveşte structurile administraţiei de stat medievale, este suficient să notăm că termeni ca pângar – consilier orăşenesc (din bürger) ori şoltuz – conducătorul unui oraş din Moldova ş.a. provin din germană. Nu mai vorbim de marile biserici construite începând cu secolul al XIII-lea, precum Biserica Neagră din Braşov sau cele de la Bistriţa, Rodna, ori bisericile-cetăţi, categorie în privinţa căreia cel mai strălucit exemplu rămâne ansamblul de la Biertan, în apropiere de Mediaş. De la Timişoara până la Suceava, influenţa germanică este vizibilă, iar oraşe ca Sibiu ori Sighişoara îşi datorează calităţii de burg medieval inconfundabilul lor aspect şi marele interes pe care îl suscită pe plan european. Solida, serioasa lume germanică, vieţuind secole alături de populaţia românească majoritară, a contribuit enorm la cultura şi civilizaţia spaţiului configurat de Carpaţi, Dunăre şi Mare. Invazia sovietică şi instaurarea bolşevismului au dat acelei lumi o lovitură groaznică, urmările fiind dezastruoase pentru întreaga ţară.
11 ianuarie 1945[justify]În dimineaţa acelei zile fatidice, în jurul şcolii primare din centrul Constanţei (acum transformată în anexă a Muzeului de Artă) au fost postate santinele. Puţinii trecători, zgribuliţi de frig, au remarcat că un grup de ofiţeri ruşi şi de civili vorbind ruseşte dădea târcoale clădirii. Localnicii s-au îndepărtat imediat. Teama, insinuată în suflete încă de la apariţia „eliberatorilor" şi care avea să devină de-a dreptul teroare, îşi făcea simţite primele efecte. Nimeni nu-şi închipuia, însă, că şcoala 12 va deveni lagăr de concentrare. Cu patru luni în urmă, la 30 august 1944, Gheorghiu-Dej şi Gheorghe Apostol salutaseră intrarea trupelor Armatei Roşii în Capitală, primul rostind fraza, de un cinism fără pereche: „Viaţa poporului român este legată de democraţie". Primele fructe ale acelei „democraţii" au fost jafurile, violurile, spolierea ţării, trimiterea multor militari în străfundurile Siberiei. În ianuarie 1945, la Constanţa a început marea razie care a premers deportării cetăţenilor români de origine germană, membri ai unei comunităţi puternice reprezentate în oraşul de la mare, dar şi în importanta comună Mihail Kogălniceanu, la Cobadin, Lumina şi în alte localităţi. Printre cei duşi cu „balalaica" în spate la şcoala-lagăr s-au aflat doi oameni pe care i-am cunoscut după ani de zile de la revenirea din captivitate: Gheorghe Clain şi Dumitru Hess. Între ei există interesante asemănări, de-ar fi să amintesc doar faptul că, deşi nemţi din tată-n fiu, au primit prenume româneşti, iar soţiile lor au fost românce. Amândoi proveneau din familii ai căror străbuni se aflau de multă vreme în România.[/justify]

Gheorghe Clain, salvat de boală

Nu este nici un paradox: îmbolnăvindu-se grav, nemaifiind bun de muncă, a fost trimis din Donbass în România, să moară acasă. Dumnezeu a vrut, însă, ca omul să supravieţuiască. A mai trăit aproape un sfert de secol după cumplita experienţă a deportării. L-am cunoscut îndeaproape: a fost bunicul soţiei mele, tatăl mamei acesteia. Se căsătorise cu o româncă, de fel din Ialomiţa. Ştia nemţeşte, dar în familie nu a vorbit germana. Nu şi-a învăţat nici măcar pe unicul său copil, soacra mea. Fără prea multă instrucţie, avea un scris caligrafic, de o frumuseţe deosebită. Gândea „nemţeşte", riguros, temeinic, chibzuind totul pe îndelete. Când se apuca
de treabă, ce făcea făcea fără cusur. Extrem de econom, ca să poată răzbate prin necazurile pricinuite de război, nutrea un respect cvasireligios pentru muncă. Meticulos, dădea aceeaşi atenţie ţinerii unui registru de contabilitate ca şi reparării unei încuietori sau pingelirii unei perechi de pantofi. După moartea lui (la vârsta de 70 de ani, în 1970) am găsit nenumărate scule şi instrumente, în special de mecanică. Boala soţiei, tuberculoza, a fost brusc agravată de evenimentele din acea sinistră zi de ianuarie 1945 când femeia şi-a văzut soţul şi fiica, Maria Clain (în unele acte apare şi forma „Klein" pe care bărbatul nu a folosit-o), ridicaţi de acasă şi duşi spre deportare. Evident, fiica nu era mai „nemţoaică" decât mama, al cărei nume nu a apărut pe listele furnizate NKVD de cozile de topor din poliţia împânzită de proaspeţii comunişti, dar exista vreo logică în toată acea acţiune diabolică? O altă logică în afară de cea a crimei şi a samavolniciei? Dumnezeu a vrut ca măcar tânăra să fie salvată căci, în dimineaţa zilei în care „lotul" pregătit pentru deportare urma să fie îmbarcat în vagoanele de vite aflate în gară – pe atunci situată la câteva sute de metri de şcoală – preşedintele sindicatului de la CFR, unde lucra tânăra, a intervenit să fie eliberată pentru câteva ore, exact timpul necesar ca să ajungă la starea civilă, unde a intrat „Clain" şi de unde a ieşit „Ionescu", datorită bunăvoinţei primarului care a eliberat pe loc un certificat de căsătorie. Astfel, în Donbass, marele bazin carbonifer din Ucraina, din familie nu a plecat decât Gheorghe. După plecarea omului, soţia, Didina Clain, a devenit chiriaşă în propria ei casă. Doar era „soţie de deportat"! Toate acestea i-au scurtat femeii viaţa, ducând-o prematur în mormânt. În ce-l priveşte pe bărbat, din omul de numai 45 de ani, plecat sănătos-tun, n-a rămas decât o umbră. Sleit de „călătoria" în vagonul de vite pe timp de iarnă, crunt lovit de boală (cu care, dacă ne putem exprima astfel, a avut, totuşi, noroc căci s-a întors mai devreme decât anul 1948, cât planificaseră „eliberatorii"!), Gheorghe Clain a rămas marcat trupeşte şi sufleteşte pentru tot restul vieţii. În mintea lui, obişnuită să caute mereu relaţia cauză-efect, nu încăpeau, raţional, nimicirea libertăţii, distrugerea legăturilor cu universul lui simplu, organizat după reguli stricte: casă-slujbă-casă, într-o ordine care părea imuabilă. Nu a mai fost acelaşi om. Dăduse ochi cu forţele Răului şi întâlnirea aceasta de coşmar l-a zdruncinat în toate fibrele fiinţei lui de cetăţean leal ţării unde se născuseră bunicii şi părinţii, unde veniseră pe lume el însuşi şi copilul lui.
Dumitru Hess, neamţul care nu ştie nemţeşte
Omonimul celebrului fugar în Anglia, cu care nu are, de altfel, nici o altă legătură decât coincidenţa patronimelor*, e născut din tată german şi mamă româncă. E constănţean get-beget. Bunicii dinspre tată erau din Prusia Orientală, pictori de biserici care, înainte de 1917, cutreieraseră Rusia şi Turcia, stabilindu-se la bătrâneţe la Constanţa. „N-am făcut şcoala germană, nici nu ştiu nemţeşte, în casă se vorbea numai româneşte", mi-a spus domnul Hess. Domnia sa mi-a confirmat ceea ce ştiam de la bunicul soţiei mele: poliţia a dat ocupanţilor lista cu cei care purtau nume germane. Paradoxal, tatăl domnului Hess nu a fost înscris pe listă, fiul – da, deşi, conform legii, nici nu era major. În 1945 avea 19 ani şi lucra în port. Un agent al Căpităniei l-a dus la poarta 3 de unde a fost luat de poliţişti. Seara, acasă, mama i-a pus câteva lucruri într-o boccea, băiatul şi-a luat rămas-bun şi a fost escortat la şcoala-lagăr. „Aveam un frate de 12 ani şi o soră de 21 de ani, studentă la Bucureşti. Părinţii au ascuns-o, vistavoii n-au dat de ea, a scăpat." Rechiziţionaţi ca nişte obiecte, oamenii – vreo 300, ridicaţi din toate comunităţile germane din judeţ – au fost îmbarcaţi în garnituri aflate în triajul gării, la vreo sută de metri de şcoală. În vagoane de vite? l-am întrebat. Nu mi-a răspuns, izbucnind într-un râs care îl întinerea – nu, în „bou-vagoane speciale!" Se improvizaseră nişte laviţe din dulapi; pentru fireştile nevoi, o gaură într-un colţ, în podeaua vagonului. În mijloc – o sobă tip „godin". Vagoanele erau zăvorâte. Erau şi români printre deportaţi? Erau; culmea e că pe unul îl chema chiar Rusu, Anton Rusu. Dumitru Hess nu şi-a dat seama dacă fuseseră ridicaţi ca simpatizanţi ai nemţilor sau ca să fie la număr. (În puşcăria pe care am făcut-o circula o anecdotă kafkiană: cică un preot ar fi evadat dintr-un convoi strâns de ruşi dintr-un oraş, iar santinelele, dând de un alt preot pe stradă, l-ar fi băgat cu forţa în rânduri; la mirarea nacealnicului că nu corespunde numele, soldaţii au răspuns cu inocenţă – popă a fugit, popă am adus! Dar dacă o fi adevărat?!) Cu Rusu şi cu fiul aceluia, Hess a fost până în Donbass, unde primul a şi murit. Drumul a durat vreo 12 zile, pe un ger cumplit. Mâncarea? „Zeamă lungă ca s-ajungă, iar felul doi varză fiartă. În vagon, bărbaţi şi femei de-a valma. Când se duceau la colţ", ţinea cineva de acelaşi sex o pătură, fiind astfel satisfăcute cerinţele minimei pudori.
Donbass
O regiune minieră întinsă în bazinul Doneţului, cu imense zăcăminte de huilă – acesta este locul unde au fost duşi. Contrar părerii curente, nemţii din Constanţa nu au lucrat în subteran, ci la construcţii. Dumitru Hess şi mulţi alţii au ajuns la Buros, un orăşel unde au fost cazaţi în subsolul unei clădiri enorme, înconjurată cu sârmă ghimpată şi păzită. Erau peste o mie de inşi, organizaţi pe brigăzi separate bărbaţi-femei (acestea lucrau la bucătărie). Întâi au fost scoşi la descărcarea materialelor de construcţii din vagoane. Hess a lucrat în aceeaşi brigadă cu Clain, cel care a avut şansa de a se îmbolnăvi. A cunoscut acolo nemţi din alte zone ale României şi a auzit că efectivul altor lagăre lucra în adâncurile minelor. La muncă mergeau încolonaţi, păziţi de câţiva inşi înarmaţi cu puşti Mosin Nagan, vechituri de pe vremea războiului ruso-japonez cu care, prin 1950, a fost „dotată" armata română. Pe grâu, petrol şi bani buni. După vreun an de muncă la descărcat vagoane, tânărul de-acum de 20 de ani s-a plictisit şi a evadat. Nu singur, ci împreună cu doi saşi transilvăneni, mai în vârstă, între 30 şi 40 de ani. Învăţase ceva rusă, fapt care avea să-l scoată din multe încurcături. Cum nu erau plătiţi, au fugit fără nici un ban. S-au urcat într-un vagon de-abia descărcat, iar trenul a luat-o spre Kiev. În lagăr tocmai seara s-a observat că lipsesc trei deportaţi. Au fost descoperiţi într-o staţie numită Sinovata. Noaptea au petrecut-o la miliţie. Curios, nu i-au bătut. A doua zi i-au dus cu un GAZ la Orlovka unde era un mare lagăr de prizonieri de război: români, unguri, germani. (Observaţi, stimaţi cititori, că venise anul 1946, războiul se încheiase oficial la 9 mai 1945, iar Uniunea Sovietică nu eliberase prizonierii, încălcând fără jenă dreptul internaţional sub privirile neputincioase sau indiferente ale foştilor aliaţi occidentali, în ţările unde stânga prostalinistă devenea tot mai agresivă.) Acolo paza era severă. Fugarii s-au declarat români, nu germani. Uluiţi, au constatat că anchetatorul enkavedist habar n-avea de existenţa lagărului de la Buros. Dar nici ei nu ştiuseră

Scris de Admin 29.08.10 17:16

Lagărul memoriei

În 1945, după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Guvernul român i-a „livrat“ pe minoritarii germani din România pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice distruse de fascişti. Toţi bărbaţii şi femeile cu vîrste cuprinse între şaptesprezece şi patruzeci şi cinci de ani au fost atunci deportaţi pentru cinci ani de muncă forţată în lagărele sovietice.

Scris de Admin 04.07.10 7:45

Drama emigrării în Germania. „Hitler le-a rupt şira spinării saşilor”

Scris de Admin 01.06.10 20:21

Radu-Alexandru NICA - Teatrul german din România – paşaport expirat spre UE?

Meditînd la faptul că tradiţia teatrală germană instituţionalizată din spaţiul românesc este de fapt mai veche de două sute de ani, că, la 1778 bunăoară, exista un săptămînal teatral la Sibiu în fecunda, deşi foarte tînăra tradiţie a „Dramaturgiei hamburgheze“ a lui Lessing (nota bene: în condiţiile în care actualmente avem două reviste tipărite dedicate exclusiv teatrului în întreaga ţară, care nu apar cu frecvenţă lunară), te cuprinde un fior de cucernicie faţă de trecut şi unul de sfîrşit de lume cînd urmăreşti cîteva date statistice reprezentative pentru teatrul german din România...

Care e soluţia de a ieşi din această – o spun fără rezerve – fundătură? Paradoxal, nu cred că (doar) revalorificarea trecutului specific local este opţiunea salvatoare a teatrului german. Cred că sîntem în situaţia – oricît de cinic ar suna asta – de a ne sincroniza cu ceea ce înseamnă cultura germană direct de la sursă. Veşnicele preocupări ale germanilor români de a-şi sonda valorile trecutului, de a povesti despre propriii scriitori, actori, compozitori, pictori etc. este un lucru care, oricît de dureros ar fi, nu mai interesează pe nimeni, cu rarisime excepţii. Ne amăgim amarnic cu o recunoştinţă pe care ne-o acordăm noi între noi la întîlnirile anuale ale saşilor sau la decernarea unor anonime premii ale cine ştie cărui institut care promovează cultura germană, încît este extrem de uşor să cazi, fatalmente, în ridicol. E timpul să nu ne mai lăsăm conduşi exclusiv de acest paseism şi să privim viitorul în faţă cu mai mult curaj şi realism. Trebuie să devenim atractivi pentru un public mai larg, iar acest lucru e posibil – în cazul teatrului – doar printr-un repertoriu ce exploatează mai puţin specificul local şi cu mijloace adecvate epocii în care ne aflăm. Trebuie atacate cît mai degrabă tematici general valabile omului contemporan, în care să se regăsească atît publicul german (autohton sau german, austriac, elveţian), cît şi cel românesc, maghiar, care, treptat, devine majoritar la spectacolele teatrului german din România.
Singura opţiune viabilă îmi pare, prin urmare, practicarea unui teatru de cea mai bună calitate, la cel mai actual nivel estetic european, arzînd nişte etape (la nivel estetic, dar şi tematic), chiar cu riscul apariţiei unor „forme fără fond“.

Cred că lovinesciana teorie a sincronismului se pretează cel mai bine situaţiei actuale din teatrul german autohton. Este singura soluţie pe care o văd capabilă să catalizeze spectaculos mişcarea teatrală germană din România: cu oameni care merg la studii în Germania şi care iau direct pulsul lucrurilor de acolo, filtrîndu-le şi inseminîndu-le în cultura germană din România, ori lucrul cu o serie de colaboratori valoroşi veniţi direct din arealul cultural german.În România nu are sens decît un teatru german reîntors la izvoarele sale originare, nu unul care se complace în autosuficienta provincialitate şi autocompătimire est-europeană. Îmi pare singura consecinţă onorabilă pentru cel mai vechi teatru instituţionalizat din spaţiul românesc.

Zieht man in Betracht, dass das institutionelle deutsche Theater im rumänischen Raum eigentlich schon über 200 Jahre alt und dass in Hermannstadt bereits 1778 eine an die damals sehr junge, aber fruchtbare Tradition von Lessings „Hamburger Dramaturgie“ angelehnte wöchentliche Theaterpublikation erschienen ist (man bedenke, dass es in Rumänien zurzeit lediglich zwei Theaterzeitschriften gibt, die nicht einmal monatlich erscheinen), kann man sich eigentlich nur ehrführchtig vor der Vergangenheit verneigen, während die Auswertung einiger repräsentativer Statistiken zum deutschen Theater in Rumänien Gedanken über das Weltende aufkommen lässt....

Wie kann man aus dieser – ich sage es ohne Umschweife – regelrechten Sackgasse entkommen? Paradoxerweise glaube ich nicht, dass (ausschließlich) die Rückbesinnung auf die spezifische lokale Vergangenheit eine Lösung darstellen kann. Ich glaube – wie zynisch dies auch klingen mag – wir haben eher die Chance eines unmittelbaren Bezugs zu allem, was heute zeitgemäße deutsche Kultur bedeutet. Die ewigen Bestrebungen der Rumäniendeutschen, die Werte ihrer Vergangenheit auszuforschen, über ihre eigenen Autoren, Schauspieler, Komponisten, Maler usw. zu erzählen, sind bis auf wenige Ausnahmen, so schmerzlich es auch ist, für niemanden mehr von Interesse. Mit der Anerkennung, die wir uns selbst erweisen bei den jährlichen Treffen der Sachsen oder bei der Verleihung irgendwelcher anonymen Preise irgendeines Instituts, das die deutsche Kultur fördert, machen wir uns letztendlich nur etwas vor. Man kann dabei leicht ins Lächerliche fallen. Es ist an der Zeit, die Gewichtung von der Vergangenheit auf eine Zukunft umzusteuern, der wir mit mehr Mut und Realismus ins Auge sehen. Wir müssen ein breiteres Publikum anziehen, und im Falle des Theaters ist dies nur durch ein Repertoire möglich, das sich weniger aus dem Lokalkolorit speist und mehr mit zeitgemäßen Mitteln umgesetzt wird. So schnell wie möglich müssen verstärkt für den zeigenössischen Zuschauer relevante Themen aufgegriffen werden, in denen sich sowohl das deutschsprachige Publikum wiederfindet (ob einheimisch oder aus Deutschland, Österreich oder der Schweiz), als auch das rumänische und ungarische, das allmählich zur Mehrheit im deutschen Theater in Rumänien wird.

Die Wahl kann nur auf die Ausübung eines Theaters von höchster Qualität, auf dem aktuellsten Niveau europäischer Ästhetik fallen, auf das Überspringen einiger (ästhetischer, aber auch thematischer) Etappen, selbst mit dem Risiko der Entstehung von „Formen ohne Inhalt”.

Lovinescus Theorie des Synchronismus passt am ehesten zur aktuellen Lage des deutschen Theaters in Rumänien. Es gibt nur einen Weg zur substanziellen Neubelebung der hiesigen deutschen Theaterbewegung: über Menschen, die in Deutschland studieren und die neuesten Ideen dort unmittelbar erfahren, sie filtrieren und dann in die deutsche Kultur in Rumänien einbringen, oder über die Zusammenarbeit mit einer Reihe von wertvollen Partnern, die aus dem deutschen Kulturraum stammen. Sinn macht in Rumänien nur ein deutsches Theater, das sich auf seine ursprünglichen Quellen besinnt, anstatt sich mit selbstgenügsamer Provinzialität und osteuropäischem Selbstmitleid zufrieden zu geben. Das scheint mir der einzig würdevolle Werdegang für das älteste institutionalisierte Theater aus dem rumänischen Raum.

Scris de Admin 03.05.10 16:16

Cum erau cumpăraţi germanii din România în era Ceauşescu
Fost deputat CDU (creştin-democraţi), doctorul în ştiinţe juridice Heinz Guenther Huesch, povesteşte cum, între anii 1968-1989, a negociat cu regimul comunist din România "vânzarea" a peste 200.000 de etnici germani.

Timp de aproape 25 de ani, Huesch a fost negociator şef din partea RFG, primind această însărcinare în 1968, din partea guvernului cancelarului de atunci, Kurt Georg Kiesinger. Misiunea sa s-a încheiat odată cu prăbuşirea regimului Ceauşescu, în 1989. Sarcina sa oficială era aceea de a negocia cu România referitor la plecarea etnicilor germani. Condiţia pe care el a pus-o a fost aceea de a avea libertatea de a decide cum negociază, urmând să aibă acces direct la cel care l-a însărcinat, anume Gerd Lemmer, pe acea vreme secretar de stat la ministerul federal pentru refugiaţi şi expulzaţi, respectiv la unul din miniştri. Lemmer a acceptat aceste condiţii, însă Huesch nu a primit un contract scris cu guvernul federal, dat fiind că "afacerea era extrem de riscantă la acea vreme". Important era sprijinul din partea Crucii Roşii Germane, care însă nu a vrut să dirijeze acţiunea, scrie ziarul german Siebenbuergische Zeitung, citat de Agerpres.
La început, România nu a acceptat decât bani peşin, înregistrările plăţilor cash fiind făcute de Dr Ewald Garlepp, avocat şi notar la Stuttgart, a cărui sarcină era aceea de a-l introduce pe Huesch la partenerii români de negocieri. Mai târziu, plăţile s-au efectuat prin cec-uri iar şi mai târziu prin transfer. În negocierile cu România era vorba în esenţă de două subiecte. În primul rând, partea română trebuia să se oblige să lase să plece în Germania un anumit număr de etnici germani într-o anumită perioadă de timp. În al doilea rând, partea germană trebuia să se oblige că va plăti României o anumită sumă pentru fiecare german plecat. În faza de început, ambele părţi erau nesigure dacă să aibă încredere una în cealaltă, românii explicând clar că aceste lucruri sunt strict secrete iar dacă germanii publică ceva totul se va încheia. Nici partea germană nu avea interes ca aceste lucruri să ajungă la opinia publică, dat fiind că se temea de criticile din mass-media.
Conform lui Huesch, numărul de runde de negocieri purtate de el depăşeşte 1.000, aceasta dacă sunt socotite şi cele neoficiale, care aveau loc cu interpretul, în germană, de obicei în preziua negocierilor oficiale. Atunci când era de faţă negociatorul şef, discuţiile se purtau în engleză. Huesch îşi aminteşte că negocierile din România erau mai tensionate ca în alte părţi, el fiind urmărit toată perioada fără încetare, inclusiv de către contraspionaj. Condiţia pusă era aceea că nu are voie să aducă un interpret la negocieri, doar partea românească putând să pună la dispoziţie unul. Linia negocierilor era dictată de Bonn, dar Huesch stabilea metoda. Nu există nicăieri în vreun acord vreo menţiune de tipul: "Tratat între RFG şi RSR", ci doar numele personal al lui Huesch sau expresia abstractă "partea germană-partea română".
11 ore de negocieri pentru un singur suflet
De la prima rundă de negocieri era clar că partea română vroia bani, pentru fiecare aprobare de plecare trebuind plătit, în funcţie de categorii: muncitori simpli, muncitori calificaţi, persoane cu studii sau pensionari, sumele fiind şi ele diferite. De la început, partea română a cerut un avans în valoare de 200.000 de mărci germane, ceea ce era mult pe atunci. La deosebiri mari de păreri s-a ajuns în ce priveşte clasificarea. Un muncitor agricol care a condus un tractor era din punct de vedere al românilor deja un specialist. Cea mai lungă negociere a durat, îşi aminteşte Huesch, 11 ore pentru o persoană. De succesul negocierii era responsabilă "vezica urinară", dat fiind că Huesch nu putea părăsi încăperea şi să lase documentele acolo. Huesch încerca tot timpul să lase deoparte permanent disputata clasificare, încercând să stabilească o sumă fixă, aşa că la un moment dat a început să fie plătit pe persoană.
Partea română înmâna liste cu numele, prenumele, adresa şi numărul de paşaport al persoanei. Potrivit românilor, acestea erau zice-se persoanele plecate, însă s-a constatat că erau doar persoane care primiseră o aprobare de plecare. Nu se ştia clar dacă persoanele respective chiar au plecat în RFG. Într-un acord încheiat în 1970, la Stockholm, se preciza că decisivă pentru efectuarea plăţilor este intrarea persoanelor respective în Germania, respectiv înregistrarea acestora, de obicei la Nurnberg, aceasta fiind dovada că românii şi-au făcut partea lor. Atunci când examinarea germană scotea la iveală că respectivul nu se putea prevala de faptul că este etnic german în sensul definiţiei germane, nu se plătea nimic. Banii plătiţi proveneau iniţial din bugetul Ministerului federal pentru refugiaţi şi expulzaţi, desfiinţat în 1969, de aceste probleme urmând să se ocupe de atunci încolo un departament special din cadrul Ministerului federal de Interne, condus de un secretar de stat.
Înmânarea banilor nu se făcea niciodată în România. Totul a început la Paris, Viena, Roma, Stockholm sau Copenhaga. Se plătea cu bancnote de 1.000 de mărci care, într-o discuţie comună, la banca Commerzbank, vizavi de biroul de avocatură Huesch, erau număraţi, puşi în plic şi sigilaţi cu sigiliul băncii. Apoi, Huesch îşi punea sigiliul de avocat, bancnotele fiind astfel înmânate în plicuri. Fiecare bancnotă de 1.000 de mărci era notată după numărul de serie iar lista era dată comanditarului, adică guvernul federal. Suma plătită României între 1968 şi 1989 este estimată de autorul articolului, în urma studiilor din arhivele politice ale Ministerului german de Externe, la peste un miliard de mărci germane. S-a plătit inclusiv pentru etnicii germani plecaţi ilegal, anume aceia care nu s-au mai întors din vizite şi excursii. Huesch nu a putut spune precis cât s-a plătit României, afirmând totodată că nici nu ar face-o. Erwin Wickert, ambasador al RFG la Bucureşti, între 1971-1976, şi-a publicat în 2001 memoriile sub titlul: "Ochii fericiţi". La pagina 500 se pot găsi următoarele informaţii despre sumele plătite şi anume: categoria A - 1.800 mărci germane în caz normal; categoria B1 - 5.500 mărci germane student; categoria B2 - 7.000 mărci germane student în ani terminali; categoria C - 11.000 mărci germane absolvent de facultate; categoria D - 2.900 mărci germane tehnician sau specialist. Huesch este însă foarte nemulţumit de aceste dezvăluiri, pentru că ele trebuiau să rămână secrete.
Prima rundă de negocieri cu reprezentanţii României a fost condusă de Huesch între 9-12 februarie 1968, la Bucureşti, la hotelul Ambasador, într-un spaţiu din spate. La runda de negocieri din 25 aprilie 1968, România a pretins următoarele sume de răscumpărare: categoria A - 1.700 mărci germane, categoria B - 5.000 mărci germane, categoria C - 10.000 mărci germane. A însemna persoană normală, B muncitor calificat iar C persoană cu studii superioare. Primul acord scris a fost încheiat în 1969, la Stockholm, iar următorul tot acolo, în 1970. Acest acord este important, dat fiind că precizează clar condiţiile, partea română obligându-se ca "în perioada dintre 16 martie 1970 până în 31 decembrie 1973 să facă posibilă emigrarea legală a cel puţin 20.000 de etnici germani din RSR către RFG".
Emigrarea urma să aibă loc în următoarele eşantioane: din 16 martie până în 31 decembrie 1970, 4.000 de persoane; în 1971, 6.000 de persoane; în 1973, 4.000 de persoane. Partea germană a stabilit clar că plăteşte pentru fiecare etnic german care vine în RFG, partea română urmând să asigure un minim de emigrări şi să facă eforturi să mărească numărul de emigrări legale în perioada mai sus numită, fiind îndreptăţită, în sensul acordului, să facă posibilă pe durata acordului emigrarea a până la 40.000 de etnici germani. Partea germană se obliga să plătească. Acordul stabilea că, cu titlu de compensaţie, Huesch plăteşte o despăgubire din partea comanditarilor: categoria A - 1.800 mărci germane (persoane care nu cad sub incidenţa unei categorii mai târzii), categoria B1 - 5.500 mărci germane (studenţi care nu şi-au încheiat studiile), categoria B2 - 7.000 mărci germane (studenţi în ultimii doi ani de studiu), categoria D - 2.900 mărci germane (persoane care au absolvit pregătirea profesională dar nu o universitate). Conform acordului, bărbaţii care au împlinit 62 de ani la data de intrare în RFG şi femeile care au împlinit la data intrării 60 de ani cad sub incidenţa categoriei A, indiferent de pregătire sau profesie. Dacă pe durata acordului veneau în RFG mai mult de 20.000 de persoane, atunci România primea un bonus. Până la 30.000 de persoane bonusul era de trei milioane mărci germane iar până la 40.000 de persoane de alte patru milioane mărci germane.
RFG nu era aşa de avidă să creeze această emigrare, mai ales că acolo mai erau alte 14 milioane de refugiaţi şi expulzaţi din teritoriile din est, declara Huesch, contrazicând afirmaţiile României cum că RFG ar fi recrutat de fapt forţă de muncă. Din contră, arăta el, Germania dorea înlesniri de călătorie pentru cei care voiau să rămână în România. Aşa cum povestea Huesch, sumele de răscumpărare s-au mărit pe măsură ce timpul trecea. Dintr-un document datat din mai 1983 reiese că se plătea o sumă unitară de 7.800 de mărci germane pentru un emigrat. În ultima notă de plată, din august 1989, se plăteau 8.950 mărci germane pe persoană, indiferent de statut. Huesch nu a avut niciodată vreo îndoială că toţi partenerii români de negocieri erau oameni ai securităţii. El nu a avut niciodată printre partenerii de negocieri vreun etnic german şi nici printre interpreţi. La Bucureşti, România a încercat totul pentru a-l compromite pe Huesch. El era urmărit acolo, însă încercările au eşuat.
La 4 decembrie 1989, a urmat denunţarea în mod surprinzător a tuturor acordurilor de către România, la o întâlnire de la un hotel din Bucureşti. Acolo, românii au anunţat că denunţă acordurile, definitiv. Ei au anunţat că îşi vor îndeplini obligaţiile umanitare dar că renunţă la plăţi. Huesch povestea cum a luat la cunoştinţă faptul că românii renunţă la plăţi, arătând însă că partea germană priveşte acordul în continuare drept valabil, considerând că românii sunt obligaţi să îndeplinească în continuare obligaţiile umanitare. Urma ca pe 20 decembrie să se facă un bilanţ. Cancelarul Helmut Kohl l-a chemat în acea zi pe Huesch la el, ca să se informeze legat de părerea acestuia. Huesch a fost de părere că la 31 decembrie 1989 este scadentă plata trimestrială, existând riscul ca, dacă germanii nu plătesc, românii să spună că aceştia nu respectă acordul şi să-l denunţe din acest motiv. De cealaltă parte, acesta arăta că nu ştie unde vor ajunge banii (era 20 decembrie 1989). Întrebat de Kohl dacă ar accepta acest risc, Huesch răspundea că da şi că ar ţine lucrurile sub observaţie, în caz că va fi nevoie urmând să declare că, în condiţiile evoluţiei neclare de la Bucureşti, partea germană nu va plăti pe nevăzute şi va recupera după aceea. La 29 decembrie 1989, guvernul de tranziţie de la Bucureşti declara plecările libere.
La aceste negocieri s-au folosit nume codificate. "Canal" era astfel numele de cod al guvernului federal german, în timp ce "Eduard" era numele de cod dat lui Huesch de partea română. Discuţia autorului articolului de faţă cu Dr Huesch a durat patru ore, în urma cărora Huesch a ţinut să menţioneze că a dezvăluit foarte multe dar nu tot. Consemnările lui Huesch despre negocierile cu România, în perioada dintre 1968-1989, formează mai mult de cincizeci de mape groase.

Scris de Admin 19.02.10 17:37

65 de ani de la deportarea etnicilor germani in URSS
Imediat dupa actul
de la 23 august 1944, intre evenimentele care au...

Scris de Admin 22.01.10 7:47

Ceremonie pentru svabii deportati in Rusia

Scris de Admin 21.11.08 17:43

Exitus
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=217&cmd=articol&id=8056
Cocoşul decapitat / Der Geköpfte Hahn (Germania-România, 2008), de Radu Gabrea şi Marijan Vajda.

Cocoşul decapitat se deschide cu pregătirile unui tînăr sas din Făgăraş, Felix Goldschmidt (David Zimmerschied), pentru exitus – petrecerea de absolvire a liceului. Ziua e 23 august, anul e 1944, tatăl şi fratele mai mare al lui Felix sînt pe front – luptă pentru Hitler; toţi saşii transilvăneni sînt în prag de exitus, în suspensia de dinainte de cădere, deşi sfîrşitul lumii lor – al acelei Transilvanii multietnice în care trăiseră paşnic alături de unguri, români, evrei şi ţigani – începuse mai demult, odată cu apariţia Asociaţiei Tineretului Nazist şi a aşa-ziselor „reguli de igienă naţională“. Ca şi romanul inspirator – extraordinarul debut literar (la vîrsta de 65 de ani) al pastorului transilvănean Eginald Schlattner –, filmul se întoarce apoi în trecut, pentru a ne arăta ce s-a întîmplat. Îi vedem pe Felix şi pe prietenul său Hans (Axel Moustache) – doi băieţi cu capul împuiat de poveştile lui Karl May – înrolîndu-se în Tineretul Nazist. Vedem în plan-detaliu briceagul pe care-l folosesc ca să se facă fraţi de cruce, deci înţelegem că rolul lui în film nu s-a consumat, mai ales că tocmai l-am văzut pe profetul oraşului, românul Mailat (Dorel Vişan), prorocind că „între prieteni se va naşte trădarea“. Îl vedem pe Felix cum se îndepărtează de prietena lui, evreica Gisela, pînă cînd ea e exmatriculată sub ochii lui, iar el, după un moment de derută, li se alătură celorlalţi fanatici care cîntă „Imnul Transilvaniei“ mărşăluind pe loc. Vedem, de asemenea, că Felix, spre deosebire de Hans, nu se va fanatiza niciodată iremediabil. Vedem că zelul lui Hans – care e fiu de coşar – provine dintr-o sete de revanşă socială, după cum vedem că hitlerismul fervent al mătuşii lui Felix are un element erotic. Cu alte cuvinte, nu vedem nimic nou. Co-regizat de Radu Gabrea şi Marijan Vajda, Cocoşul decapitat e o melodramă didactică în care tot ce mişcă e programat să-i servească spectatorului un aperçu istoric sau altul, pe care probabil că l-a mai avut şi la alte filme despre nazism. E o melodramă arătoasă şi lucrată competent, dar e subţire, şi subţirimea ei e exact opusul bogăţiei textuale a romanului.

În 1990, cînd Schlattner a început să scrie (în germană) despre Făgăraşul interbelic al copilăriei sale, a făcut-o din dorinţa de a le povesti celor cîţiva enoriaşi ai săi (din comuna sibiană Roşia) ce însemna Sărbătoarea Adventului pentru o comunitate săsească încă puternică. După doi ani avea un roman (publicat, după alţi şase ani, de editura vieneză Zsolnay). După cum a spus el, „a fost un fel de explozie“. Şi după cum observă Rodica Binder în prefaţa ei la ediţia românească (Humanitas, 2001), romanul „are impetuozitatea epică a unei ape care a rupt stăvilarele“: povestea se abate adesea de la cursul ei şi, pe lungi porţiuni, pare să urmeze meandrele memoriei, recuperînd alţi şi alţi locuitori – saşi, români, evrei – ai acelei lumi dispărute. Şi toţi aceştia sînt vii pe pagină, chiar şi cei recuperaţi doar ca simple nume. Unele pagini par scrise într-o stare de transport în care fiecare nouă aducere-aminte (Schlattner a declarat că romanul e 90% autobiografic) e automat şi un act de creaţie, şi o simplă numire antrenează resurecţia celui numit. Romanul te imersează adînc într-o lume. Filmul nu reuşeşte să facă asta: reconstituirea acelei lumi pe ecran nu are destulă textură, destulă vibraţie, destule particularităţi. Nu vreau să spun că filmul ar fi trebuit să fie „mai frescă“; dacă realizatorii ar fi găsit o formulă minimalistă eficientă – dacă toată acţiunea n-ar fi constat decît din conversaţii purtate de-a lungul acelei zile de 23 august (fără imersiuni în trecut) şi conversaţiile acelea ar fi reuşit cumva să recupereze o întreagă lume –, aş fi fost un spectator fericit. Dimpotrivă, în film nu sînt destule momente liniştite în care personajele să stea de vorbă pur şi simplu, fără să se audă şi vuietul istoriei. Fiecare personaj e obligat să reprezinte un anumit aspect al tragediei istorice care se joacă şi nici unul nu prea există în afara funcţiei sale de reprezentare: personajul Felix reprezintă vulnerabilitatea unui tineret idealist în faţa ideologiei naziste, drept care vulnerabilitatea e singura lui trăsătură; personajul Hans reprezintă complexele de clasă convertite în revanşism, drept care realizatorii nu s-au mai obosit să-l gîndească şi în afara termenilor acestei ecuaţii simple. În acest film nu există pic de gîndire proaspătă, pic de imaginaţie. Aşa se face că, la final, cînd încearcă o modulaţie elegiacă, rezonanţa e nulă. „Amintirea e singurul paradis din care nimeni nu te poate izgoni“ – spune cineva. Aşa e, numai că acest film impersonal nu are nimic dintr-o amintire. Nimic din el n-a fost simţit şi imaginat îndeajuns de intens încît să pară trăit.

Scris de Admin 02.11.08 17:19

Manifestari de comemorare a celor 13 generali maghiari morti la 1848

Scris de Admin 31.08.08 17:14

„Sora mea, de 11 luni, a fost sfâşiată cu baioneta, în leagăn”. Mărturii ale supravieţuitorilor crimelor maghiare din Ip şi Trăznea

http://www.gardianul.ro/„Sora-mea,-de-11-luni,-a-fost-sfâşiată-cu-baioneta,-în-leagăn”.-Mărturii-ale-supravieţuitorilor-crimelor-maghiare-din-Ip-şi-Trăznea-s119658.html

Iertăm, dar nu uităm!Anul 1940 reprezintă pentru români una dintre cele mai negre file de istorie. În data de 30 august, pierdeam Ardealul prin odiosul Diktat de la Viena, ca numai după circa o săptămână, pe 7 septembrie, să cedăm şi Cadrilaterul, bulgarilor. Dintre toate, cea mai tragica va rămâne cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor făptuite de armata hortystă, sprijinită de o bună parte a localnicilor maghiari. În doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de români. Cele mai lovite de soartă au fost localităţile Ip, cu 157 de martiri şi Trăznea, cu 87. Singura vină a acestor oameni a fost că s-au născut români. Doi oameni care au supravieţuit măcelului, Gavril Bucovan şi profesorul universitar Ioan Puşcaş, împărtăşesc cititorilor ziarului Gardianul amintirile acelor zile de groază, când în preajma lor au fost seceraţi de armele horthyştilor fraţii, părinţii şi apropiaţii lor.

Masacrul petrecut în Ip, în curtea familiei Butcovan

Mărturiile lui Gavril Butcovan, din Ip, singurul suprevieţuitor care mai trăieşte, sunt cutremurătoare. Gavril Butcovan, astăzi în vârstă de 84 de ani, a povestit echipei Gardianul clipele de groază prin care a trebuit să treacă la doar 16 ani. „În zorii zilei de 14 septembrie 1940 am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă, ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noştri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric, şi m-a cuprins o frică ce nu v-o pot descrie în cuvinte. În familie eram de toţi 10 suflete. Părinţii şi 8 copiii. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, şi i-am spus că sunt împuşcaţi românii. Însă tata nu putea vorbi de emoţie, pentru că bănuia ce ne aşteaptă. Mama o alăpta pe surioara Paulina, de 11 luni, iar parcă focurile de armă se înteţeau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata să se uite pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliţă, iar acesta i-a spus că vede oameni ce se plimbă agitaţi. Pentru o clipă mi-am aruncat şi eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari hortyşti şi consăteni maghiari, deveniţi copărtaşi la masacru. Pe când tata a vrut să deschidă uşa, deja soldaţii erau în curtea noastră. Unul dintre criminalii hortyşti s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am ştiut că l-au împuşcat pe tata. Imediat au năvălit în casă 3 soldaţi, îndreptând puştile spre noi. S-au răstit şi la noi, bineînţeles în ungureşte, să ieşim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagăn, că ce ve întâmpla cu fetiţa, la care soldaţii i-au răspuns că o s-o crească ei. Când am ieşit l-am văzut pe tata, care zăcea cu faţa în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii hortyşti au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbuşit lângă corpul neînsufleţit al tatălui meu. Mi-am dat seama că sunt în viaţă, simţind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe soră-mea Maria de 18 ani, care a fost împuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anişori, care, disperată, striga <>, a fost secerată de gloanţele criminalilor, fără a mai putea auzi vreodată glasul mamei. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul ce-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, <> soldaţi unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruţă. Referitor la mine, cred şi astăzi, că şansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata şi am stat culcat cu faţa la pământ, în timp ce călăii erau preocupaţi cu uciderea celorlalţi membrii ai familiei. Pe lângă mine şi mama au mai scăpat cei doi fraţi ai mei, Ioan de 12 ani şi Floarea de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane şi au străpuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a mărturisit cu lacrimi în ochi Gavril Butcovan.

Bătăi, schingiuri şi îngropări de vii

Însă, mărturia acestuia continuă: „doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile şi schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuţi până ce şi-au dat duhul. Lui Dumitru Sârca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiş i-au scos ochii, iar lui Pavel Sârca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte şi soţia acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moaşă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală. Aceştia, sub ameninţarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunşi în curtea casei l-au împuşcat. Soţiei i-au scos copilul din burtă cu baioneta. Pruncul nu a apucat să vadă lumina zilei, dar nici mama copilul. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sârca, de 40 de ani şi Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau moarte şi soldaţii au văzut că acestea mai mişcau, totuşi au fost aruncate în groapa comună şi îngropate de vii. Trebuie să reţineţi că în acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împuşcat. Trebuie să vă mărturisec adevărul până al capăt. Nu toţi consătenii mei au pactizat cu criminalii hortyşti. Au fost şi maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-şi prin acest gest chiar viaţa lor în pericol. Astfel au fost salvaţi din mâna ucigaşă a hortyştilor cel puţin 3 familii de români. Şi cu siguranţă dacă acţiunea criminală ar fi avut loc ziua ar fi fost mult mai mulţi care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, şi în mod sigur numărul celor ucişi era mult mai mic”, a încheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan.

Masacrul de la Trăznea

În data de 9 septembrie 1940 trupele horthyste au intrat în comuna Treznea. Primele victime au fost copii aflaţi cu vitele la păscut. După ocuparea satului, soldaţii maghiari au dezlănţuit „asaltul”. Români şi evrei au fost ucişi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu baionetele, iar casele incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei. În presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare şi împuşcat lângã o capitã de fân, împreunã cu soţia şi cele douã fiice ale sale, după care au fost ciopărţiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Mărgăruş. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părţi ale corpului şi apoi împuşcat în cap cu gloanţe model „dum-dum”. Deasemenea, preotul ortodox a căzut victimă. A ars in casa parohială, care a fost incendiată. În Trăznea se aflau şi 9 soldaţi români reîntorşi acasă şi demobilizaţi. Aceştia au fost împuşcaţi cu efectele militare pe ei. Învăţătorul şi soţia au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinşi şi aduşi la Trăznea, unde au fost răstigniţi pe uşa bisericii şi împuşcati.

Măcelul văzut cu ochii unui copil de 8 ani

Despre masacrul de la Trăznea ne relatează unul dintre supravieţuitorii a acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior un medic şi un om de ştiinţă recunoscut de o lume întreagă, prof. univ. dr. Ioan Puşcaş, care a trăit acele grozăvii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravieţuit acelor masacre petrecute în 1940 în comuna Trăznea. Arma soldaţilor honvezi a fost îndreptat către mine de trei ori. Ungurii au tras atunci chiar şi în biserică cu tunul. Înainte de 1940 ungurii şi românii trăiau în pace în comună. Masacrul de la Trăznea se datorează în mare parte grofului Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a îndemnat pe honvezi să ucidă românii, pentru a acapara cât mai mult pământ. Pe noi, de cele trei ori, ne-au salvat de la moarte câteva familii de maghiari. Când au întrat în casă, aveam la noi un consătean român care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu ştia ungureşte. L-au împuşcat în faţa noastră. Următorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureşte, a vrut să le demonstreze că suntem unguri, pentru a ne salva vieţile. Nu au vrut să îl creadă. <> (n.r. - eşti un valah împuţit!), strigau. Norocul nostru era că tata avuse la el cerificatul de naştere al unui prieten, care era maghiar, reformat. Când le-a arătat documentul, nu au căutat dacă era într-adevăr al lui. Şi-au cerut scuze că era să împuşte un ungur”, şi-a amintit marele cercetător ştiinţific. „După aceea a venit un alt val de ucigaşi. <> ne-a spus tata, János fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilărie. Pentru că ardea aproape tot satul, ca o minune, a apărut János, care venise după pompa şi pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Când a văzut care este situaţia la noi, a început să strige la ei: <>. Aşa am fost salvaţi pentru a doua oară, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar în pivniţa grofului şi ne-a ascuns acolo. Apoi l-a luat cu el pe tata, lăsându-ne pe noi la adăpost sigur. Însă am fost găsiţi şi acolo. O trupă de honvezi, împreună cu un frate de a unui ucenic de-a lui tata i-a adus şi a confirmat că suntem români. Ne-au scos din pivniţă. În spatele nostru, în şanţ, erau o grămadă de morţi şi răniţi. Unul dintre soldaţi mi-a pus puşca la piept. Mi-am văzut moartea cu ochii. Nu ştiu de unde am avut putere, dar am început să număr ungureşte. Soldatul a rămas mirat, nu a apăsat pe tragaci, iar eu continuam să număr, apoi am început un să cânt un cântec unguresc, care mi-a venit în minte. Nu ştiu cât timp a terecut, arma lui era ţintuită încă de pieptul meu, când au apărut două fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Când au văzut ce se întâmplă, s-au năpustit asupra honvezilor, strigând: <> Apoi, ne-au luat de braţ şi ne-au dus la o altă familie maghiară, Fazakas. În bucătăria lor am stat până ce a venit tata. Am avut noroc că acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Dacă avea loc noaptea, ca şi la Ip, numărul morţilor sigur era mai mult mai mare, pentru că acele persoane care ne-au ajutat, nu aveau de unde să stie şi să intervină...”, a conchis doctorul Puşcaş.

In memoriam

Asociaţia Refuguiaţilor Deportaţi şi Expulzaţi din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul în Timişoara, a organizat un turneu în Ardeal, în perioada 29 - 31 august, pentru a aduce omagiu şi a comemora amintirea martirilor împuşcaţi în acele zile scrise cu sânge în istoria României. Deşi aceea perioadă, când în faţa lui au fost împuşcaţi pe rând părinţii şi fraţii, i-a marcat întreaga viaţă, Butcovan Gavril a stat drept între cele 35 de persoane venite din Timişoara, mărturisind că nu împărtăşeşte nici un resentiment şi nu aduce acuze poporului maghiar şi nici cetăţenilor români de etnie maghiară, pentru evenimentele tragice petrecute la IP. „(...)Dumnezeu, care le vede pe toate, este în măsură să-i pedepsească pe făcătorii de rele. Eu în calitate de creştin sunt un om iertător, dar nu pot uita ce s-a petrecut în satul meu când mi-am pierdut aproape toată familia”, a rostit, Butcovan, plin de durere, la cimitirul eroilor din IP. „Cu gândul curat şi cu inima deschisă doresc să înflorească în lume Pacea şi Frăţia pentru ca astfel de evenimente tragice să nu se mai repete, iar pentru martirii noştri dispăruţi pentru totdeauna dar nu uitaţi să zicem <

Germanii, ungurii si....ALTII

Germanii, ungurii si....ALTII

Lagărul memoriei

Drama emigrării în Germania. Hitler le-a rupt şira spinării

Radu-Alexandru NICA - Teatrul german din România – paşaport

Cum erau cumpăraţi germanii din România în era Ceauşescu

65 de ani de la deportarea etnicilor germani in URSS

Ceremonie pentru svabii deportati in Rusia

Exitus

Manifestari de comemorare a celor 13 generali maghiari morti

Sora mea, de 11 luni, a fost sfâşiată cu baioneta, în leagă

Simbolurile extremiste ale Garzii Maghiare

FALSA Sfanta Coroana maghiara

Instigarea la ura rasiala va fi pasibila de doi ani de inchi

Tokes: Din punct de vedere istoric, Transilvania si Banatul

Etnici maghiari cer compensatii de razboi din partea Slovaci

Trupe rock maghiare cer Ardealul inapoi

"Garda Ungariei" si proliferarea extremismului in

Sondaj 25% dintre germani considerã c

CONTINUARE.................

Saşii, teutonii din Universitas Saxonum

• Simboluri naziste împotriva unui ministru homose

Religiile Extremului Orient

Vânduţi de comunişti, ameninţaţi de securişti

Politia poloneza a confiscat materiale pentru comiterea unor

Destinul unei familii de saşi care s-a încăpăţânat să rămână

Dreptatea vine dupa... 43 de ani Procesul unui membru al Ku

Re: Germanii, ungurii si....ALTII