Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Ostaşii noştri au trecut Prutul când au dat ordin...



Ne-am familiarizat deja cu celebrul ordin emis de gen. Ion Antonescu la 22 iunie 1941: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”. Acest ordin era doar o acţiune de imagine, gen. Antonescu emiţând ultimul său ordin în calitate de comandant al trupelor româneşti la 15 iunie 1941. Din acel moment trupele române au intrat sub comanda germană şi au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar şi istoric al momentului. Restul este imagine.

Situaţia periferică a participării României la atacul împotriva trupelor sovietice din iunie 1941 a fost hotărâtă definitiv în planul modificat al Operaţiei Barbarossa (17 martie 1941). Hitler „a ordonat să se pună în măsură şi mai mare accentul pe flancul stâng al Grupului de armate «Sud» din Galiţia şi Volînia, să se renunţe deocamdată la un atac peste Prut şi să se lase «să înainteze acolo numai atâtea forţe» cât «sunt necesare pentru imobilizarea inamicului; dacă acesta se retrage, trebuie urmărit»“.
Hitler considera Armata României nepregătită pentru un asemenea război, astfel că, în planul general al conflagraţiei, ceea ce ni s-a părut nouă absolut grandios, prezentat ca atare de Antonescu, era în realitate o contribuţie minoră din ansamblul operaţiilor macrostrategice ale marelui front. Iar armata era într-adevăr nepregătită, concepţia generală moştenită de pe vremea lui Carol al II-lea fiind aceea preponderent defensivă, axată pe mobilizarea masivă şi sporirea cantitativă a efectivelor, în locul concentrării mijloacelor şi a tehnicii în unităţi rapide, flexibile şi cu forţă dinamică sporită, adică o organizare pe principii calitative.
Analiştii lucizi ai Ministerului Apărării Naţionale au arătat aceste mari slăbiciuni: „În general, acţiunile militare desfăşurate între Prut şi Nistru au purtat amprenta concepţiilor elaborate în perioada interbelică referitoare la desfăşurarea operaţiilor în cadrul războiului modern, care au pus accentul pe defensivă. Referirile la ofensivă în spaţiul geografic românesc se rezumau la executarea unor riposte pentru nimicirea forţelor inamice pătrunse pe teritoriul României. În acest cadru, efor­turile materiale şi spirituale au fost îndreptate spre întărirea sistemului defensiv al ţării, ofensivei propriu-zise atribuindu-i-se un rol secundar. Ca urmare, această formă de luptă a fost mai puţin studiată şi experimentată, îndeosebi la nivelul eşaloanelor operative şi strategice.
Efectele negative s-au văzut încă de la începutul războiului, atât în ceea ce priveşte actul decizional la nivelul Marelui Cartier General al comandamentelor de armată şi al corpurilor de armate, cât şi al execuţiei, îndeosebi acolo unde inamicul a opus rezistenţă dârză, aşa cum s-au petrecut lucrurile la nivelul Armatei 4.“1

Semnificaţia grandorii pentru noi consta în eliberarea teritoriilor ocupate de U.R.S.S. în 1940 şi readucerea la patria-mamă a milioanelor de români din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, precum şi a minoritarilor scăpaţi de exterminarea şi deportările operate de U.R.S.S. într-un an de ocupaţie.
Grupul de armate „general Antonescu“, aşa cum apare în documentele germane, era mixt în conţinut şi unitar în aparenţă. În realitate, forţa principală a grupării era Armata a 11-a germană, condusă de general-colonel Eugen von Schobert şi tot în realitate acesta a condus trupele peste Prut. Pentru a evita sensibilităţile lui Antonescu, Hitler „a comu­nicat soluţionarea acestei probleme de natură mai curând politică şi psihologică decât militară: «Până la începerea operaţiilor ofensive ...», generalul Antonescu «va deţine formal conducerea supremă».“2
Pentru a nu exista alte dubii, ordinul lui Hitler din 23 mai 1941, transmis trupelor germane din România, era foarte clar: „El (general von Schobert – n.a.) este responsabil pentru apărarea întregului spaţiu român, cu măsura că el poate preda şefului Misiunii Militare germane apărarea României ca sarcină autonomă, îndată ce Armata a 11-a în atac părăseşte ter­itoriul român.“3


Stenograma întrevederii Hitler-Antonescu din 12 iunie 1941 de la München vine să întărească imaginea abia conturată anterior: „La sfârşit s-a mai abordat problema Comandamentului suprem din România. Führerul i-a explicat lui Antonescu că el (Führerul) intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandant suprem în acest spaţiu.“4
Situaţia trupelor române era şi ea cât se poate de penibilă în planul cooperării: la nord, Armata a 3-a română (general Dumitrescu) se subordona tactic Armatei a 11-a germane, iar Armata a 4-a, la sud, se constituia definitiv abia la mijlocul lunii iulie.5
Ar mai fi de amintit faptul că eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a durat o lună şi s-a soldat cu puţin peste 5 000 de morţi, motivaţia „războiului sfânt“ pentru eliberarea teritori­ilor ocupate de inamic fiind factorul psihologic cu mare forţă de mobilizare şi decisiv în ducerea luptelor. Istoricii militari au prezentat întreagă această situaţie a subordonării cât se poate de critic: „Armata a 3-a română a fost subordonată de către Armata a 11-a germană, ceea ce marca o formă de integrare nemaiîntâlnită până atunci şi net dezavantajoasă pentru identitatea naţională a unei ţări mici: subordonarea unei armate de campanie unui eşalon străin de acelaşi nivel.“6
Trupele germane care eliberau vreo porţiune de teritoriu românesc din Basarabia şi Bucovina urmau să predea apoi cu acte în regulă teritoriile respective românilor, cedând astfel cu generozitate din dreptul lor de ocupaţie. De fapt, aici a stat şi lupta lui Antonescu pentru implicarea României în războiul germano-sovietic: „Dacă acestea ar fi fost eliberate numai de Armata a 11-a germană, cel de-al treilea Reich ar fi deţinut puterea de ocupant, în virtutea legilor războiului, şi în consecinţă, actele de suveranitate ale României ar fi fost numai nişte împuterniciri ale statului german: România ar fi fost un suveran instituit.“7
Pornind de la această constatare a raporturilor militare şi revenind la compunerea şi conducerea efectivă a Grupului de armate „general Antonescu“, trebuie arătat faptul că situaţia României în interiorul său era aceea a unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de către un alt stat pentru a elibera teritoriul pro­priu. Argumentele mele sunt următoarele:
– „comandantul general al trupelor româno-germane era doar formal Antonescu, numai până la declanşarea acţiunilor ofen­sive, ultima directivă operativă întocmită de Înaltul Comandament român, ca organ de conducere, fiind emisă la 15 iunie 1941, cu o săptămână înainte de ziua atacului”;8
– în momentul declanşării ofensivei, comanda efectivă a aparţinut generalului-colonel E. von Schobert, comandant suprem al „spaţiului românesc“, care primea ordine de la eşalonul său superior (ger­man), Südwest Front, condus de feldmareşalul von Rundstedt: „De aceea, dacă asemenea cereri pentru intrarea în acţiune a Armatei a 11-a v-ar parveni nemijlocit de la Grupul de armate «Sud», ele sunt aprobate de mine şi vă rog, în interesul unei conduceri unitare şi ferme, să le daţi curs“9;
– mai grav este faptul că, după părăsirea prin luptă a teritoriului României (1941 – 22 iunie), generalul von Schobert transfera comanda „spaţiului românesc“ Misiunii Militare germane din România, ca în situaţia unui stat ocupat şi administrat de ger­mani;
– cele trei forţe ale Grupului de armate „general Antonescu“ au ocupat fiecare câte o fâşie în lungul Prutului cu centre de spri­jin în unele oraşe româneşti; aceste forţe aveau o adâncime a dispunerii, ceea ce făcea, de exemplu, ca oraşul Iaşi să se afle în mijlocul trupelor Armatei a 11-a germane;
– Antonescu a declarat acest teritoriu zonă militară germană, sub rezerva că administraţia română îşi continuă activităţile (pri­mind însă ordine de la Comandamentul german pentru necesităţi de război) şi cu detaliul că arestările, reţinerile de persoane şi condamnările ar trebui să revină autorităţii române; această situaţie hibridă a autorităţii s-a înclinat în realitate spre o prelu­are a sa de către Comandamentul german, pe principiul priorităţii militare, de front; s-a mai constatat că unele autorităţi locale au interpretat înţelegerea militară româno-germană ca pe o cedare a autorităţii în termenii unei ocupaţii autentice.
Legenda publică are această particularitate, că reţine gesturi şi vorbe spectaculoase, dar când vine momentul cercetării istorice, multe dintre aceste mituri se sfărâmă: trupele române au intrat sub comanda germană şi au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar şi istoric al momentului. Restul este imagine.

Povestea românului care a scufundat emblema flotei sovietice, "Titanicul URSS"


În iunie 1941, contraamiralul în retragere Petre Zamfir a participat la scufundarea distrugătorului Moskva, emblema flotei sovietice care ataca Portul Constanţa. El a comandat şi bricul „Mircea“. Contraamiralul de flotilă în retragere Petre Zamfir a trecut prin război, a condus submarine şi nave şi este şi acum, la 87 de ani, un îndrăgostit al Marinei Militare.
Petre Zamfir este velist de performanţă, fost comandant al Casei Vapor din Mamaia - bază a sporturilor nautice cu rame şi cu vele, fost comandant al celebrului velier Mircea.

A activat în submarinele româneşti Rechinul şi Delfinul, a fost şeful Catedrei de Marină la Academia Navală şi profesor de Navigaţie cu vele. Acum este veteran de război, membru al Consiliului Director al filialei Constanţa a Ligii Navale Române.

„Din toate am învăţat câte ceva. Marea m-a crescut, iar eu, la rândul meu, am predat mai departe ştafeta. La Constanţa m-am îndrăgostit. Din păcate, acum sunt văduv, dar mă alină nepoţii de departe. Am foarte mulţi prieteni şi de fiecare dată când ne întâlnim spunem poveşti despre Constanţa, cea de odinioară", spune Petre Zamfir.

Comandantul părăseşte ultimul nava

Petre Zamfir este renumit la Constanţa pentru că a fost comandantul Bricului „Mircea" în timpul celebrului marş din Golful Biscaya, când l-a scos cu echipajul întreg din furtună. „Se întâmpla în anul 1965, bricul rămăsese fără motoare şi trebuia dus la reparaţii la Hamburg. S-a plecat din ţară la 12 octombrie, cu 119 oameni la bord. Velierul era tras de remorcherele Voinicul şi Viteazul", povesteşte bătrânul. Marşul a decurs bine până la 26 noiembrie, când s-a primit o radiogramă de avertisment de furtună cu vânt de 120 km pe oră.

„Deşi remorcherele au mărit turaţia motoarelor, din cauza vântului puternic şi al valurilor care creşteau, întreg convoiul a fost împins spre geamandura care semnala limita maximă de apropiere la Chausses de Sain. Din cauza furtunii, cele două remorchere au fost luate de vânt şi duse în largul oceanului, iar bricul «Mircea», rămas fără propulsie, era singur în iadul valurilor", rememorează Zamfir.

Nava a rămas înfiptă în stânci şi au urmat trei zile şi trei nopţi de infern: totul se clătina pe navă, oamenii era nemâncaţi, de-abia se puteau ţine pe picioare. S-au astupat câteva găuri făcute de stânci, însă în zadar - valurile de 15 metri înălţime nu iertau.

Contraamiralul de flotilă Petre Zamfir îşi aminteşte perfect bătălia din iunie 1941
„Francezii au trimis nave speciale de salvare şi ne-au cerut să părăsim vasul. Am refuzat să părăsesc velierul, iar în cele din urmă, cu remorcherul francez Rinocerus trimis în ajutor, am reuşit să intrăm în Portul Brest", povesteşte Zamfir. „Românii de pe Mircea, curajoşi sau nebuni", titrau ziarele franceze. „Din nouă ofiţeri care am fost atunci pe bric mai trăim trei", spune contraamiralul de flotilă.

Dar măsura curajului şi-a dat-o în cel de-al Doilea Război Mondial, când a scufundat liderul flotei sovietice, distrugătorul Moskva. Acesta avea o lungime de 127,5 m şi o lăţime de 11,7 m, armament performant şi o capacitate de marş de 344 de marinari. A fost numit de specialişti „Titanicul" Mării Negre datorită caracteristicilor sale: 2.895 de tone, 5 tunuri de 130 de milimetri, 9 tuburi lans-torpile şi o viteză de 35 de noduri.

În iunie 1941, apele teritoriale ale României erau apărate de un baraj de mine, amplasat în locuri ştiute doar de echipajele submarinelor care circulau pe traseul Sulina - Mangalia, dar şi de marinarii de pe distrugătoarele Ferdinand şi Mărăşeşti, care patrulau în zona Baia Midia, precum şi de vasele Regina Maria şi Mărăşti (plasate la Agigea). La 25 iunie 1941,

Comandamentul Flotei Sovietice din Marea Neagră a aprobat planul de acţiune al atacului asupra Constanţei. Ruşii au pornit la atac cu o grupare de cercetare formată din distrugătoarele Moskva şi Harkov, plus o grupare de debarcare.

„Eram instruiţi să n-avem frică"

La acea dată, contraamiralul de flotilă Petre Zamfir era ambarcat pe distrugătorul Regina Maria şi se afla pe puntea de comandă, împreună cu comandantul navei.

„Eram elev sergent în stagiu şi la vârsta de doar de 20 de ani vedeam războiul fără frică, deşi, la vremea respectivă, flota României era mult mai mică decât cea sovietică. Aşa eram instruiţi", îşi aminteşte Petre Zamfir. „Dar, spre exemplu, în război, din cele 47 de submarine sovietice, 17 au fost distruse, iar România a intrat cu trei şi toate au ieşit întregi. În total, 120 de guri de foc - însemnând tunuri de pe distrugătoare, torpile, baterii de pe coastă erau pregătite pentru a lupta împotriva celor 700 de guri de foc, 2.800 de mine şi 500 de torpile sovietice", spune contraamiralul.

Alarmă de luptă

Petre Zamfir este cel care a văzut, la orizont, apariţia flotei de război sovietice. Datorită falezei înalte, navele româneşti nu puteau fi observate, în timp ce siluetele navelor sovietice erau foarte clar vizibile.

„La ora 3.40 eram de cart, pe comandă, alături de căpitan, când, deodată, prin binoclu am zărit la orizont două puncte negre. S-a anunţat urgent comandantul şi s-a dat alarma de luptă", relatează veteranul de război.

Armamentul naval şi aerian român era gata de atac. La ora 3.50, cele două nave sovietice şi-au schimbat poziţia din linie în formaţie de front, ca să poată folosi armament dintr-o poziţie cât mai favorabilă.

O flacără imensă

Între timp, distrugătorul Regina Maria începuse ridicarea celor două ancore pentru a trece la atac. „Am văzut o gură mare de foc care a trecut deasupra catargului distrugătorului nostru. Armata sovietică deschisese atacul. Într-o secundă a urmat un alt proiectil care s-a înfipt în mal, altul a lovit în Gara Palas un vagon încărcat cu muniţie", spune Petre Zamfir.

Se presupune că acest ultim proiectil sovietic ar fi fost dirijat dintr-un avion sovietic pentru a lovi depozitele de pe mal ale românilor, însă este un lucru încă neelucidat în totalitate de istorici. Distrugătorul Regina Maria a deschis imediat focul cu tunurile din prora, urmat la scurt timp de riposta de pe mal a bateriei de luptă Tirpit, amplasată pe malul Mării Negre, la sud de Agigea. La ora 4.26 s-a văzut o flacără imensă în convoiul sovietic.

Distrugătorul Moskva era dotat cu 5 tunuri de 130 mm, 9 tuburi lans-torpile şi avea o viteză de 35 noduri


Moskva fusese lovită. Harkov a fost şi el avariat, dar a reuşit să se retragă în grosul formaţiei. Vedetele torpiloare româneşti „Viscolul", „Viforul" şi „Vijelia" au plecat spre zona care încă fumega, aducând în port numeroşi naufragiaţi: şapte ofiţeri şi 62 de marinari, printre care şi comandantul navei, în stare de inconştienţă.

Istoricul Mihai Retegan spune că distrugătorul a fost destul de rapid doborât datorită minelor marine. „Moskva a lovit o astfel de mină, ce a provocat o spărtură în navă, ambarcaţiunea a pierdut controlul şi a început să se mişte haotic, astfel că a fost mai uşor pentru flota română să îl încadreze şi să tragă. După ce acesta a fost doborât, celelalte două distrugătoare sovietice s-au retras."

Misterul epavei

Rămân, totuşi, câteva enigme în această filă de istorie a marinei militare. Nu se ştie ce anume a determinat scufundarea navei Moskva: lansarea unui proiectil al distrugătorului Regina Maria. O altă variantă lansată ar fi că distrugătorul, în momentul schimbării poziţiei de luptă în larg, ar fi lovit barajul de mine.

Epava Moskvei zace astăzi pe fundul mării, la o adâncime de 40 de metri şi este nevoie de o aparatură perfomantă pentru cercetarea sa. Câteva firme particulare de scufundări au depistat locul în care se află distrugătorul, însă studierea epavei este încă la început.

Războaiele duc la reciclări intense
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/razboaiele-duc-reciclari-intense

Studii arheologice au arătat că, în perioadele când resursele de materii prime se diminuau, gropile de gunoi ale oraşelor antice conţineau mai puţine deşeuri cu potenţial pentru reciclare (unelte, ceramică, textile etc).

În secolul al XIX-lea, un întreprinzător englez, Benjamin Law, a fost primul care a transformat reciclarea hainelor care nu mai puteau fi purtate în materii prime pentru noi materiale textile. Astfel, el a inventat două noi materiale: shoddy şi mungo, bazate pe lână recuperată din haine vechi, combinată cu lână nouă. În 1860, în oraşul Batley, Anglia, se produceau peste 7.000 de tone din acest material.

Perioadele cele mai “propice” reciclării în masă erau cele de război. Germania Nazistă este una dintre ţările în care raţionalizarea şi reciclarea au fost adoptate atât în timpul cât şi în perioada pre-război. În special se reciclau fierul, dar şi alte metale rare, fibrele textile sau oasele din care se făcea apoi săpun.

Doamna cu luneta
Marele Razboi pentru Apararea Patriei, cum sovieticii au numit confruntarea epica in care a trebuit sa faca fata hoardelor naziste, a fost probabil unul dintre cele mai sangeroase si mai dramatice conflicte din istoria omenirii, soldat, daca este sa dam crezare istoricilor, cu zeci de milioane de morti. Anii grei ai razboiului au fost martori la numeroase acte de eroism, savarsite adesea nu de militari de profesie, ci de civili pe care viata ii aruncase, intamplator, in valtoarea luptelor. Dintre acesti eroi fara epoleti se detaseaza, fara indoiala, figura luminoasa a unei tinere din Ucraina, pe nume Liudmila Pavlicenko, devenita o veritabila „Nemesis” pentru soldatii lui Hitler...

România în Marele Război
Modul în care vedem azi actul din 4/ 17 august 1916 şi apoi Declaraţia de război din 27 august acelaşi an este afectat de anul 1918 (mai cu seamă transformările formidabile petrecute în cea de-a doua parte a sa). Dacă evoluţia conflictului s-ar fi oprit în mai 1918, o dată cu Pacea de la Buftea-Bucureşti semnată din partea României de germanofilul Alexandru Marghiloman, am fi mai plătit încă şi azi datoriile de război către Germania şi Austro-Ungaria, iar intrarea în război ar fi fost tratată ca o nechibzuinţă din partea proaspătului (la momentul august 1916 – n.r.) rege Ferdinand I.
Intrarea în război contra fostului aliat (în timpul domniei regelui Carol I a existat un tratat economic şi politic între Austro-Ungaria şi România, în care era stipulat şi un sprijin militar în cazul în care una dintre părţi ar fi fost atacată) a fost percepută ca pe o trădare atât de împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, din a cărui familie făcea parte şi regele României, dar şi de o parte a clasei politice de la Bucureşti.
O altă problemă, care revine adesea în discursul politic ce a urmat la puţin timp după intrarea în conflict, este pregătirea armatei. Forţele româneşti numărau 500.000 de militari, organizaţi în 23 de divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Acest lucru s-a văzut şi în numărul mare de pierderi de vieţi omeneşti suferite în cei aproape doi ani de război.
După primele victorii facile în Transilvania împotriva forţelor (de menţinere a ordinii, decât cele militare) austro-ungare, a urmat un contraatac german, ce a făcut ca până în iarnă aceştia să cucerească mai mult de două treimi din teritoriul României. În acel moment, cei care aclamaseră la intrarea României în război, arătau cu degetul către guvernul Brătianu, care în opinia lor nu pregătise armata pentru un asemenea conflict.
Retorica aceasta se regăseşte şi în ziarele vremii. Primul Război Mondial a arătat tuturor o altă faţă decât cea a conflictelor cu care generaţia de atunci era obişnuită. Acesta nu a semănat nici cu Războiul balcanic şi nici cu cel de Independenţă. Se spune că generalii învaţă întotdeauna din greşelile altui război decât cel din care ar trebui să înveţe.
Miile de morţi şi actele de vitejie ale armatei române de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz despre care se învaţă sunt doar nişte bătălii câştigate à la Pirus şi care s-au dovedit nefolositoare în economia generală a conflictului româno-german. Ieşirea din război a Imperiului Ţarist, principalul adversar al germanilor pe Frontul de Est, a dus la Tratatul de la Buftea-Bucureşti, de care aminteam mai sus, şi la imposibilitatea de a valorifica victoriile de pe frontul moldovean.
Din punct de vedere iconografic aceste bătălii au folosit mitologizării luptei pentru făurirea statului naţiunii române. Devenite simboluri ale tânărului stat, acestea nu justifică deciziile eronate luate de guvernul României, de a trimite în război o armată pregătită de luptă pentru anul 1880, nu pentru 1916.
În anii ce au urmat Păcii de la Versailles, au existat voci care au amintit aceste lucruri, însă euforia unirii Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei au făcut din acestea doar zgomote de fundal. Totuşi Declaraţia de război de la 27 august 1916 a fost şi sentinţa la moarte a 220.000 de soldaţi şi civili români, iar pentru strategii Antantei, o diversiune, o lărgire de front, menită să mai slăbească câtuşi de puţin strânsoarea de pe râul Somme.

A murit veteranul "Marii evadări"



Capturat de nazişti în cel de-al Doilea Război Mondial, Jack Harrison era cel mai în vârstă dintre foştii prizonieri care au încercat să evadeze din închisoarea pentru prizonieri de război Stalag Luft III. Aventura celor 200 de prizonieri care au forţat evadarea este evocată în filmul "Marea Evadare".

Dar Harrison a murit la 4 iunie, a anunţat ieri familia sa. În urmă cu 66 de ani, el era numărul 98 pe lista celor care pregăteau evadarea din închisoarea nazistă prin tuneluri săpate în subteran.

Harrison nu a ajuns în tunel. Naziştii au aflat că deţinuţii armatelor aliate încearcă să evadeze şi au închis două dintre tuneluri. Un alt treilea culoar, denumit "Harry", a fost descoperit abia după ce 76 de oameni reuşiseră să ajungă în tuneluri. Circa 200 de oameni au încercat să scape în acest mod.


Totuşi, dintre cei 76, doar trei deţinuţi nu au mai fost prinşi. Încercarea de evadare a avut loc la 24 martie 1944. Hitler a fost atât de mâniat după acest eveniment, încât a ordonat ca 50 dintre cei prinşi să fie executaţi în faţa celorlalţi deţinuţi. Ceilalţi 23 au fost închişi din nou.

Maratonist la 70 de ani

"Cred că am avut noroc că nu mi-a venit rândul să intru în tunel", spunea Harrison într-un interviu pentru Scottish Sun, publicat anul trecut. Harrison, pilot al Royal Air Force, a fost capturat de nemţi în noiembrie 1942 şi închis la Stalag III.

După război, şi-a reluat activitatea în învăţământ. După ce a trecut de 70 de ani, a participat la mai multe curse de maraton, pentru a strânge bani în scopuri caritabile.

Filmul "Marea Evadare" (The Great Escape) a fost realizat în anul 1963, cu Steve McQueen şi James Garner în rolurile principale.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/veteranul-marii-evadari-mort-la-97-de-ani-897768.html

Arhivele Sfera Politicii - Războiul civil din Spania

Remember KatynAutor: Angelo MITCHIEVICI


Intentia regizorului a fost sa sublinieze ceea ce ulterior Europa occidentala a pierdut din vedere cu buna stiinta, si anume ca doua regimuri criminale, totalitare, sovietic si nazist, au avut initial o relatie sororala, si-au dat mina pentru a intra impreuna in cartea recordurilor la atrocitati.

Aliaţii pregăteau un război bacteriologic împotriva...



Aliaţii au instalat un laborator militar ultrasecret în Canada, în cursul celui de al Doilea Război Mondial, pentru a fabrica o armă biologică de distrugere în masă, potrivit unui documentar difuzat marţi seara de postul public de televiziune, Radio-Canada, citat de AFP şi Mediafax.
Oameni de ştiinţă canadieni s-au adunat în mare secret, în 1943, pe Insula Mare de pe fluviul Sanit-Laurent, situată în provincia Quebec, pentru a produce cantităţi importante de antrax şi de cărbune bacterian, care urmau să fie utilizate, ulterior, la fabricarea de bombe.
Crearea unei arme biologice, numită Proiectul N, era unul dintre cele trei mari secrete de război, alături de cercetări privind bomba atomică şi decriptarea mesajelor germane, potrivit documentarului.
În perioada respectivă, Aliaţii se pregăteau pentru un război bacteriologic împotriva Germaniei naziste, iar premierul britanic, Winston Churchill, dorea să obţină o jumătate de milion de bombe cu antrax.
Însă laboratorul candian s-a confruntat cu probleme de producţie a bacteriei, cercetările de pe Insula Mare fiind încheiate în august 1944, iar misiunea fiind preluată de laboratoare americane. Doar 5.000 de bombe cu antrax vor fi trimise, ulterior, în Anglia, până la sfârşitul războiului.
În pofida dificultăţilor, laboratorul canadian ar fi produs aproximativ 70 de miliarde de doze mortale, suficient de puternice pentru a distruge de 30 de ori întreaga populaţie a lumii din acea perioadă.
Referitor la produsul de laborator, "ei l-au dus în mijlocul fluviului Sanit-Laurent, iar din câte îmi amintesc au amestecat antraxul cu un solvent şi au lăsat acest amestec deopate, pentru o vreme. Ulterior, au aruncat totul pe fundul apei", a declarat, în cadrul documentarului, un cercetător din acea perioadă, Thomas Stovell.
Insula Mare este locul unde au fost ţinuţi în carantină zeci de mii de imigranţi, mai ales irlandezi, în secolul al XIX-lea.

Canada a găzduit un laborator ultrasecret de arme biologice în al Doilea Război Mondial!

Aliaţii au instalat un laborator militar ultrasecret în Canada, în cursul celui de al Doilea Război Mondial, pentru a fabrica o armă biologică de distrugere în masă, potrivit unui documentar difuzat de postul public de televiziune, Radio-Canada.




Oameni de ştiinţă canadieni s-au adunat în mare secret, în 1943, pe Insula Mare de pe fluviul Sanit-Laurent, situată în provincia Quebec, pentru a produce cantităţi importante de antrax şi de cărbune bacterian, care urmau să fie utilizate, ulterior, la fabricarea de bombe.
Crearea unei arme biologice, numită Proiectul N, era unul dintre cele trei mari secrete de război, alături de cercetări privind bomba atomică şi decriptarea mesajelor germane, potrivit documentarului.
În perioada respectivă, Aliaţii se pregăteau pentru un război bacteriologic împotriva Germaniei naziste, iar premierul britanic, Winston Churchill, dorea să obţină o jumătate de milion de bombe cu antrax.

Cum o poză excelentă a devenit un instrument de...



Despre fotografia de mai jos, înfăţişând patru avioane IAR-80, unul lângă altul, pierzându-se în adâncimea cerului, s-a spus că a fost făcută în Caucaz, în timpul unei patrulări deasupra liniilor bolşevice. Cheia aceasta de lectură a supravieţuit trecerii timpului, transformându-se într-un adevăr aproape de necontestat. La şaizeci de ani şi mai bine de când fotografia a fost publicată în „Aripi româneşti” cu o explicaţie voit propagandistică, „Historia” vă propune un exerciţiu de restituire a poveştii reale din spatele unui instantaneu care „a ieşit excelent”.
Practic, nu este român, nu neapărat pasionat de istorie şi de aviaţie, căruia să nu-i fi căzut sub ochi, măcar o dată, această imagine care surprinde patru avioane IAR-80 zburând în formaţie, ca la antrenament, într-o zi splendidă, cu soare blând şi cer azuriu. Unul dintre aparate poartă pe ampenaj numărul 1, iar în fundal se derulează, enigmatic, un masiv muntos.
Fotografia e deja celebră, cu atât mai mult cu cât este una dintre puţinele imagini color originale privind aviaţia de luptă românească în Al Doilea Război Mondial. Pentru prima oară, însă, ea a fost reprodusă pe coperta revistei „Aripi româneşti”, nr. 7, din 10 februarie 1943, cu explicaţia voit eronată, din motive propagandistice, că fusese realizată prin Caucaz, deasupra liniilor bolşevice.
„Victorioasele avioane de vânătoare româneşti în patrulare deasupra Caucazului”, scrie în partea de jos a copertei. Ulterior, în cartea intitulată „În căutarea eroilor”, a lui Ion Cheresteş, se spune că e vorba despre zona... Clujului. Ca, mai recent, în zilele noastre, când a fost publicată inclusiv pe coperta unor istorii – nu neapărat ale aviaţiei –, să nu se mai precizeze nimic. Eventual, se dă numele vreunui colecţionar de ocazie ori, mai nou, al deţinătorului dreptului de autor, deşi e discutabil cum s-a putut ajunge până aici. Şi cum autorul acestui instantaneu şi-a altor câteva din aceeaşi serie nu mai poate să vorbească (a murit în 2005), adevărata poveste a fotografiei ar putea rămâne nespusă...
Realizată în iunie 1942, în România

Există însă mărturii care pot ­restitui adevărul despre fotografie, şi anume, că n-a fost făcută în Caucaz, ci în România, deasupra Moeciului de Jos, în iunie 1942, şi că masivul muntos ce se vede în partea de jos e Piatra Craiului. Una dintre aceste mărturii îi aparţine unui as al aripilor româneşti, inginerul Dudu Alexandru Frim, martor la realizarea respectivului instantaneu fotografic. Frim povesteşte episodul în cartea memorialistică rămasă în manuscris, „Roţi, aripi şi patine”: „Pentru a se curma incidentele (n.a. - provocate de piloţii unităţilor beneficiare cu avioanele fabricate de IAR Braşov chiar la livrare, în timpul decolării sau imediat după), ministerul a dispus ca uzina să livreze avioanele noi chiar unităţilor beneficiare. În această idee, la câteva zile, se forma un convoi de patru avioane de vânătoare şi un bombardier Savoia, bimotor, pe care se încărca zestrea avioanelor de vânătoare transportate, adică huse, trusa cu scule, diverşi suporţi pentru probă şi reglaj etc. Avioanele erau pilotate de piloţii uzinei şi de contrarecepţionerii din Comisia de recepţie a ministerului. Totul a mers foarte bine până când am încercat o spaimă teribilă cu ocazia unui transport la Târgşor, lângă Ploieşti.
Era în iunie 1942, pe când în urma Dictatului de la Viena, Ardealul de Nord, inclusiv oraşul Sf. Gheorghe, fusese cedat Ungariei. Am plecat cu patru avioane IAR-80 pilotate de locotenentul Mihai Iliescu, adjutantul-şef Florea Chifulescu, adjutantul Costică Popescu şi inginerul Nicu Florescu, avionul Savoia fiind pilotat de mine şi de adjutantul Tudor, avându-i ca personal tehnic pe mais­trul Opran şi pe inginerul Sorin Tulea, el însuşi un bun pilot, mare fotograf şi sportiv. Am plecat imediat după prânz, pe o vreme destul de bună, munţii fiind descoperiţi. Îmi amintesc puţin după decolare, pe când zburam într-o frumoasă formaţie deasupra Moeciului de Jos, inginerul Tulea a făcut din Savoia nişte fotografii excepţionale, din care am şi eu una...”.
Desigur, detaliul cu fotografiile este reţinut în treacăt, motivul relatării fiind legat de teribila spaimă trăită în ziua respectivă şi care s-a petrecut la înapoiere, după livrarea avioanelor IAR-80, când, lăsându-se înserarea şi, în plus, un strat de nori de o grosime incertă, deasupra şesului Bârsei, lipsiţi fiind şi de staţie radio, eroii de pe bimotorul Savoia Marchetti s-au trezit, la un moment dat, în urma unor manevre de evitare a prezumtivului pericol, exact deasupra staţiei CFR a oraşului Sf. Gheorghe, adică... în spaţiul aerian al Ungariei.
Autorul fotografiei: Sorin Tulea
Până la urmă, totul s-a terminat cu bine şi istoria a reţinut doar ceea ce fixase pe film inginerul Sorin Tulea, pe atunci sublocotenent rezervist, cu ajutorul aparatului său marca Leica, la orizontala comunei Moeciu de Jos, lângă Râşnov, adică o serie de diapozitive color care „au ieşit excelent”.
Ce anume l-a determinat pe inginerul Tulea, aflat atunci şi acolo, în acel bombardier Savoia Marchetti, care însoţea cele patru IAR-uri, să-i roage pe camarazii săi, încă de la decolare, să ia, la un moment dat, o formaţie în linie, ca să-i poată fotografia? E foarte simplu de găsit un răspuns acum: pasiune, instinctul de artist, poate şi altceva. Un singur lucru este cert: ca şi alţi piloţi români din Al Doilea Război Mondial, cât timp s-a aflat pe front, Sorin Tulea nu s-a despărţit de două lucruri: de pistolul său, un Parabellum, şi de aparatul de fotografiat Leica.
A rămas fără amândouă în ziua de 7 mai 1944 când, după o misiune de pomină, doborât fiind de vânătoarea sovietică în liniile româneşti, pe câmp, la marginea unui sat din apropiere de Roman, a fost la un pas de a fi linşat de ţărani, intoxicaţi de propaganda noastră atât de bine pusă la punct încât aceştia nu auziseră că, uneori, la nevoie, pe lângă „spionii paraşutaţi de avioanele sovietice”, mai cad din cer şi piloţi români.
Deşi a fost la un pas de a fi spânzurat de „războinicii” ţărani moldoveni şi, în plus, în pericolul de a i se amputa ambele picioare, peste ani, fotoreporterul de ocazie Tulea va regreta un singur lucru: pierderea a 12 clişee nedevelopate, inclusiv a filmului tras chiar atunci, în febra luptei al cărei protagonist tocmai fusese. Luptă de un rar dramatism descrisă, între altele, în ziarul la care lucram când l-am cunoscut, acum vreo zece ani, dar în primul rând în cartea „Amintiri din războaie neterminate” (2003).
În discuţiile avute cu bătrânul vultur Sorin Tulea, el mi-a vorbit, printre altele, şi despre fotografia cu cele patru IAR-uri şi despre împrejurările în care a realizat-o. Mai cu seamă că instantaneul era mereu sub privirea sa, un prieten tipărindu-i un fel de poster, în câteva zeci de exemplare, iar unul dintre postere era afişat în apartamentul său de pe lângă Catedrala „Sf. Iosif”. Tot de la Sorin Tulea ştiu şi despre „falsul” propagandistic apărut pe coperta „Aripilor româneşti”, revistă interzisă în perioada comunistă.
De ce a făcut fotografia

Pentru exactitate, să redăm cuvintele lui Tulea însuşi vizavi de împrejurările în care a realizat fotografia cu pricina. În iunie 1942 se afla în ţară, în pauza de refacere dintre două campanii de bombardament împotriva sovieticilor: „Un lucru este sigur! Dintre toate tipurile de avioane de vânătoare trecute prin aeronautica noastră, IAR-80 a rămas şi va rămâne mereu în inima tuturor veteranilor din aviaţie, care încă mai trăiesc. A fost o concepţie şi o realizare pur naţională care, la vremea lui, a făcut senzaţie. Ştiam însă, încă de atunci, că în viitor acest produs românesc va fi uitat, deoarece românii suferă de un defect major: au memoria scurtă! Adică uită uşor.
Dar o fotografie totdeauna va rămâne. Şi atunci, presimţind viitorul (...), împreună cu piloţii de la hangarul cinci am regizat un zbor de formaţie ca să pot face nişte fotografii.
Ocazia s-a prezentat într-o zi de iunie, când un grup de IAR-80-uri a trebuit să fie transportat, pe calea aerului, la Târgşor. Eram într-un «Savoia Marchetti», iar piloţii Costică Popescu, Virgil Chifulescu, Nicu Florescu şi Mihai Iliescu au zburat cu 80-urile, alături de mine, în formaţie de linie. Deasupra regiunii Branului, având ca fundal masivul Pietrei Craiului, cu ajutorul unui aparat Leica am făcut atunci o serie de diapozitive color care au ieşit excepţional. Clişeul a fost reprodus şi în alte lucrări, însă întotdeauna cu indicaţii total eronate”.

Flota britanică scufundă cuirasatul german Bismarck

Spionii Moscovei ştiau din 1939 de „decizia...



Generalul Fedor Ladighin, fostul director al serviciului de informaţii militare ruse (GRU), a declarat că agenţii de spionaj sovietici au furnizat Moscovei încă din 1939 informaţii care confirmau "decizia definitivă a Berlinului de la lansa pregătirile unui război împotriva Uniunii Sovietice", informează RIA Novosti.
Ladighin a afirmat că la ora actual serviciile de informaţii din Rusia reprezintă circa 1 la sută din totalul efectivelor armate, în vreme ce în principalele ţări ale NATO această proporţie este de 8 până la 12 la sută.
"Diminuarea actuală a forţelor armate trebuie să fie însoţită de o creştere a posibilităţilor de recunoaştere. După ce şi-au optimizat forţele armate, principalele ţări membre NATO menţin proporţia efectivelor lor de recunoaştere la 8 până la 12 la sută din efectivele generale, faţă de puţin peste 1 la sută în cazul armatei ruse", a declarat generalul Fedor Ladighin, cu ocazia unei reuniuni istorice la Academia Statului-Major din Moscova.
"Între timp, dezvoltarea noilor mijloace de luptă armată (...) pentru îndeplinirea misiunilor în scurt timp necesită dezvoltarea prioritară a serviciilor de informaţii", a precizat specialistul.
Potrivit generalului, serviciile de informaţii nu vor "înlocui nici politica, nici strategia, nici puterea militară, care sunt factori decisivi ai victoriei. Dar succesele militare şi preţul victoriei sunt de asemenea o funcţie a capacităţii liderilor politici şi militari a folosi într-o manieră adecvată rezultatele serviciilor de infomaţii", a explicat el.

Rusia sare la gâtul CEDO după condamnarea unui luptător antinazist
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/rusia-sare-gatul-cedo-condamnarea-unui-luptator-antinazist
Autorităţile de la Moscova au reacţionat dur după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a confirmat condamnarea pentru crime de război a unui cetăţean leton care a fost găsit vinovat pentru că a ordonat uciderea a nouă civili în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deşi acesta lupta de partea forţelor sovietice împotriva armatei naziste, informează "The Moscow Times".
Decizia tribunalului din Strasbourg recunoaşte de fapt sentinţa dată de Curtea Supremă de Justiţie din Riga în 2004 care a provocat un scandal de amploare între Rusia şi Letonia, după ce Vasili Kononov a fost condamnat pentru crime de război.
Unitatea de comando condusă de Kononov ce lupta împotriva trupelor naziste din Letonia a executat nouă săteni neînarmaţi, în 1944, doar pentru că erau suspectaţi de colaborare cu armata nazistă.
Ministerul de Externe al Rusiei a considerat verdictul ca fiind un precedent periculos, care trage un semnal de alarmă, iar deputatul rusLeonid Sluţki a catalogat decizia ca fiind una scandaloasă. “Această sentinţa nu este scandaloasă doar pentru Europa în sine, care a suferit sub jugul lui Hitler la fel ca şi Uniunea Sovietică, dar creează o tendinţă negativă pentru a justifica crimele comise de Germania nazistă”, a spus Sluţki.
În schimb, Letonia a salutat hotărârea, afirmând că sentinţa dată de CEDO confirmă responsabilitatea individuală pentru crimele comise, care nu poate fi ascunsă sau justificată de făptuitor prin criterii “politice, ideologice sau de alt fel”.
Kononov a fost condamnat la 20 de luni de închisoare, o pedeapsă mult mai scurtă decât 12 ani, atât cât au solicitat procurorii. El a fost eliberat pentru că deja a ispăşit pedeapsa în detenţia preventivă.
Mulţi ruşi îl consideră pe Kononov un adevărat erou de război, iar Moscova a criticat aprig de-a lungul timpului procesele acestuia acuzând autorităţile din Letonia de o adevărată “vânătoare de vrăjitoare” care vizează un om bolnav şi bătrân. De altfel, Vladimir Putin i-a acordat lui Kononov cetăţenia rusă în 2000, sperând să îl protejeze în faţa unui proces, lucru ce nu s-a întâmplat.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/5160/8/
Considerat cea mai cumplita conflagratie din toate timpurile, al doilea razboi mondial a constituit un punct de cotitura in istoria omenirii, infrangerea Germaniei naziste dand nastere unei lumi bipolare. Desi aproape toata lumea e familiarizata cu evolutia sangerosului conflict, putini stiu astazi modalitatea socanta in care el s-a declansat, debutul razboiului fiind rodul unei inscenari uimitoare, puse la cale de serviciile secrete naziste.

Lagărele sovietice, Paradisul pe pământ!



O broşură de propagandă publicată în 1946 prezenta idilic prizoneriatul din URSS, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Tipărită la Biblioteca Relaţiilor Româno-Ruse, scrisă de Valeriu Câmpeanu şi intitulată „Prizonier la ruşi. Note din lagăr”, broşura relateazăcă lagărele sovietice erau locuri în care prizonierii citeau cărţi, stăteau la plajă şi făceau burtă fiindcă mâncau prea mult şi prea bine. Mai mult: asistentele ruse ar fi făcut orice să-i îngrijească cât mai bine pe bolnavii de tifos.
Era minunat în lagărele ruseşti, lasă să se înţeleagă autorul, care a fost luat prizonier în iarna lui 1941-1942. Atât de frumos încât la Spitalul Special al NKVD nr. 2989, din localitatea Kameshkovo, regiunea Vladimir a Federaţiei Ruse, şi-au găsit sfîrşitul mii de prizonieri români, germani, unguri, italieni etc. Din numărul total de 3.176 de prizonieri de război decedaţi şi înhumaţi pe teritoriul administrat de acest spital, românii se aflau pe locul doi ca număr de victime după cei germani.

Un vânător de partizani bolşevici se confesează


Ioan Tobă‑Hatmanu. Un nume care nu figurează în cărţile de istorie. O viaţă care nu a constituit subiectul unui scenariu de film. Poate că ar fi trebuit. I se spunea „Vânătorul de partizani bolşevici“. Aflat la comanda unui detaşament româno‑german, a distrus formaţiunile de partizani bolşevici pe frontul din Crimeea. A plătit aceasta cu detenţia în gulag. A supravieţuit acestei încercări şi a trăit până în 1979. Nu i‑a fost dat să moară de glonţ, aşa cum visa. A sfârşit, pur şi simplu, la coadă la CEC.
Zile de front
21 iulie 1943
Cu maşina, cu domnul general Ciurea şi cu căpitanul Ioan Gheorghe, la Simferopol. Oprim la Feodosia‑Salî‑Karasubazar.
22 iulie 1943
Mă prezint domnului general Auleb, comandantul Crimeii, predau albumul. Primesc misiune la partizani. Îmi dă o notă excelentă.
23 iulie 1943
Cu domnul general la comandantul Crimeii. Notat la excepţional pentru gradul de maior. Plec iar la partizani.
24 iulie 1943
Examinarea elevilor plutonieri pentru gradul de sublocotenent. Îi trecem pe toţi.
25 iulie 1943
Facem o călătorie, cu domnul general, prin Simferopol, Sevastopol, Bachcisarai, Livadia, Balaclava, Palatul Worontzow, Ialta, Gurzuf, Aluşta şi retur. O frumuseţe!
26‑27 iulie 1943
Plec cu domnul general spre Peninsula Kerci. Ne îmbarcăm în cincizeci şi două de vagoane în gara Sem‑Kolodosy. În momentul plecării soseşte domnul general Eisenstük, care îi decorează pe caporalul Fritz Weber şi pe sergentul Ion Mara cu „Crucea de Fier“ clasa a II‑a. În drum spre Divizie sunt grav rănit la cap de o sârmă pusă de‑a curmezişul drumului de partizani. Noaptea ajungem – prin Seitler, Kalai – în Djonkai.
28 iulie 1943
Sosesc la Simferopol. Iau contact cu germanii. Corpul de Munte este indignat că am trecut la partizani, sub comandament german. Domnul general Gheorghe Avramescu aprobă să fiu decorat cu ordinul „Mihai Viteazul“ după ce Divizia va raporta unde şi în ce împrejurări am fost rănit. Dorm pe rampă, cu escadronul.
29 iulie 1943
Plec cu întregul escadron prin oraş, spre Barabanovka, la munte. Informaţiuni de la partizani. Am lagărul de jur‑împrejur cu mine. Cu teren de aterizaj, unde zilnic sosesc avioanele. Cu moară de apă. Arme automate fără zgomot. Am Curte Marţială care dă pedepse cu execuţia, comutate după terminarea războiului. Mă instalez în noul comandament.
30 iulie 1943
La Simferopol, cu motocicleta. Ultimile transporturi. Ne‑a prins ploaia. Ne întoarcem uzi.
31 iulie 1943
Recunoaşterea cu ofiţerii şi orientarea pe teren. Călări prin codrii Crimeii. Contact cu tătarii şi populaţia. Partizanii au legături în toate satele. Corespondenţă

1 august 1943
Duminică. Recunoaşteri. O femeie ducea mâncare la partizani. Urmează judecarea după legile noastre.
2 august 1943
La Simferopol. Îl aştept pe domnul general Ciurea. „Am avut plăcerea să fiu oaspete timp de o oră la escadronul căpitanului Tobă. M‑a impresionat moralul ofiţerilor şi al trupei, consecinţe tributare perfectului camarad şi ostaş, căpitanul Ioan Tobă. Gospodărie ireproşabilă, ordine desăvârşită. Oricând îmi voi aminti cu plăcere momentele trăite împreună.“ (Ceea ce este scris în ghilimele aparţine diverşilor oaspeţi, camarazi sau şefi veniţi în inspecţie pe care Ioan Tobă i‑a invitat să lase un semn în jurnalul său.)
Divizia pleacă în Kuban şi eu rămân tot la partizani. Azi, generalul mi‑a întocmit raport special pentru gradul de maior la alegere şi pentru Ordinul „Mihai Viteazul“. (Ioan Tobă va obţine aproape toate decoraţiile de război posibile, mai puţin pe aceasta.) Nu‑mi vine să cred că mai există oameni care să facă dreptate, chiar şi fără să o soliciţi! Zi grea de tot, atmosferă apăsătoare la Corpul de Munte. Şeful de stat major, locotenentul colonel Berdan, ne va da o misiune grea. Am răspuns că fac orice. Radioul îmi anunţă că o sută şaizeci şi opt de avioane americane au bombardat Ploeştii şi Câmpina. Treizeci şi şase au fost doborâte.
Avansarea


3 august 1943
Mă duc în Simferopol şi‑l întâlnesc pe Mirtu cu treizeci şi opt de „grade“. Îl aduc la mine. Iau contact cu domnul general Ciurea în privinţa plecării în Kuban. Merg şi eu. Propus la gradul de maior „la alegere“. Mă avansează înaintea altora care au tras obiala în război
4 august 1943
Mi‑a sosit „Vulturul german“ cu spade. Pun la punct operaţiunile cu paza şi lupta contra partizanilor...
5 august 1943
Simferopol. Corpul de Munte m‑a propus tot „la alegere“. M‑am dus la Armată şi acolo mi‑au plecat actele, de asemenea, „la alegere“. La întâi septembrie e posibil să pun frunza de stejar pe chipiu.
6 august 1943
Către ora doisprezece – mare fierbere în sat. Un partizan riscă să dea în drumul patrulelor şi este prins. Adus la mine, ordon executarea. Pistolul mitralieră îşi spune cuvântul. Drept în inimă. Ca după o jumătate de oră să fie în pământ.
7 august 1943
Chemat la Simferopol. Mi se comunică faptul că au plecat propunerile mele la „Mihai Viteazul“ şi maiorie – în mod excepţional. Mă întorc noaptea în munte; frig şi umed. Noroc că radioul cântă frumos.
8 august 1943
Azi mă scoală din pat „Gioni“ cu Meltung‑ul, ştirile de la Radio Crimeea. Apoi soseşte prietenul meu, căpitanul Rossendorf, de la Comandamentul Crimeii. Două ore, într‑o atmosferă de camaraderie pur (…) Seara am dat drumul băieţilor să se ducă la Krim‑Revue, să vadă baletul rusesc; minunată realizare! O zi ce a trecut uşor, când atâţia prieteni mi‑au vizitat escadronul. Partizanii parcă s‑au potolit, dar acalmia lor anunţă furtună.
9 august 1943
Plec la drum spre munte. Câţi, oare, vom rămâne pe câmp? Iar sânge, iar văduve, iar orfani! Totuşi, trebuie să luptăm. Şi să învingem cu orice preţ.(...)
12 august 1943
„Dacă nu am putut să‑ţi dovedesc cu prisosinţă dragostea mea de camarad, te asigur că inima mea de haiduc gorjan de astăzi înainte va bate neîncetat alături de a ta. Doresc ca faptele tale de totdeauna să rămână chezăşie în viitor şi exemplu viu pentru cei ce te urmează pe drumul gloriei. Misiunea mea de câteva clipe în mijlocul escadronului mi‑a dat prilejul fericit să simt pentru prima dată contactul imediat cu inamicul şi, totodată, m‑a făcut cunoscut, alături de tine, în tabăra partizanilor din Munţii Crimeii. «Salut hatmanul! Salut escadronul! Şi Dumnezeu cu voi, pentru victoria finală şi dreptatea sfântă a neamului românesc!» Camaradul şi prietenul tău, maior Mituş Popescu, Balabanovka, Crimeea“
A plecat verificatorul, găsind administraţia perfect. Cinste plutonierului major Constantin Tronaru, singurul mânuitor leal ce l‑am avut în cariera mea de militar! Îl voi face plutonier adjutant. La Simferopol cu Lozinski. Luăm contact cu escadrila sanitară.
Întâlnirea cu „iubita“
13 august 1943
Azi, vine domnul general Ciurea de la Bucureşti. Plec spre Simferopol, să pregătesc îmbarcarea. La ora paisprezece, la aeroportul Sarabuz, îl primesc pe general şi‑l aduc în oraş. Trec apoi pe la căminul aviatorilor sanitari. Mă primesc frăţeşte, cum nu mă aşteptam. Stela (Stela Huţanu, viitoare Palade, pilot în Escadrila albă, cea mai tânără şi cea mai frumoasă dintre toate femeile‑pilot încadrate în această subunitate a aviaţiei noastre sanitare, de care „hatmanul“ se îndrăgostise cu puţin înainte de începerea războiului, n.n), mult mai rea ca pe timpuri, îmi face mici scene de neîncredere în materie de cuvânt. Oare, îşi închipuie că m‑am schimbat? Le promit că le aştept pe mâine. Dar... le‑o fac! Seara, cu BMW‑ul spre casă, cu optzeci de kilometri la oră. Program pe mâine.
14 august 1943
Ultima zi la Barabanowka. „Aterizate forţat în Munţii Crimeii, sub roţile unui camion, apoi în ghearele lui Ion Tobă‑Hatmanul, cele mai fericite prizoniere! Pilotele Escadrilei 108 Transport Uşor, Mariana Drăgescu, Stela Huţanu“
15 august 1943
Ajung la Simferopol şi primesc ordin de plecare în Caucaz‑Cuban‑Novorossisk. După‑amiază, întors la Barabanowka, pregătim plecarea. Oamenii se simt îngrijoraţi, nu atât pentru că merg pe front, cât pentru că vor avea marea în spate (...)
Momentul întoarcerii armelor



23 august 1944
Vorbesc din nou la radio şi maiorul Klaus Haake îmi răspunde foarte frumos. Totul e înregistrat pe discul patefonic. Apoi primesc placa. Curioasă mi se pare mentalitatea acestui popor! Femeile merg aproape goale, stau pe bănci cu rochia ridicată până la jumătatea piciorului, în văzul tuturor. În restaurante, pe străzi sau în tramvai, stau doi mână în mână, fie şi mai bătrâni. Şi multe alte asemenea gesturi care nu se potrivesc cu mentalitatea noastră. Am început cursul de tactică. Facem o temă cu angajarea divizionului de vânători de care în situaţia de a stăpâni pe timp limitat un cap de pod, având în sprijin şi alte unităţi.
Mâine ofiţerii mei din artilerie pleacă la Grosshauz, în Pomerania, pentru câteva zile. Rămâne să terminăm cursul tot pe nouă septembrie ’44 şi apoi să plecăm în ţară. După amiază, la ora paisprezece, program sportiv până la ora şaptesprezece, când trecem iar la curs. Înotul şi sporturile nautice. Am expediat în ţară o serie de cărţi poştale germane, singurele care merg mai sigur. Ofiţerii au cam rămas fără mărci şi câţiva îmi sunt datori. Nu au vrut să primească bani în ţară şi acum nu le ajung. La joc s‑au repezit la mine să‑mi ia banii pe motivul că prietenii mei îmi dau cât cer. Dar i‑am simţit şi i‑am jucat elegant, în aşa fel că, de unde aveam vreo 240 de mărci, acum am 680.
Mi s‑a trimis crupon pentru feţe la pantofi, şi tocmai din cel mai bun material. Am plătit patru RM şi jumătate, ceea ce vine 250 de lei. Pingelit pantofii şi făcuţi ca şi noi. Am lucrat iar la aparatele de emisie şi transmisiuni. Este o plăcere când toate funcţionează ceasornic. Seara mergem la teatrul de varieté. Când ieşim aflăm comunicatul extrem de alarmant, anume că trupele anglo‑americane sunt la porţile Parisului iar în răsărit ruşii au pătruns adânc, în două ­locuri, la Sudul Basarabiei şi în direcţia Chişinăului. Băieţii discută cu aprindere şi fac ipoteze. Mergem la hartă. Rămân singur.
Târziu mă gândesc şi eu serios la chestiunea aceasta. Dacă porcii ăştia de bolşevici îmi cotropesc ţara, rămân în munţi ca partizan. Păcat că nu sunt acum în ţară să văd ce este de făcut. Adorm târziu şi azi. Primesc o scrisoare din Potsdam, de la Iorgulescu şi Holner şi una din Berlin, de la Lützow.
24 august 1944
Zi tristă, mohorâtă. Intrăm la curs de la ora şase şi facem lecţii de zor. Pe la ora unsprezece, alarmă mare, prelungită. Se suspendă studiile şi trecem spre case. Mă opresc în parc. Timpul revine, cerul este iar plin de soare, dar albit de fumul avioanelor anglo‑americane. Stau pe iarbă şi mă duc cu gândul la ai mei. Mi s‑a făcut dor de acasă. Tare‑mi este sufletul negru din cauza veştii de ieri, anume că ruşii înaintează. Mă simt singur în pustiul ăsta numit Europa. Mi‑e dor de Clemence, Lia, mama, tata şi de cealaltă mamă. Oare, or fi primit ei scrisorile mele? Mă apasă ceva greu. Mi‑e dor de toţi, de luptă, chiar. Terminăm masa la ora doisprezece şi la paisprezece fac o baie caldă, fiindcă mâine plec la Berlin să‑mi cumpăr ceva şi să văd Potsdamul. Mă culc puţin.
Ca niciodată, dorm până la ora şaptesprezece. Mă scol şi mă îmbrac civil, pentru cinematograf. Pe alee mă întâlnesc cu comandantul şcolii, colonelul Menzel, un tip foarte drăguţ şi care mă priveşte cu simpatie. „Dumneata eşti un om foarte plăcut şi brav!“, zice şeful, şi ne despărţim. Mă întorc după câţiva metri. El mă privea. Probabil m‑au lăudat profesorii că sunt înfipt la cursuri şi la trageri. Ora nouăsprezece. Se întorc translatorii de la masă şi vin direct la mine, cu figurile foarte îngrijorate. O fi iar vreun ofiţer bolnav!, îmi zic. Dar ce aud nu‑mi vine a crede. Ruşii au ajuns la Roman şi Galaţi. Şi Mareşalul înlăturat, Regele trădează şi fuge, armata în revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înţeleg nimic! Se învârteşte totul şi în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine, direct la ataşatul militar. Ce o fi în ţară? Ce fac ai mei, rămaşi la discreţia valurilor? Ora douăzeci şi patru. Nu pot dormi.
Mă plimb prin vilă. Băieţii, agitaţi, vin cu întrebări. Ce fac? „Mă duc ori în ţară, ori voluntar împotriva comuniştilor, la SS, le‑am spus. Dacă aş fi în ţară, aş forma voluntari partizani, în munţii noştri“. Îi potolesc pe toţi cu cuvinte convingătoare: Patrie, Neam, Drapel etc. Toţi camarazii germani ne privesc cu compătimire. Ce am ajuns după trei ani de război? Nu mai pot scrie... Ce va fi cu noi?!
25 august 1944
Pe mine nu mă poate nimeni aresta cât timp sunt înarmat şi cu conştiinţa clară. Rămân ostaş demn, orice s‑ar întâmpla. La ora unsprezece şi jumătate plec cu Niki Popescu la Berlin. Ajungem seara, la ora nouăsprezece şi jumătate, în Söhlesenssahn, de unde cu Esbahn la Friedrichstrasse, apoi schimbăm şi ajungem la Pankow, în Ilonnzgerder, Strada 3, la prietenul meu, Kurt Lützow.
El ne aştepta sâmbătă dimineaţa, a fost surpriză. Era pregătit cu de toate, ca în timp de pace. Ne‑a primit dumnezeieşte, mai ales că m‑a văzut abătut şi ştia durerea ţării mele, deci şi a mea. Stăm până târziu, către ora două, apoi coborâm. La trei – alarmă! Drumul l‑am făcut foarte comod, prin Cela‑Hanovra. Frumosul oraş vechi al Hanovrei e complet distrus; zeci de ani a fost pepiniera cavaleriei. Apoi, prin Stariţa(?) cu tren rapid facem trei sute de kilometri în patru ore
26 august 1944
De dimineaţă un prieten al lui Kurt ne aşteaptă jos, cu maşina, cu care ne ducem la ataşatul militar. Mă văd cu maiorul Darian şi Nicu Balotescu, apoi cu Tilirhi, colonelul, care se dă la o parte cu cuvintele: „Faceţi ce credeţi, eu nu pot să vă dau nici o sugestie!“ Greu! Să spun că nu mai sunt naţionalist şi că m‑am făcut comunist peste noapte? Imposibil! Plecăm în oraş, după treburi, apoi cu un alt prieten, Werner, stăm în plin centru, la un pahar de vin; cincizeci de RM o sticlă de vin de şase sute de grame, când pe cizme am dat numai cincizeci şi patru de RM. Masa o luăm la Kurt; admirabil servit! Gerda ne‑a pregătit tot, ca în timp de pace. Seara, la Werner, la fel de frumos, păcat că sufletul ne e încărcat! Ce o fi la noi, nu putem afla nimic.
27 august 1944
Iau contact din nou cu ataşatul militar, şi tot aşa. Nimic! Radioul se contrazice. Concluzii – zero! Ba e guvern, ba nu e, asta‑i tot ce nu se ştie, ţara însă nu a fost şi nu poate fi comunizată. La prânz mergem la o grădină de vară, unde mâncăm admirabil. Vizităm Berlinul tot; centrul, unde s‑a distrus în masă. Seara la Werner, Niki Popescu e neîntrecut! Program admirabil, păcat că nu putem zâmbi, măcar. Venim acasă la ora unu, când asistăm la o luptă antiaeriană grozavă.
28 august 1944
Mă consult. Soluţii, documentări, concluzii. Vorbesc cu von Alwenlehn, generalul de la S.S. Elba, apoi ne ducem în Hohen Neundorf. Acolo, la mama lui Kurt, într‑o pădure de zece mii de hectare, în aer liber. Stând cu urechea lipită la radio, aud că oraşul Focşani a fost ocupat. Mă îneacă plânsul, plec spre eleşteu. Toţi sunt îndureraţi din cauza mea. Oameni suntem!... Nu pot să mai scriu. ...Ajung acasă către orele nouăsprezece, când luăm masa şi ne pregătim să plecăm. Mai dau un telefon la ataşat; acelaşi rezultat.
Toţi derobează de la un răspuns, informaţie sau sugestie; plec deci cum am venit. Radioul anunţă că în ţară şaptezeci şi cinci la sută luptă mai departe, contra comunismului, o parte au capitulat. A venit guvern anticomunist. Se luminează, dă Doamne! Întâlnesc un ofiţer român de la artileria antiaeriană. Discutăm! Ştiu ce am de făcut! Poate că ai mei sunt în mâna ruşilor, ce nenorocire! Nu mai am de ce trăi! La ora douăzeci şi două ajung în gară şi iau trenul spre Hanovra.

29 august 1944
La ora cinci, în Celle, apoi mai departe, la Bergen. Din gară vine o maşină specială a şcolii să ne ia. Ajung la L. 10. Discutăm cu ceilalţi. Opt inşi, zece idei. Ce pot face, cum să‑i lămuresc când nu am informaţii? Le dau timp de gândire. Discutând cu Muraru mă apucă iar dorul de casă. Tristeţe grea şi apăsătoare. Vom vedea ce facem. Eu sunt hotărât să mor, numai să fie bine; m‑am bătut trei ani şi acum să plătesc aşa de scump sacrificiile! Iau contact cu comandantul nostru şi ajungem la concluzia că nu putem da declaraţie decât în condiţiile ce se pot face de către un ostaş.
30 august 1944
Dăm angajament că vom lupta numai pentru libertatea României. Primesc. Mă aşez să mă pregătesc iar de luptă. Cumpăr cizme şi manta de piele. Apoi pun la spălat rufele şi‑mi fac bagajul de drum spre front. Cine ştie în ce grea situaţie vor fi dragii mei în ţară! Mi se strânge inima de draga mea Clemence, de dulcea mea Liişor şi de scumpii mei părinţi. Ce o fi cu ei, ce or fi făcând? Dă Doamne să fie bine, să‑i găsesc măcar un ceas sănătoşi, apoi pot muri! Zi grea, ziua răscrucilor şi nădejdilor distruse de imensul necunoscut ce ne aşteaptă. Una ştiu şi m‑am hotărât: să lupt. Nu e timp de lăhuzit când numai cu fapte de arme se poate scrie istoria. Ce‑mi rămâne de făcut? Decât să ajut ţara, iar de nu, „moarte eroică“!(...)
Capitularea Germaniei

1 mai 1945
Plec şi ajung în timpul mesei la Ruhstern, cu rucsacul plin cu conserve pentru depozitare. Şi rămân. Aud ştirea cu Mussolini şi apoi de lupta şi moartea lui Adolf Hitler; Dönitz înlocuieşte, e înlocuit şi Ribbentrop. Moga îl aduce pe Rottlender şi încă doi băieţi noi. Dorm pe cotă, la H.
2 mai 1945
Horia Sima a dizolvat Guvernul, lupta continuă. Se anunţă că Himmler ar fi fost la o conferinţă cu anglo‑americanii.
3‑8 mai 1945
Ruptură completă cu legiunea şi armata. Mă retrag în munţii Austriei, să aştept ofensiva rusă.
8 mai‑8 iunie 1945
N‑am mai putut scrie fiindcă tot ce am trăit şi văzut, pe zile şi ore, nu pot uita niciodată şi pot rememora oricând, întocmai ca în clipa când s‑a petrecut; ceva de nedescris ce voi putea pune cândva pe hârtie. Acum am acte şi încerc drumul spre ţară. Gfahl, Rustein, Janerling, Papenneusbirhen, apuc spre Vest, spre Tirol, apoi prin Greim, înapoi, pribeag în ţară străină. E prea mult şi nu pot scrie acum fiindcă mă frământă ideea întoarcerii în ţară.
Va veni poate ziua când voi putea scrie totul. Sau poate nu va veni niciodată! Mai devreme sau mai târziu mă voi sfârşi într‑un fel, aşa cum scriu în prima pagină. Dar dacă ajung ţintă, se va şti – trag nădejde – adevărul faptelor mele: acela de a nu fi avut drept ţel decât să‑mi servesc ţara şi pe ai mei. Cu bine! Rog, când nu voi mai fi în stare să mă ridic, acest album scris al vieţii mele să fie trimis în ţară „Asociaţiei Cercetaşilor de Război 1916‑1919“, strada Orlando, numărul 5, Bucureşti. Ion Tobă Hatmanu.
Joi, 13 iunie 1945
Plec spre ţară cu căruţa, prin Viena, să văd cum şi până unde ajung.
18 februarie 1946
De la 8 iulie, când am sosit în ţară, am fost mereu suspicionat, urmărit şi cercetat, judecat de comisia generalilor… Achitat, din nou citat şi judecat, ca urmare a unor reclamaţii calomnioase. Azi – achitat în unanimitate. Închei şi acest paragraf din viaţa mea şi, deocamdată, plec în concediu medical, treizeci de zile.(...)

După 18 ani de puşcărie


5 august 1964
Această pagină ţine loc de optsprezece ani şi jumătate din viaţa mea, irosită prin lagăre şi puşcării, în lanţuri... Mintea umană e greu să accepte şi să creadă că nu o pagină, ci zece volume nu ajung să cuprindă în ele ce am trăit şi suferit. Mai bine muream pe front... Şi eram erou!
9 august 1964
După un lung timp de bejenie, întors în mijlocul celor dragi, încep o viaţă nouă, înnumărând zilele ce mi‑au mai rămas cu evenimentele ce secolul al XX‑lea mi le va rezerva. În casa copiilor mei, Rodrig şi Lia, pe Warthe, cu prieteni noi, cu tinereţea, chezăşia viitorului.

14 august 1964
După zece zile de contact şi odihnă cu ai mei, mă simt mai singur ca oricând. Ajuns între scumpii mei după optsprezece ani, am găsit o situaţie care mă uluieşte. Surprize la fiecare pas! Clemence, scumpa mea soţie, nu mai e cea de ieri. Albă complet, slabă, uscată şi bolnavă, muncind ca o roabă pentru a câştiga existenţa unei familii prea numeroase pentru puterile ei. Tot timpul lipsei mele, şi din cauza mea, a muncit, a suferit umiliri, insulte, fiindcă a fost nevasta mea. A ajuns cu greu asistentă într‑un spital, dar cu gingaşul ei trup distrus prea devreme de boli bătrâneşti: astm, ulcer, debilitate... Astea le‑a dobândit numai datorită absenţei mele... Fetiţa mea aruncată din facultate... Le‑a lipsit apărarea braţului meu...
Clemence, puţin impresionată de venirea mea, a trecut uşor la munca ei de robot într‑un spital de copii bolnavi de tuberculoză, ca să nu o pot vedea decât două‑trei ore pe zi. Munceşte pentru toţi, fiind degradată ca o epavă ce aşteaptă să se sfărâme la primul val. Privirea‑i este veşnic în gol, privire de femeie preocupată a hrăni şi îngriji o mamă de optzeci şi şapte de ani şi o fiică a cărei viaţă este distrusă... Acum şi eu!
Sunt bolnav, dar nu mă plâng, ca să nu‑i aduc alte sarcini materiale ce ar face‑o să robească şi mai mult, neglijându‑se pe sine. A pierdut toată distincţia şi aerul sigur de altădată, nu mai are nimic din splendoarea făpturii de ieri.(...) Tempoul cotidian îmi pare prea grăbit, ori, probabil că eu sunt arierat după optsprezece ani de puşcărie, şi secolul explorărilor cosmice mă depăşeşte. Acum, când omul se desparte de ai săi la mii de kilometri în câteva ore, e firesc, cred, ca viaţa de familie să se desfăşoare la distanţă.
Poate că partir c’est mourir un peu nu‑şi mai are rost astăzi. Totuşi, ei se împacă acum şi îmi place să cred că aşa va fi mereu, deşi am o presimţire... Clemence priveşte totul la rece. Egocentrismul ei, indiferenţa ei faţă de soţ crede că îl are şi fiica noastră. Eu cred însă că îmi seamănă şi mie.
Sunt la răscruce de drumuri! Încotro să o iau? Nu pot renunţa la ei pentru nimic în lume. Dar nici nu pot suporta să fiu un impediment pe spinarea lor. Mă voi strădui să‑mi recâştig independenţa materială ca să‑i aduc iar lângă mine, măcar pentru a‑i deturna din robia asta şi goana după câştigarea existenţei. Dintre ceilalţi ai familiei mele nu am mai regăsit pe nimeni, au murit aproape toţi. Trist! Şi sunt îngropaţi în toate colţurile ţării, acolo pe unde grozăviile epocii i‑a aruncat.
Puţinii rămaşi nu fac obiect de atenţie, nu sunt sinceri şi nu mi‑i pot reapropia. Şi nici nu mai are rost.(…) Încotro? Sunt prea bătrân ca să pot pleca şi înfrunta o viaţă nouă. Rămân lângă dulcea mea fiică, singurul cârlig sau verigă de suflet ce mi‑a mai rămas, să închin şi să slujesc ei cu puterile ce nu m‑au părăsit. Sunt încă întreg, aparent, şi dacă nu‑mi zdruncin pe parcurs nimic fizic sau moral, voi mai putea fi de folos acestei miniaturi delicate, ca un bibelou.
Îmi seamănă, e a mea; poate lângă ea şi prin ea să‑mi recâştig sufletul Clemencei, apropiindu‑l de noi, dacă de mine nu este posibil. N‑aş vrea să mor pe un pat de spital sau la un azil de bătrâni. Mai bine să cad aşa cum cad copacii ‑ din picioare, sau hatmanii ‑ în luptă!
15 august 1964
Mi‑am cumpărat prima pălărie gri, tinerească, după gustul Liişoarei... Şi totuşi, eu nu mai am dreptul să fac greşeli mari. După oarecare explicaţii calme, cum trebuie să fie între doi oameni maturi care au suferit separat, Clemence mi‑a explicat calvarul ei de optsprezece ani; singură, cu o fată pe cap, cu două mame bătrâne şi alte rude pe care ea le‑a dus în spate – pe umerii ei delicaţi, dar rezistenţi – cât s‑a putut.
Aruncată din loc în loc datorită numelui ce‑l purta, fără a şi‑l schimba, a reuşit să se impună prin muncă şi abnegaţie, desfăşurând un apostolat de femeie virtuoasă şi corectă, dovedind tuturor celor din jurul ei că au în faţă o româncă autentică, o fiinţă care nu‑şi precupeţeşte nici braţele, nici timpul, rezistând tuturor umilinţelor. Astfel că din fundul puşcăriilor pe unde am fost, să aud despre demnitatea cu care şi‑a impus punctul de vedere, şi anume dreptul de a trăi, ea cu ai ei, susţinându‑i pe toţi cu sacrificiul propriei vieţi; năruindu‑se. Mă mir că a rezistat!
Acum, datorită explicaţiilor ei care sunt sincere, că aşa a fost treizeci şi cinci de ani de când o cunosc, şi frumuseţii caracterului ei, m‑am convins că tot ea este fiinţa ce are dreptul şi calitatea să stea lângă mine restul anilor ce‑i mai avem de trăit. Mi‑am regăsit, în sfârşit, echilibrul şi liniştea de care au nevoie sufletul şi trupul meu atât de obosit. În epoca în care familia, prima instituţie a unui neam, ajunsese cel mai instabil factor, exemplul ei este revelator şi, pot zice, extraordinar. Majoritatea familiilor de care m‑am interesat, rude şi prieteni, au căzut pe drumul distrugerii, unele chiar desfiinţându‑se.
Căsătoria a devenit o instituţie temporară, atingând chiar şi pe cei mai bătrâni. Urât de tot! Eu îmi păstrez „colectivul“ meu, şi de acum voi relua iar lupta cu viaţa, pentru ei şi pentru ea. O bătrânică în exterior, un suflet de aur şi o raţiune largă în interior, şi‑a păstrat dulceaţa ei personală; lucru ce o face începând de azi, noua mea consoartă. Mai bună ca ea nu e alta pentru mine!
Deşi, chiar dacă ne‑am fi separat drumurile, rămâneam singur toată bruma de viaţă ce mi‑a mai rămas, ca un omagiu adus ei. Tot Clemencei închin viaţa şi braţul meu încă tare până voi închide ochii – undeva, cândva!? Stau şi analizez o viaţă de douăzeci de ani trăită în încordare, plină de victorii, dar şi de prăbuşiri.
Dacă n‑ar fi uitarea, viaţa pentru mine ar deveni insuportabilă. Dar nimic nu poate omul schimba din drumul hărăzit de destin! Vasile Conta a avut dreptate şi noi nu putem decât să ne supunem fatalismului. Am devenit un bătrânel glumeţ, cu fruntea încreţită de frământările de sub ea. Am însă nevoie de refacere şi de repaus pe care trebuie să mi‑l caut în lumea asta care trepidează la un tempo din ce în ce mai accelerat. Trăim în secolul vitezei şi al transformărilor sociale.
Parcă şi zilele se grăbesc, iar nopţile s‑au scurtat. Să dispari douăzeci de ani şi apoi să apari, sigur că eşti un arierat! şi dacă nu te prinzi de secol rămâi înapoia lui, ridicol şi anost. Voi încerca şi tempoul ăsta. Simt că pot!

Katyn, redundanta tragediei poloneze, de Florin PREDESCU: Reconstituirea genocidului din 1940, intr-o epopee cinematografica( Katyn, 2007) de catre regizorul polonez Andrzej Wajda surprinde prin caracterul brutal, criminal al doua lumi in confluenta celor doua puteri totalitare : cea nazista si cea stalinista.

Inceputul filmului, un pod pe care se intalnesc grupuri de polonezi fugari, inspaimantati nemaivand incotro sa o apuce simbolizeaza in esenta tragedia anilor 1939-1940 de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Este perioada in care nazistii si sovieticii isi impart arealul ca niste animale de prada. Polonia ar fi un pod cuprins de o parte si de alta de cele doua forte expansioniste.

Iscusinta cineastului reconstruieste un bildungs roman in care secventele paralele nu sunt decat tabloide ale deznadejdii, ale neputintei in fata asasinului :
- secventele uciderii ca intr-un abator a ofiterilor polonezi ;
- mame, sotii si fiice traiesc ruperea de cei dragi si umilinta celor fara aparare in fata dictaturii.

In acea epoca zambetul a disparut, desi in situatiile extreme, chiar si in cele de dinaintea mortii, speranta intr-o lume mai buna si mai ales rugaciunea recitata fragmentar de catre cei executati barbar de catre fortele NKDV-ului stalinist la coborarea dintr-un camion, se intrevede lumina unui viitor abolit de totalitarism.

Prizonierii polonezi mai sperau in interventia fortelor aliate, in vreo interventie justitiara din afara granitelor ocupate.

Katyn simbolizeaza in pelicula lui Wajda ca raul intruchipat in portretele lui Stalin si ale lui Hitler lupta impotriva oricaror posibile forte potrivnice ambitiilor dictatoriale.

Stalin a ordonat masacrul din aprilie 1940 tocmai pe considerentul ca polonezii ar fi constituit un pericol in viitor.

Razboiul circumscris altor simboluri ca gara, trenurile de marfa intesate cu prizonieri, frigul si foamea apar ca o lectie deschisa umanitatii si mai ales celor ce trec impasibili crezand ca lor nu li se poate intampla aceste atrocitati.

Filmul concentreaza moartea in nota tragediilor antice. Putinele personaje ale filmului sunt secundate de grupuri tipologice, voci ale durerii inabusite.
Filmul nu se vrea antirusesc, nu instiga la ura, nu face decat sa enumere faptele in cruzimea istorica, fara nicio participare subiectiva din partea realizatorului Andrzej Wajda.

Mesajele cineastului amintesc de romanele lui E.R.Remarque, romancier antinazist marcat de executia prin decapitare a surorii lui, Elfriede Scholz.

Totusi spectatorul se intreaba cum de multe crime raman nepedepsite ?

Dupa sase decenii, prabusirea misterioasa a unui avion menit sa transporte suita prezidentiala poloneza, in intentia de a comemora miile de martiri din gropile comune ale Katyn-ului amplifica tragismul acelui loc, de triunghi fatidic.

Injunghierea pesoanei ce a filmat resturile avionului vine sa puna intrebari si sa creeze posibile supozitii conspirationiste.

S-a intamplat in Saptamana Sfanta ca un erou sa-si gaseasca sfarsitul tragic in ceata si foc nemaiputandu-si lua ramas bun.

Presedintele Lech Kaczynski se numara si el printre martirii de acum 70 de ani, vestindu-le ca tara isi urca gloria pur si simplu, asa cum florile isi inalta petalele, poporul din tata in fiu mandria unei natii incercate.
citeste[...]

Al Doilea Război Mondial în versiune online
Un grup de istorici renumiţi din întreaga lume vor contribui la un vast proiect online, ce doreşte să abordeze, dintr-o nouă perspectivă, evenimentele din Al Doilea Război Mondial, folosind arhive video şi audio, dar şi texte importante care tratează acest subiect.
Istoricii Andrew Roberts, Antony Beevor şi Robert Service, autorii unora dintre cele mai bine vândute volume despre Al Doilea Război Mondial, sunt printre specialiştii care vor contribui la site-ul WW2History.com, care va fi accesibil doar cu taxă.
Printre ceilalţi contribuitori la site se numără profesorii Ian Kershaw şi Richard Evans.
Creatorul platformei, Laurence Rees, este autorul a şapte volume, toate despre Al Doilea Război Mondial. Pe parcursul carierei sale la BBC, radiodifuzorul public britanic, Rees a produs şi mai multe emisiuni despre acest conflict mondial, toate fiind apreciate de critici.
Rees speră că acest site va furniza informaţii care să contracareze teoriile celor care neagă Holocaustul şi pun sub semnul întrebării evenimentele din periaoda 1930 - 1940.
Site-ul, care va fi lansat oficial săptămâna aceasta, se adresează tuturor celor interesaţi de istoria contemporană, dar şi studenţilor şi profesorilor de istorie.
Planul lui Rees de a impune taxe pentru accesarea conţinuturilor, care includ interviuri cu 25 de istorici de renume mondial, marchează o premieră pentru un astfel de proiect online.
Piesa centrală a proiectului este o cronologie detaliată, disponibilă gratuit, care cuprinde şi mai multe scurtmetraje de maxim 10 minute, care vor fi însă accesibile doar celor care achită taxele.
Potrivit lui Rees acest proiect este unic. "Este mai bine decât să fragmentăm filme vechi şi să le punem pe web", a spus el, precizând că pe acestă nouă platformă au fost incluse toate materialele video pe care le-a strâns de-a lungul timpului.
Pentru a vea acces la acest site, care va fi actualizat frecvent, utilizatorii trebuie să plătească 5,7 euro pentru 24 de ore sau 8 euro pentru prima lună, iar apoi 4,6 euro pentru fiecare lună.
mai mult

DIN PACATE NU DETIN MAI MULTE DATE DECAT CELE DIN ARTICOLUL RESPECTIV!
NICI ARTICOLUL NU SE MAI AFLA IN ARHIVA ZIIARULUI CARE L-A PUBLICAT!
AM REUSIT INSA SA GASESC ADRESA LA CARE A FOST INSCRIS......

http://www.curentul.ro/arhive/2002/curentul.php?numar=20020401&cat=10&subcat=100&subart=16455

POATE CA ZIARUL "CURENTUL" DETINE DATELE CARE VA INTERESEAZA!!

MULT SUCCESC IN CONTINUARE.....

Am citit articolul dvs. Organizatia Kriegsgräberfürsorge m-a rugat sa intreb la cine a ramas Sticla si foaia cu acele date.Ar fi posibil s-a o fotografiati si sa mi- o trimiteti prin mail.
Ce sa intimplat cu osemintele celor trei soldati germani.
Pentru un raspuns cit mai precis va multumesc deja de acum.
Cu stima
Werner

S-a descoperit dovada potrivit căreia la Oradea a existat un lagăr rusesc
Scrisoarea a fost descoperită întâmplător, în cursul zilei de luni, de către muncitorii care lucrau la refacerea corpului H din incinta monumentului.
Dumitru Noane, consilier în cadrul Compartimentului Tehnic Administrare Cetate, a relatat că muncitorii de la Constructorul Sălard au descoperit o bucată de ziar, în timp ce decapau tencuiala de pe zidărie. „Curioşi, au desfăcut hârtia învechită şi au descoperit o scrisoare scrisă într-un dialect german, de către Andreas Diettrich, probabil unul dintre şvabii care s-au alăturat trupelor germane în timpul celui de-al doilea război mondial", a povestit în această dimineață Dumitru Noane.
"Scrisoarea era ascunsă în tencuiala uneia dintre încăperile care înainte serveau ca magazie de făină pentru brutăria care funcţiona în Cetate. Pare a fi biletul unui om care doreşte să lase o urmă pentru a putea fi găsit ulterior de familie", a declarat Dumitru Noane, consilier în cadrul Compartimentului Tehnic Administrare Cetate.
Dumitru Noane a spus că, începând din iunie 1945, în incinta Cetăţii a funcţionat un lagăr de tranzit.
"Lagărul a fost deschis de ruşi care, la început, au ţinut aici prizonierii de război germani, după care a fost preluat de români pentru deţinuţii politici. Primii erau deportaţi în Siberia, iar cei din urmă ajungeau la Sighet sau Poarta Albă", a spus Noane.
Biletul, îngălbenit de vreme, este scris în limba germană, cu creion chimic, pe o foaie de carneţel.
Pentru a fi ferit de intemperii, biletul a fost împăturat într-o bucată dintr-un ziar local de limbă maghiară.
Viceprimarul Rozalia Biro, care a efectuat, miercuri, o vizită pe şantierul de la Cetate, a făcut o traducere aproximativă a mesajului ce dezvăluie disperarea unui om închis care nu ştie ce sa va întâmpla cu el.
"Mă numesc Andreas Diettrich, născut la 9 mai 1905 în Nagyzsam, lângă Timişoara. Am fost închis aici între 20 martie şi 21 august 1947. Sunt etnic german, în vârstă de 42 ani, care am lucrat în acest lagăr", se menţionează în scrisoare.
Biro a spus că municipalitatea va încerca să identifice familia deţinutului, pentru a o informa că acesta a fost închis la Oradea şi pentru a afla amănunte despre povestea lui.
"Vom încerca să luăm legătura cu familia acestui om, care poate nici nu ştie ce s-a întâmplat cu el, iar scrisoarea va fi conservată şi ulterior expusă în viitorul muzeu al Cetăţii", a afirmat Biro.mai mult

Constantin Stan
- Katyn
În urmă cu vreo douăzeci de ani, într-o duminică însorită, am plecat din Minsk spre Katyn. Eram în acele obişnuite schimburi de jurnalişti între ţările socialiste, singurele prilejuri şi pentru noi, românii, de a mai ieşi din ţară. Chiar dacă programul era de îndoctrinare, fiecare ţară vrând să-şi arate măreţele realizări, aveai ceva timp liber cât să respiri realitatea locului, văzând oamenii pe stradă, curvele din jurul hotelurilor moscovite, vitrinele magazinelor, stând de vorbă cu ghidul care în mai toate cazurile era rece, distant, spre a nu fi obligat să pună în informare cine ştie ce afirmaţie a ta care i-ar fi adus şi lui pocinoguri. La Minsk, ajunsesem cu trenul de la Moscova - un drum care ar merita el însuşi zeci de pagini de descriere şi povestire. Era numit trenul amanţilor. Biletele la cuşete se dădeau în ordinea venirii la ghişeu, astfel încât cei doi porumbei puteau să-şi ia o cuşetă împreună, nu era ca la noi demixtate!, şi în cele 7-8 ore ale drumului de noapte să se drăgălească în voie. Hălăduiau ziua prin Minsk, iar seara se reîntorceau, cu aceeaşi garnitură, la Moscova. Bielorusia era singura republică sovietică unde cetăţenii sovietici puteau circula fără paşaport. Sosisem la Minsk, văzusem ceea ce gazdele hotărâseră că e obligatoriu să văd, străzile imense ale oraşului erau pustii, lumea era cenuşie şi votca nu se găsea pe nicăieri. Ba, mai mult, nu găseam cu Ninocika, translatoarea mea, niciun loc unde să consumăm din rezervele mele de acasă - coniac albanez şi votca Stolicinaia, adusă din România! -, pentru că ea nu avea voie să vină în camera mea de hotel, eu nu aveam voie la ea, dar nu asta era marea problemă: problema era că nu ştiam ce să facem cu sticla de alcool după ce-am fi golit-o. Lăsată în cameră, ne-ar fi dat de gol şi femeia de serviciu ne-ar fi raportat organelor, iar Ninocika ar fi avut de suferit! Poate altădată voi povesti cum am rezolvat această dificilă problemă a ambalajelor de alcool!

Să mă întorc însă la povestea de la care plecasem. Cu o zi înainte, îmi exprimasem tranşant opinia privind un fals istoric desenat pe o hartă a celui de-al Doilea Război, hartă văzută la Muzeul de Istorie: trupele sovietice erau poziţionate dincolo de Bucureşti în data de 23 august 1944. Spusesem că nu e vorba de o problemă politică sau militară, ci emoţională: tatăl meu făcuse frontul şi ştiam unde se afla în acele zile ale lui august 1944. Probabil spre a mă ideologiza un pic, a doua zi am fost dus la Katyn, pe un drum al armatelor româno-germane, spre Cotul Donului şi Stalingrad. Aveam să înţeleg, nu-i aşa, mai bine ororile comise de armata germană şi de aliaţii ei!

Pas cu pas, vremea însorită a lăsat locul uneia mohorâte, astfel încât la Katyn stătea a ploaie şi albul mestecenilor dăduse într-un gri sufocant. Era, cred, în 1988 şi, deci, despre crimele sovietice de la Katyn nu se vorbea nici măcar în şoaptă. La Katyn am fost dus să văd ororile războiului. Mi s-a spus că, în retargere, trupele germane dăduseră foc satului, după ce împuşcaseră toţi locuitorii într-o magazie din buza pădurii de mesteceni. Cătunul din pădurea de mesteceni - de la şoseaua ce ducea spre Smolensk până la monument erau vreo 6-7 km pe care orice vizitator trebuia să-l parcurgă pe jos: nicio maşină, niciun autocar nu avea voie să intre pe drumul străjuit de „miresele albe”, cum le numeşte Şukşin, iar grupurile de turişti primeau de la ghid toate informaţiile acolo, la începutul drumului, pentru că, mai apoi, se impunea o tăcere de pelerinaj - devenise un monument. Iar acel monument, pentru care artistul luase marele Premiu Lenin, era cu adevărat impresionant: artistul refăcuse fiecare casă arsă de trupele germane - întregului cătun i se dăduse foc după ce sătenii fuseseră împuşcaţi - prin ceea ce rămâne după un incendiu dintr-o casă de lemn: hornul şi poarta. Hornul era din marmură, poarta din piatra. În centru, un dreptunghi din marmură. În trei colţuri erau plantaţi mesteceni, în al patrulea - ardea o lumină. Simboliza faptul că în Bielorusia fiecare al patrulea locuitor pierise în război. Din când în când, un dangăt slab, parcă venit din unduirea mestecenilor, te înfiora.

Mi s-a spus că toate armatele care au încercat să cucerească Rusia au avut acelaşi drum de retragere şi că pe acest drum al Smolenskului cimitirele sunt istorii suprapuse: peste soldaţii napoleonieni răpuşi de ger şi de soldaţii lui Kutuzov, care îi urmăreau îndeaproape, erau îngropaţi cei ai lui Hitler, răpuşi tot de frig, dar şi de armata sovietică şi de partizani. Iar peste ei, dar asta nu mi s-a mai spus atunci, aveam să aflăm cu toţii mult mai târziu, erau îngropaţi ofiţerii polonezi ucişi în 1940 şi care nu se retrăgeau totuşi de la Moscova, ci Moscova năboise peste ei!

Acum, peste trupurile ofiţerilor polonezi împuşcaţi de sovietici în 1940 s-a prăbuşit avionul prezidenţial polonez, fără niciun supravieţuitor.

Istoria, în marile ei tragedii, se întoarce mereu pe acelaşi drum.

Viaţa, viaţa noastră, se petrece exact ca şi istoria, întorcându-se pe acelaşi drum, spre a repeta aceleaşi greşeli, aceleaşi drame şi, din când în când, chiar aceleaşi tragedii. Ireparabile! De altfel, numai tragediile sunt ireparabile!

"Războiul Sfânt" pe înţelesul soldatului român (III) - Interzise în perioada comunistă
Cunoscut arhitect al timpului, Cantacuzino fusese implicat în scandalul prăbuşirii blocului Carlton la cutremurul din 1940, motiv pentru care, de altfel, fusese mobilizat şi trimis pe front, drept pedeapsă. Ceilalţi redactori erau, de regulă, ziarişti de meserie mobilizaţi pentru front, studenţi sau voluntari proveniţi de la marile cotidiene şi reviste din Bucureşti, chiar şi din ţară, începând cu „Universul”, „Curentul”, „Vremea”, „Curentul literar”, „Timpul Transilvaniei” (Arad) etc. Iată numai câteva nume: Ion Larian Postolache, Const. Niculescu-Vîlcea, Dan Brătescu, Zenobie Băncilă, Leopold Voita, Ion Velicu ş.a. Au mai colaborat, ocazional, Virgil Constantinescu şi Ion Pogana. Răsfoind colecţia gazetei regăsim însă o întreagă companie din care nu lipsesc reporterii de front ai celorlalte armate ale Axei, soldaţi, gradaţi şi subofiţeri cu termen redus, dar şi ofiţeri cu grade inferioare.
„Pentru ce luptăm”
În cele patru pagini ale „Ecoului Crimeei”, care apărea la un moment dat şi de trei ori pe săptămână, în 2.000 de exemplare, dar uneori şi în peste 10.000 de exemplare, se regăseau informaţii, actualităţi din ţară şi de pe front, o pagină literară şi una de divertisment. Ziarul era imprimat într-o tipografie rusească, dotată cu caractere latine aduse ulterior din ţară şi acţionată de tipografi evrei şi tătari recrutaţi pe plan local.
Intitulat „Pentru ce luptăm”, articolul de fond din primul număr inventaria motivele în chip vădit propagandistic: „pentru ca această diavolească născocire, comunismul, să nu vie asupra noastră; împotriva născocitorilor comunismului: jidanii, al treilea contra englezilor, unde s-au refugiat la adăpost jidanii şi a feri copiii noştri de alt război”. Tot în primul număr, Comandamentul suprem al trupelor din Crimeea adresa o chemare mobilizatoare, „Către voi, ostaşi ai Crimeei”, încheiată în cuvinte de-acum devenite şablon: „Cu orice preţ balaurul trebuie răpus pentru vecie, ca niciodată hidosul lui rânjet să nu mai poată speria pruncii voştri nici măcar în vis. Cu Dumnezeu înainte!”.
Ştiri în română la Radio Crimeea
Cât priveşte rubricile, acestea erau, de asemenea, tipice nu doar pentru o gazetă de front, ci şi pentru ediţiile de război ale ziarelor aşa-zis civile din ţară: „Ultimele ştiri”, „Ştiri din ţară”, „Ştiri din toată lumea”, „Informaţiuni” etc. Numărul 2 al „Ecoului Crimeei”, din 16 martie 1942, conţinea la loc de onoare un ordin de zi al generalului de armată von Manstein, „De ziua eroilor”, încheiat cu formula plină de încredere „Victoria e a noastră!”. Şi cum gazeta apărea în Caucaz, la Simferopol, e lesne de înţeles că acorda un spaţiu corespunzător informaţiilor cu caracter cultural-educativ de interes „local”, să spunem, concomitent cu anunţurile de recrutare a colaboratorilor voluntari.
Astfel, aflăm şi noi, peste ani, că la Radio Crimeea, în intervalul 15.50-16.10, se transmiteau ştiri în limba română, iar marţea, la ora 9.30, şi vinerea, ora 14.30, la cinematograful din Simferopol rulau reprezentaţii cu intrare liberă pentru soldaţii români. Fapte de arme, glume, snoave, gânduri erau aşteptate pe adresa redacţiei, în special de la ofiţeri, subofiţeri şi TR-işti. Erau publicate anunţuri ale militarilor, date privind mersul războiului, comunicate ale Comandamentului trupelor române din Crimeea.
Zvonurile, combătute
Iniţial, ziarul avea două pagini şi, din cauza crizei de hârtie, un tiraj nici pe departe mulţumitor. Fapt pentru care, la loc vizibil, se făcea precizarea că „secretarul companiei are datoria de a da ziarul soldatului, să-l citească cu ochii lui, pentru a nu mai da crezare svonurilor aduse de şoferul maşinei de la centrul de aprovizionare”. Nu lipseau nici în acest caz rubricile intitulate „Poşta soldatului” şi „Colţul vesel”. Dar prim-planul era deţinut de ştirile de pe front cu victoriile româno-germane, uneori şi de altele menite să exalte spiritul războinic şi, mai ales, răzbunător al soldatului român, cum ar fi mediatizarea unor evenimente cu răniţi români masacraţi de bolşevici (vezi numărul 13 din 14 mai 1942).
De la 27 aprilie 1942, ziarul apărea la patru zile şi publica, după exemplul gazetei „Soldatul”, de la Bucureşti, discursurile lui Hitler şi ecourile la aceste discursuri, fragmente din ceea ce scriau ziarele nemţeşti despre români, în special despre Antonescu.
Ediţii în germană, rusă şi tătară
Ulterior, în 1943, „Ecoul Crimeei” va apărea doar o dată pe săptămână, duminica, numărul paginilor dublându-se însă şi ajungând la opt. Din ce în ce mai vizibile erau desenele lui H. Weiss, comentate în parte de sergentul TR Zenobie Băncilă, versificate cu mare umor. Merită menţionat faptul că gazeta găzduia poeme de Nichifor Crainic, Aron Cotruş, iar Alexe Mateevici a publicat, în numărul 31, de-acum cunoscuta „Limba noastră”.
Ultimul număr gazetei a apărut la 26 martie 1944, dată la care armata română se replia către linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Un amănunt esenţial: potrivit lui Dan Brătescu, unul dintre reporterii de front care a semnat în paginile gazetei, „Ecoul Crimeei” a fost una dintre publicaţiile militare care a avut şi câte o ediţie în limba aliatului german („Krim Zeitung”), dar şi în limba rusă („Golos Crima”), şi chiar în limba tătară („Azat Kirimi”).