Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/calaul-lui-stalin-crimele-katyn

Detalii nestiute despre batalia de la Stalingrad

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/era-ultima-noapte-libertate-eram-parca-un-priveghi-capataiul-unui-mort-

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/proorocul-propriei-credinte-ezechil-vrut-sa-se-sinucida-stalingrad-dar-

http://cultural.bzi.ro/tragedia-prizonierilor-romani-din-alsacia-si-lorena-7137

http://cultural.bzi.ro/miscarile-de-rezistenta-in-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-7146
Miscarile de rezistenta din timpul celui de-al doilea razboi mondial s-au manifestat in tarile ocupate printr-o multitudine de forme, incepand cu necooperarea pasiva, continuand cu dezinformarea, ascunderea pilotilor aliati doborati si culminand cu lupta armata directa.

Printre cele mai importante miscari de rezistenta s-au numarat cele ale partizanilor iugoslavi, sovietici, Armatei teritoriale poloneze, maquisului francez, italienilor, grecilor si Milorgului norvegian. Si in alte tari au existat miscari de rezistenta impotriva fortelor de ocupatie ale Axei. Chiar si in Reich a existat o miscare antinazista. Desi insulele britanice nu au fost ocupate in timpul razboiului, in Regatul Unit s-au facut pregatiri pentru crearea unei miscari clandestine antigermane, care sa intre in actiune in cazul unei invazii inamice (Auxiliary Units).

Aliatii au infiintat o serie de organisme pentru sprijinirea miscarilor de rezistenta existente sau pentru formarea unora noi – Directiunea operatiunilor speciale (SOE) britanica, sau Biroul de operatiuni strategice american (precursorul CIA).

Au existat si miscari de rezistenta care au luptat impotriva Aliatilor. In Africa italiana de est (Etiopia, Eritreea, Somalia), italienii au purtat un razboi de gherila impotriva aliatilor intre 1941 – 1943. Miscarea „varcolacilor” germani s-au stins rapid dupa infrangerea celui de-al treilea Reich, in timp ce, in statele baltice, luptatorii Fratiei padurii au continuat sa se opuna sovieticilor pana in deceniul al saptelea.

Dupa primul soc al Blitzkriegului, populatia din teritoriile ocupate a inceput treptat sa se organizeze pentru lupta antinazista. Procesul a luat amploare dupa ce au inceput deportarile evreilor si mobilizarile localnicilor pentru munca fortata. Posibilitatile de organizare depindeau mult de teren – in regiunile in care existau zone impadurite vaste sau muntoase, rezistenta era mult mai greu de detectat. Din acest punct de vedere, partizanii iugoslavi si sovietici au beneficiat de cele mai favorabile conditii. Dar si in mult mai populata Olanda, zona salbatica Biesbosch a fost folosita de partizani pentru organizarea rezistentei.

Au existat numeroase tipuri de grupuri de rezistenta, a caror activitate cuprindea de la ajutorul umanitar la rezistenta armata. Desi la inceput miscarile de rezistenta au aparut spontan, ele au fost masiv incurajate si sprijinite de la Londra (care a sprijinit toate miscarile de rezistenta, inclusiv cele de orientare comunista) si de la Moscova, (care s-a aratat preocupata numai de sprijinirea partizanilor comunisti).

Forme de rezistenta

Au existat mai multe tipuri de rezistenta:

Sabotajul – Sistemul Arbeitseinsatz („contributia in munca”) a fortat populatia locala sa lucreze pentru germani, dar rezultatele erau intentionat de multe ori slabe sau obtinute cu intarziere.

Grevele si demonstratiile.

Transformarea unor grupuri existente (ale enoriasilor, studentilor, studentilor, comunistilor sau doctorilor) in organizatii de lupta.

Rezistenta armata, si anume:

Atacuri impotriva ofiterilor de indentendenta pentru obtinerea de cupoane de alimente sau de diferite documente sau pentru obtinerea de informatii despre evreii propusi pentru deportare si impiedicarea ducerii la indeplinire a acestor deportari.

Actiuni de eliberare a unor teritorii, (chiar daca unori doar temporara), asa cum a fost cazul partizanilor iugoslavi sau a celor din nordul Italiei.

Insurectii armate, asa cum a fost cea din Varsovia din 1944.

Asasinarea unor colaborationisti sau a unor ofiteri ai Axei.

Continuarea luptei armate si a razboiului de guerila, ca in cazul partizanilor iugoslavi, sovietici sau a Maquisului francez.

Spionajul, inclusiv transmiterea de informatii de importanta militara – miscari de trupe, de arme, planuri de opratiuni, etc.

Publicarea de ziare clandestine pentru contacararea propagandei naziste.

Rezistenta politica si pregatirea partidelor pentru reorganizarea postbelica. De exemplu, rezistenta olandeza a luat parte la formarea guvernului postbelic.

Ascunderea de persoanelor amenintate cu deportarea sau cu recrutarea pentru munca fortata. Aceasta activitate a fost foarte dezvoltata in Olanda, datorita marelui numar de evrei din tara si a nivelului superior de organizare a administratiei locale.

Ajutorarea militarilor aliati aflati in spatelele liniilor inamice sa se reintoarca in cadrul armatelor aliate.

Ajutorarea prizonierilor de razboi cu diferite materiale necesare evadarii, supravietuirii si transportului spre destinatii sigure

Falsificarea de documente.

http://cultural.bzi.ro/terorile-cerurilor-ce-s-au-abatut-asupra-bucurestiului-7041

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/imagini-inedite-din-timpul-celui-de-al-ii-lea-razboi-mondial-in-apropierea-iasului--30546.html

http://cultural.bzi.ro/povestea-celei-mai-celebre-fotografii-din-al-doilea-razboi-mondial-6949

http://cultural.bzi.ro/cele-mai-misterioase-incidente-din-perioada-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-6980

http://cultural.bzi.ro/cum-arata-lumea-dupa-cel-de-al-doilea-razboi-mondial-galerie-foto-6984

http://cultural.bzi.ro/faptele-mai-ingrozitoare-decat-crimele-comise-de-armata-rosie-6737

http://adevarul.ro/cultura/istorie/care-fost-ordinele-hitler-armata-romana-toamna-1943-1_5281c744c7b855ff56e645b5/index.html
După catastrofa armatelor 3 şi 4 române la Stalingrad, ale căror resturi fuseseră retrase în ultimele zile ale anului 1942, forţele militare române aflate pe front până în toamna anului 1943 se rezumau la 8 divizii, dintre care şase fuseseră integrate Armatei 17 germane în capul de pod Kuban, unde suferiseră pierderi grele. Celelalte două divizii, integrate Corpului Alpin român (comandat de generalul Hugo Şvab, care se va sinucide în primele zile de după 23 august 1944), asigurau în Crimeea apărarea litoralului, împreună cu un mic număr de unităţi germane.
La începutul lunii septembrie, mareşalul Antonescu a avut o întrevedere cu cancelarul german, solicitând energic retragerea trupelor române din peninsula Taman în Crimeea, concepție strategică aprobată în cele din urmă de Adolf Hitler, operaţiune declanşată la 15 septembrie 1943 şi încheiată la 9 octombrie. Cu ocazia întâlnirii, Hitler a evitat să aducă în discuţie sporirea efectivelor române pe front, preconizată pentru primăvara anului 1944, în condiţiile în care ieşirea Italiei din Axă declanşase o nouă situaţie de criză în interiorul alianţei.
Aproximativ 200.000 de soldaţi români şi germani au reuşit să traverseze strâmtoarea Kerci fără pierderi semnificative, un succes care însă nu clarifica soarta Armatei 17 germane şi, implicit, a trupelor române aflate în subordinea acesteia. De fapt, Crimeea preluase rolul de bastion îndepărtat al Wehrmacht-ului la flancul de sud, o bază a unor operaţii viitoare în Caucaz, la care Hitler visa, în ciuda deteriorării rapide a situaţiei militare, în special la nord de Marea de Azov, în toamna anului 1943. Ofensiva sovietică condusă la nivelul întregului front a dus la căderea Melitopolului, la 23 octombrie, izolând practic Crimeea de restul frontului german. De altfel, după retragerea din Kuban, sovieticii începuseră o campanie de împrăştiere de manifeste, în care Crimeea era denumită „cel mai modern lagăr din lume, cu autosupraveghere şi autoaprovizionare”.
 
Antonescu, preocupat de soarta diviziilor române aflate în Crimeea
Din acel moment, soarta Crimeii s-a transformat într-o confruntare nu doar pe câmpul de luptă între sovietici şi trupele germano-române, devenind şi subiectul unei dispute între Hitler, pe de-o parte, şi generalii săi, sprijiniţi de punctul de vedere al mareşalului Antonescu, pe de alta. Încă din 18 octombrie, feldmareşalul von Kleist, comandantul Grupului de Armate „A” – care avea în subordine Armata 17 – a avertizat că sosise timpul pentru evacuarea Crimeii. Însă generalul Kurt Zeitzler, şeful Statului Major al Armatei de Uscat, preciza că Hitler nu permite ca în prezenţa sa să fie rostit cuvântul Crimeea. Von Kleist a revenit, după doar o săptămână, avertizând că Armata 17, compusă acum dintr-o divizie germană şi şapte române, nu va mai putea apăra peninsula, dar răspunsul a fost implacabil: nu se aprobă nicio retragere!
Antonescu a trimis şi el o scrisoare, la 27 octombrie, prin intermediul generalului Ilie Şteflea, şefului Marelui Stat Major, în care îşi exprima îngrijorarea pentru soarta „celor mai glorioase divizii române”, aflate în Crimeea cu şanse minime de a supravieţui încercuirii. Răspunsul lui Hitler a venit prompt, la 29 octombrie, cancelarul german făcând o analiză detaliată a importanţei Crimeii şi a soluţiilor pentru salvarea Armatei 17, caracterizând Crimeea drept „cea mai importantă bază de aviaţie împotriva regiunii petrolifere româneşti”. Aprecierile nu erau greşite, doar că nu ţineau cont de evoluţia situaţiei militare din acel moment.
Generalul-colonel Erwin Jaenecke, comandantul Armatei 17 germane, fusese pe punctul de a ignora ordinul lui Hitler, pentru a-şi salva trupele aflate în încercuire, von Kleist apreciind că atmosfera din Crimeea era dominată de o „psihoză a Stalingradului”, ameninţându-l pe Jaenecke cu Curtea Marţială.
 
„Pierdere totală sau câştig total”
Ţinând cont de situaţia militară de la sfârşitul lunii octombrie, evacuarea pe uscat a Armatei 17 era o operaţiune cu puţine şanse de reuşită, având în vedere că trupele sovietice se instalaseră deja în istmul Perekop. În epistola sa, Hitler afirma, fără echivoc, că în cazul blocării de către ruşi a istmurilor, Crimeea va fi apărată „în orice împrejurări şi cu orice mijloace”. Ca întotdeauna, Hitler era dominat şi de eventualele consecinţe politice ale evacuării Crimeii, fiind convins că un asemenea gest ar fi determinat Turcia – o ţară neutră, principala furnizoare de crom a Germaniei – să treacă de partea aliaţilor. Pe de altă parte, amiralul Karl Dönitz, comandantul Kriegsmarine, sugerase că atât aprovizionarea trupelor, cât şi eventuala lor evacuare pe mare puteau fi îndeplinite de forţele navale germane şi române din Marea Neagră, opinie împărtăşită, în general, şi de autorităţile militare române.
Forţele sovietice au încercat să forţeze înaintarea în Crimeea, debarcând în două capete de pod. Primul a fost limitat şi apoi lichidat de Divizia 6 cavalerie română, comandată de generalul Corneliu Teodorini; în schimb, la nord de Kerci, capul de pod nu a putut fi lichidat şi a fost dezvoltat continuu până în decembrie 1943, când sovieticii dispuneau de 75.000 de oameni şi peste 100 de tancuri, eliminarea sa devenind imposibilă.
La 3 noiembrie, generalul Jaenecke a cerut o audienţă la Hitler, încercând să-l convingă de faptul că trupele române, slab echipate, nu ar fi constituit o forţă cu care să poţi susţine o apărare de lungă durată. În acel moment, trupele române din Crimeea, constituite din Corpul de Cavalerie (Diviziile 6 şi 9 cavalerie, 10 şi 19 infanterie) şi Corpul de Munte (Diviziile 1,2 şi 3 Munte), aveau aproximativ 110.000 de ostaşi, efectiv pe care generalul Ilie Şteflea susţine că l-a redus, treptat, până la 64.000, în faţa încăpăţânării lui Hitler.
Când, la 21-22 noiembrie 1943, a avut loc o nouă întrevedere între Antonescu şi Hitler, şeful statului român a fost nevoit să asculte tirada furioasă a cancelarului german, care i-a reamintit că războiul se poartă între „două convingeri” care nu admit compromis – „pierdere totală sau câştig total”. Soarta trupelor române din Crimeea, singurele care luptau pe frontul de est în toamna anului 1943, se va decide în toamna anului viitor.

http://cultural.bzi.ro/masacrul-din-nanking-6538

http://www.istoria-romanilor.com/fotografii-simbol-mai-putin-cunoscute-din-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial/2012/12/11