Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Românii şi ungurii, gata să se lupte între ei la Stalingrad

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Romanii_si_ungurii-gata_sa_se_lupte_intre_ei_la_Stalingrad_0_615538600.html

Dintre toate reţelele de spionaj active în Al Doilea Război Mondial, cea care a primit admiraţia cea mai respectuoasă din partea profesioniştilor a fost cea condusă din Lucerne, între anii 1939-1943, de către Rudolf Roessler, sub numele de cod „Lucy”. Nici Sorge, nici Cicero, pentru a menţiona cele mai bune exemple, nu au putut egala realizările sale.

Pe 18 aprilie 1942, Roessler a primit de la Berlin detaliile suplimentare cerute de Stalin pentru luptele grele de la Cotul Donului. Radiograma trimisă imediat lui Stalin includea şi aceste secrete militare: „Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehrmacht va fi încredinţată pentru apărare unor trupe ne-germane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii româneşti, 13 ungureşti, 9 italiene, 2 cehoslovace şi o divizie spaniolă. Pentru că românii şi ungurii se urau unii pe alţii şi erau în stare să se bată între ei, vor fi separaţi prin 9 divizii italiene şi una spaniolă. Înaltul Comandament German nu se baza prea mult pe aceste întăriri ne-germane, fiind îndoielnică valoarea lor militară” (pag. 99).

Divulgarea acestor puncte slabe de pe frontul Donului îl va determina pe mareşalul Jukov să aleagă direcţia loviturii principale exact în sectorul de front apărat de diviziile ne-germane, reuşind spargerea frontului printr-o contra-ofensivă puternică. Întreaga operaţiune de încercuire a Armatei a VI-a germane de sub comanda feldmareşalului von Paulus n-ar fi reuşit fără detaliile trimise zilnic de Roessler. OKW a trimis în ajutorul lui von Paulus armatele blindate conduse de von Manstein şi a deturnat de la acţiunile lor de front alte mari unităţi pentru salvarea Armatei a VI-a. Fiecare din aceste ordine de luptă noi şi urgente erau trimise Moscovei prin radio de Roessler într-un interval de 6-10 ore de la emiterea lor la Berlin. Era ceva nemaiauzit deoarece s-a calculat de către specialişti militari că, în multe împrejurări, ordinele de luptă ale lui Hitler ajungeau la Stalin înaintea primirii lor de către comandanţii germani din linia întâia!

Articol realizat de revista "Historia"

Imagini rare de pe front din iarna lui ’44 – ’45. GALERIE FOTO din timpul bătăliei din Ardeni

Fata nevazuta a nazistilor: Cum si petreceau ei timpul liber?

O colectie de fotografii alb-negru, care ii are ca personaje principale pe nazisti aflati in Norvegia, inainte de holoscaust, a fost descoperita si a fost scoasa la licitatie pe 15 decembrie.
Imaginileii arata pe soldatii germani petrecand, simtindu-se bine la picnicuri si petreceri, cu doar cateva luni inainte de producerea masacrului care a socat o lume intreaga. Desi imaginea nazistilor este aceea de criminali, se pare ca ei erau niste fiinte vesele, se distrau in baruri etc.

“Acesta este un album important si unic. Fotografiile slabesc ideea ca nazistii erau niste criminali violenti”, considera Chris Albury, de la Dominic Winter Auctioneers of Cirencester, Glocestershire, citeaza DailyMail.

Albumul se numeste “Wish the Reichskommissar North Norway and Finland 10-12 July, 1942” si contine 375 de fotografii imprimate pe 62 de pagini. Pe langa imaginile in care nazistii se distreaza, au fost gasite si cateva de la intalnirile oficiale.

Au făcut naziştii şi ceva bun?NSDAP este cu siguranţă una dintre cele mai rău famate organizaţii
politice din istoria omenirii, un prototip al cruzimii duse la extrem
şi al comportamentului absolut inuman. Şi totuşi, guvernul nazist a
implementat o serie de politici care au fost favorabile dezvoltării
societăţii şi, în mod surpinzător încă mai sunt de actualitate.
Desigur că asta nu scuză opresiunea exacerbată practicat de nazişti,
ci doar arată că binele se poate strecura uneori în cele mai obscure
contexte. Să vedem cum.

Interzicerea vivisecţiei. Germania nazistă a fost prima ţară care s-a
pronunţat împotriva vivisecţiei, implementând o interzicere totala în
aprilie 1933. Măsura era de o importanţă deosebită şi a fost înaintată
Reichstag-ului încă din 1927. Nazişti de renume precum Hermann Göring,
Heinrich Himmler şi chiar Adolf Hitler se preocupau foarte mult de
protecţia animalelor, în special privind modul în care acestea erau
măcelărite. Majoritatea legilor în vigoare acum în Germania, dar şi în
lume, derivă din legile avansate de nazişti. Este incredibil de ironic
să observi discrepanţa dintre tratamentul aplicat oamenilor, supuşi
unui genocid, şi cel aplicat animalelor, apărate cu îndârjire. Hermann
Göring, prim-ministrul prusac, spunea că: "O interzicere completă şi
permanentă a vivisecţiei nu este numai o lege necesară pentru a
proteja animalele şi a simpatiza cu durerea lor, dar este şi o lege
pentru întreaga umanitate...Prin urmare vă anunţ că practica nu mai este
permisă şi în caz contrar devine caz penal. Până se pronunţă o
sentinţă acuzatul va fi internat într-un lagăr de concentrare".

Protecţia animalelor. Când vin naziştii la putere, grijile lor nu se
rezumă doar la oameni, ci şi la animalele native. În 1934 se dă o lege
naţională care reglementează vânătoarea, numărul de animale care pot
fi ucise pe an, sezoanele potrivite. Majoritatea acestor legi au fost
aplicate în Occident. Legea era cunoscută sub numele de
Reichsjagdgesetz. Reichstag-ul finanţa şi educatia privind protecţia
animalelor la nivel de şcoală primară, secundară şi chiar facultate.
În plus, în 1935 se votează o altă lege, Reichsnaturschutzgesetz, care
plaseaza o serie de specii pe lista animalelor protejate de lege ( de
exemplu lupul sau linxul). Legea va fi amendată cu reglementări ale
despăduririlor şi exploatării piscicole. Fără aceste legi probabil că
multe specii ar fi dispărut din pădurile germane.

Campania antifumat. Se crede ca Adolf Hitler era atât de pornit
împotriva fumatului în ultimii ani ai vieţii că nu suporta pe cineva
fumând în aceeaşi cameră cu el şi obiecta mereu că sunt bani aruncaţi
în vânt. Prin urmare începe una dintre cele mai ample şi eficiente
campanii antifumat din istorie. În vreme ce alte campanii din anii '30
şi '40 s-au soldat cu un eşec în alte ţări, nu a fost cazul Germaniei.
Naziştii au interzis fumatul în restaurante şi în transportul public,
invocând importanţa sănătăţii şi aplicând reguli severe publicităţii
la ţigări. Taxa pe tutun era de asemenea foarte ridicata şi
aprovizionarea către Wehrmacht limitată. Mai multe organizaţii pentru
sănătate se plângeau că tutunul măreşte riscul de avort, fapt
binecunoscut astăzi. Statisticile arată că, în vreme ce în SUA în 1940
consumul anual pe cap de locuitor era de 3000 de ţigări, în Germania
se limita la în jur de 750.
Programe de ajutor social. Germania nazistă beneficia de unele dintre
cele mai ample programe de asistenţă social din istorie, bazate pe
idea că toţi locuitorii ar trebui să se bucure de un standard de viată
decent. un exemplu faimos este acela al ajutorului de iarnă, când atât
cetăţeni obişuniţi cât şi nazişti notorii strângeau pomeni pentru
săraci. Nu numai că era o metodă propagandistică eficace, dar si un
ritual pentru producerea unui sentiment de bunăstare generală şi de
empatie cu cei nevoiaşi. Posterele îndemnau oamenii să doneze mai
degrabă decât să ofere direct cerşetorilor pe stradă. Goebbels, aflat
în controlul radio-ului, televiziunii şi propagandei, se implica
adesea în evenimentele de caritate. Dar de unde proveneau fondurile
pentru ajutorarea săracilor? Mai ales din confiscările bunurilor celor
consideraţi inamicii regimului. Regimul nazist a sustras mari sume de
bani pentru a finanţa o schemă de bunăstare general care de fapt viza
doar anumiţi membri ai societăţii.

Volkswagen. Literal însemnând maşina poporului, automobilul era
prezentat drept o achiziţie pe care şi-o putea permite oricine.
Designul care semăna cu o gâză fusese sugerat de Hitler. Maşina are un
success enorm, pentru că se oferă cetăţenilor cu o reducere,a tingând
suma de doar 9990 de mărci, cam cât costa o motoretă. Dar spre finele
războiului discponibilitatea de cumpărare se redusese şi Volkswagen-ul
devine mai mult un vehicul de război. Asta nu a împiedicat însă
ascensiunea sa în rândul celor mai populare maşini din lume.

Autobahn. Deşi ideea nu este la origine nazistă, Hitler era un
admirator entuziast al ideii şi a impulsionat dezvoltarea celei mai
mari reţele de drumuri construite vreodată în Germania. Primul sistem
de autostrăzi din lume a schimbat radical felul în care călătoresc
oamenii. Multe ţări au imitat sistemul susţinut de Hitler, inclusiv
America şi Marea Britanie. Este cu siguranţă cea mai elaborată reţea
de autostrăzi din lume, autostrăzi care se întind şi în ţări vecine
precum Austria. Construcţia nu numai că a fost revoluţionară, dar a şi
oferit locuri de muncă la mai bine de 100.000 de oameni. Partidul
nazist ţintea să genereze un sentiment de unitate prin acest proiect,
iar în mare parte chiar a reuşit. Pe porţiunile lungi şi drepte se
testau aeronave, iar Grand Prix-urile se organizeaza aici.

Proiectile teleghidate. Omul care a inventat rachetele aşa cum le ştim
azi, Werner von Braun, era membru al Partidului Nazist şi ofiţer SS. A
ajutat atât Germania cât şi SUA la producerea de rachete în timpul şi
după cel de-al doilea război mondial, obţinând în cele din urmă
cetăţenia americană. Deşi a adus inovaţii în multe aspecte, incluzând
instalarea rachetelor alimentate cu lichid în aeronave, este cel mai
bine cunoscut pentru realizările în cadul NASA. Cea mai însemnată o
reprezintă elaborarea rachetei acceleratoare Saturn V, care a
contribuit la aselenizarea din '69. Von Braun a deschis calea către
zborul în spaţiu prin inveniile sale, dar a şi creat unul din cele mai
distrugătoare mijloace ale omenirii.

Inovaţii în film. Naziştii erau foarte interesaţi de muzică şi film ca
instrumente propagandistice şi stâlpi esenţiali ai culturii. Prima
înregistrare pe bandă magnetic este un discurs hitlerist, iar Goebbels
a impulsionat tehnici mai complicate de filmare. De pildă filmul
propagandistic "Triumful Voinţei", continuarea "Triumfului Credinţei"
este considerat unul dintre cele mai interesante fragmente din istoria
cinematografiei. Regizoarea, Leini Riefenstahl, a folosit un număr
impresionant de 30 de camere de luat vederi, precum şi 100 de
tehnicieni pentru a produce pelicula de 2 ore. Cum filmul beneficia de
un buget nelimitat, s-au scos la rampă ultimele tehnologii, inclusiv
uzitarea de macarale şi suprastructuri pentru a crea efectul mişcării.
Desigur că modelul propagandistic nu mai este relevant, dar tehnicile
şi viziunea conceptuală încă mai sunt de actualitate la Hollywood.

Contribuţii la modă. Stilul de uniformă conceput de nazişti este la
fel de îndrăzneţ ca stilul de guvernare. Bocancii de piele cu talpă
groasă, pălăriile turtite, paltoanele căptuşite sau pălăriile ţuguiate
erau doar câteva dintre emblemele modei naziste, în legătură cu care
trebuie să amintim nuantele nelipsite de gri, maro sau negru.
Organizatia militară SS provoca teamă în rândurile adversarilor când
soldaţii apăreau cu bonetele lor negre şi hainele de piele pe care le
vor prelua apoi rockerii americani. De fapt la unele subculturi rock,
industrial, sau goth se pot remarca reminiscente ale modei întunecate
naziste. Romancierul Kurt Vonnegut descria stiulul drept uşor teatral.
Mai mult, fondatorul Adidas, Adolf Dassler, era nazist. A produs
pantofi pentru Wehrmacht în timpul războiului, furnizând în acelaşi
timp atleţilor germani şi americani încălţări la olimpiada de la
Berlin. A făcut senzaţie atunci când Jesse Owens a câştigat proba de
sprint purtând pantofii lui Adolf. Frateel său era un nazist şi mai
convins, care a urmat tradiţia fratelui său înfiinţând o altă companie
prolific specializată în produse sportive: Puma.
Inovaţii medicale. Decesul eticii din medicina nazistă a condus la
atrocităti de neînchipuit şi la una din cele mai acerbe controverse
deontologice din istorie. Asta pentru că prin uzanta torturii s-au
descoperit informaţii fructificate azi cu discreţie de doctori şi
cercetători. De pildă naziştii au studiat şi monitorizat cu atenţie
hipotermia în lagărul de la Dachau, supunând victimele unor torturi
brutale. Naziştii scufundau victimele în apă semi-îngheţată sau le
lăsau în ger, observând modificările de temperatură corporală, rotmul
cardiac sau contracţiile muscular. Aceste teste erau mai întâi
realizate cu ajutorul soldaţilor voluntary, dar naziştii nu se
mulţumeau cu informaţia achiziţionata şi încep să facă experimente pe
internaţii din lagăre. Doreau să depisteze metode de readucere a
corpului în limitele niormale de temperatură, printr-o tehnică
denumită "rapid active rewarming", frecventă astăzi în Occident

„Ai noştri cu tunuri trase de boi în timp ce nemţii se deplasau cu Pantzer-wagone”

Rememorarea „Episodului Odessa” se întinde pe câteva zeci de pagini în jurnalul ofiţerului de geniu Vladimir Kiriţescu; acel jurnal cu traseu încurcat, sinuos: manuscrisul a fost confiscat de Securitate în urma unei percheziţii, la 14 mai 1985, a ajuns, în luna august, în Fondul Special al Muzeului Militar Central (astăzi Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”), pentru a fi publicat, în 2008, la Editura Detectiv, sub titulatura Amintiri pentru viitor. 2951 de zile în captivitatea sovietică. În paginile dedicate Odessei, Kiriţescu alcătuieşte, în tuşe calde, duioase, portretul ordonanţei sale, Costică Beşleagă din Răstoaca-Putna, şi analizează, cu ochi critic, „atuurile” artileriei noastre în încercarea de a cuceri fortăreaţa sovietică (tunuri de Bange, model 1878, trase de boi).

„În zorii zilei, două batalioane de infanterie urmau să atace satul Oktiabrîi, să-l depăşească prin ocolire, apoi să-şi continue atacul, urcând un piept de deal dezgolit şi cu o înclinare de circa 35 grade, până se vor urca pe un platou întins pe care se prevedea o rezistenţă mai dârză din partea ruşilor. Misiunea unităţii mele era să urmărească înaintarea infanteriei şi, din momentul în care aceasta începea să ocolească satul, pionierii mei să intre în localitate, procedând la cercetarea caselor şi curţilor pentru a se evita rămânerea unor grupe de comando inamice ascunse, capabile apoi să atace infanteria din spate. Mi-am aşezat două plutoane imediat în spatele infanteriştilor, iar eu, cu un pluton de rezervă, am rămas la circa 200 de metri mai în urmă, într-o plantaţie subţire de salcâmi care străbătea câmpia paralel cu frontul, având în spate o baterie de artilerie.

Era în noaptea de 26/27 august 1941. Încercam să desluşesc ceva în faţa mea cu binoclul dar nu era chip din cauza întunericului destul de dens. Se mai lăsase şi un fel de pâclă, aşa că nu se vedeau decât unele fulgere ce brăzdau cerul din când în când, provenite de la gurile de artilerie inamice care, probabil, făceau trageri de reglare a tirului în anumite sectoare. Câte o mitralieră răpăia în rafale scurte şi înfundate, ciudat de asemănătoare cu lătrăturile răguşite ale vreunui dulău de pază.

În aşteptarea orei H (ora atacului), fiecare în groapa lui individuală, găsită sau improvizată din greu cu biata lopăţică Lienneman, picoteam sau ne zburau gândurile la ce lăsaserăm acasă. Deodată, exploziile de proiectile ruseşti au început să se înteţească şi câteva rachete luminoase dinspre ei m-au făcut să înţeleg că ceva nu era în ordine. Într-adevăr! Comandamentul rusesc nu luase, probabil, cunoştinţă de ordinul de atac al comandamentului nostru şi, în totală discordanţă cu regulile «cavalereşti» ale secolului al XVIII-lea, ne-o luaseră înainte. Focurile de mitralieră şi de arme izolate se auzeau din ce în ce mai dese şi mai puternice, urmate de nişte strigăte ce păreau a fi de: Uraaa!

Au început să tragă şi bateriile din spatele nostru salve din ce în ce mai dese. A durat vacarmul acesta preţ de o oră, după care tragerile, şi de o parte şi de alta, s-au mai potolit dar nu au încetat până la ora zece dimineaţa. Atacul rusesc nu reuşise, dar şi al nostru a fost compromis. Am încercat să mă strecor către plutoanele mele, dar nu a fost chip. Câmpul, în faţă, era complet deschis şi orice siluetă mişcătoare apărea era reperată cu foc de mitraliere. Am renunţat. Începuse să ne chinuie nu atât foamea, cât setea. Singura soluţie: răbdarea!

„Ne-am uitat unii la alţii pe furiş, ne-am făcut că nu ne vedem, am luat apă şi am plecat”

La coborârea serii, un ostaş de la unul din plutoanele mele a reuşit să se strecoare până la noi cu veşti. Ai mei nu avuseseră nicio pierdere; la infanterişti însă, destule. Aşteptau noaptea ca să încerce să-i evacueze. În apropierea mea se afla şi un post de prim ajutor sanitar. Medicul, sublocotenent în rezervă, având vestea îşi pregăti doi-trei brancardieri pe care îi avea, gata să intervină. Curierul meu i-a mai potolit zelul sfătuindu-l să aştepte să se mai întunece şi să meargă numai pe brânci, altfel, lasă batalionul fără medic. Despre ai mei am aflat că erau aşezaţi chiar în spatele satului, la câteva zeci de metri mai spre noi, unde găsiseră gropi făcute de ruşi (fosta lor poziţie) şi acestea i-au scos de sub tirul artileriei şi mitralierelor inamice.

M-am bucurat de şansa lor dar nu am putut să le răspund satisfăcător la întrebarea:

— Când vom căpăta şi noi ceva de mâncare?

— Dar cu băutura cum staţi?, i-am întrebat eu.

Mi-au răspuns că, pe întuneric, au dat de un peticel de vie răscolită, cu ceva aguridă pe lăstari, iar printre butuci au mai dat şi de pepeni verzi necopţi. Aşa că...!

Costică Beşleagă din Răstoaca-Putna, ordonanţa mea, a şi sărit:

— Măi leat, la noapte vă călcăm. Venim în vizită.

— Costică, vă rup oasele dacă se mişcă vreunul pe poziţie.

Şi am dat ordin lui Horun şi gradaţilor de la grupe să-şi supravegheze oamenii. Mă temeam de o îmbulzeală înainte, din cauza setei; o trezire a vigilenţei ruseşti şi, drept consecinţă, un carnaj stupid şi inutil. Dar iscusinţa omului simplu, de multe ori, întrece excesul de prevedere al minţilor prea calculate. Când s-a întunecat bine, a plecat curierul şi după el, tiptil, Costică al meu şi încă vreo doi.

Nu ştiusem nimic. Fumam în groapă, ascultam ţârâitul greilor în iarbă şi tunetele răzleţe ale frontului; simţeam cum îmi şiroia pe gulerul vestonului, între cămaşă şi piele, pulberea de ţărână care se va transforma în câteva zile într-o adevărată platoşă şi visam că aş bea o cană cu apă, fie ea şi mai sălcie. Spre miezul nopţii aud câteva foşnete în faţă şi pun mâna pe pistolul automat. Strig, cu voce scăzută:

— Cine e?

— Eu, do’n căpitan.

I-am recunoscut vocea lui Costică.

— Unde ai fost, măi banditule?

— V-am adus apă, do’n căpitan.

Între bucuria de a bea apă şi furia că mi-a încălcat ordinul chiar el n-am avut decât un răspuns. O înjurătură zdravănă.

— Lasă! Ia de bea colea, că supărarea e de la necuratu’, şi-mi întinde bidonul lui.

— Unde ai găsit apă?

— E acolo, lângă sat, un lăc’şor. Da să ştii că erau şi nişte ruşi morţi în apă. Da’ i-am dat la o parte. Ia de bea să-ţi dau şi un pepene.

În anumite momente, pe care le intuia foarte bine, Costică adopta în relaţiile cu mine un ton foarte intim şi la persoana a doua singular. Deşi sunt un tip destul de formalist, individul acesta mă dezarma şi mă făcea să râd de cutezanţa lui. Recunosc însă că niciodată n-a întrecut măsura şi n-a frizat impertinenţa. Avea simţul umorului dar şi bunul simţ specific ţăranului, sănătos şi nealterat de mahalagisme.

Am băut, am mâncat şi nişte coji de pepene crud şi voiam să-mi spăl un pic mâinile.

— Cu apă?, mă întrebă Costică surprins, aproape furios.

Mă privi uimit.

— Cu coajă de pepene, do’n căpitan. Să vezi ce bine curăţă.

Mai învăţasem ceva.

Era a doua noapte de când nu ajunsese nimic de mâncare la noi. Am comunicat ordinul să se atace «hrana rece». Probabil că mai fusese ea atacată, dar acum era dezlegare oficială. Mai târziu mă va costa scump acest ordin. Am aflat de la Costică şi de alţii câţiva care fuseseră după apă şi după pepeni cum de n-au tras ruşii în ei.

— Păi, do’n căpitan, n-au tras că nici ai noştri n-au tras în ei când au venit tot după apă.

— Au venit şi ei?

— Păi ce, ei nu sunt oameni?

— Şi ce-aţi făcut?

— Ne-am uitat unii la alţii pe furiş, ne-am făcut că nu ne vedem, am luat apă şi am plecat.

Curat armistiţiu, neautorizat. Oare nu ar fi putut servi întâmplarea aceasta ca o lecţie de bun-simţ şi respect al omeniei pentru «înaltele guverne şi comandamente» de felul în care ar putea fi, oricând, validate cele mai grave neînţelegeri şi conflicte la nivel de «Înalte Conduceri»? Când va răspunde favorabil omenirea şi istoria acestei profund de importante şi serioase întrebări? (...)

„Speranţele noastre de a vedea Odessa căzută curând începuseră să pălească”

Pe la începutul lunii octombrie am ajuns în localitatea Peterhal. Vremea începuse să se strice: noaptea frigul devenise pătrunzător, uneori burniţele se transformau în măzăriche, speranţele noastre de a vedea Odessa căzută curând începuseră să pălească. Mantalele nu mai rămâneau la căruţe şi, noaptea, ni se părea tare subţiri. Continuam să efectuăm exerciţiile inerente vieţii de campanie sau, atunci când era cazul, executam anumite lucrări de reparaţii la căile de acces, lucrări ce intrau în cadrul specialităţii noastre de pionieri. Într-o dimineaţă, maiorul Stănculescu mă anunţă să mă pregătesc pentru apleca la Tighina, la Depozitul de materiale şi muniţii cred că al Armatei a IV-a, pentru a aduce pe poziţie un număr de circa două mii de mine anticar (mine antitanc). (...) Drept urmare, am plecat la Tighina, prin Tiraspol, cu două autocamioane. De-a lungul drumului am trecut pe lângă câteva spitale de campanie, nişte barăci cu semnul Crucii Roşii zugrăvit pe acoperişuri, în dimensiuni enorme, iar în jurul lor reţele de frânghii pe care erau întinse rufe, cearşafuri şi kilometri de bandaje spălate şi întinse la uscat. Priveliştea îmi reamintea că şi în spatele frontului nostru moartea îşi continua opera funestă de inepuizabilă transformare a materiei.

La un moment dat ne-am întâlnit cu o coloană bizară. La intervalele de câţiva zeci de metri între ele, se deplasau nişte enorme piese de artilerie cu ţevi neobişnuit de lungi, fiecare tractată de un atelaj de şase perechi de boi voinici. În jurul lor mărşăluiau mici unităţi de artilerişti înarmaţi cu carabine. Întreaga coloană era condusă de câţiva ofiţeri care se deplasau călare, în du-te-vino, de-a lungul ei. Eram foarte curios să aflu despre ce-o fi vorba. Ai noştri cu tunuri trase de boi în timp ce nemţii se deplasau cu Pantzer-wagone (maşini blindate)!

Am oprit maşina în dreptul unui ofiţer, l-am salutat şi l-am rugat să mă lumineze şi pe mine despre ce este vorba. Am aflat imediat. Era vorba despre nişte tunuri «Debange» (n.a. – tun de Bange, tun greu de asediu, sistem de Bange, md. 1878, cal. 120 mm), procurate de armata română încă înainte de anul 1910 cu scopul de a apăra Cetatea Bucureştilor. Acum, erau aduse pe frontul Odessei pentru a răspunde tragerilor artileriei ruseşti de mare calibru, aflată pe vasele lor de răzbi din rada portului Odessa. «Debange»-urile noastre aveau o tragere lungă şi destul de precisă dar aveau cadenţa de două lovituri pe minut. Aşa spuneau ofiţerii artilerişti. Mi-am adus aminte că şi eu învăţasem odată despre aceste tunuri, numite tunuri de cetate. Mi-am văzut de drum nu fără însă a mă întreba, în sinea mea, asupra operativităţii acestor piese de muzeu în actualul război”.

Cum un mareşal sovietic l-a salvat de la moarte pe primarul român al Odessei în 1941
În perioada Campaniei din Est, România a administrat teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria, inclusiv oraşul Odessa. Primar general al oraşului – cel mai important port sovietic la Marea Neagră – a fost basarabeanul Gherman Pântea. În acelaşi timp, guvernator civil al Transnistriei a fost profesorul Gheorghe Alexianu.

După încheierea războiului, autorităţile sovietice au insistat ca personalităţile implicate direct în administrarea Transnistriei să fie condamnate ca şi criminali de război. Astfel, Gheorghe Alexianu a fost condamnat la pedeapsa capitală, fiind executat împreună cu Mareşalul Ion Antonescu. După logica sovieticilor, se aştepta ca şi Gherman Pântea să aibă parte de acelaşi tratament, date fiind atrocităţile comise pe timp de război de către autorităţile germane şi române împotriva populaţiei civile a Odessei, a comuniştilor şi a partizanilor din catacombe, dar mai ales a evreilor. Acest lucru nu s-a întâmplat.

Cum a fost posibil ca Pântea să scape neexecutat, ştiindu-se că sovieticii nu iertau pe nimeni în asemenea cazuri? Mai cu seamă că primarul Odessei a fost şi membru marcant al Sfatului Ţării, numit organ „contrarevoluţionar” de sovietici, care ar fi contribuit la „trădarea intereselor populaţiei basarabene” şi unirea ei cu România... Răspundem la această întrebare în cele ce urmează.

Gherman Pântea s-a născut la 14 mai 1894 în comuna Zăicani, plasa Râşcani din judeţul Bălţi, în familia avocatului Vasile Pântea. A încheiat ca premiant şcoala primară din localitate, apoi a urmat şcoala medie din Glodeni, mai târziu – Şcoala Normală din Cetatea Albă. În plin război mondial, în 1915, şi-a încheiat studiile şi a fost repartizat la şcoala de ofiţeri din Kiev, devenind în scurt timp, la 1 decembrie 1915, sublocotenent. A fost repartizat ca traducător în cadrul Armatei a 4-a ruse de pe frontul român, cu sediul la Roman. După revoluţia rusă din februarie 1917, e devenit delegat, ulterior chiar preşedinte al Comitetului Central executiv moldovenesc al Uniunii soldaţilor şi ofiţerilor, care va veni cu iniţiativa creării Sfatului Ţării. Pântea s-a întâlnit cu Alexandr Kerenski, şeful guvernului provizoriu rus, dar şi cu Lenin, la începutul lui octombrie 1917, pledând în faţa acestora pentru crearea unităţilor militare moldoveneşti. A fost ministru de război în Consiliul de directorial Basarabiei (guvernul) şi a avut un rol important în unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. În interbelic, a fost membru al Partidului Naţional Liberal, primar în câteva rânduri al capitalei basarabene (în 1923, 1927-1928 şi 1932). A avut relaţii bune cu reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi din Basarabia, printre care ruşi, evrei, ucraineni şi, deşi nu avea vederi de stânga, cu atât mai mult comuniste, a fost avocatul apărării grupului celor 108 simpatizanţi comunişti, conduşi de Pavel Tkacenko, inculpaţi în organizarea rebeliunii de la Tatarbunar din septembrie 1924.


Campania din Est şi numirea ca primar al Odessei, 1941-1944

Începutul războiului germano-sovietic l-a găsit pe Gherman Pântea la Huşi, în calitate de consilier juridic al generalului Nicolae Ciupercă, şef al Armatei a 4-a. La 14 iulie, când a fost eliberat Chişinăul de trupele sovietice, a revenit pentru scurt timp în capitala Basarabiei. După cum a stabilit istoricul Ion Constantin – care a scris o carte excelentă şi bine documentată despre Gherman Pântea (apărută la editura Biblioteca Bucureştilor în 2010) –, acesta a avut un rol decisiv în salvarea a 98 de persoane din lista celor 100 care urmau să fie executate de către autorităţile române. Pântea a demonstrat că lista e alcătuită de răuvoitori, care voiau să se răzbune pe oameni cu vederi de stânga din capitala basarabeană, dar care, după părerea sa, nu reprezentau un pericol pentru România.

După asediul prelungit al Odessei (august-octombrie 1941), Gherman Pântea a fost numit de către mareşalul Ion Antonescu primar general al oraşului, deşi Gheorghe Alexianu şi alţi funcţionari de la Bucureşti şi din armată nu-l agreau pe acesta din varii motive. Intenţia lui Antonescu a fost însă aceea de a numi în calitate de primar al Odessei un administrator cu experienţă şi totodată un bun cunoscător al limbii şi mentalităţii ruse.



Locuitorii Odessei îl numeau „naş papaşa” (tatăl nostru)

Gherman Pântea admira oraşul Odessa şi spiritul acestei urbe cosmopolite încă din anii în care era elev la Şcoala Normală din Cetatea Albă (1910-1915), oprindu-se în Odessa pentru câtva timp de fiecare dată când mergea acasă cu trenul. Nu s-a gândit totuşi niciodată că ar putea să devină edilul oraşului pe care nu-l mai văzuse de 24 de ani. O dată numit primar general, Pântea a restabilit în timp record transportul, aprovizionarea cu apă şi buna funcţionare a industriei şi a comerţului. În două luni de zile a repus în funcţiune staţia electrică, graţie negocierii cu inginerii sovietici rămaşi în oraş. Deşi era război, a pus pe picioare peste 2.000 de întreprinderi comerciale şi industriale, care au angajat în câmpul muncii 150.000 de muncitori locali. Bugetul oraşului în anul 1943 a ajuns la suma impunătoare de 170 de milioane de mărci (10.200.000.000 de lei). A redeschis Universitatea şi Opera din Odessa, teatrele, inclusiv pe cel evreiesc, precum şi alte instituţii de educaţie şi culturale din urbe. A alocat în permanenţă fonduri importante pentru populaţia săracă a Odessei, fapt pentru care era foarte mult apreciat de odessiţi, care îl numeau „naş papaşa” (tatăl nostru). A ajutat pe mulţi, inclusiv pe Elena Rudenko, soţia profesorului Rudenko de la universitate şi sora mareşalului sovietic Tolbuhin. Funcţionară la primăria din Odessa, Elena a avut la un moment dat nevoie de o intervenţie chirurgicală, însă, iniţial, renumitul chirurg Pavel Ceasovnikov, rector al Universităţii, a refuzat, pe motiv că nu putea face operaţie surorii unui mare lider bolşevic. La insistenţa lui Pântea, Ceasovnikov a fost de acord să realizeze procedura chirurgicală, salvându-i astfel viaţa Elenei Rudenko.



Explozia şi represaliile

Aruncarea în aer a Comandamentului român, aflat în incinta fostului NKVD regional din Odessa, a avut loc la doar câteva zile după instaurarea administraţiei româneşti în oraş. Gherman Pântea fusese înştiinţat din timp de o cetăţeancă despre faptul că acea clădire fusese minată de trupele sovietice în retragere. Imediat se ordonase o verificare a acestei informaţii. Explozibilul fusese însă bine izolat şi geniştii nu au identificaseră nicio urmă. Dar pe 22 octombrie, la ora 17.35, când în clădire se adunau ofiţeri români şi germani de rang înalt pentru o şedinţă lărgită, edificiul a fost aruncat în aer, pierind în explozie peste 100 de persoane.

În urma acestei explozii, până a veni ordine exacte de la Bucureşti, conducerea militară românească, împreună cu cea germană, a ordonat spânzurarea a 450 de persoane nevinovate, majoritatea acestora fiind evrei. Mai mult, a fost dat ordin de evacuare a întregii populaţii evreieşti din Odessa în direcţia Dalnik.La acea vreme evreii din oraş numărau aproximativ 50.000 de persoane, dintre care vreo 25 mii luaseră imediat drumul pribegiei după cele întâmplate la 22 octombrie. Pântea a intervenit pe lângă autorităţile militare, afirmând că va fi o catastrofă dacă evreii pleacă din oraş, insistând asupra rolului lor în buna funcţionare a economiei. Ajungând din urmă convoaiele care plecau spre Dalnik, primarul le-a spus că a fost o greşeală şi că se pot întoarce în oraş, iar majoritatea asta au şi făcut.

Între timp, fără a se cunoaşte numărul total al morţilor în urma exploziei, Ion Antonescu a ordonat executarea a 200 de locuitori ai Odessei pentru fiecare ofiţer şi a câte 100 de locuitori pentru fiecare soldat sau civil ucis. Gherman Pântea a protestat vehement, bănuind că Antonescu nu era la curent cu numărul total al persoanelor care urmau a fi executate în operaţiunea de represalii – aproximativ 20.000 de oameni. Dat fiind ordinul primit, conducerea militară a regretat în acest moment că a permis primarului revenirea evreilor în Odessa, spunând că în afara oraşului era uşor să execute 20.000 de persoane; acum era însă imposibil. Astfel, datorită intervenţiei lui Pântea, au fost executaţi numai aproximativ 2.000-3.000 de evrei, dintre cei care nu reuşiseră încă să revină în Odessa. Cu toate acestea, după ani de zile, basarabeanul se simţea vinovat că nu a putut să evite şi moartea acestora: „dar crima mare rămâne crimă, şi faptul rămâne fapt, s-au omorât oameni absolut nevinovaţi; aceasta este cea mai neagră pagină a noastră, care ne-a făcut mare rău, căci am devenit de o cruzime nemaipomenită, noi, un popor bun şi milos, căci aşa este românul din fire”.

Mai târziu, la începutul anului 1942, evacuarea evreilor a fost făcută totuşi, în urma insistenţelor autorităţilor militare, române şi germane în egală măsură, aceştia justificând acţiunea prin iminenţa unui atac sovietic asupra oraşului dinspre Crimeea şi prin comportamentul potenţial neloial al evreilor în asemenea condiţii. Atacul n-a venit însă decât la sfârşitul lui 1943. Numai aproximativ 5.000 de evrei au fost lăsaţi în oraş, aşa numiţii evrei cairami, adică cei care respectau doar sâmbăta ca sărbătoare evreiască, dar care erau percepuţi drept creştini, atât de către populaţia creştină, cât şi de către ceilalţi evrei.



Evacuarea din Odessa, arestarea şi sprijinul nesperat al mareşalului Tolbuhin

În faţa trupelor sovietice care asediau oraşul, Gherman Pântea s-a evacuat din Odessa împreună cu autorităţile române şi germane. Nu înainte însă de a-şi lua rămas bun de la funcţionarii cu care lucrase (peste 12.000), de la studenţii şi profesorii universităţii, precum şi de la conducerea şi muncitorii întreprinderilor pe care le-a sprijinit să-şi reia activitatea după octombrie 1941. Pântea a revenit la Bucureşti, dar, în scurt timp, a trebuit să se ascundă de forţele de ordine comunizante, care l-au dat în căutare. Se spune, astfel, că în prima şedinţă a guvernului Sănătescu, din 24 august 1944 – guvern instaurat după arestarea lui Ion Antonescu o zi mai devreme – Pântea fusese inclus pe lista criminalilor de război la insistenţa generalului Gheorghe Potopeanu, ultimul guvernator al Transnistriei şi deţinător acum a două portofolii, cel de la economie şi cel de la finanţe. În 21 iunie 1946, dosarul lui Pântea a fost însă clasat, la cererea Comisiei Aliate de Control şi, personal, a preşedintelui acesteia; nimeni altul decât mareşalul sovietic Tolbuhin, care i-a mulţumit astfel fostului primar al Odessei pentru că i-a salvat sora de la moarte.

După o scurtă perioadă în libertate, în 1947, Pântea a plecat din nou în clandestinitate din cauza unui alt vechi duşman de-ai săi, Ilie Cătărău, un agent bolşevic basarabean, pe care Pântea l-a expulzat din Chişinău peste Nistru la începutul lui ianuarie 1918. Fostul primar al Odessei s-a ascuns pe la Craiova şi Sibiu, dar mai venea din când în când la Bucureşti cu acte false, fiind în cele din urmă deconspirat şi arestat la 12 decembrie 1949. Judecata a durat trei ani, iar Pântea a fost interogat şi de Alexandru Nicolschi, atunci subdirector al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. A fost înfundat în cele din urmă din pricina a încă doi basarabeni de la care nu se aştepta la un astfel de comportament: Gheorghe Stere, fiul lui Constantin Stere, preşedinte al Tribunalului Suprem al RPR, şi Alexandru Mâţă, agent sovietic în interbelic, ca şi fiul lui Stere, ajuns mare şef sub „democraţia populară” – asta, dacă e să-i dăm crezare românului transnistrean Nichita Smochină care afirmă acest lucru în amintirile sale publicate recent.



Hăituit până la sfârşitul vieţii

Pântea fost încarcerat, pe rând, la Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Gherla, Piteşti şi Poarta Albă. De data asta, Tolbuhin n-a mai putut să-l ajute; plecase din România în 1947, iar în 1949, la doar 55 de ani, decedase. Fostul primar al Odessei a fost eliberat în 1955 în urma decretului de amnistie, în contextul unei destalinizări timide din România, şi achitat în anul următor. A aflat abia după aceasta că principalul cap de acuzare invocat de tribunal era acela că ar fi fost membru al Comisiei de Evacuare a evreilor din Odessa; ceea ce nu corespundea adevărului. Unii evrei au mărturisit în favoarea sa, afirmând că multora le-a salvat viaţa. La şedinţa în care a fost achitat a depus mărturie şi Taisia Arnăutu-Jerebenco, artistă a Operei din Odessa, care a evocat amintirea pozitivă pe care o aveau locuitorii oraşului despre Gherman Pântea.

După ce a fost eliberat şi achitat, Securitatea l-a urmărit în permanenţă, încercând chiar să-l racoleze la un moment dat. Gherman Pântea a refuzat insistent aceste oferte, precum şi utilizarea sa în scopuri propagandistice de către presa oficială. S-a stins din viaţă la 1 februarie 1968 în condiţii suspecte, căzând brusc pe stradă, după ce ieşise din cafeneaua de lângă casă, pe care o frecventa adesea. Constantin Tomescu – fost secretar al cancelariei Basarabiei în perioada interbelică şi profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău – scrie în memoriile sale, păstrate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, că Pântea ar fi fost otrăvit de cineva care nu a vrut ca acesta să participe la manifestarea dedicată împlinirii celor 50 de ani de la unirea Basarabiei cu România; manifestarea era programată să aibă loc la două luni după moartea sa.

Gherman Pântea a scăpat, aşadar, de extrădarea în URSS graţie mărturiilor locuitorilor Odessei, dar şi a intervenţiei sale pentru salvarea de la moarte a surorii mareşalului sovietic Tolbuhin. Iar rolul său în crearea Sfatului Ţării – chestiune care era, până la urmă, de neiertat, de către sovietici – a fost cu totul şi cu totul ignorat, graţie, probabil, apărării grupului Tkacenko în anul 1924. Pântea a fost condamnat însă în România comunistă la şase ani de puşcărie pentru „trădarea clasei muncitoare”. Nu se ştie în acest moment dacă nu cumva condamnarea sa în România nu fusese cerută chiar de Moscova după dispariţia protectorului său, Tolbuhin.

Odessa după cucerire: cadavre, cai morţi şi catedrala...
Când a murit vara aceasta, la 96 de ani, Radu Mărculescu trăise deja tot ce se poate trăi. Şi-a mărturisit, iertând, deceniul şi jumătate de lagăre şi puşcării, gratiile din Uniunea Sovietică şi din România comunistă, în volumul Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, reeditat anul trecut la Editura Humanitas.


Iertând, căci el a fost dintre aceia care nu şi-au vândut sufletul, dintre aceia care au privilegiul să ierte, nu să ceară iertare. Acolo, în carte, este tot ce se poate scrie mai uman despre a doua mare demenţă mondială. Volumul începe, însă, cu oribila cădere în prizonierat. Sunt lucruri care au rămas rostite doar în casa sa veche de vizavi de sediul Televiziunii Române, casa în care a stat, cândva, cu chirie, însuşi George Călinescu.

L-am cunoscut şi l-am iubit pe Radu Mărculescu, mi-a fost, în ultimii ani, mentor, reper moral, şi ceva în plus, ceva de nescris şi nedescris. Mi-a vorbit despre Odessa, Odessa revenea adesea în memoriile sale. Aş spune că niciodată nu a fost Radu Mărculescu mai zguduit de moarte în anii războiului.

Profesor de literatură în România Mare şi Interbelică, Radu Mărculescu a fost în anii războiului observator de artilerie. Amintirile sale sunt copleşitoare. Le reproduc fidel, aşa cum le-am auzit în Dorobanţi, fără să sacrific nimic din intensitatea trăirilor profesorului care nu a dorit niciodată, nici măcar o dată, să fie militar: „Când am intrat în Orhei, am mers la Poştă. Am găsit acolo români omorâţi de ruşi şi depozitaţi la subsol. Încă nu apucaseră să miroasă, erau recent împuşcaţi. Sus, telefonam acasă, în Bucureşti, unde era totul liniştit, iar jos erau grămezi de leşuri”. Aşa, mărşăluind în Est, prin Basarabia eliberată de sub ocupantul sovietic, tot mai departe, Radu Mărculescu a ajuns şi la Odessa. A participat la cucerirea oraşului, a ucis pentru a nu fi ucis – implacabila şi insuportabila lege a războiului. După cucerirea oraşului, unitatea din care făcea parte şi Radu Mărculescu a fost anunţată să se întoarcă la Bucureşti. I s-a părut atunci că a suferit o nedreptate.



După săptămâni în tranşee, nu se aştepta la acest deznodământ: „Voiam să mai răsuflăm, să mai stăm o zi-două să ne bucurăm şi noi. A venit însă ordinul. Suferisem atât să luptăm şi acum nu puteam să ne bucurăm de victorie”.



Ceaţa detaşată de pământ





O plimbare prin Odessa, a făcut totuşi. Radu Mărculescu nu a putut să o uite: „Mi-aduc aminte de emoţia pe care o aveam când, la observator, vedeam catedrala Odessei şi sentimentul că, în ceaţa care se lăsa, era detaşată de pământ. Apoi, mergând pe străzile Odessei, m-am trezit drept în faţa ei. Pe scări erau cadavre, câini morţi şi catedrala strălucitoare. Am rămas zguduit”. Există şi un epilog în aceste însemnări, desigur, subiective; un epilog groaznic: „La întoarcerea spre ţară, ne-am întâlnit cu o altă coloană care venea. Noi, murdari şi plini de pământ. Ei, fercheşi, la cizme, ca de paradă. «Măi, cum este istoria asta, noi am prăpădit atâta vreme şi suferinţă şi n-am putut să mai rămânem o noapte…». N-au trecut câteva zile şi am primit veste că a sărit în aer comandamentul românesc de la Odessa, cu toţi acei ofiţeri frumoşi şi eleganţi! Am fost, din nou, zguduit”.

Donald Duck în război contra Axei

Intrarea SUA în al al doilea Război Mondial a presupus mobilizarea totală a ţării, inclusiv a producţiei animate pentru susţinerea efortului de război contra puterilor Axei. În scurt timp, propaganda anti-nazistă a ajuns să ocupe prim-planul atenţiei media, desenul animat nefiind neglijat întrucât oferea posibilităţi nelimitate de exprimare.

Înregimentarea lui Donald Duck

În 1934, în studiourile Walt Disney, s-a născut celebrul personaj de desen animat Donald Duck, debutul său cinematografic având loc la data de 9 iunie 1934 în filmul "The little hen". După primirea premiului Oscar (pentru cel mai bun film de animaţie), pentru rolul în producţia propagandistică "The Fuerhrer's Face", Donald a ajuns să se impună ca unul dintre marile staturi ale desenului animat, adunând în întreaga sa carieră peste 150 de apariţii în diferite filme.



Dacă până la atacul de la Pearl Harbor, animaţiile erau folosite pentru amuzamentul populaţiei, începând cu 8 decembrie 1941 lucrurile s-au schimbat radical. Armata SUA a început o perioadă de colaborare cu Walt Disney, care a presupus înregimentarea tuturor caracterelor animate ale companiei. Donald Duck s-a numărat printre privilegiaţi, fiindu-i încredinţat rolul principal în cadrul seriei de 7 episoade intitulată „Wartime Donald“: Donald Gets Drafted (mai 1942), The Vanishing Private (septembrie 1942), Sky Trooper (noiembrie 1942), The Fuerhrer's Face (ianuarie 1943), Fall Out Fall In (aprilie 1943), The Old Army Game (niembrie 1943) şi Commando Duck (iunie 1944).

Scopul acestei serii a fost acela de a transmite mai multe mesaje populaţiei civile, de la necesitatea înrolării în armată, la victoriile militare obţinute împotriva Germaniei şi Japoniei şi până la importanţa câştigării războiului. Realizate într-o perioadă în care balanţa puterii militare s-a înclinat de partea Aliaţilor, ironizarea duşmanilor era o acţiune perfect legitimă, în special pentru ridicarea moralului civililor şi a celor de pe front. Mai multe escadrile de avioane de vânătoare sau de bombardament l-au ales pe Donald ca mascotă, reprezentări ale sale fiind prezente pe mai multe aviaone aliate.

Oscar pentru The Fuerhrer's Face

Filmul ironizează adeversarii Statelor Unite din cel de-al doilea Război Mondial, începând cu orchestra care mărşăluia printr-un sat ai cărui copaci sunt realizaţi în formă de zvastică. În componenţa fanfarei militare intră liderii Axei: Împăratul Hirohito la saxofon, Göring la clarinet, Goebbels la trombon, Mussolini la toba de bass şi încă un personaj la toba de percuţie. Scopul aceste producţii a fost acela de a prezenta aberaţiile propagandei naziste şi greutăţile cu care se confruntă cei aflaţi sub ocupaţie germană, pornind la lipsa alimentelor şi până la munca foarte grea din fabricile de armament.

Amuzamentul desenului este oferit de însuşi Donald, muncitor ameninţat cu baioneta în permenenţă într-o astfel de fabrică de armament, care pe lângă faptul că trebuie să armeze într-un ritm ameţitor obuze este obligat să folosescă în acelaşi timp şi salutul nazist cu fiecare ocazie cu care un tablou cu chipul lui Adolf Hitler apare pe banda de producţie.

Deşi deznodământul desenului pare a fi unul tragic, Donald înnebunind din cauza muncii şi a repetării salutului nazist de 33 de ori, se trezeşte din coşmar îmbrăcat în pijamale realizate după modelul steagului Statelor Unite. Vede pe peretele de lângă o umbră cu mâna dreaptă ridicată, iar din reflex face jumătate de salut – „Heil Hi...“– pentru a vedea că respectiva umbră era de fapt a replicii sale cu Statuia Libertăţii. Astfel, desenul îşi atinge scopul prin valorificarea la maximum a beneficiilor şi a libertăţilor oferite statul democratic în contrast cu statul totalitar nazist.

Înfrângerea Japoniei şi încheierea conflagraţiei a dus la demobilizarea „regimentului Walt Disney“şi la reluarea producţiei animate normale. Disney a interzis o bună parte a producţiilor propagandistice realizate în colaborare cu Armata Statelor Unite de teamă să nu fie înţelese greşit, astfel încât filmul pentru care Donald Duck a obţinut un premiu Oscar a fost ţinut departe de ochii publicului o bună perioadă de timp. În 2004 seria Wartime Donald a fost inclusă în colecţia "Walt Disney Treasures: On the Front Lines", iar un an mai târziu în volumul al doilea al colecţiei "Walt Disney Treasures: The Chronological Donald ".

22 iunie şi 7 decembrie 1941, două mitologii naţionale
În ciuda experienţelor diferite prin care au trecut în cel de-al doilea război mondial, Statele Unite şi Rusia se raportează la acesta în acelaşi fel: sunt dependente de mitul acestui război. În ambele ţări, memoria colectivă păstrează practic aceeaşi logică a evenimentelor: inamicul, răul prin excelenţă. lansează un atac surpriză asupra naţiunii „adormite”; victima inocentă îşi revine, îşi distruge duşmanul şi salvează lumea.

Ambele ţări au cultivat imaginea acestui război ca fiind cel mai glorios moment al istoriei lor, când cea mai glorioasă dintre generaţii a răspuns chemării Destinului, asigurându-se astfel că acest conflict va rămâne – cel puţin în ochii naţiunii – dovada irefutabilă a rolului benefic şi indispensabil pe care ţara proprie îl are pe arena internaţională.

Acest an a marcat aniversarea a 70 de ani de la violenta trezire la realitate a celor două ţări. Pentru americani, 7 decembrie 1941 rămâne încă cea mai importantă dată a secolului XX, având aceeaşi semnificaţie ca 22 iunie pentru ruşi. Motivul este simplu. Aceste două zile de duminică, marcând atacul japonez şi, respectiv, invazia germană, au schimbat irevocabil lumea celor două ţări şi, până la sfârşitul războiului, poziţia lor în lume. Paralelele pot continua. Cele două zile reprezintă cea mai umilitoare înfrângere din istoria celor două ţări. Amândouă au lăsat o moştenire controversată: i-a momit Roosevelt pe japonezi în mod intenţionat, dorindu-şi atacul? Plănuia Stalin în acea vară să atace Germania? Mai mult, ambele experienţe au devenit piatra de temelie a planificării din timpul Războiului Rece: numai hipermilitarizarea, la care i se adaugă vigilenţa continuă şi paranoia, îi putea asigura pe ruşi şi pe americani că ţările lor nu vor mai fi luate prin surprindere.

Astăzi, poate cea mai surprinzătoare dintre asemănări stă în locul pe care aceste două evenimente îl au în cultura rusă, respectiv americană. Invocate ritualic de politicieni şi mereu subiecte de cărţi şi filme, evenimentele din 22 iunie şi 7 decembrie s-au transformat în epopei naţionale care servesc drept pietre de temelie pentru identitatea naţională. Şi în ambele cazuri vorbim de transformarea unei tragedii într-un moment de glorie şi triumf. De ce aceste două ţări, cu istorii atât de diferite, dar marcate fiecare de convingerea unicităţii proprii, simt nevoia unei poveşti comune? Şi ce lecţii putem deprinde din această poveste?

Mitul Pearl Harbor - Day of Infamy

Pentru americani, cuvintele „Pearl Harbor” au conotaţii mitice. Numele bazei din Hawaii a devenit repede slogan în timpul războiului, servind drept inspiraţie pentru cântece, postere, cărţi poştale etc. A durat însă 15 ani pentru ca povestea bătăliei să prindă formă. Meritele aparţin lui Walter Lord, a cărui carte – Day of Infamy – a devenit bestseller în 1957, imediat după apariţie. Dintre cărţile pe acest subiect, Day of Infamy are cele mai multe ediţii, şi este una dintre cele mai citite cărţi despre război. Cheia succesului? Lord a scris cartea în aşa fel încât cititorul să se poată pune în locul participanţilor, folosindu-se de amintirile veteranilor. Cititorii parcă se trezesc, împreună cu soldaţii, la căderea primelor bombe; se pierd în haosul evenimentelor, se simt pătrunşi de un înflăcărat sentiment de curaj. Toate aceste elemete fac din cartea lui Lord o poveste dramatică ce se sfârşeşte în norii de fum de la finele zilei, în rămăşiţele navelor şi marinarilor ucişi. Dar un sentiment al triumfului răzbate printre toate acestea, în ultimele pagini ale cărţii, căci încă din prima zi de război, americanii s-au luptat până la capăt.

Această formulă a garantat succesul cărţii. În 1955, Lord o utilizase pentru a spune povestea scufundării Titanicului. Aplicată evenimentelor de la Pearl Harbor, formula lui Lord a conferit un aer de triumf evenimentelor de fapt dezatruoase. Autorul n-a dat atenţie deciziilor luate atunci de comandanţii americani – controversate şi azi – şi s-a concentrat asupra marinarului simplu, asupra soldatului şi populaţiei civile. Aceştia au devenit personajele principale ale luptei, eroii îndemnaţi de chemarea datoriei. Rezultatul a fost o carte-eveniment în istoriografia americană, în care oamenii simpli, şi nu cei aflaţi în vârful piramidei decizionale, sunt adevăraţii eroi. În cartea sa, Lord nu spune doar ce-i defineşte pe americani, ci şi ce înseamnă să trăieşti în America. Naraţiunea e îmbogăţită cu menţionarea simbolurilor naţionale, de la Clark Gable, la Coca-Cola şi până la tradiţiile de Crăciun. Din perspectiva militară, aceste detalii sunt absolut irelevante, dar pentru misiunea pe care şi-a asumat-o autorul ele sunt indispensabile: transferarea ţintei atacului de la baza navală în sine la modul de viaţă american.

Lord începe povestea într-un cadru de roman. Povestea dinaintea atacului îi prezintă pe americani în ipostazele lor cele mai inocente. Încă din prima frază a cărţii, facem cunoştinţă cu Monica Conter, tănâră asistentă medicală, şi locotenentul Barney Banning, plecaţi la o plimbare. Evident, cei doi sunt logodiţi şi totul era perfect. În Day of Infamy, nu veţi găsi nimic despre rasism, sărăcie, familii distruse, afaceri ilicite sau marinari în cârciumi. Înaintea atacului, viaţa în America e imaginată ca raiul pe pământ, ziua de 7 decembrie fiind momentul care zguduie din temelii paradisul american.

Mitul rezistenţei de la Brest


Pentru Uniunea Sovietică, şi apoi pentru Rusia, problema epopeei sale e ceva mai complicată, având în vedere că ţara a suferit cea mai mare invazie din istoria sa. Pe 22 iunie 1941, întreaga frontieră vestică a ţării, de la Baltica la Marea Neagră, s-a prăbuşit. Iese în evidenţă povestea fortăreţei de la Brest care a dat dovadă de cea mai dârză rezistenţă.

Localizat strategic la convergenţa a două râuri, oraşul Brest domină răscrucea drumurilor ce leagă Europa centrală de Europa de est. Istoria sa reflectă natura efemeră a graniţelor, regiunea fiind martora unor conflicte foarte violente de-a lungul anilor. Construită în anii 1840 ca bastion de frontieră al imperiului rus, după colapsul Rusiei din 1917, Brest a trecut în posesiunea noului stat polonez. În septembrie 1939, germanii au lăsat oraşul în mâinile URSS-ului, ca urmare a aranjamentelor secrete din spatele Pactului Ribbentrop-Molotov. Brest devine astfel oraş al Uniunii Sovietice, dar imediat dincolo de Bug era ameninţarea nazistă...

„Sunt pe moarte, dar nu mă voi preda. 20 iulie 1941.”

Fortăreaţa din Brest nu fusese modernizată, dar zidurile puternice şi tunelele le-au permis celor 4.000 de soldaţi din garnizoana staţionată acolo să reziste în faţa germanilor mai mult decât orice alt oraş de graniţă. Ca una din ţintele principale ale atacului din 22 iunie, fortăreaţa – cel puţin conform planurilor germanilor – trebuia să cadă în cel mult câteva ore. În schimb, a devenit locul unei puternice rezistenţe ruseşti, în timp ce restul Armatei Roşii se retrăgea. Fără alimente şi fără apă, unii dintre soldaţi au luptat până la moarte, refuzând mai multe oferte de a se preda. Unii soldaţi sovietici au rezistat chiar până spre sfârşitul lunii iulie. Pe unul dintre ziduri, au fost scrijelite următoarele cuvinte: „Sunt pe moarte, dar nu mă voi preda. 20 iulie 1941.”



În Rusia sovietică, a durat tot 15 ani până ca infama zi de 22 iunie să devină un prilej de mândrie naţională. Meritul îi aparţine lui Sergei Smirnov, a cărui lucrare despre rezistenţa de la Brest a apărut în 1956, cu puţin timp înainte de cartea lui Lord. Alegând aceeaşi formulă ca omologul său american, Smirnov a lucrat practic pe aceeaşi structură. Smirnov s-a folosit de mărturiile participanţilor (cei care au fost luaţi prizonieri şi au supravieţuit lagărelor germane), iar versiunea finală a cărţii, din 1965 – Fortăreaţa Brest – a devenit cea mai populară relatare despre începutul războiului, ulterior sursă de inspiraţie pentru multe alte cărţi şi filme.

Şi Smirnov începe relatarea prin construirea unei imagini idilice ale fortăreţei, cu malurile râului, mirosul liliacului, zilele frumoase de iunie, liniştea paşnică din noaptea de 21 iunie. Construită pe experinţelor povestite ale soldaţilor, epopeea lui Smirnov e îmbogăţită de alte elemente. Dacă relatările de război americane favorizează imaginea omului simplu forţat de circumstanţe să devină un erou, cele ruseşti subliniază o calitate esenţială – stoikost – ce descrie forţa interioară, curajul şi acea hotărâre care dau soldaţilor ruşi duritatea legendară şi spiritul de sacrificiu.

Pentru ruşi, primul pas în înţelegerea războiului constă în a pune moartea în centrul evenimentelor. Este principiul călăuzitor al tuturor relatărilor, obsesia care sfidează capacitatea timpului de a trece anumite lucruri în umbră sau în uitare. 27 de milioane de oameni şi-au pierdut viaţa pentru a se ajunge aici – şi mulţi cred că acest număr, şi aşa colosal, e o subestimare a realităţii. Precisă sau nu, vorbim oricum de moartea a circa 1/7 din totalul populaţiei.

„Rapoartele de pe întregul front confirmă că ruşii luptă până la ultimul om”.

Lăsând la o parte imaginea masacrului pe care l-a cunoscut Uniunea Sovietică, relatările de război ruseşti se construiesc pornind de la acea stoikost, chintesenţa soldatului rus. Această predispoziţie a culturii ruseşti de a pune stoikost în centrul războiului înseamnă că finalul logic al războiului nu era victoria, ci însăşi moartea. Doar această finalitate demonstrează că voinţa soldaţilor n-a fost supusă de inamic.

Moartea ca final pozitiv este un concept cu origini creştine clare, chiar şi în mijlocul lumii sovietice atee în care trăia Smirnov. El a subliniat că soldaţii, alegând moartea, au sfârşit victorioşi, şi că în sacrificiul lor se găseşte „cheia întregului război şi a triumfurilor sale”. Smirnov nu era tocmai un credincios, dar se foloseşte de percepte creştine adânc înrădăcinate în mitologia rusă care imortalizează cultul sacrificiului voluntar. Nu vorbim însă doar de legende. Franz Halder, şeful statului major al armatei germane, nota în jurnalul său pe data de 30 iunie 1941 următoarele cuvinte: „Rapoartele de pe întregul front confirmă că ruşii luptă până la ultimul om”.

Pentru cele două naţiuni, americană şi rusă, dezastrele din 1941 nu aveau niciun alt precedent, dar cei doi scriitori le-au transformat din ceva de neînţeles, din evenimente excepţionale în ceva familiar istoriei şi mitologiei naţionale. Transformând cele două bătălii, cea din 7 decembrie şi cea care începe pe 22 iunie, ca lupte exemplare în istoria naţională, cei doi autori rescriu evenimentele de coşmar pentru a le transforma în cu totul altceva. În relatările celor doi, şi mai ales în filmele pe care le-au inspirat, spiritul victoriei se naşte încă din prima zi de lupte. Cele mai cunoscute filme pe această temă – Pearl Harbor, din 2011, sau Eu sunt soldat rus (1995) şi recentul film Fortăreaţa Brest (din 2010) – nu surprind sentimentul acut de disperare ce i-a cuprins pe americani, şi mai ales pe ruşi, în lunile ce au urmat atacurilor. Smirnov identifică momentul rezistenţei de la Brest ca o „victorie morală”, iar Lord – deşi evită această expresie – transformă povestea unei singure bătălii într-un simbol al naţiunii aflate în război.

Moştenirea miturilor naţionale


Moştenirea acestor relatări despre evenimentele din 22 iunie şi 7 decembrie 1941 este că ruşii şi americanii păstrează şi azi acea imagine idilică a victimei iubitoare de pace atacate dintr-o dată de inamic. Da, cele două ţări au fost atacate înainte de prezentarea unei declaraţii de război oficiale şi au fost victimele unei agresiuni brutale. Dar să insişti că America a fost „crescută” cultivând simţul păcii arată că aceste motive idilice au şi valoare terapeutică, absolvind naţiunea de toate păcatele săvârşite pe plan internaţional.

Relatările încărcate de mit ale atacului de la Pearl Harbor maschează de fapt marşul Americii spre Pacific, cel care a cerut iniţial construirea unei baze navale pe Insula Oahu şi care s-a sfârşit cu brutala represiune din Filipine. În versiunea mai puţin mitologizată, războiul din Pacific e văzut ca rezultatul antagonismelor ireconciliabile dintre japonezi şi americani şi al conflictului născut din ambiţiile expansioniste ale ambelor ţări. Iar pentru audienţa rusească, pentru care paradisul bucolic al zilei de 21 iunie intră într-un puternic contrast cu violenţele ce încep ziua următoare, evenimentele din lunile precedente, precum invazia Poloniei, atacul asupra Finlandei, anexarea statelor baltice (şi, am adăuga noi, ultimatumul privind Bucovina de Nord şi Basarabia şi anexarea acestora), nu sunt nici măcar luate în considerare.



Câştigă însă mitul, deoarece în centrul său stă acel simţ al excepţionalului înrădăcinat în tradiţia americană şi respectiv rusească: naţiunea aleasă care are o misiune mondială. Pentru ambele ţări, cele două evenimente marchează punctul de început al misiunii de salvare a lumii şi, mai mult decât atât, începutul statutului lor de superputere. De aceea, pentru ruşi şi pentru americani, acest moment de început trebuie să fie perfect, căci e momentul de început al războiului drept care i-a împins spre măreţie.

Aceste două mituri au marcat modul în care ruşii s-au raportat la războiul din Cecenia şi americanii la atacul din 11 septembrie. Versiunea oficială rusească a conflictului cu Georgia din 2008 pare a fi o reluare a spiritului din 1941: agresorul rău (preşedintele Saakashvili) lansează o invazie surpriză asupra comunităţilor inocente (Abhazia, Osetia de Sud), iar armata rusească trebuie să vină să le salveze. Cât despre americani, imaginea lui 11 septembrie ca „Pearl Harbor al noii generaţii” a fost cultivată chiar de preşedintele Bush care, în discursul ţinut pe 7 decembrie 2001, vorbea despre cum modul de viaţă american este din nou în pericol.

Cele două duminici care au schimbat istoria cele două ţări nu-şi vor pierde din importanţa simbolică, căci ele sunt piatra de temelie a imaginilor pe care cele două ţări şi le-au construit pentru sine – de stat binefăcător în lume, rol care - conform epopeilor imaginate – este inerent sufletului rus, respectiv american.

Pearl Harbor, după 70 de ani


Pe 7 decembrie 2011 se împlinesc 70 de ani de când bombardierele japoneze au lansat un devastator atac-surpriză asupra flotei americane staţionate ... Citeşte articolul

A fost descoperit un tanc sovietic T-34, cu rămăşiţe ale echipajului

Ambasada Rusiei în Germania se află în contact direct cu autorităţile germane după descoperirea în oraşul Rostock, în nordul ţării, a unui tanc sovietic T-34 din cel de-al Doilea Război Mondial, a specificat ieri un purtător de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Aleksandr Lukaşevici, transmite RIA Novosti.

La 17 noiembrie a.c., în timpul lucrărilor de ridicare a unui baraj, a fost descoperită turela unui tanc sovietic T-34/85, iar cercetări ulterioare au dus la descoperirea rămăşiţelor echipajului aflat la bord.

De ce au avut nemţii un comportament atât de fanatic...
De ce au urmat germanii pânã la capãt poruncile lui Hitler? Rãspunsul la aceastã întrebare încearcã sã ni-l dea excelentul studio al lui Ian Kershaws, "Das Ende" (Sfârşitul).

Nu va capitula niciodatã, anul 1918 nu se va mai repeta niciodatã- acest principiu de fier îl va ghida pe Adolf Hitler de la începutul celui de-al doilea rãzboi mondial pânã la ultimele sale zile din buncãrul de sub cancelaria Reich-ului. “Se poate ca noi sã apunem. Dar vom lua cu noi o lume întreagã”, declara el în faţa aghiotantului la sfârşitul lui decembrie 1944, pe când ultima ofensivã germanã în Ardeni se solda cu un eşec.

Germanii au plãtit pentru nebunia auto- şi atotdistrugãtoare un preţ mare. În ultimele zece luni ale rãzboiului, între iulie 1944 şi mai 1945, au murit mult mai mulţi civili decât în cei patru ani de dinainte şi aproape la fel de mulţi soldaţi ca în aceşti ani. Abia dupã ce Hitler împreunã cu consoarta sa Eva Braun comit suicid se deschide calea cãtre capitularea militarã.

Dar de ce au fost urmate ordinele lui Hitler pânã în ultima clipã? De ce a luptat Wehrmacht-ul în continuare, deşi era evident cã rãzboiul fusese pierdut cu mult timp înainte? Şi cum se explicã faptul cã regimul a fost în stare sã-şi exercite autoritatea chiar şi în faza maximei sale agonii? Nu rare sunt aceste întrebãri, la care nu se pot da rãspunsuri satisfãcãtoare. Tocmai în vederea acestora se strãduieşte biograful Ian Kershaw. Diferit de Joachim Fest cu cartea sa Der Untergang din 2002 (Apusul), care a oferit baza filmului omonim din 2004, istoricul britanic îşi îndreaptã atenţia din lumea absurditãţilor monstruoase din buncãrul hitlerist spre întreaga societate în care s-a infiltrate spiritual celui de-al treilea Reich.

Un asemenea ţel ridicã anumite probleme. Pentru cã al treilea Reich nu era la sfârşit doar o ţarã care se diminua, ci una şi în mare mãsurã fragmentatã. Experienţele populaţiei civile în regiunile individuale şi acelea ale soldaţilor pe teatrele de operaţiuni din vest şi est erau foarte diferite. Pericolul de a expune concluzii generale, care nu se potrivesc întâmplãrilor complexe, este mare. Kershaw, ca sã scape de el, a explorat temeinic şi arhivele regionale, pe deasupra s-a folosit din plin şi de scrisori şi jurnale contemporane. Bazându-se pe acest fundament foarte solid de surse, el a reuşit sã integreze multele faţete ale temei într-o istorie totalã, care aruncã noi lumini asupra dramei decãderii.

O problema de mentalitate?


Cartea începe cu atentatul asupra lui Hitler din 20 iulie 1944, care marcheazã o cezurã în istoria internã a Reich-ului, întrucât impune un avânt al radicalizãrii. În urmãtoarele opt capitole ordonate chronologic Kershaw aratã evoluţia situaţiei de pe fronturi – de la marşul aliaţilor în vest în toamna lui ’44 pânã la ultima ofensivã sovieticã de la mijlocul lui aprilie ’45, care în decursul a câteva zile a condus la ruperea definitive a frontului de est. dar istoria militarã, oricât de detaliatã s-ar prezenta, nu oferã decât fundalul unei întrebãri centrale la care vrea sã rãspundã autorul: cum s-a putut prelungi finalul regimului NS pânã la distrugerea aproape completã în ciuda situaţiei fãrã ieşire de front?

Dupã 1945 generalii lui Hitler s-au sprijinit de faptul cã cererea aliaţilor de capitulare necondiţionata nu a lãsat nicio alţa opţiune decât cea a luptei pânã la capãt. Kershaw considerã pretextul drept o afirmaţie defensivã: într-adevãr cererea aliaţilor a dat apã la moarã propagandei NS, dar nu a jucat vreun rol important în ceea ce priveşte deciziile strategice ale lui Hitler şi ale conducãtorilor militari. Explicaţia pentru uimitoarea dispoziţie cãtre menţinerea stãrii de fapt trebuie cãutatã În altã parte: în structurile interne ale puterii si în mentalitatea populaţiei.

Istoricul britanic corecteazã reprezentarea întâlnitã în literatura recentã, cum cã ar fi vorba despre o dictaturã consensualã, deci armonizarea vastã între conducere şi putere, care ar fi rezistat pânã la final. El atrage atenţia cã lanţul neterminat de catastrophe militare a adus cu sine o crizã de încredere destul de pronunţatã. Şi popularitatea lui Hitler, vreme îndelungatã liantul principal al regimului, a fost parţial însufleţitã de atentaul din 20 iulie. Din toamna lui ’44 se afla în cãdere liberã. Numai o minoritate de fanatici nazişti se mai ţineau de credinta în Fűhrer, punându-şi sperantele în armele-minune promise de acesta.

Dar în ciuda popularitãţii scãzânde în ritm rapid a acestuia, structurile puterii au rãmas în mare mãsurã aceleaşi. Kershaw foloseşte pentru acest context paradoxal formula de “conducere carismaticã fãrã charisma”. Extreme personalizare a puterii a împiedicat formarea la nivel înalt a unei grupãri care sã-l susţinã pe dictator. Cei patru puternici paladini hitlerişti, quadrumviratul, alcãtuit din Martin Bormann, liderul SS Heinrich Himmler, ministrul propagandei Joseph Goebbels şi ministrul de rãzboi Albert Speer – au rãmas mereu dependenţi de favoarea primului om în stat. Kershaw atribuie o bunã parte din rãspunderea pentru prelungirea rãzboiului strãdaniilor lui Speer de a menţine cursa înarmãrilor la cote maxime în pofida distrugerilor tot mai masive ale bombelor aliaţilor.

O dezvoltare contradictorie constatã autorul şi cu privire la NSDAP. Funcţionarii sãi erau urâti de mulţi. Faptul cã au dat bir cu fugiţii la apropierea trupelor inamice a provocat un val de frustrare. Dar în acelaşi timp partidul şi-a întãrit controlul asupra populaţiei şi administraţiei de stat tocmai în ultima fazã a rãzboiului. Un rol-cheie le atribuie Kershaw liderilor regionali, care în calitate de comisari ai apãrãrii Reich-ului dispuneau în regiunile respective de o autoritate atotcuprinzãtoare. Nu numai cã în toamna lui ’44 au obligat mii de oameni sã sape tranşee, dar au şi organizat o ultimã chemare la arme. Valoarea militarã a unor astfel de mãsuri este mica, cu toate acestea au contribuit nespus la controlul şi reglementarea populaţiei.

Şi mai apãsãtoare socoteşte Kershaw însemnãtatea terorii crescânde, care nu se orienteazã numai cãtre minoritãţile hãituite, muncitorii strãini sau prizonierii din lagãre, ci şi cãtre marea majoritate a populaţiei. Cine exprimã o criticã la adresa Führer-ului sau o îndoialã cu privire la Victoria finalã are mari şanse sã-şi piardã viaţa. Tribunale improvizate condamnã din toate pãrţile presupuşi duşmani ai regimului. Efectul paralizant al acestei represiuni brutale a fost incapacitatea vocilor critice de a se organiza într-o rebeliune deschisã. La un al doilea noimebrie 1918 nu se putea ajunge în astfel de conditii.

Dar teroarea nu explicã tot pentru istoricul din Sheffield. Ca motiv deloc de neglijat al luptei pânã la final ia în considerare teama de rãzbunarea inamicã, mai virulentã în est decât în vest. Imaginea duşmanã perpetuã a bolşevicului a jucat aici un rol, dar şi ideea rãspânditã printre soldaţi şi civili a unor nelegiuiri ale Wehrmacht-ului în rãzboiul de exterminare împotriva URSS. Teama ca aceste infracţiuni de rãzboi sã nu aibã repercusiuni asupra Germaniei era cu atât mai justificatã. Oroarea pe care a produs=o armata roşie la prima trecere a graniţei prusace în est în octombrie ’44 -numele satului Nemmersdorf devine simbol al propagandei NS- oferea o mostrã a ceea ce ii aştepta pe nemţi în 1945 în provinciile estice. Kershaw l –, boten einen Vorgeschmack dessen, was den Deutschen im Frühjahr 1945 in den östlichen Provinzen bevorstand. Kershaw nu muşamalizeazã sau minimalizeazã ceva, doar clarificã cum se putea ajunge la excese de violenţã.

Şi un alt aspect adesea neglijat aduce autorul în discuţie: purtãtorii funcţiilor în regim nu erau conştienţi cã odatã cu participarea lor la infractiuni au ars podurile din urmã. Un viitor pentru Hitler nu mai pãrea de conceput. Voinţa fanaticã de a rezista se uneşte cu dorinta de a provoca dezastru a cât mai mulţi în cazul unei înfrângeri. Avântul spre distrugere îl împãrteau cadrele importante cu liderul lor, care constata nemişcat în ultimele sale ore cã poporul german s-a dovedit a fi cel slab şi de aceea nu mai posedã vreo îndreptãţire pentru a exista în continuare…

O luminã criticã este aruncatã şi asupra comandanţilor militari. Nu erau, aşa cum cu bunã dreptate subliniazã Kershaw, doar simple unelte ale lui Hitler, ci acţionau din convingere şi fãceau tot ce le stãtea cu putinţã pentru a-i impulsiona pe soldaţi sã lupte la modul cel mai glorios. Cei mai mulţi dintre generali luau foarte în serios jurãmântul de fidelitate faţã Führer şi urmau ordinele sale şi când îşi dãdeau seama de absurditatea lor. Autorul vorbeşte despre o “concepţie foarte profundã şi deformatã asupra datoriei”. Nu încape îndoailã: fãrã aceastã susţinere loialã rãzboiul nu ar fi durat atât.

Ca toate cãrţile lui Kershaws şi aceasta se remarcã printr-o prozã ştiinţificã clarã şi concise. Naraţiunea şi analiza se menţin într-un echilibru perfect. Niciodatã nu a mai fost prezentat sfârşitul apocaliptic al celui de-al treilea Reich într-o multitudine atât de bogatã de aspecte şi atât de adânc interpretat. Putem înţelege prin intermediul ei de ce a funcţionat regimul pânã ce armata roşie a stat în faţa ruinelor cancelariei.

Cum a fost aruncat în aer Comandamentul militar român...

Pe data de 22 octombrie 1941, la orele 17.35, la Odessa, o explozie violentă a făcut una cu pământul sediul Comandamentului militar român şi al Diviziei a 10-a Infanterie. Au decedat peste 100 de militari români şi germani, fiind decapitată astfel toată conducerea superioară română a administraţiei militare din Odessa. A urmat ca represalii cel mai teribil masacru al populaţiei din oraş, în special a celei evreieşti.

La sfârşitul lunii septembrie 1941, în urma ofensivei armatei române, forţele armatei sovietice au fost nevoite să transfere linia de apărare în apropierea nemijlocită a oraşului Odessa. Cu toate acestea, situaţia existentă la acel moment pe flancul sudic al frontului sovieto-german era foarte complicată şi menţinerea în continuare a bazei militare Odessa a devenit mai puţin fezabilă. Pe data de 30 septembrie 1941, Comandamentul Suprem al Armatei Sovietice a decis să evacueze Districtul militar Odessa: „„...în legatură cu ameninţarea pierderii Peninsulei Crimeea, care reprezintă principala bază a Flotei Mării Negre – se scria în directivă – şi cu faptul că acum armata nu este în măsură să apere simultan peninsula Crimeea şi Odessa, Comandamentul Suprem a decis să evacueze forţele militare din Odessa şi se le folosească pentru consolidarea apărării Peninsulei Crimeea. Comandamentul Suprem ordonă... Comandantului Districtului militar Odessa să distrugă toate armele, echipamentul şi uzinele care nu sunt posibil de evacuat, precum să distrugă şi toate comunicaţiile şi staţiile de transmitere radio. Pentru executarea ordinului dat să fie selectate persoane responsabile...”.

Evacuarea a început la 1 octombrie

Pentru coordonarea tehnică a operaţiunii de evacuare a Odessei a fost creată o comisie specială în care au fost incluşi reprezentanţi ai armatei, ai marinei, ai organelor de partid şi de stat. Toate măsurile de evacuare au fost efectuate într-un mod strict confidenţial. Transferul diviziilor de infanterie în Crimeea, care a debutat la începutul lunii octombrie, a fost determinat de necesitatea de a consolida apărarea din peninsulă. În ceea ce priveşte evacuarea familiilor militarilor, a muncitorilor şi a echipamentelor valoroase, ea a fost efectuată sub pretextul de eliberare a oraşului de o parte excedentară a populaţiei şi a bunurilor.

Conform planului elaborat, evacuarea a început la 1 octombrie şi ritmul ei se intensifica de la o zi la alta. Perioada de evacuare a fost însă redusă considerabil din cauza agravării situaţiei de pe front, motiv pentru care Comandamentul districtului Odessa avea la dispoziţiei numai 15 zile pentru această operaţiune. Până la 10 octombrie, cu privire la navele Flotei Mării Negre, au fost trimise în Crimeea Divizia 157 Infanterie, depozite ale armateişi componente auxiliare şi de serviciu. În mod evident nu se putea evacua totul într-un timp atât de scurt, aşa că echipamentele şi instalaţiile de valoare care rămâneau în oraş şi în port urmau să fie detonate sau distruse.

„Operaţiuni speciale” în caz de abandonare a oraşului

Încă de la mijlocul lunii iulie 1941, şeful Corpului de genişti al Frontului de Sud, A. F. Hrenov, în coordonare cu secretarul Comitetului Regional al Partidului Comunist din Odessa, A. G. Kolybanov, secretarul Comitetului oraşenesc al Partidului Comunist (bolşevic), N. P. Gurevici, preşedintele Comitetului executiv al Regiunii Odessa, N. T. Kalchenko, preşedintele comitetului executiv al oraşului Odessa, B. I. Davidenko, pregăteau „operaţiuni speciale” în caz de abandonare o oraşului. Finalizarea acestor lucrări era prevăzută pentru data de 14 august. Acest plan a fost aprobat de către Comandantul Zonei de apărare a Odessei, amiralul G. V. Jukov, şi încă de un şir de persone cu funcţii înalte în organele regionale de partid şi de stat.

Hrenov: „noi ne pregăteam pentru a efectua atentate cu bombă”

Şeful Corpului degenişti al Frontului de Sud, A. F. Hrenov, oferă, în memoriile sale, detalii amănunţite privind pregătirile pentru aruncarea în aer a mai multor instalaţii din Odessa (în contrast cu memoriile „zgârcite” în informaţii ale altor militari): „Am fost responsabil pentru organizarea şi pregătirea tehnică şi logistică a lucrărilor de minare, blocaje şi distrugere, distrugerea de bunuri ale uzinelor şi ale fabricilor, distrugerea tuturor mijloacelor de comunicare mobile, a obiectivelor feroviare, portuare şi a altor obiective care aveau o semnificaţie militară, precum şi pentru pregătirea echipelor mobile de ieşire din luptă şi retragere a trupelor din poziţii defensive... Principala sarcină a trupelor de geniştiîn acest moment a fost una specială şi aceasta a fost efectuată în secret: noi ne pregăteam pentru a efectua atentate cu bombă.

Cu ajutorul exploziilor în primul rând trebuiau să fie distruse obiectivele industrial-militare: instalaţiile portuare, centralele electrice, echipamentul industrial imposibil de evacuat – tot ceea ce ar putea să fie folosit de inamic pentru propriile nevoi economice. De asemenea, se pregăteau explozii care aveau ţinte pur militare: posturile de comandă, cazematele, staţiile de radio, instalaţiile de coastă. Conform planului aprobat de mine, în plus faţă de cele deja existente au fost plasate baraje explozive pe liniile defensive şi pe drumurile militare, precum şi asupra abordărilor în oraş şi din oraş. Scopul acestor baraje a fost tactic – acoperea retragerea trupelor noastre din faţă. Cu aceeaşi tactică s-a efectuat pregătirea pentru explozia estuarului barajului de la limanul Hadzibeevsky; apa acestuia ar fi inundat o parte a cartierului Peresypi din oraşul Odessa şi ar fi creat un obstacol în calea spre partea de nord-est a oraşului...

Organizareapentru evacuarea trupelor de la Odesa a evoluat de la organizarea unor instalaţii de distrugere în masă a obiectivelor cu caracter de apărare până la deghizarea măsurilor de retragere a trupelor de luptă şi îmbarcarea lor pe nave.

Lucrările preliminare privind distrugerea obiectivelor importante au fost efectuate de către Departamentul de geniu al Armatei înainte de a primi ordinul de evacuare a oraşului. În caz de retragere bruscă din Odessa au fost pregătite pentru distrugere căile de comunicare, întreprinderile industriale, depozitele de petrol, aeroporturile, barajele etc. La toate aceste obiective a fost adus materialul exploziv şi au fost trimise echipele speciale selectate pentru pregătirea demolării.

La comanda Consiliului militar al raionului de apărare Odessa se elaborează – şi pe data de 3 octombrie se adoptă – planul general de distrugere a obiectivelor militare din oraşul Odessa, în conformitate cu care urmau să fie distruse 29 de întreprinderi industriale din Odessa, aerodromurile şi două dintre cele opt locuri de îmbarcare din portul Odessa. Acest plan a fost îndeplinit”.

„A fost capturat un ofiţer român care avea la el o scrisoare secretă...”

Cu mult timp înainte de evacuare, în august 1941, Departamentutul de geniu al Armatei de Coastă, condus de generalul A. F. Hrenov şi de colonelul Gh. P. Kedrinskiy, au instalat în localuri importante din oraş mai multe mine care puteau fi explodate prin radiosemnal. Cu astfel de exploziv a fostminată clădirea de pe strada Engels, 40(n.a. – până în 1917, strada s-a numitMarazlievskaya, din anul 1917 şi toată perioadă sovietică a fost Engels, pentru ca, după 1991, să se revină la denumirea Marazlievskaya). Atunci când s-a ales aceastăclădire pentru minare a fost luat în considerare faptul că ea ar fi putut găzdui sediul unei instituţii importante a autorităţilor de ocupaţie.

Minarea acestei clădiri a fost făcută de o echipă coordonată nemijlocit de generalul-maior A. F. Hrenov: „În regim de strict secret se pregăteau explozii diversioniste. Despre aceasta trebuie povestit mai detaliat. A fost capturat un ofiţer român care avea la el o scrisoare secretă a Comandamentului armatei române, în care se specifica pe ce străzi vor trece trupele române, clădirile unde se vor plasa autorităţile române de ocupaţie după cucerirea oraşului. În special, în această scrisoare se menţiona că pe strada Engels, 40 (acum strada Marazlievskaya), în clădirea NKVD-ului, va staţiona Comandamentul militar român şi personalul său. Am luat act de acest fapt şi adresa principalei «surprize» a fost stabilită. În Districtul militar Odessa exista un pluton de radioinginerieal Batalionului 62 de geniu, care era înarmat cu o tehnologie care folosea explozii la distanţă. Acest batalion, sub comanda căpitanului E.M. Pirus, era înrolat în Armata de Coastă şi participase la lupte militare. Dar plutonul deradioinginerie nu fusese folosit până atunci în scopurile pentru care fusese creat. Şi atunci am decis sa folosim tehnologia cu explozie radioghidată.

Minarea clădirii de pe strada Marazlievskaya era strict secretă şi despre aceasta ştiau numai executanţii de sub conducerea lui G.P. Kedrinskiy... Pentru început am inspectat cu Kedrinskiy subsolul clădirii unde urma să fie plasat explozivul.

Când am ieşit din jeep în faţa clădirii NKVD-ului, am fost întâmpinaţi de către doi portari şi un comandant.

–Prin decizia conducerii raionului – i-am spus – în această clădire va fi amplasat un serviciu de construcţii militare. Şi, în subsol, ateliere de reparaţii a staţiilor electrice mobile. Iată permisiunea de a inspecta – şi am prezentat un document.

Pentru a da un aspect natural vizitei, am urcat în pod, apoi am mers la a etajele superioare. De acolo am mers în jos. La subsol era un mobilier vechi, prăfuit. Am constatat că podeaua este din ciment, înălţimea plafonului, doi metri şi jumătate. De la comandantul clădirii am aflat că la primul etaj, deasupra subsolului, se află biroul său, precum şi biroul şefului de contabilitate, sala de recepţie si centrul de radio. La etajele al doilea şi al treilea – biroul şefului NKVD-ului, sală de conferinţe, birourile personalului NKVD.

–Clădirea este în stare perfectă, recent renovată, a spus comandantul, după inspecţie. Doar în subsol este murdar. Să mă ierţi, tovarăşe general, mâinile nu ajung.

–Casa este potrivită pentru noi, i-am răspuns. Şi pentru subsoluri nu vă faceţi griji, acum nu avem timp de curăţenie. Suntem în război.

Kedrinskiy a elaborat un plan detaliat de minare! Cu acest plan l-am familiarizat pe căpitanul Pirus.

–O explozie s-ar întâmpla dacă trupele noastre vor fi nevoite se părăsească oraşul – am spus eu. Operaţiunea este strict secretă. Pe cine recomandaţi să participe la această operaţiune?

–Sublocotenenţii Shepel şi Pavlov, am încredere în ei , a spus el. Oamenii sunt responsabili şi au cunoştinţele necesare, absolvind în acest an colegiul militar.

Pentru munca imediată în subsol a fost formată o echipă din şase persoane. Geniştii I. Antonov, V. Ivanov, K. Maralov, A. Salov, M. Sotov, M. Cekanov au început lucrul. În fiecare dimineaţă, la clădirea de pe Engelsa, 40sosea un camion condus de sergentul Remizov.

–Fraţilor! – striga el – primiţi materialul şi echipamentul.

Şi apoi îi interoga cu meticulozitate pe genişti, care apăreau din pivniţă, cum merg lucrurile, şi întotdeauna îi certa:

–Nu este bine, băieţi! O reparaţie nesemnificativă şi voi lucraţi deja două zile.
Geniştii descărcau pungile grele şi sergentul spunea:

–Primiţi cimentul, e de o calitate superioară! Geniştii transportau materialul exploziv în pungi.

În subsol au săpat mai întâi o groapă. Pământul era scos pe timp de noapte în aceiaşi saci în care fusese adus explozivul. Explozivii au fost puşi în şanţul din subsol, în două nişe alese în două colţuri ale clădirii, şi în conductele de aer care erau amplasate in pereţi. Au fost plasate aproape 3 tone de exploziv. Detonatorul a fost umplut cu stearină, ca să fie protejat de umiditate. La aparatul radio, pentru a fi în plus asiguraţi, au fost conectate două bombe de 100 kg (ele au fost plasate sub coloane, în hol. De asemenea, au fost introduse mine foarte sensibile care, practic, nu puteau fi dezminate – acesta, pentrucazul în care inamicul genist reuşea să scoată plăcile de ciment de la subsol. O grijă deosebită era acordată camuflajului – nu s-a strâns nici gunoiul de la subsol. Tencuitorii şi dulgheri au eliminat urmele de muncă. Punctul final a fost pus de Kedrinskiy, care a ordonat ostaşuluiOkorochkov, care nu ştia despre teribila umplutură de la subsol, să instaleze acolo mine obişnuite; acestea trebuiau să fie detectate de geniştii inamicului în cazul unei examinări a subsolului...

Noi am mai lăsat, de asemenea, «surprize» cu dărnicie în port, la aerodrom şi încă la câteva obiective”.

Pe data de 22 octombrie, în aproprierea oraşului Sevastopol, generalii Petrov şi Hrenov au primit o radiogramă de la partizanul căpitan Badaev, de la Odessa, în care se comunica despre o şedinţă a Comandamentului militar român din oraş, cu sediul pe strada Marazlievskaya.

La comanda generalului Hrenov a fost trimis un semnal radio, care a fost recepţionat de detonatorul explozivului de la subsol la ora 17.35.

Uluitoarea batalie a carnatilor

Supranumit „razboiul de iarna”, conflictul care a opus Finlanda Uniunii Sovietice a fost unul dintre cele mai aprige episoade ale celui de-al Doilea Razboi Mondial. Inceput pe 30 noiembrie 1939, la doar trei luni dupa ce Hitler si Stalin isi impartisera Polonia, razboiul a fost considerat, de la bun inceput, de Liga Natiunilor, un atac ilegal, iar URSS a fost exclusa din acest for international, pe 14 decembrie 1939. Stalin n-a fost deloc impresionat de aceasta decizie, ci si-a continuat asaltul asupra finlandezilor. Ceea ce nu stia el, sau nu voia sa stie era ca, in acest duel dintre David si Goliath, cel din urma era lihnit de foame...David il infrunta pe Goliath

FOTO Bătălia de la Dunkerque: Cum a văzut un soldat german evacuarea Armatei Britanice

http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/foto-batalia-de-la-dunkerque-cum-a-vazut-un-soldat-german-evacuarea-armatei-britanice-244585.html

Bătălia de la Dunkerque (Dunkirk) a reprezentat una dintre cele mai sângeroase bătălii din Al Doilea Război Mondial. Conflictul a avut loc între 26 mai şi 4 iunie 1940. Au murit peste 30.000 de soldaţi britanici şi au fost luaţi prizonieri peste 1,2 milioane de olandezi, britanici şi francezi. Britanicii au reuşit să evacueze 338.000 soldaţi aliaţi de la Dunkerque. Naziştii au continuat marşul şi au intrat pe 14 iunie 1940 în Paris, iar Franţa a semnat un armistiţiu cu Germania, în 22 iunie 1940, ceea ce a condus la instalarea unui guvern marionetă la Vichy în zona neocupată a ţării.



Albumul, care a fost realizat de un soldat german are 38 pagini şi conţine 152 imagini, a fost scos la licitaţie de către o familie germană, potrivit Dailymail.co.uk.


Al Doilea Război Mondial a provocat moartea a aproximativ 60 de milioane de oameni.

Câinii anti-tanc din Al Doilea Război Mondial. VIDEO de arhivă

http://www.gandul.info/magazin/cainii-anti-tanc-din-al-doilea-razboi-mondial-video-de-arhiva-8969594

De ce trebuia cucerită Odessa de Armata Română

Oraşul Odessa reprezenta o bază de operaţii importantă pentru sovietici, aflată în apropierea frontierelor României – la 150 km de Delta Dunării, 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 de km de Bucureşti şi zona petroliferă. La cererea expresă a generalului Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române, reprezentând majoritatea unităţilor operative.




La 27 iulie 1941, motivând desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului, Adolf Hitler a solicitat Conducătorului statului român, generalul Antonescu, continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru. Acesta a răspuns, la 31 iulie, declarând că „va merge până la capăt”, că „nu pune niciun fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare militară într-un nou teritoriu”, că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”[1]. Făcând acest lucru, Antonescu urmărea să obţină sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării.

La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Conducătorul statului român preciza, în stilul său caracteristic: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi, dacă am pornit la luptă, fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde mie să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”[2]

„Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”

Dacă, din punct de vedere politic şi din alte considerente, trecerea Nistrului poate constitui un subiect de discuţie (în condiţiile în care analiza ţine cont de împrejurările acelui moment din istorie, nu de cele post factum, cum se procedează de obicei), din punct de vedere militar nu există nicio urmă de îndoială privind necesitatea continuării acţiunilor de luptă, într-un moment în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte şi în care armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht. De altfel, după 1989 nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării motivaţia trecerii Tisei de către armata română în 1944, trupele noastre ajungând să lupte până pe teritoriul Austriei, ceea ce demonstrează că, în situaţii asemănătoare, criteriile de evaluare sunt subiective. De aceea, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost, după cum apreciază istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, „Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”.

În acest context, după eliberarea părţii de nord a Basarabiei, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a primit misiunea de a forţa Nistrul la nord de Moghilev, de a străpunge linia fortificată „Stalin” şi de a continua ofensiva spre Bug. Declanşată la 21 iulie, ofensiva la est de Nistru s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, Armata 3 atingând Bugul la 10 august 1941. Acţiunile ulterioare au fost determinate de cererea pe care Hitler a adresat-o lui Ion Antonescu, la 14 august, ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de Conducătorul statului român, Armata a 3-a a reluat, la 20 august, înaintarea spre Nipru, pe care l-a trecut la 15 septembrie 1941, îndreptându-se, alături de Armata 11 germană, spre Crimeea.

De ce era nevoie de cucerirea Odessei

După eliberarea părţilor centrale şi sudice ale Basarabiei, cea mai importantă operaţiune desfăşurată de România pe Frontul de Est a fost campania Armatei a 4-a pentru cucerirea Odessei, desfăşurată între 8 august şi 16 octombrie 1941. Din punct de vedere strict militar, necesitatea strategică a bătăliei pentru Odessa e dincolo de orice dubiu. Oraşul reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă, de unde forţele sovietice puteau interveni uşor pentru anihilarea victoriei româneşti şi germane obţinute cu puţin timp înainte. „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa – aprecia generalul Radu R. Rosseti – ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe, cu care să ne fi atacat în momentul ce l-ar fi socotit prielnic”[3]. La cererea generalului Ion Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române. „Atitudinea sa – consemnează un istoric german – oglindea din nou optimismul pe care, în pofida pierderilor grele din primele două zile ale atacului, comandamentul român continua să-l păstreze în ceea ce priveşte o victorie asupra ruşilor la Odessa. De abia în zilele următoare ale atacului, sărace în rezultate favorabile, speranţele românilor au scăzut”[4].

Ofensiva a început la 8 august 1941, până la 11 august forţele române blocând şi interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. Rezistenta inamicului s-a dovedit extrem de îndârjită, inclusiv pe parcursul reluării ofensivei la 18 august. În contextul în care pătrunderea realizată de diviziile Armatei 4 era destul de redusă, din pricina puternicei rezistenţe opuse de sovietici, generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, constata deja „o anumită nervozitate”, ceea ce l-a determinat să se deplaseze, în prima parte a lunii august 1941, la Iaşi, unde se afla Cartierul General al lui Ion Antonescu (în trenul de comandament „Patria”) şi să-l informeze despre „nemulţumirea” constatată în rândurile cercurilor de conducere superioară a armatei germane. Conducătorul statului român nu s-a arătat deloc surprins, exprimându-şi „propria-i nemulţumire despre înfăţişarea operaţiilor”[5].

Mareşalul Antonescu şi Regele Mihai , pe front la Odessa

Deşi se discuta intens cu Şeful Misiunii Militare Germane, generalul Arthur Hauffe, acordarea unui sprijin militar constând în trimiterea unor regimente de artilerie, Armata 4 a continuat, fără a aştepta sosirea forţelor germane, acţiunile ofensive la flancul sudic şi cel de nord, în zilele de 23 şi 24 august, însă rezultatele au fost minime. Atacul a fost reluat la 28 august, dar rezultatele au nemulţumit din nou detaşamentele de legătură germane. Mai mult, la 2 septembrie, trupele sovietice au contraatacat, pătrunzând în dispozitivul Diviziei 8 Infanterie. Cooperarea efectivă în luptă avea să se producă în scurt timp, începând cu 3 septembrie 1941, când Batalionul 70 pionieri german a acţionat alături de trupele române. Concomitent, Ion Antonescu a solicitat cu insistenţă intervenţia aviaţiei germane şi trimiterea a cinci batalioane de pionieri. Conştient de importanţa cuceririi Odessei, comandamentul german a trimis în zonă, în urma intervenţiei generalului Hauffe din 4 septembrie, noi forţe germane, care au fost puse la dispoziţia colonelului Courbiere, subordonat, la rându-i, direct, mareşalului (din 23 august) Antonescu[6].

Hauffe: „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă”

După lupte grele şi atacuri repetate, date cu noi forţe introduse în dispozitiv, s-a reuşit, până la 6 septembrie, să se ajungă în faţa poziţiei principale de rezistenţă. La 12 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria germană, au reluat atacul, determinând retragerea forţelor inamice. Ofensiva a continuat la 17 septembrie, alături de trupele corpurilor 1 şi 11 armată române participând şi batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 123 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 121 infanterie, două companii din batalionul 71 pionieri, Statul Major al Regimentului 601 pionieri cu Batalionul 70 pionieri germane. Insuficienta coordonare a acţiunilor de luptă şi reacţia puternică a inamicului au făcut ca atacul să nu reuşească nici în zilele următoare. Mai mult, comandamentul sovietic a ordonat declanşarea, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941, a unei ample acţiuni de debarcare maritimă şi aeriană, în urma căreia trupele Corpului 5 armată au fost obligate să se retragă 10-13 km. Sub impresia puternică produsă de contraatacul sovietic, Ion Antonescu a amânat reluarea atacurilor asupra Odessei, spre nemulţumirea colonelului Courbiere, care dorea să atace cu un grup de forţe în sectorul sudic al frontului, la vest de Odessa.

Cu prilejul analizei situaţiei militare din 24 septembrie, generalul Arthur Hauffe, care fusese decorat chiar în acea zi cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a, şi-a exprimat regretul că, „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă”[7]. Ion Antonescu a rămas însă neclintit în decizia sa, declarând că nu va relua atacul decât atunci când vor sosi „puternice ajutoare germane”. Atitudinea comandamentului român a dezamăgit comandamentele superioare germane, generalul Hauffe fiind chemat la 26 septembrie 1941 la generalul Halder, la Cartierul General German din Prusia răsăriteană, unde, în mod cavaleresc, a luat apărarea comandamentului român şi a lui Ion Antonescu, în mod special. Pentru coordonarea asaltului final asupra Odessei, la 1 octombrie 1941, în trenul de comandament „Patria” a avut loc o întâlnire între mareşalul Ion Antonescu şi generalul Arthur Hauffe, după care, la 5 octombrie, Hitler a trimis o scrisoare prin care îşi anunţa hotărârea de a pune la dispoziţia frontului de la Odessa „mai multă artilerie grea, în funcţie de situaţie, şi o divizie de infanterie, după ce aceasta va deveni disponibilă”. În final, introducerea în luptă a unor forţe germane nu a mai fost necesară deoarece, la 16 octombrie 1941, când Armata 4 a reluat ofensiva, sovieticii, care îşi retrăseseră forţele principale, au opus o slabă rezistenţă.

Victoria de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri

Cucerirea Odessei, după două luni de lupte extrem de grele duse împotriva unui inamic bine înzestrat şi hotărât să reziste cu orice preţ într-un teren fortificat (circa 250 km de şanţuri anticar, tranşee şi diferite poziţii de luptă, întărite cu cazemate şi cupole metalice, 45 km reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antitanc şi antiinfanterie etc.[8]), care i-a favorizat pe apărători, a avut o importanţă deosebită pentru desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului. Imobilizarea unor importante forţe terestre (peste 100.000 de militari), de aviaţie, precum şi a majorităţii flotei de război şi comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune forţelor germane, care au înaintat în acest timp circa 450 km spre est, până în apropierea Donului.

Înfrângerea şi evacuarea trupelor sovietice din zona Odessa au consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi au eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a şase corpuri de armată cu 18 divizii şi patru brigăzi independente, 24 divizioane de artilerie grea, şase batalioane şi şase grupuri de recunoaştere de corp de armată, 650 de avioane, două vedete rapide şi un submarin, care au executat incursiuni în Marea Neagră, în apropierea portului, precum şi a şapte baterii de artilerie grea germane, două batalioane de asalt şi o escadrilă de bombardament în picaj.

Având o importanţă incontestabilă în evoluţia viitoare a operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Analizându-le, mareşalul Ion Antonescu făcea, la 14 decembrie 1941, un adevărat rechizitoriu la adresa celor care nu au asigurat în perioada interbelică condiţiile necesare pregătirii reale a armatei. „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani – aprecia el – nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamentele nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a provocat pe aceea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului, şi, în consecinţă, cea militară nu puteau duce decât la ce au dus: la dezastru. Acum însă se pune întrebarea: ce facem? Constatăm şi ne scobim în dinţi? Trebuie luat totul de la cap şi lucrat serios”. Mareşalul continua: „Iată ce aveam de spus pe marginea acestui rechizitoriu teribil, care nu poate lovi pe adevăraţii vinovaţi, oamenii politici şi regele Carol – care acum stau ascunşi, rod ce au furat, îşi freacă mâinile ca alţii să eşueze pentru ca să arate că ei nu sunt vinovaţi, ci poporul. Realitatea este că poporul e victima”[9].

„Opinia publică românească era foarte îngrijorată”

Atacul Odessei de către trupele române fără aport german a reprezentat decizia exclusivă a generalului (ulterior mareşal) Ion Antonescu. Motivele pentru care a insistat asupra acestui fapt ţin de structura interioară a personalităţii sale. În primul rând, a fost un calcul politic evident. Dorind să dovedească loialitate şi spirit de sacrificiu faţă de aliatul german, Conducătorul statului român spera să obţină cât mai mult în perspectiva păcii. Nu ezitase să critice arbitrajul de la Viena şi pierderea nordului Ardealului chiar şi în discuţiile particulare cu Adolf Hitler. Considera că sacrificiile vor fi din plin răsplătite în cazul unei victorii germane, care, în 1941, părea foarte probabilă.

În al doilea rând, Antonescu dorea să spele „ruşinea” abandonării fără luptă a teritoriilor româneşti din vara anului 1940. Având un ascuţit spirit al onoarei, considera că doar în luptă, prin sacrificii, se poate şterge „pata de dezonoare din cartea Neamului, de pe fruntea şi epoleţii” armatei. Şi astfel, neglijând concluziile campaniei din Basarabia şi nordul Bucovinei, Antonescu a decis ocuparea Odessei cu ajutorul Armatei a 4-a române şi sub conducere operativă exclusiv românească.

Odessa era, fără îndoială, un obiectiv foarte important, iar nevoia de a cuceri oraşul era dictată din necesităţi strategice evidente. Din punct de vedere militar, acţiunile armatei române s-au dovedit un fiasco. Concepţia operativă s-a schimbat de trei ori pe parcursul operaţiunii, în principal datorită necunoaşterii inamicului, a forţelor şi sistemului său de apărare. Curând, eşecurile atacurilor s-au repercutat la nivelul conducerii superioare, culminând cu înlocuirea comandantului Armatei a 4-a în plină campanie. Aşa cum subliniază generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, „cucerirea Odessei a devenit o problemă de prestigiu a armatei române [şi implicit a mareşalului Antonescu, n.n.]. De aceea, atacul era mereu reînnoit, fără a depăşi însă câştigarea unor poziţii infime. [...] Pierderile au devenit insuportabile. În mod corespunzător a crescut şi nervozitatea trupelor româneşti, adoptând forme critice. [...] Atacurile au fost reluate cu o îndârjire şi mai mare, fără alte rezultate decât noi pierderi şi mai grele încă. Comandantul Armatei a 4-a, generalul Ciupercă, a fost înlăturat din post şi înlocuit cu generalul Iacobici.[...] Opinia publică românească, care aflase de grelele pierderi, era foarte îngrijorată. Conducătorul de stat însuşi se găsea într-o mare iritare”[10].

Antonescu, orgoliosul

Cucerirea Odessei – care s-a făcut prin retragerea trupelor sovietice, nu printr-o capitulare – s-a realizat cu preţul unor jertfe enorme. În rapoartele şi evaluările ulterioare au ieşit la iveală toate disfuncţionalităţile majore, la toate palierele, de la soldat la general. În fiecare adnotare, Antonescu revine obsesiv la formula „greşelile făcute timp de 20 de ani”. Fără îndoială, haosul şi dezorganizarea ce au caracterizat perioada interbelică din punct de vedere al organizării ţării în vederea unui război au contribuit decisiv la incapacitatea trupelor române de a se adapta unui război modern. Pe de altă parte, campania din Basarabia ar fi trebuit să ridice semne de întrebare asupra capacităţii de luptă a armatei. Interesele politice şi morale au influenţat decizia Conducătorului statului de a ataca şi cuceri Odessa cu trupele Armatei a 4-a române, care i-a aparţinut, aşa cum am precizat deja, în exclusivitate.

Dorinţa „de a spăla ruşinea” conţinea însă şi evidente ambiţii personale. În fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinetul militar, aflat la Arhivele Naţionale, există un dosar voluminos conţinând numeroase scrisori de felicitare primite de mareşal după cucerirea Odessei. Lista conţine 190 de nume, de la înalte oficialităţi aliate (cancelarul german Adolf Hitler, Benito Mussolini, Göring, Keitel, Ribbentrop, von Manstein sau von Killinger) şi române (generalii Iosif Iacobici şi Petre Dumitrescu) până la nume ca Î.P.S. Nicodim, Patriarhul României, Sextil Puşcariu, George Enescu, marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol şi... Şcoala Normală nr. 7 fete Bucureşti[11].

Adolf Hitler aprecia: „Cucerirea Odessei încoronează o mândră faptă istorică lupta de eliberare a poporului românesc sub viteaza şi înfăptuitoarea Dvs. conducere”[12], Mussolini afirmând că „ştirea ocupării Odessei de către valoroasele trupe comandante de Dvs. a stârnit o vie bucurie poporului italian”[13]. Alexandru Marcu, decanul Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, considera că „fapta unică pe care o înscrie în cartea ţării mântuitoarea intuiţie a Conducătorului şi eroismul oştirilor sale, va fi marea învăţătură pe care ne vom strădui de-a pururi să le-o insuflăm studenţilor de azi, profesorilor de mâine”[14].

Cunoscutul om politic dr. Nicolae Lupu avea, la rândul său, numai cuvinte de laudă la adresa mareşalului: „Pentru reînvierea gloriei străbune, pentru temeliile ţării, ale viitorului strălucit ce pregătiţi Patriei noastre scumpe, pentru mărirea de prestigiu a vechiului, nobilului şi marelui nostru neam, vă rog să primiţi cu prilejul gloriosului fapt de arme de azi, felicitările şi omagiile mele”[15]. Nici marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol, nu rămânea dator în privinţa laudelor: „În ziua când întreaga suflare a ţării proslăveşte victoria domniei voastre şi eroismul armatei, înalţ către Dumnezeul nostru, al tuturora, cele mai calde rugi pentru fericirea personală a excelenţei voastre, care se identifică cu fericirea ţării”[16].

George Enescu răspundea unei telegrame a Conducătorului statului: „Adânc mişcat de prea frumoasa telegramă a Excelenţei voastre cu prilejul manifestaţiei compozitorilor români de aseară, vin la rându-mi să aduc prinosul neţărmuritei şi admirativei mele recunoştinţe aceluia prin care iubita noastră ţară şi-a recucerit mândria”[17]. Nicodim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, considera: „Cu luarea Odessei, Dumnezeu încununează cu slăvită victorie unul dintre cele mai mari războaie purtate de români în cursul istoriei. Să trăiască Armata Română. Să trăiască strălucitorul ei Mareşal Ion Antonescu. Să trăiască Majestatea Sa Regele. Să trăiască România!”[18].

Între greşelile făcute „timp de 20 de ani” şi alte cauze ale victoriei cu gust amar de la Odessa, putem vorbi de unul dintre cele mai răspândite păcate omeneşti: orgoliu.

Ancheta generalului Macici îl considera pe Ion Glogojanu responsabil pentru tragedie

La cinci zile după intrarea trupelor române în Odessa, în după-amiaza zilei de 22 octombrie, la orele 17.35, imobilul care adăpostea Comandamentul Militar Odessa şi statul major al Diviziei 10 infanterie a fost aruncat în aer de elemente rămase necunoscute. Atentatul a provocat pierderea a 135 de militari (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), dintre care 128 români şi 7 germani[19], inclusiv a generalului Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie şi al Comandamentului Militar Odessa[20]. Sub impactul emoţional al acestei tragedii, autorităţile române – în speţă generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei a 4-a române – au ordonat represalii asupra populaţiei civile, îndeosebi a „evreilor comunişti”, măsuri aprobate de mareşalul Antonescu.

În seara zilei de 22 octombrie 1941, generalul Nicolae Macici – aflat la Tiraspol, la Comandamentul Corpului 2 Armată – a primit ordin de la generalul Iacobici să se prezinte, chiar în cursul nopţii, la Baden, la postul de comandă al Armatei a 4-a. Puţin după miezul nopţii, în primele minute ale zilei de 23 octombrie 1941, generalul Iacobici i-a ordonat lui Macici să se deplaseze la Odessa, cu misiunea de a instala la comanda Diviziei 10 infanterie pe generalul Nicolae Ghineraru, de a investiga cauzele producerii atentatului şi de a organiza activitatea militară în oraş. Însoţit de locotenent-colonelul Dumitru Panaitescu, Nicolae Macici s-a deplasat la Odessa, părăsind oraşul în zorii zilei de 26 octombrie.

A doua zi, el a redactat un raport către generalul Iacobici[21], în care recunoaşte că „nu se cunosc mijloacele tehnice (explozie prin întârziere sau comandă), prin care a fost pus la cale atentatul”, cu atât mai puţin autorii lui, avansând ipoteza că „explozibilul s-ar fi găsit introdus în casa de fier (bani) şi în peretele din spate, în afară de alte puncte minate cu explozibile puternice şi în mare cantitate”. Generalul Macici îl considera pe răposatul general Glogojanu direct responsabil pentru tragedie, în condiţiile în care fusese avertizat că localul în care îşi instalase comandamentul era nesigur, inclusiv de către generalul Constantin Trestioreanu, comandantul secund al Diviziei 10 infanterie (care a supravieţuit). Unele mărturii sugerează că inclusiv localnici au înştiinţat noile autorităţi de faptul că localul fusese sediul NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne) şi era foarte probabil să fie minat. Tuturor celor care îşi arătau teama, generalul Glogojanu le răspundea că „operaţiunea de deminare a fost făcută de specialişti germani”, pe alţii acuzându-i de laşitate. De altfel, generalul Macici precizează că în ziua de 20 octombrie, „când fusesem pentru a doua oară la Odessa, am găsit pe toţi ofiţerii de la ambele comandamente ieşiţi în stradă, din cauză că se primise cu câteva momente înainte o informare cum că în curând localul va sări în aer”. Şi tot el concluzionează: „Alt vinovat nu poate fi găsit, decât fatalitatea, care l-a tras de mânecă pe generalul Glogojanu, încăpăţânându-l să se permanentizeze în localul periculos”.

Antonescu: „am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”

Despre represaliile ordonate, generalul Nicolae Macici nu face nicio apreciere, iar ceea ce s-a întâmplat ulterior continuă să fie un subiect extrem de polemizat. Mareşalul Antonescu declara la 26 aprilie 1946: „Cererea de represalii venea după avertismente succesive date populaţiei din Odessa şi rugăminţilor care i se făcea de a nu se asocia cu partizanii şi de a-i denunţa. Eram şi într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineaţa zilei un spital în care am găsit, printre alţii, un ofiţer şi trei sau patru soldaţi din echipa lui, amputaţi total de picioare şi braţe, şi orbi. Ofiţerul mi-a povestit că toţi căzuseră victimă unei maşini infernale pe care ruşii, la părăsirea unui sat, o lăsaseră ataşată de clanţa uşii şcoalei. [...] Cazuri similare, tot atât de brutale şi total neîngăduite de legile războiului au fost numeroase.[...] Numai cine a trăit în vâltoarea focului şi sub ameninţarea permanentă a morţii, numai acela poate să îşi dea seama de această stare de spirit manifestată de toate armatele, în toate timpurile. [...] Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută[...]. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”[22]. Generalul Nicolae Macici declara la 5 aprilie 1945 că „am văzut câţiva spânzuraţi şi cadavre pe străzile Odessei”, adăugând: „Misiunea mea nu avea nicio legătură cu represaliile militare, căci represaliile militare se ordonaseră de conducerea superioară a ţării şi s-au executat fără participarea mea într-un fel sau altul”[23].

Dacă documentele şi mărturiile principalilor actori sunt clare în privinţa ordinului de represalii, în ceea ce priveşte amploarea execuţiilor există încă numeroase semne de întrebare, cifrele variind de la câteva sute, la 40.000. O altă problemă o reprezintă naţionalitatea celor executaţi, în condiţiile în care documentele vorbesc atât de evrei, cât şi de ruşi, ucrainieni, polonezi sau chiar români[24]. Fără a arunca în derizoriu moartea violentă a unor oameni a căror vinovăţie nu fusese dovedită, este necesar ca orice analiză să fie, pe cât posibil, debarasată de orice formă de propagandă. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, în contextul legislativ al vremii, atentatele şi sabotajele provocate de civili (sau de membri ai forţelor regulate acţionând în haine civile) nu puteau beneficia de prevederile Convenţiei de la Geneva din 1864 (revizuită în 1929) privind tratamentul prizonierilor de război. Iar pentru civilii care duceau acţiuni militare pedeapsa era moartea, pentru toţi beligeranţii, fără excepţie.

Analiza cazului Odessa va trebui, în consecinţă, să ţină cont, pe de-o parte, de faptul că ordinul de represalii a existat şi a fost executat, într-o anumită măsură, iar pe de alta, de complexitatea şi implicaţiile profunde ale participării armatei române în campania militară de pe Frontul de Est. Şi cel mai important lucru pe care opinia publică românească trebuie să-l reţină este că istoricul nu trebuie considerat un soi de procuror chemat să pună etichete şi să dea verdicte, iar a explica nu înseamnă niciodată a justifica.

Un ultim gând se îndreaptă spre cei care merită necondiţionat respectul şi mereu-aducerea aminte: eroii morţi pe câmpurile de luptă, a căror jertfă e dincolo de analiza lucidă şi seacă. O jertfă cu atât mai înălţătoare pentru cei trăitori în România zilelor noastre.

„Ai noştri cu tunuri trase de boi în timp ce nemţii se deplasau cu Pantzer-wagone”

Rememorarea „Episodului Odessa” se întinde pe câteva zeci de pagini în jurnalul ofiţerului de geniu Vladimir Kiriţescu; acel jurnal cu traseu încurcat, sinuos: manuscrisul a fost confiscat de Securitate în urma unei percheziţii, la 14 mai 1985, a ajuns, în luna august, în Fondul Special al Muzeului Militar Central (astăzi Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”), pentru a fi publicat, în 2008, la Editura Detectiv, sub titulatura Amintiri pentru viitor. 2951 de zile în captivitatea sovietică. În paginile dedicate Odessei, Kiriţescu alcătuieşte, în tuşe calde, duioase, portretul ordonanţei sale, Costică Beşleagă din Răstoaca-Putna, şi analizează, cu ochi critic, „atuurile” artileriei noastre în încercarea de a cuceri fortăreaţa sovietică (tunuri de Bange, model 1878, trase de boi).

„În zorii zilei, două batalioane de infanterie urmau să atace satul Oktiabrîi, să-l depăşească prin ocolire, apoi să-şi continue atacul, urcând un piept de deal dezgolit şi cu o înclinare de circa 35 grade, până se vor urca pe un platou întins pe care se prevedea o rezistenţă mai dârză din partea ruşilor. Misiunea unităţii mele era să urmărească înaintarea infanteriei şi, din momentul în care aceasta începea să ocolească satul, pionierii mei să intre în localitate, procedând la cercetarea caselor şi curţilor pentru a se evita rămânerea unor grupe de comando inamice ascunse, capabile apoi să atace infanteria din spate. Mi-am aşezat două plutoane imediat în spatele infanteriştilor, iar eu, cu un pluton de rezervă, am rămas la circa 200 de metri mai în urmă, într-o plantaţie subţire de salcâmi care străbătea câmpia paralel cu frontul, având în spate o baterie de artilerie.

Era în noaptea de 26/27 august 1941. Încercam să desluşesc ceva în faţa mea cu binoclul dar nu era chip din cauza întunericului destul de dens. Se mai lăsase şi un fel de pâclă, aşa că nu se vedeau decât unele fulgere ce brăzdau cerul din când în când, provenite de la gurile de artilerie inamice care, probabil, făceau trageri de reglare a tirului în anumite sectoare. Câte o mitralieră răpăia în rafale scurte şi înfundate, ciudat de asemănătoare cu lătrăturile răguşite ale vreunui dulău de pază.

În aşteptarea orei H (ora atacului), fiecare în groapa lui individuală, găsită sau improvizată din greu cu biata lopăţică Lienneman, picoteam sau ne zburau gândurile la ce lăsaserăm acasă. Deodată, exploziile de proiectile ruseşti au început să se înteţească şi câteva rachete luminoase dinspre ei m-au făcut să înţeleg că ceva nu era în ordine. Într-adevăr! Comandamentul rusesc nu luase, probabil, cunoştinţă de ordinul de atac al comandamentului nostru şi, în totală discordanţă cu regulile «cavalereşti» ale secolului al XVIII-lea, ne-o luaseră înainte. Focurile de mitralieră şi de arme izolate se auzeau din ce în ce mai dese şi mai puternice, urmate de nişte strigăte ce păreau a fi de: Uraaa!

Au început să tragă şi bateriile din spatele nostru salve din ce în ce mai dese. A durat vacarmul acesta preţ de o oră, după care tragerile, şi de o parte şi de alta, s-au mai potolit dar nu au încetat până la ora zece dimineaţa. Atacul rusesc nu reuşise, dar şi al nostru a fost compromis. Am încercat să mă strecor către plutoanele mele, dar nu a fost chip. Câmpul, în faţă, era complet deschis şi orice siluetă mişcătoare apărea era reperată cu foc de mitraliere. Am renunţat. Începuse să ne chinuie nu atât foamea, cât setea. Singura soluţie: răbdarea!

„Ne-am uitat unii la alţii pe furiş, ne-am făcut că nu ne vedem, am luat apă şi am plecat”

La coborârea serii, un ostaş de la unul din plutoanele mele a reuşit să se strecoare până la noi cu veşti. Ai mei nu avuseseră nicio pierdere; la infanterişti însă, destule. Aşteptau noaptea ca să încerce să-i evacueze. În apropierea mea se afla şi un post de prim ajutor sanitar. Medicul, sublocotenent în rezervă, având vestea îşi pregăti doi-trei brancardieri pe care îi avea, gata să intervină. Curierul meu i-a mai potolit zelul sfătuindu-l să aştepte să se mai întunece şi să meargă numai pe brânci, altfel, lasă batalionul fără medic. Despre ai mei am aflat că erau aşezaţi chiar în spatele satului, la câteva zeci de metri mai spre noi, unde găsiseră gropi făcute de ruşi (fosta lor poziţie) şi acestea i-au scos de sub tirul artileriei şi mitralierelor inamice.

M-am bucurat de şansa lor dar nu am putut să le răspund satisfăcător la întrebarea:

— Când vom căpăta şi noi ceva de mâncare?

— Dar cu băutura cum staţi?, i-am întrebat eu.

Mi-au răspuns că, pe întuneric, au dat de un peticel de vie răscolită, cu ceva aguridă pe lăstari, iar printre butuci au mai dat şi de pepeni verzi necopţi. Aşa că...!

Costică Beşleagă din Răstoaca-Putna, ordonanţa mea, a şi sărit:

— Măi leat, la noapte vă călcăm. Venim în vizită.

— Costică, vă rup oasele dacă se mişcă vreunul pe poziţie.

Şi am dat ordin lui Horun şi gradaţilor de la grupe să-şi supravegheze oamenii. Mă temeam de o îmbulzeală înainte, din cauza setei; o trezire a vigilenţei ruseşti şi, drept consecinţă, un carnaj stupid şi inutil. Dar iscusinţa omului simplu, de multe ori, întrece excesul de prevedere al minţilor prea calculate. Când s-a întunecat bine, a plecat curierul şi după el, tiptil, Costică al meu şi încă vreo doi.

Nu ştiusem nimic. Fumam în groapă, ascultam ţârâitul greilor în iarbă şi tunetele răzleţe ale frontului; simţeam cum îmi şiroia pe gulerul vestonului, între cămaşă şi piele, pulberea de ţărână care se va transforma în câteva zile într-o adevărată platoşă şi visam că aş bea o cană cu apă, fie ea şi mai sălcie. Spre miezul nopţii aud câteva foşnete în faţă şi pun mâna pe pistolul automat. Strig, cu voce scăzută:

— Cine e?

— Eu, do’n căpitan.

I-am recunoscut vocea lui Costică.

— Unde ai fost, măi banditule?

— V-am adus apă, do’n căpitan.

Între bucuria de a bea apă şi furia că mi-a încălcat ordinul chiar el n-am avut decât un răspuns. O înjurătură zdravănă.

— Lasă! Ia de bea colea, că supărarea e de la necuratu’, şi-mi întinde bidonul lui.

— Unde ai găsit apă?

— E acolo, lângă sat, un lăc’şor. Da să ştii că erau şi nişte ruşi morţi în apă. Da’ i-am dat la o parte. Ia de bea să-ţi dau şi un pepene.

În anumite momente, pe care le intuia foarte bine, Costică adopta în relaţiile cu mine un ton foarte intim şi la persoana a doua singular. Deşi sunt un tip destul de formalist, individul acesta mă dezarma şi mă făcea să râd de cutezanţa lui. Recunosc însă că niciodată n-a întrecut măsura şi n-a frizat impertinenţa. Avea simţul umorului dar şi bunul simţ specific ţăranului, sănătos şi nealterat de mahalagisme.

Am băut, am mâncat şi nişte coji de pepene crud şi voiam să-mi spăl un pic mâinile.

— Cu apă?, mă întrebă Costică surprins, aproape furios.

Mă privi uimit.

— Cu coajă de pepene, do’n căpitan. Să vezi ce bine curăţă.

Mai învăţasem ceva.

Era a doua noapte de când nu ajunsese nimic de mâncare la noi. Am comunicat ordinul să se atace «hrana rece». Probabil că mai fusese ea atacată, dar acum era dezlegare oficială. Mai târziu mă va costa scump acest ordin. Am aflat de la Costică şi de alţii câţiva care fuseseră după apă şi după pepeni cum de n-au tras ruşii în ei.

— Păi, do’n căpitan, n-au tras că nici ai noştri n-au tras în ei când au venit tot după apă.

— Au venit şi ei?

— Păi ce, ei nu sunt oameni?

— Şi ce-aţi făcut?

— Ne-am uitat unii la alţii pe furiş, ne-am făcut că nu ne vedem, am luat apă şi am plecat.

Curat armistiţiu, neautorizat. Oare nu ar fi putut servi întâmplarea aceasta ca o lecţie de bun-simţ şi respect al omeniei pentru «înaltele guverne şi comandamente» de felul în care ar putea fi, oricând, validate cele mai grave neînţelegeri şi conflicte la nivel de «Înalte Conduceri»? Când va răspunde favorabil omenirea şi istoria acestei profund de importante şi serioase întrebări? (...)

„Speranţele noastre de a vedea Odessa căzută curând începuseră să pălească”

Pe la începutul lunii octombrie am ajuns în localitatea Peterhal. Vremea începuse să se strice: noaptea frigul devenise pătrunzător, uneori burniţele se transformau în măzăriche, speranţele noastre de a vedea Odessa căzută curând începuseră să pălească. Mantalele nu mai rămâneau la căruţe şi, noaptea, ni se părea tare subţiri. Continuam să efectuăm exerciţiile inerente vieţii de campanie sau, atunci când era cazul, executam anumite lucrări de reparaţii la căile de acces, lucrări ce intrau în cadrul specialităţii noastre de pionieri. Într-o dimineaţă, maiorul Stănculescu mă anunţă să mă pregătesc pentru apleca la Tighina, la Depozitul de materiale şi muniţii cred că al Armatei a IV-a, pentru a aduce pe poziţie un număr de circa două mii de mine anticar (mine antitanc). (...) Drept urmare, am plecat la Tighina, prin Tiraspol, cu două autocamioane. De-a lungul drumului am trecut pe lângă câteva spitale de campanie, nişte barăci cu semnul Crucii Roşii zugrăvit pe acoperişuri, în dimensiuni enorme, iar în jurul lor reţele de frânghii pe care erau întinse rufe, cearşafuri şi kilometri de bandaje spălate şi întinse la uscat. Priveliştea îmi reamintea că şi în spatele frontului nostru moartea îşi continua opera funestă de inepuizabilă transformare a materiei.

La un moment dat ne-am întâlnit cu o coloană bizară. La intervalele de câţiva zeci de metri între ele, se deplasau nişte enorme piese de artilerie cu ţevi neobişnuit de lungi, fiecare tractată de un atelaj de şase perechi de boi voinici. În jurul lor mărşăluiau mici unităţi de artilerişti înarmaţi cu carabine. Întreaga coloană era condusă de câţiva ofiţeri care se deplasau călare, în du-te-vino, de-a lungul ei. Eram foarte curios să aflu despre ce-o fi vorba. Ai noştri cu tunuri trase de boi în timp ce nemţii se deplasau cu Pantzer-wagone (maşini blindate)!

Am oprit maşina în dreptul unui ofiţer, l-am salutat şi l-am rugat să mă lumineze şi pe mine despre ce este vorba. Am aflat imediat. Era vorba despre nişte tunuri «Debange» (n.a. – tun de Bange, tun greu de asediu, sistem de Bange, md. 1878, cal. 120 mm), procurate de armata română încă înainte de anul 1910 cu scopul de a apăra Cetatea Bucureştilor. Acum, erau aduse pe frontul Odessei pentru a răspunde tragerilor artileriei ruseşti de mare calibru, aflată pe vasele lor de răzbi din rada portului Odessa. «Debange»-urile noastre aveau o tragere lungă şi destul de precisă dar aveau cadenţa de două lovituri pe minut. Aşa spuneau ofiţerii artilerişti. Mi-am adus aminte că şi eu învăţasem odată despre aceste tunuri, numite tunuri de cetate. Mi-am văzut de drum nu fără însă a mă întreba, în sinea mea, asupra operativităţii acestor piese de muzeu în actualul război”.

Dragoste în stil nazist: Femeile celui de al III-lea Reich
Nici Biroul, nici Parlamentul nu le tenteaza. Un camin confortabil, un sot iubit si o droaie de copii fericiti este ceea ce ele iubesc ce mai mult". Aceasta era formula preferata a lui Hitler vis a vis de femeia germana. Ideologii partidului au completat apoi portretul anacronic creat de Hitler si au conturat asa-numitul ideal nazist al feminitatii: femeia sportiva, de un blond nordic, totdeauna vesela, înconjurata de cât mai multi copii. Traditionalul slogan nazist: "Kinder, Kuche, Kirche" (copii, bucatarie, biserica) a fost repede îmbratisat de femei, chiar daca ele au mai revendicat, de asemenea, si "Krankenhäuser und Kultur" (spitale si cultura).
Chiar de la începutul anilor 20, spune Anna Maria Sigmund în Les femmes du III-e Reich, femeile si-au facut aparitia în interiorul Partidului nazist, cu diferite ocazii. Misoginia manifesta a barbatilor le-a determinat sa-si creeze propriile lor structuri, un soi de miscare paralela cu a barbatilor. Cochete si sportive, precum Eva Braun, burgheze divortate, precum Magda Goebbels, aristocrate aventuriere, precum Carin, prima sotie a lui Göring, militante si propagandiste, precum Gertrud Scholz, ele vor juca, psihologic vorbind, un rol esential nu numai în viata sotilor lor, ci si în instaurarea celui de-al III-lea Reich...
Fascinatia unui personaj malefic
Hitler nu a ignorat câtusi de putin acest fenomen. El a remarcat faptul ca, începând din anul 1924, a aparut, pe neasteptate, o miscare a femeilor atrase de politica. "Aceste femei erau cele mai bune propagandiste ale partidului. Ele îsi convingeau sotii sa i se alieze lui Hitler, îsi sacrificau timpul liber în favoarea entuziasmului politic", avea sa scrie în memoriile sale Heinrich Hoffman, fotograful partidului.
Hitler a stiut sa exploateze cu rafinament simpatia partizanelor sale. În timp ce afara se desfasurau lupte de strada, în timpul carora partidul îsi elimina brutal adversarii, Hitler aparea surâzator în saloanele austriece, împartind sarutari de mâini si atragând nu numai simpatii, ci si importante fonduri pentru partid. În 1926, când NSDAP se afla în pericol si Hitler era cât pe ce sa se sinucida, Elsa Bruckmann, nascuta printesa Cantacuzino si care anima la München un celebru salon, l-a prezentat tuturor celor care aveau un nume si un rang în Germania. Ea i-a facut astfel cunostinta cu industriasul Emil Kirdof, care a platit toate datoriile partidului. Helene Bechstein, sotia celebrului fabricant de piane, l-a introdus la rândul ei în cercurile berlineze, facându-i cadou idolului sau o limuzina de lux...
Cu celibatul sau afisat, dar poate si cu conditia sa de tânar orfan de mama (el îsi pierduse mama la 18 ani), Hitler atragea doamnele mature din înalta societate, care îi acordau afectiune neconditionata, dar si un important profit financiar.
În acelasi timp, Hitler se înconjura de un zid de tacere în privinta vietii sale private...
"Führerul nu are viata privata, zi si noapte el se consacra poporului german", aceasta era deviza oficiala, raspândita de Goebbels, în calitate de ministru al propagandei.
Chiar daca lumea soptea pe la colturi: "Hitler traieste la Berghof cu o femeie", doar un mic cerc de intimi era la curent cu relatia lui Hitler cu tânara blonda, ce figura ca secretara printre personalul de la resedinta acestuia. Masurile luate pentru a pastra acest secret au fost cât se poate de eficiente deoarece, în timpul celui de-al III-lea Reich, o singura fotografie a Evei Braun a fost publicata, si aceasta, desigur, din greseala.
Amazoanele regimului, sau femeile din primul cerc
Femeile din cercul cel mai apropiat al lui Hitler proveneau din medii diferite, au ocupat locuri diferite si au jucat roluri diferite în viata lui si a Reich-ului. În general casatorite cu figuri proeminente ale celui de-al III-lea Reich, ele au fost admiratoare înfocate ale acestuia si au împartasit zilele de glorie sau de încercari alaturi de el.
Ele au servit însa foarte des ca element de decor în timpul receptiilor date la Cancelaria Reich-ului sau pentru a da o imagine „glamourť - romantica a modelului de cuplu nazist.
Aceasta imagine ar putea fi prezentata ca un fel de epopee cavaleresca în ceea ce o priveste pe Carin, prima sotie a lui Goering. Cei doi au reprezentat cuplul clasic de îndragostiti din perioada nazista, opus oarecum „familiei ideale”, reprezentate de cuplul Magda si Joseph Goebbels. Povestea de dragoste dintre zeita nordica si eroul aviatiei germane a fost idealizata si mai ales mult mediatizata, chiar si dupa moartea prematura a lui Carin, în 1931, ea fiind eroina de la începuturile national-socialismului. Devotiunea lui Carin fata de Hitler fusese aproape fanatica. Ea îl considera pe Hitler un fel de Mesia, care avea sa conduca Germania catre un viitor luminos.
Emmy Sonnemann, cea care o va înlocui pe Carin, era o actrita mediocra si ambitioasa, care va împartasi împreuna cu sotul sau, deseori supranumit "Regele Soare al celui de-al III-lea Reich" fastul monarhic si megalomania acestuia. Cel mai mare hot de opere de arta, maresalul-mecena, nu si-a asumat în nici un fel crimele comise în calitate de creator al Gestapoului, al lagarelor de concentrare. La sfârsitul razboiului, în timpul istoricului proces de la Nürenberg, Emmy avea sa declare: "Nu trebuie condamnata o femeie doar pentru faptul ca si-a iubit sotul si a fost fericita în timpul casatoriei cu el".
Eva Braun, o viata prea putin spectaculoasaEva Braun s-a nascut la 7 februarie 1912 la Munchen, într-o familie modesta (tatal sau era învatator, iar mama croitoreasa). În anul 1929, ea a început sa lucreze în studioul fotografului Heinrich Hoffmann, iar mai târziu s-a implicat activ în munca de fotograf. În acest atelier l-a cunoscut pe Adolf Hitler, caruia i-a devenit amanta în 1932. Eva Braun a fost, fara îndoiala, o femeie frumoasa: tânara, blonda, cu o silueta zvelta si trasaturi gingase. Îi placeau mult schiul, alpinismul si gimnastica, dar se pare ca nu prea a avut ocazia sa le practice, din cauza conditiei sale de amanta a dictatorului german.
Eva Braun era mai curând o femeie rezervata, destul de distanta fata de persoanele apropiate de Hitler si indiferenta la subiectele legate de politica. Rareori cei doi apareau împreuna în public si putini germani stiau despre existenta ei. Chiar si prietenii cei mai buni ai lui Hitler nu erau siguri de statutul Evei, ea facând parte din suita Führerului ca "secretara particulara".
În ceea ce-l priveste pe Hitler, acesta evita sa faca sugestii despre viata sa intima si declara chiar în prezenta ei: "Barbatii foarte inteligenti ar trebui sa-si aleaga o femeie simpla. Imaginati-va ce ar fi daca as avea o femeie care s-ar amesteca în munca mea! În timpul meu liber eu vreau liniste... cred ca niciodata nu voi putea sa ma casatoresc!".
Eva Braun parea întotdeauna încântata de statutul ei si declara cu multa naivitate si mândrie: "Eu, amanta celui mai mare om din Germania si de pe Pamânt!!!".
Cuplul îsi petrecea cea mai mare parte a timpului în casa cumparata de Hitler în 1923, botezata ulterior Berghof. Mai târziu, întreaga vale de la Obersalzberg a fost declarata "domeniul Führerului", iar Eva Braun era considerata ca fiind adevarata stapâna a casei. Ca toti ceilalti din jur, ea îi spunea "mein Führer", care asociat cu "tu" producea o impresie destul de curioasa. Pentru întreg personalul de la Berghof, care evita sa-i pronunte numele în public, Eva Braun era "sefa".
Loialitatea ei fata de Hitler a fost absoluta. În iulie 1944, Eva i-a trimis o scrisoare emotionanta, care se încheia în felul urmator: "De când ne-am întâlnit prima data, am jurat sa te urmez pretutindeni, chiar si la moarte. Tu stii ca eu nu traiesc decât pentru iubirea ta".
Nunta cu miros de migdale amare
Dar iata ca ziua cea mare a sosit în sfârsit pentru Eva Braun si în 28 aprilie 1945, cu putin înainte de miezul noptii, ea îsi realizeaza visul de a deveni sotia lui Hitler. Are loc o nunta stranie si o mica petrecere la fel de stranie, la care iau parte sotii Goebbels, Martin Bormann, doi generali, una din cele doua secretare ale lui Hitler, bucatareasa si frau Manzialy, dieteticiana lui Hitler.
Îmbracata într-o eleganta rochie lunga de tafta si purtând cele mai frumoase bijuterii, Eva semneaza fericita actul de casatorie.
Canonada artileriei sovietice nu înceteaza o clipa si Hitler semneaza dupa aceea înca doua acte : testamentul politic si cel personal.
"Eu si sotia mea alegem moartea pentru a scapa de rusinea depunerii armelor si a capitularii", avea sa scrie el în testamentul personal. Povestea lor de dragoste, daca o putem numi asa, destul de banala în timpul vietii, se sfârsea acum în atmosfera unei tragedii antice. Eva Braun, al carei singur merit fusese, poate, doar fidelitatea absoluta fata de Hitler, primea acum, ca recompensa, dreptul de a muri alaturi de el.
Dupa ce în cursul zilei de 30 aprilie, în bunker, parvine stirea ca Mussolini si Clara Petacci, amanta sa, au fost capturati si executati, tuturor li se împart capsule cu cianura.
Urmând ordinul pe care-l daduse Hitler înainte de a se sinucide, dupa moartea celor doi, ambele trupuri au fost incinerate. La fel avea sa sfârseasca si cuplul Magda si Joseph Goebbels, a carui soarta avea sa fie ciudat împletita cu cea a lui Hitler. În timp ce multi nazisti cautau sa-si salveze vietile, fugind cât mai departe de Berlin, Goebbels a ramas cu Hitler pâna la sfârsit.
Înca de la 1 februarie 1945, Goebbels scrisese în jurnalul sau: "L-am anuntat pe Führer ca sotia mea a hotarât ferm ca ramâne în Berlin si ca refuza sa-si dea copiii".
Magda Göebbels, întruchiparea adevaratei mame national-socialisteMagda Goebbels, nascuta Behrend, Friedlender dupa numele tatalui vitreg, Ritschel conform documentelor si Quandt dupa primul sau sot, este, fara îndoiala, figura cea mai reprezentativa a femeilor celui de-al III-lea Reich. Însasi viata ei, care a suferit nenumarate schimbari, aminteste tragediile antice grecesti. Adevarata întruchipare a femeii ariene, ea va juca rolul de "prima doamna" a celui de-al III-lea Reich pâna la capat.
În istorie însa, ea a intrat mai ales ca "însotitoarea diavolului", fiind sotia sinistrului ministru al propagandei, temutul Joseph Goebbels, alaturi de care a trait timp de 15 ani, i-a daruit sase copii si i-a împartasit ideile.
La sfârsit, când Reichul se prabuseste, nevasta ministrului propagandei se alatura grupului de statornici din bunkerul Führerului, pentru ca nu-si poate imagina o viata postnazista: „Lumea care va veni dupa Führer si national-socialism nu mai are nici un fel de valoare”, îi scrie ea fiului sau Harald Quandt, cu putin înainte de moarte. Când afara era iadul de pe pamânt, iar Berlinul se afla în ruine, ea primeste cu mândrie insigna de aur a national-socialismului din mâna lui Hitler. La 1 mai 1945, sinuciderea cuplului este deja decisa.
Secretarele lui Hitler, bona Evei Braun o roaga pe Magda în genunchi sa le încredinteze copiii, pentru a-i ascunde în Bavaria. Hanna Reitsch, aviatoarea, îi propune sa scoata copiii din Berlin cu avionul, dar Magda refuza ferm de fiecare data.
În fine, când totul a fost bine pus la punct, urmeaza apoteoza, cât se poate de macabra: Magda îsi îmbraca copiii în alb, le piaptana parul si cheama doctorii. Nauman, unul dintre medicii aflati în bunker (celalalt medic, Stumpfegger, refuza sa participe la o asa oroare), le administreaza copiilor câte un somnifer, urmat de o injectie letala. Dupa ce în camera acestora se asterne definitiv tacerea, Magda coboara în camera de zi pentru a-si da o pasienta. La ora 8.30 seara, cei doi urca în camera lor, unde Goebbels se împusca, iar ea ia capsula cu cianura.
Vijelia distrugatoare a ideologiei naziste nu avea sa crute nici cele mai nevinovate vieti, aflate în preajma lui Hitler. Ultimul sau anturaj, alcatuit din cei mai fideli dintre fideli, fusese „confectionat” cu grija, pentru a tempera caracterul disperat si solitar al sfârsitului sau.
59 de ani mai târziu, lumea ultimelor doua saptamâni din bunkerul aflat sub Cancelaria Reich-ului este reînviata în filmul "Der Untergang" (Prabusirea). Asistam aici la prabusirea acestei lumi, cu întreaga galerie de personaje, care avusesera nevoie sa creada în iluzia ca urmasera o cale dreapta. Casatoriile "amazoanelor" aflate în imediata apropiere a lui Hitler, maternitatea lor, sprijinul lor neconditionat si încurajarile lor nu fusesera decât confirmarea cotidiana a acestei iluzii.

Andrei MURARU - Odessa: 70 de ani de la masacru

Demonul morţii a apărut pentru prima dată în acea toamnă, la Odessa, pe strada Engels. Aici, pe 22 octombrie 1941, aproape de ora 6 după-amiaza, o clădire masivă din faţa parcului Sevcenco a sărit în aer. Era stabilimentul Comandamentului Militar român instalat cu cîteva zile înainte în fosta clădire a NKVD-ului. În următoarele zile, au fost scoase de sub dărîmături 135 de corpuri, morţi şi răniţi. În urma deflagraţiei, şi-au pierdut viaţa aproape toţi membrii Statului Major al Diviziei 10 Infanterie. Printre cei decedaţi s-au aflat un general român, ofiţeri superiori, subofiţeri, soldaţi şi ofiţeri germani.

„Oraşul spînzurătorilor”

Un reflex violent şi un impuls antisemit, combinaţie toxică sădită ani la rîndul în România anilor ’20-’30, poate chiar şi mai înainte, au împins la un masacru fără precedent. Represaliile autorităţilor române au debutat imediat, sub comanda generalului Con-stantin Trestioreanu. Deşi minarea clădirii a fost o operaţiune secretă a NKVD, ai cărui genişti au plasat aproape trei tone de exploziv (1), autorităţile militare române au găsit de cuviinţă să-şi aleagă victimele din rîndul po-pulaţiei civile a Odessei, procentul covîrşitor al celor anihilaţi fiind de origine evreiască. Important de precizat că pentru regimul antonescian, care cucerise cu şase zile în urmă oraşul-port de la Marea Neagră, evreii erau sinonimi cu activiştii comunişti. Stau mărturie numeroase documente, printre care afişele propagandistice ale armatelor a 3-a şi a 4-a române îmbibate de lozinci antisemite care incitau la violenţă („Armatele română şi germană luptă contra comunismului şi jidanilor şi nu contra soldatului şi poporului rus!“; „Războiul a fost provocat de jidanii lumii întregi. Luptaţi contra provocatorilor de războaie !“; „Armatele română şi germană nu vin pentru a se răsbuna pe populaţie. Ele luptă pentru distrugerea comunismului şi cahalului jidovesc!“ etc.) (2).

Generalul Constantin Trestioreanu a informat imediat la Bucureşti despre explozia produsă la Odessa, adăugînd că „am luat măsuri pentru a spînzura în pieţile publice din Odessa evreii şi comuniştii“.(3) În noaptea care a urmat exploziei sute de evrei au fost executaţi sumar în diferite puncte din oraş. Generalul Nicolae Macici, venit de la Tiraspol în dimineaţa de 23 octombrie, a confirmat cele petrecute, adăugînd că a văzut oameni morţi pe străzile Odessei (4). Ce a urmat este astăzi, probabil, greu de imaginiat pentru o minte normală. Unul dintre cei profund marcaţi de cele văzute a fost Gherman Pântea, primarul basarabean al Odessei: „(…) pe străzile principale şi pe la colţuri stăteau spînzuraţi cîte 4-5 oameni, iar populaţia înspăimîntată fugea din oraş în toate părţile“. Asasinatele sumare, întregite de tensiunea şi haosul care domneau în Odessa pe 23 octombrie, s-au intensificat odată cu schimbul de telegrame cu Bucureştiul.


Practic, cotele violenţei au crescut exponenţial, dublate de excesul de zel al comandanţilor români. Venirea generalului Nicolae Macici (comandantul Corpului 2 Armată) a înteţit represaliile sub imperiul ordinului expres primit de la cabinetul militar al ma-reşalului Ion Antonescu. Acest ordin (care nu a fost singurul în contextul masacrului) a făcut carieră dată fiind duritatea represaliilor: „Pentru fiecare ofiţer român sau german, mort în urma exploziei, vor fi executaţi 200 de comunişti; pentru fiecare soldat, cîte 100 de comunişti; execuţiile vor avea loc în cursul zilei de azi“. Trebuie precizat că acţiunile violente împotriva evreilor au debutat imediat după cucerirea oraşului, deci cu patru zile înainte de explozia comandamentului român. Pe lîngă execuţiile sumare, s-a înfiinţat rapid un ghetou, care era de fapt închisoarea oraşului de pe strada Fontanskaia Daroga, unde au fost internaţi mii de evrei (femei, bărbaţi, dar şi aproape 2.000 de copii) (5).


Pe 23 octombrie 1941, au fost ucişi aproximativ 5.000 de evrei. S-au căutat soluţii ingenioase pentru a face loc spînzurătorilor, utilizîndu-se stîlpii de telegraf, copacii şi chiar stîlpii de troilebuz.(6) Iată cum descrie Rubin Udler, un puşti de 15 ani la acea vreme, o scenă din zilele masacrului: „Pe strada Karl Marx, dinspre gară, din partea unde se afla cealaltă spînzurătoare, sub supravegherea soldaţilor români se mişca încet o coloană alcătuită din vreo 20-25 de oameni. Se vedea că-şi bătuseră joc de ei cu cruzime. Hainele le erau numai zdrenţe, unii erau desculţi sau numai în ciorapi rupţi, cu capetele descoperite. Feţele le erau pline de vînătăi şi sînge... Lîngă spînzurătoare, condamnaţii şi călăii lor s-au oprit. Santinela şi escorta au început să discute între ei şi să fumeze. Apoi i-au spus ceva primului dintre condamnaţi. Acela s-a apropiat de spînzurătoare, a pus jos scaunul pe care-l dusese în mînă, a urcat pe el, şi-a pus singur ştreangul la gît şi aştepta tăcut. Românii i-au comandat ceva cu voce aspră următorului din lanţul de condamnaţi. Acela s-a apropiat supus şi a împins scaunul cu piciorul. Nenorocitul a atîrnat tot atît de tăcut. Românii, înţelegîndu-se între ei, au aşteptat cîteva minute şi i-au ordonat celui de-al doilea să facă acelaşi lucru. Şi acesta detaşat, de parcă nu era vorba de viaţa lui, a băgat capul în ştreang. N-a spus nimic, n-a rugat nimic. Sta şi aştepta. La ordin, al treilea l-a împins, iar peste cîteva clipe şi acesta atîrna nemişcat. Şi, dintr-o dată, unul dintre condamnaţi, conştientizîndu-şi brusc situaţia tragică, dintr-un instinct de conservare a vieţii, a ieşit repede din rînd şi a rupt-o la fugă. A reuşit doar să traverseze strada. L-au ajuns din urmă gloanţele escortei. Nu s-a apropiat nimeni de el. A rămas să zacă într-o baltă de sînge...“ (7).

Holocaust by bullets


La două zile după explozia comandamentului, un nou ordin al lui Antonescu a solicitat alte victime cu detalii care indică cel puţin o cruzime patologică: „vor fi băgaţi într-o clădire, în prealabil minată, şi care se va arunca în aer. Acestea se vor face în ziua înmormîntării victimelor noastre“. Astfel, aproximativ 20.000 de suflete (femei, bărbaţi, între care copii, bătrîni şi bolnavi) au fost conduse de militari români către satul Dalnic, aflat la 3 km NV de Odessa, unde au fost înghesuiţi în patru magazii. Conform martorilor, drumul de cîţiva kilometri era presărat cu cadavrele celor împuşcaţi. După încercări care i-au nemulţumit pe comandanţi (uciderea a cîte 30-40 de persoane în şanţuri, mitralierea lor în barăci), s-a dat foc primelor două barăci, iar soldaţii i-au împuşcat pe cei care au încercat să iasă (.

Iată o relatare inedită de arhivă din dosarul întocmit de Securitate lui Radu Ionescu (1910-1964), fost comandant al companiei a III-a din Batalionul mitraliere 10 Vînători de Munte. Fiind chemat cu întreaga companie la marginea Odessei, Ionescu „a văzut cum jandarmii aduceau grupuri de evrei pe care îi băgau în magazii, după care, la ordinul Lt. Col. Deleanu Nicolae, plutonul lui (Eugen) Bălăceanu, prin găurile făcute în zidurile magaziilor, au introdus ţevile mitralierelor şi au deschis focul asupra evreilor lipsiţi de orice apărare. Văzînd că nu au fost executaţi toţi evreii, au aruncat grenade la ordinul Lt. Col. Coca Niculescu, însă văzînd că nici aşa nu au reuşit să-i execute pe toţi evreii, Lt. Col. Deleanu Nicolae, Lt. Col. Coca Niculescu şi Lt. Bălăceanu s-au sfătuit între ei şi au ordonat să se aducă benzină, dînd astfel foc magaziilor“ (9).


La masacru au luat parte şi unităţi germane, fiind certă participarea cel puţin a Sonderkommando 11b.(10) Cu toate acestea, cea mai mare parte a crimelor au fost comise de către autorităţile române, în special unităţi ale armatei. Este, de asemenea, neîndoios faptul că o întreagă ierarhie militară a pus în practică acest genocid asupra populaţiei evreieşti ucrainene din Odessa. Formula părintelui Patrick Desbois – Holocaust by bullets (11) – pare foarte potrivită pentru ce s-a întîmplat la malul Mării Negre, în toamna anului 1941. Nu trebuie să uităm că în masacru au pierit mai mulţi civili decît militarii români care şi-au dat viaţa pentru ocuparea Odessei. Pentru noi, Odessa nu e doar o statistică rece din istoria Holocaustului românesc. E o crimă colectivă pe criterii etnice care a fost produsă de administraţia românească.


Pentru cele întîmplate la Odessa, acum 70 de ani, mareşalul Antonescu şi o mînă de ofiţeri români au fost condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare. A fost însă oare de-ajuns pentru ca tragedia în care au pierit evrei ucraineni, cuprinşi de flăcări în magaziile dogorîtoare, spînzuraţi sau împuşcaţi la capătul vreunei străzi, să fie cu adevărat asumată? Aceasta e doar una dintre întrebările fierbinţi la care ne îndeamnă comemorarea timidă a masacrului de acum 70 de ani.

Odessa-1941. "Onoarea pătată" a Armatei Române (ARTICOL INTEGRAL)

Cu două săptămâni în urmă, un ucrainean de 86 de ani a venit în România pentru a ne spune o poveste groaznică: masacrul făcut de Armata Română în 1941 la Odessa. Mihail Zaslavski avea 16 ani când, din ordinul mareşalului Antonescu, zeci de mii de evrei, printre care şi membrii familiei sale, au fost împuşcaţi sau arşi de vii de soldaţii români. Am încercat să lămurim acest episod din istoria noastră împreună cu istoricii români.


Mihai Zaslavski a fost adus la Bucureşti de regizorul de filme documentare Florin Iepan împreună cu Fundaţia "Friedrich Ebert". "Vreau ca românii să ştie ce s-a întâmplat la Odessa", e singura dorinţă a lui Mihail. Mai ales că nimeni din partea autorităţilor române, spune tot bătrânul, n-a fost vreodată la Odessa, măcar pentru un omagiu adus victimelor din acest oraş, victime de care Armata Română se face responsabilă. Nici acum, cât a fost la Bucureşti, Mihail n-a fost băgat în seamă, nici de autorităţi, nici de istorici, deşi s-au organizat întâlniri publice, la care s-ar fi aşteptat dezbateri aprinse pe acest subiect.

Asediul de trei luni asupra Odessei

Opinia unanimă a istoricilor cu care am stat de vorbă este că la Odessa, între octombrie 1941 şi martie 1942, românii au ucis oameni nevinovaţi. Civili. Evrei, în special. E vorba de zeci de mii de victime. Unul din experţii pe care i-am abordat este Ottmar Traşcă, cercetător la Institutul de Istorie "George Bariţiu" din Cluj. El este autorul unui studiu referitor la "ocuparea oraşului Odessa de către Armata Română şi măsurile adoptate faţă de populaţia evreiască, octombrie 1941 - martie 1942". Se ştie că după eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, regimul Antonescu decide ca trupele române să continue campania din Est, alături de Germania. Soldaţii români trec Nistrul şi ocupă Transnistria, o provincie de 40.000 de kilometri pătraţi, aflată între Nistru şi Bug, aproape la fel de mare ca Basarabia.

Administraţia românească în Transnistria debutează la 14 august 1941. Existau deja planuri ca, în eventualitatea câştigării războiului împotriva URSS, Transnistria să fie anexată de România. Conform documentelor, istoricul Ottmar Traşcă face referire la şedinţa Consiliului de Miniştri din 26 februarie 1941. Încă de pe atunci mareşalul Antonescu spunea, referitor la Transnistria, că vor fi scoşi de acolo toţi străinii, iar ţăranilor români li se va da pământ în acea zonă. Un acord din 30 august 1941, între România şi Germania, prevedea exploatarea în comun a Transnistriei, din punct de vedere economic, în timp ce evreii de aici urmau să fie duşi în lagăre. Data de 4 octombrie 1941 stabileşte Guvernământul Transnistriei. Capitala acestei provincii este stabilită la Odessa, chiar înainte ca oraşul să fie cucerit de Armata a IV-a românească. Asediul oraşului a început la 18 august şi s-a încheiat în 16 octombrie 1941, timp în care au murit 17.000 de soldaţi români, iar alţi 70.000 au fost daţi dispăruţi. Acesta a fost practic singurul mare oraş sovietic administrat de un aliat al Germaniei, în speţă România.

Atentatul de la 22 octombrie 1941

La intrarea trupelor române în Odessa, la 16 octombrie 1941, în acest oraş erau 90.000 de evrei. Un alt istoric, Andrei Muraru, doctor în Istorie, coordonator al programelor de cercetare la Institutul Român de Istorie Recentă, ne-a spus că imediat după încheierea războiului, în 1945, în Odessa a fost realizat un recensământ al populaţiei. De unde a rezultat că în acest oraş mai rămăseseră doar câteva zeci de evrei. De la 90.000, la câteva zeci! Dar să revenim la studiul lui Ottmar Traşcă. La două zile după ce cucereşte Odessa, administraţia românească decide înfiinţarea unui ghetou în penitenciarul oraşului. Chiar în acea zi sunt arestaţi 1.726 de evrei. Numărul lor va creşte rapid, până la 16.000, în zilele următoare. Pe fondul acestei tensiuni între trupele de ocupaţie şi populaţia civilă, la 22 octombrie 1941, ora 17.35, clădirea Comandamentului militar românesc din Odessa, aflată pe strada Engels, este aruncată în aer. Potrivit istoricului Andrei Muraru, a existat în subsolul clădirii o cantitate de trei tone de explozibil.

Au fost ucişi 135 de ofiţeri şi soldaţi români şi germani. A murit şi comandantul militar al oraşului, generalul Ion Glogojanu. Culmea este că civilii din Odessa le atrăseseră atenţia românilor că tot centrul oraşului fusese minat de sovietici, înaintea retragerii lor. Clădirea de pe strada Engels, fost sediu al NKVD-ului, a fost capcana perfectă pentru români, care şi-au stabilit tocmai aici cartierul general. Era un imobil impozant, rămas neatins de obuze. Birouri sclipitoare, curăţenie exemplară, ba chiar se povesteşte că până şi călimările erau pline cu cerneală. Soldaţii români au căutat peste tot în clădirea Comandamentului, dar n-au găsit nicio urmă de pericol. S-a dovedit ulterior că moartea fusese ascunsă în subsolul imobilului. Peste sacii cu bombe s-a turnat un strat subţire de beton, iar deasupra un morman de gunoaie.

Din Odessa este expediată spre Bucureşti o telegramă-fulger, cu numele de cod "Vrancea", în care sunt descrise atentatul şi consecinţele sale. Imediat vine şi răspunsul mareşalului Ioan Antonescu, care, după cum arată istoricul Ottmar Traşcă, emite un ordin în care se spunea clar - "să se ia măsuri drastice de represalii". Practic, pentru fiecare ofiţer român sau german ucişi în atentat să fie executaţi câte 200 de civili, iar pentru fiecare soldat român sau german ucişi să fie executaţi câte 100 de civili. Odessa va deveni în scurt timp un oraş al spânzuraţilor. Cifra invocată de istoricii Ottmar Traşcă şi Andrei Muraru este de 5.000 de oameni ucişi, atât în seara de 22 octombrie, cât şi a doua zi. Aproape că nu mai era copac din oraş de care să nu fie spânzurat un om.

Se folosesc ca spânzurători stâlpii pentru iluminatul public, ba se fac şi improvizaţii din bârne, legate între ele, de care atârnă corpurile inerte. Dar nu s-a redus totul aici, pentru că istoricul Ottmar Traşcă vorbeşte şi de un alt ordin venit de la Bucureşti, pe 24 octombrie 1941, prin care se cer represalii suplimentare. Aşa că sunt scoşi din ghetoul din Odessa evreii deja încarceraţi, plus alţi oameni arestaţi pe loc, în tot oraşul. Apăruseră mulţi delatori care veneau la români şi le spuneau pe cine să aresteze, pentru că aceia ar fi fost comunişti sau partizani. Oraşul fusese împânzit cu afişe care incriminau mai ales evreii, ca principali colaboratori ai sovieticilor. Cifrele din studiul lui Ottmar Traşcă indică cel puţin 22.000 de evrei care în ziua de 24 octombrie 1941 au fost scoşi din Odessa şi duşi, într-o imensă coloană, la trei kilometri depărtare, până în satul Dalnic.

Depozite transformate în cuptoare pentru ars oameni

Iadul pe pământ are loc la Dalnic, unde oamenii sunt înghesuiţi în nişte depozite. Se observă totuşi o neconcordanţă între ceea ce spunea zilele trecute bătrânul Mihail Zaslavski din Odessa şi istoricii români. Mihail susţine că a văzut la locul masacrului nouă depozite, pe când în documentele istorice se arată existenţa a numai patru depozite. Dar mai presus de orice rămân faptele. Iată ce ne spune istoricul Andrei Muraru - soldaţii români au introdus ţevile mitralierelor de mare calibru prin mai multe orificii din zidul depozitelor şi au deschis focul. Nu toţi oamenii din interior au murit. Apoi s-a aruncat asupra lor cu grenade. Încă mai trăiau unii. Aşa că la final s-au adus cisterne cu benzină şi depozitele au fost cuprinse de flăcări. Un depozit a fost aruncat în aer, exact în acelaşi moment în care ofiţerii şi soldaţii români şi germani, morţi în atentatul de la Comandamentul militar din Odessa, erau înmormântaţi în Odessa.

Scene cutremurătoare se petrec la Dalnic, după descrierile ulterioare ale martorilor oculari. Sunt date prezentate acum în studiul lui Ottmar Traşcă - oameni arzând în depozite care implorau să fie împuşcaţi, ca să scape de calvar. Soldaţi români care mai întâi se închinau şi apoi deschideau focul. La procesul intentat în 1945 responsabililor masacrului din Odessa a fost prezentată cifra de 25.000 de civili ucişi, ne spune istoricul Andrei Muraru. Imediat după acele crime, primarul Odessei, Gherman Pântea, pus în funcţie odată cu intrarea românilor în acest oraş, a trimis o telegramă la Bucureşti, mareşalului Antonescu, în care spune, între altele, că "noi niciodată nu ne vom putea spăla onoarea în faţa întregii lumi, după tot ce-am făcut aici".

Crime în lagărele din Transnistria

Calvarul evreilor din Odessa încă nu se terminase. Mulţi au fost evacuaţi din oraş, fiind duşi în satele din apropiere, unde casele fuseseră distruse de război. Cei evacuaţi dormeau pur şi simplu sub cerul liber. Asta se întâmpla în noiembrie 1941, când iarna se instalase deja pe aceste locuri. În studiul lui Ottmar Traşcă se arată că însuşi guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, face o vizită în satul Slobodca. Oficialul va permite femeilor şi copiilor să se întoarcă în Odessa, iar bărbaţii să fie duşi în închisoarea oraşului. Dar lucrurile începeau deja să se precipite pe frontul de Est, ofensiva germană era tot mai greoaie, din cauza anotimpului rece. Se considera că evreii care mai rămăseseră în Odessa ar putea pactiza cu o eventuală ofensivă a sovieticilor. Administraţia românească decide, la 28 decembrie 1941, ca toţi evreii din Odessa să fie evacuaţi. Până în februarie 1942 vor fi deportaţi 31.873 de evrei, fiind duşi în diverse lagăre de pe teritoriul Transnistriei..

Metode germane de ucidere în masă, aplicate de români

Despre acelaşi subiect am vorbit şi cu un alt specialist - conferenţiarul universitar doctor Mihai Chioveanu, membru în delegaţia României la "Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research", autor al cărţii "Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX". Expertul arată că la Odessa au avut loc două masacre, imediat după ce Comandamentul militar românesc a sărit în aer. Primul a avut loc pe 23 octombrie, când 19.000 de oameni au fost închişi în depozite şi au murit după ce li s-a dat foc. Depozitele erau în portul oraşului. Această informaţie se potriveşte cu declaraţia lui Mihail Zaslavski, ultimul supravieţuitor al urgiei de acum 70 de ani din Odessa, care susţine că familia lui a fost măcelărită într-un depozit, pe 23 octombrie 1941. Al doilea masacru a fost pe 24 octombrie. Atunci au fost duşi spre Dalnic 16.000 de oameni, arată profesorul Chioveanu. Acesta precizează un lucru foarte important - toate crimele s-au petrecut sub atenta supraveghere a unor comandouri speciale germane, în Odessa fiind prezenţi membri ai unei unităţi care avea numele de cod 11-B. Aceştia aveau misiunea de a-i instiga pe soldaţi să ucidă civili. În plan mai larg, Mihai Chioveanu explică faptul că, după invadarea URSS, în spatele frontului activau trupe speciale germane, cu indicativele A, B, C şi D. Numărul acestora a ajuns, până la sfârşitul războiului, la 100.000 de oameni. Misiunea lor era de-a executa pe loc toţi oficialii sovietici, ofiţerii NKVD şi bărbaţii evrei cu vârste între 16 şi 65 de ani, consideraţi a fi apţi de luptă. Trupele speciale germane incendiază sinagogi, diverse clădiri, cu tot cu oameni în ele.

Poveste de dragoste în mijlocului iadului

Pe de altă parte, profesorul Mihai Chioveanu spune că au existat ofiţeri şi soldaţi români care au refuzat să participe la masacrarea populaţiei civile. Practic, doar câteva mii de soldaţi au participat la uciderile în masă ale civililor din Odessa, selectaţi pentru asemenea misiuni. Se cunoaşte cazul unui ofiţer român care a refuzat să ucidă civili, drept pentru care a fost pălmuit de un alt ofiţer român, în faţa camarazilor lor. "Dacă nu toţi soldaţii români pot fi acuzaţi pentru masacru, în schimb Armata Română, ca instituţie, este responsabilă pentru ceea ce s-a petrecut în Transnistria", conchide profesorul Chioveanu. Foarte interesantă este povestea pe care a descoperit-o profesorul american Charles King, de la Universitatea Georgetown din Washington. El a scris o carte intitulată "Geniu şi moarte în oraşul viselor", o istorie a Odessei, a cărei recenzie a fost prezentată şi în România de către istoricul Andrei Muraru. Cel mai important capitol se referă la ocupaţia românească. Românii au administrat acest oraş timp de 907 zile, începând din 16 octombrie 1941. Ei bine, profesorul King vorbeşte despre o poveste de dragoste înfiripată între un soldat român şi o evreică din Odessa. El era sergent şi se numea Nicolae Tănase. Numele femeii era Vera Sepel. Nicolae a vrut s-o ducă pe Vera în România, salvând-o din iadul instaurat în capitala de atunci a Transnistriei. Planul era să vină cu iubita lui până la Bacău, cu trenul. Acolo era familia românului. Cei doi n-au mai apucat până la urmă să se urce în trenul spre România, pentru care aveau deja bilete, din cauză că au fost reţinuţi în ultima clipă de o patrulă. Nicolae a fost trimis în faţa Curţii Marţiale şi condamnat la ani grei de închisoare, iar Vera a fost dusă într-un lagăr.

Două milioane de pagini de istorie despre Transnistria

Despre crimele de la Odessa şi din Transnistria s-au scris mai mult de două milioane de pagini de istorie, care pot fi găsite azi în arhiva Memorialului Holocaustului din Washington. Aceeaşi arhivă e disponibilă şi la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel" din România, arată istoricul Andrei Muraru. În lagărele din Transnistria au murit între 150.000 şi 210.000 de evrei. În aceste cifre, prezentate de istoricul Ottmar Traşcă, sunt incluşi şi evreii deportaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord. La rândul său, istoricul Ottmar Traşcă este convins că "ne place sau nu, faptele de la Odessa nu pot fi trecute sub tăcere. Rolul Armatei Române, mult timp negat, este clar, la toate eşaloanele. Există documente în acest sens. O naţiune modernă şi responsabilă îşi asumă trecutul său, cu bune si cu rele", arată expertul.

Holocaustul e opţional în şcolile româneşti

Am vrut să ştim ce şi cât se studiază azi în şcolile româneşti despre Holocaust, şi mai ales despre cazul Odessa. Adevărul e că acest subiect este la capitolul "opţionale", atât în licee, cât şi în universităţi. Am pus întrebarea conferenţiarului universitar doctor Andrei Şiperco, de la Universitatea Bucureşti. Acesta ne-a spus că studenţii învaţă din anul al II-lea despre Holocaust. Curs opţional. "Studierea Holocaustului depinde de fiecare facultate în parte. Cum anume se abordează tematica", zice dascălul. La fel ne-a spus şi profesorul de istorie Adrian Grecu, de la "Şcoala Centrală" din Bucureşti. Un curs opţional, la care "depinde de fiecare profesor în parte cum abordează tematica". Şi în final am întrebat la Ministerul Educaţiei, unde inspectorul general de Istorie, Doru Dumitrescu, a precizat că din anul 2005 există o disciplină opţională despre Holocaust, cu tot cu manualul de rigoare, în care se vorbeşte şi de cazul Odessa. Dar depinde de fiecare liceu în parte dacă acceptă în programa sa această disciplină. Conform statisticii, din cele 1.000 de licee din România, numai 300 au adoptat programa despre Holocaust. În special liceele umaniste. Ministerul de resort a cheltuit 200.000 de euro, între anii 2000 - 2011, pentru formarea a 727 de profesori în materie de Holocaust, aceştia fiind trimişi la specializare în SUA, Israel sau Polonia. Alţi 2.500 de profesori au urmat asemenea cursuri în România. "E bine să vorbim despre trecutul nostru. Să vorbeşti despre cazul Odessa e ca o spovedanie. Nu pentru a face pe placul Occidentului. E bine pentru sufletul nostru", iată părerea lui Adrian Muraru. Un istoric.

Cum arată sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în 45 de fotografii

http://www.gandul.info/magazin/cum-arata-sfarsitul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-in-45-de-fotografii-8933952

Fotografii inedite: Cum arăta lumea după cel de-Al Doilea Război Mondial

Odessa - gustul amar al victoriei

La 27 iulie 1941, motivând desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului, Adolf Hitler a solicitat Conducătorului statului român, generalul Antonescu, continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru. Acesta a răspuns, la 31 iulie, declarând că „va merge până la capăt”, că „nu pune niciun fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare militară într-un nou teritoriu”, că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român”[1]. Făcând acest lucru, Antonescu urmărea să obţină sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării.

La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Conducătorul statului român preciza, în stilul său caracteristic: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi, dacă am pornit la luptă, fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde mie să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”[2]



„Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”

Dacă, din punct de vedere politic şi din alte considerente, trecerea Nistrului poate constitui un subiect de discuţie (în condiţiile în care analiza ţine cont de împrejurările acelui moment din istorie, nu de cele post factum, cum se procedează de obicei), din punct de vedere militar nu există nicio urmă de îndoială privind necesitatea continuării acţiunilor de luptă, într-un moment în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte şi în care armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht. De altfel, după 1989 nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării motivaţia trecerii Tisei de către armata română în 1944, trupele noastre ajungând să lupte până pe teritoriul Austriei, ceea ce demonstrează că, în situaţii asemănătoare, criteriile de evaluare sunt subiective. De aceea, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost, după cum apreciază istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, „Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă”.

În acest context, după eliberarea părţii de nord a Basarabiei, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a primit misiunea de a forţa Nistrul la nord de Moghilev, de a străpunge linia fortificată „Stalin” şi de a continua ofensiva spre Bug. Declanşată la 21 iulie, ofensiva la est de Nistru s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, Armata 3 atingând Bugul la 10 august 1941. Acţiunile ulterioare au fost determinate de cererea pe care Hitler a adresat-o lui Ion Antonescu, la 14 august, ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de Conducătorul statului român, Armata a 3-a a reluat, la 20 august, înaintarea spre Nipru, pe care l-a trecut la 15 septembrie 1941, îndreptându-se, alături de Armata 11 germană, spre Crimeea.



De ce era nevoie de cucerirea Odessei

După eliberarea părţilor centrale şi sudice ale Basarabiei, cea mai importantă operaţiune desfăşurată de România pe Frontul de Est a fost campania Armatei a 4-a pentru cucerirea Odessei, desfăşurată între 8 august şi 16 octombrie 1941. Din punct de vedere strict militar, necesitatea strategică a bătăliei pentru Odessa e dincolo de orice dubiu. Oraşul reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă, de unde forţele sovietice puteau interveni uşor pentru anihilarea victoriei româneşti şi germane obţinute cu puţin timp înainte. „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa – aprecia generalul Radu R. Rosseti – ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe, cu care să ne fi atacat în momentul ce l-ar fi socotit prielnic”[3]. La cererea generalului Ion Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române. „Atitudinea sa – consemnează un istoric german – oglindea din nou optimismul pe care, în pofida pierderilor grele din primele două zile ale atacului, comandamentul român continua să-l păstreze în ceea ce priveşte o victorie asupra ruşilor la Odessa. De abia în zilele următoare ale atacului, sărace în rezultate favorabile, speranţele românilor au scăzut”[4].



Ofensiva a început la 8 august 1941, până la 11 august forţele române blocând şi interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. Rezistenta inamicului s-a dovedit extrem de îndârjită, inclusiv pe parcursul reluării ofensivei la 18 august. În contextul în care pătrunderea realizată de diviziile Armatei 4 era destul de redusă, din pricina puternicei rezistenţe opuse de sovietici, generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, constata deja „o anumită nervozitate”, ceea ce l-a determinat să se deplaseze, în prima parte a lunii august 1941, la Iaşi, unde se afla Cartierul General al lui Ion Antonescu (în trenul de comandament „Patria”) şi să-l informeze despre „nemulţumirea” constatată în rândurile cercurilor de conducere superioară a armatei germane. Conducătorul statului român nu s-a arătat deloc surprins, exprimându-şi „propria-i nemulţumire despre înfăţişarea operaţiilor”[5].

Foto: Mareşalul Ion Antonescu (centru) şi generalul Arthur Hauffe (dreapta)

Deşi se discuta intens cu Şeful Misiunii Militare Germane, generalul Arthur Hauffe, acordarea unui sprijin militar constând în trimiterea unor regimente de artilerie, Armata 4 a continuat, fără a aştepta sosirea forţelor germane, acţiunile ofensive la flancul sudic şi cel de nord, în zilele de 23 şi 24 august, însă rezultatele au fost minime. Atacul a fost reluat la 28 august, dar rezultatele au nemulţumit din nou detaşamentele de legătură germane. Mai mult, la 2 septembrie, trupele sovietice au contraatacat, pătrunzând în dispozitivul Diviziei 8 Infanterie. Cooperarea efectivă în luptă avea să se producă în scurt timp, începând cu 3 septembrie 1941, când Batalionul 70 pionieri german a acţionat alături de trupele române. Concomitent, Ion Antonescu a solicitat cu insistenţă intervenţia aviaţiei germane şi trimiterea a cinci batalioane de pionieri. Conştient de importanţa cuceririi Odessei, comandamentul german a trimis în zonă, în urma intervenţiei generalului Hauffe din 4 septembrie, noi forţe germane, care au fost puse la dispoziţia colonelului Courbiere, subordonat, la rându-i, direct, mareşalului (din 23 august) Antonescu[6].



Hauffe: „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă”

După lupte grele şi atacuri repetate, date cu noi forţe introduse în dispozitiv, s-a reuşit, până la 6 septembrie, să se ajungă în faţa poziţiei principale de rezistenţă. La 12 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria germană, au reluat atacul, determinând retragerea forţelor inamice. Ofensiva a continuat la 17 septembrie, alături de trupele corpurilor 1 şi 11 armată române participând şi batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 123 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 121 infanterie, două companii din batalionul 71 pionieri, Statul Major al Regimentului 601 pionieri cu Batalionul 70 pionieri germane. Insuficienta coordonare a acţiunilor de luptă şi reacţia puternică a inamicului au făcut ca atacul să nu reuşească nici în zilele următoare. Mai mult, comandamentul sovietic a ordonat declanşarea, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941, a unei ample acţiuni de debarcare maritimă şi aeriană, în urma căreia trupele Corpului 5 armată au fost obligate să se retragă 10-13 km. Sub impresia puternică produsă de contraatacul sovietic, Ion Antonescu a amânat reluarea atacurilor asupra Odessei, spre nemulţumirea colonelului Courbiere, care dorea să atace cu un grup de forţe în sectorul sudic al frontului, la vest de Odessa.

Cu prilejul analizei situaţiei militare din 24 septembrie, generalul Arthur Hauffe, care fusese decorat chiar în acea zi cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a, şi-a exprimat regretul că, „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă”[7]. Ion Antonescu a rămas însă neclintit în decizia sa, declarând că nu va relua atacul decât atunci când vor sosi „puternice ajutoare germane”. Atitudinea comandamentului român a dezamăgit comandamentele superioare germane, generalul Hauffe fiind chemat la 26 septembrie 1941 la generalul Halder, la Cartierul General German din Prusia răsăriteană, unde, în mod cavaleresc, a luat apărarea comandamentului român şi a lui Ion Antonescu, în mod special. Pentru coordonarea asaltului final asupra Odessei, la 1 octombrie 1941, în trenul de comandament „Patria” a avut loc o întâlnire între mareşalul Ion Antonescu şi generalul Arthur Hauffe, după care, la 5 octombrie, Hitler a trimis o scrisoare prin care îşi anunţa hotărârea de a pune la dispoziţia frontului de la Odessa „mai multă artilerie grea, în funcţie de situaţie, şi o divizie de infanterie, după ce aceasta va deveni disponibilă”. În final, introducerea în luptă a unor forţe germane nu a mai fost necesară deoarece, la 16 octombrie 1941, când Armata 4 a reluat ofensiva, sovieticii, care îşi retrăseseră forţele principale, au opus o slabă rezistenţă.



Victoria de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri

Cucerirea Odessei, după două luni de lupte extrem de grele duse împotriva unui inamic bine înzestrat şi hotărât să reziste cu orice preţ într-un teren fortificat (circa 250 km de şanţuri anticar, tranşee şi diferite poziţii de luptă, întărite cu cazemate şi cupole metalice, 45 km reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antitanc şi antiinfanterie etc.[8]), care i-a favorizat pe apărători, a avut o importanţă deosebită pentru desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului. Imobilizarea unor importante forţe terestre (peste 100.000 de militari), de aviaţie, precum şi a majorităţii flotei de război şi comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune forţelor germane, care au înaintat în acest timp circa 450 km spre est, până în apropierea Donului.



Înfrângerea şi evacuarea trupelor sovietice din zona Odessa au consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi au eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a şase corpuri de armată cu 18 divizii şi patru brigăzi independente, 24 divizioane de artilerie grea, şase batalioane şi şase grupuri de recunoaştere de corp de armată, 650 de avioane, două vedete rapide şi un submarin, care au executat incursiuni în Marea Neagră, în apropierea portului, precum şi a şapte baterii de artilerie grea germane, două batalioane de asalt şi o escadrilă de bombardament în picaj.

Foto: Conducătorul Statului român, Ion Antonescu, după victoria de la Odessa

Având o importanţă incontestabilă în evoluţia viitoare a operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Analizându-le, mareşalul Ion Antonescu făcea, la 14 decembrie 1941, un adevărat rechizitoriu la adresa celor care nu au asigurat în perioada interbelică condiţiile necesare pregătirii reale a armatei. „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani – aprecia el – nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamentele nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a provocat pe aceea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului, şi, în consecinţă, cea militară nu puteau duce decât la ce au dus: la dezastru. Acum însă se pune întrebarea: ce facem? Constatăm şi ne scobim în dinţi? Trebuie luat totul de la cap şi lucrat serios”. Mareşalul continua: „Iată ce aveam de spus pe marginea acestui rechizitoriu teribil, care nu poate lovi pe adevăraţii vinovaţi, oamenii politici şi regele Carol – care acum stau ascunşi, rod ce au furat, îşi freacă mâinile ca alţii să eşueze pentru ca să arate că ei nu sunt vinovaţi, ci poporul. Realitatea este că poporul e victima”[9].



„Opinia publică românească era foarte îngrijorată”

Atacul Odessei de către trupele române fără aport german a reprezentat decizia exclusivă a generalului (ulterior mareşal) Ion Antonescu. Motivele pentru care a insistat asupra acestui fapt ţin de structura interioară a personalităţii sale. În primul rând, a fost un calcul politic evident. Dorind să dovedească loialitate şi spirit de sacrificiu faţă de aliatul german, Conducătorul statului român spera să obţină cât mai mult în perspectiva păcii. Nu ezitase să critice arbitrajul de la Viena şi pierderea nordului Ardealului chiar şi în discuţiile particulare cu Adolf Hitler. Considera că sacrificiile vor fi din plin răsplătite în cazul unei victorii germane, care, în 1941, părea foarte probabilă.

În al doilea rând, Antonescu dorea să spele „ruşinea” abandonării fără luptă a teritoriilor româneşti din vara anului 1940. Având un ascuţit spirit al onoarei, considera că doar în luptă, prin sacrificii, se poate şterge „pata de dezonoare din cartea Neamului, de pe fruntea şi epoleţii” armatei. Şi astfel, neglijând concluziile campaniei din Basarabia şi nordul Bucovinei, Antonescu a decis ocuparea Odessei cu ajutorul Armatei a 4-a române şi sub conducere operativă exclusiv românească.

Foto: Mareşalul Ion Antonescu (centru) şi Regele Mihai I (dreapta) pe frontul de la Odessa

Odessa era, fără îndoială, un obiectiv foarte important, iar nevoia de a cuceri oraşul era dictată din necesităţi strategice evidente. Din punct de vedere militar, acţiunile armatei române s-au dovedit un fiasco. Concepţia operativă s-a schimbat de trei ori pe parcursul operaţiunii, în principal datorită necunoaşterii inamicului, a forţelor şi sistemului său de apărare. Curând, eşecurile atacurilor s-au repercutat la nivelul conducerii superioare, culminând cu înlocuirea comandantului Armatei a 4-a în plină campanie. Aşa cum subliniază generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, „cucerirea Odessei a devenit o problemă de prestigiu a armatei române [şi implicit a mareşalului Antonescu, n.n.]. De aceea, atacul era mereu reînnoit, fără a depăşi însă câştigarea unor poziţii infime. [...] Pierderile au devenit insuportabile. În mod corespunzător a crescut şi nervozitatea trupelor româneşti, adoptând forme critice. [...] Atacurile au fost reluate cu o îndârjire şi mai mare, fără alte rezultate decât noi pierderi şi mai grele încă. Comandantul Armatei a 4-a, generalul Ciupercă, a fost înlăturat din post şi înlocuit cu generalul Iacobici.[...] Opinia publică românească, care aflase de grelele pierderi, era foarte îngrijorată. Conducătorul de stat însuşi se găsea într-o mare iritare”[10].



Antonescu, orgoliosul

Cucerirea Odessei – care s-a făcut prin retragerea trupelor sovietice, nu printr-o capitulare – s-a realizat cu preţul unor jertfe enorme. În rapoartele şi evaluările ulterioare au ieşit la iveală toate disfuncţionalităţile majore, la toate palierele, de la soldat la general. În fiecare adnotare, Antonescu revine obsesiv la formula „greşelile făcute timp de 20 de ani”. Fără îndoială, haosul şi dezorganizarea ce au caracterizat perioada interbelică din punct de vedere al organizării ţării în vederea unui război au contribuit decisiv la incapacitatea trupelor române de a se adapta unui război modern. Pe de altă parte, campania din Basarabia ar fi trebuit să ridice semne de întrebare asupra capacităţii de luptă a armatei. Interesele politice şi morale au influenţat decizia Conducătorului statului de a ataca şi cuceri Odessa cu trupele Armatei a 4-a române, care i-a aparţinut, aşa cum am precizat deja, în exclusivitate.

Dorinţa „de a spăla ruşinea” conţinea însă şi evidente ambiţii personale. În fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinetul militar, aflat la Arhivele Naţionale, există un dosar voluminos conţinând numeroase scrisori de felicitare primite de mareşal după cucerirea Odessei.

Foto: Cavaleria română intrând în Odessa



Lista conţine 190 de nume, de la înalte oficialităţi aliate (cancelarul german Adolf Hitler, Benito Mussolini, Göring, Keitel, Ribbentrop, von Manstein sau von Killinger) şi române (generalii Iosif Iacobici şi Petre Dumitrescu) până la nume ca Î.P.S. Nicodim, Patriarhul României, Sextil Puşcariu, George Enescu, marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol şi... Şcoala Normală nr. 7 fete Bucureşti[11].

Adolf Hitler aprecia: „Cucerirea Odessei încoronează o mândră faptă istorică lupta de eliberare a poporului românesc sub viteaza şi înfăptuitoarea Dvs. conducere”[12], Mussolini afirmând că „ştirea ocupării Odessei de către valoroasele trupe comandante de Dvs. a stârnit o vie bucurie poporului italian”[13]. Alexandru Marcu, decanul Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, considera că „fapta unică pe care o înscrie în cartea ţării mântuitoarea intuiţie a Conducătorului şi eroismul oştirilor sale, va fi marea învăţătură pe care ne vom strădui de-a pururi să le-o insuflăm studenţilor de azi, profesorilor de mâine”[14].

Cunoscutul om politic dr. Nicolae Lupu avea, la rândul său, numai cuvinte de laudă la adresa mareşalului: „Pentru reînvierea gloriei străbune, pentru temeliile ţării, ale viitorului strălucit ce pregătiţi Patriei noastre scumpe, pentru mărirea de prestigiu a vechiului, nobilului şi marelui nostru neam, vă rog să primiţi cu prilejul gloriosului fapt de arme de azi, felicitările şi omagiile mele”[15]. Nici marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol, nu rămânea dator în privinţa laudelor: „În ziua când întreaga suflare a ţării proslăveşte victoria domniei voastre şi eroismul armatei, înalţ către Dumnezeul nostru, al tuturora, cele mai calde rugi pentru fericirea personală a excelenţei voastre, care se identifică cu fericirea ţării”[16].

George Enescu răspundea unei telegrame a Conducătorului statului: „Adânc mişcat de prea frumoasa telegramă a Excelenţei voastre cu prilejul manifestaţiei compozitorilor români de aseară, vin la rându-mi să aduc prinosul neţărmuritei şi admirativei mele recunoştinţe aceluia prin care iubita noastră ţară şi-a recucerit mândria”[17]. Nicodim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, considera: „Cu luarea Odessei, Dumnezeu încununează cu slăvită victorie unul dintre cele mai mari războaie purtate de români în cursul istoriei. Să trăiască Armata Română. Să trăiască strălucitorul ei Mareşal Ion Antonescu. Să trăiască Majestatea Sa Regele. Să trăiască România!”[18].

Între greşelile făcute „timp de 20 de ani” şi alte cauze ale victoriei cu gust amar de la Odessa, putem vorbi de unul dintre cele mai răspândite păcate omeneşti: orgoliu.



Atentatul

La cinci zile după intrarea trupelor române în Odessa, în după-amiaza zilei de 22 octombrie, la orele 17.35, imobilul care adăpostea Comandamentul Militar Odessa şi statul major al Diviziei 10 infanterie a fost aruncat în aer de elemente rămase necunoscute. Atentatul a provocat pierderea a 135 de militari (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), dintre care 128 români şi 7 germani[19], inclusiv a generalului Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie şi al Comandamentului Militar Odessa[20]. Sub impactul emoţional al acestei tragedii, autorităţile române – în speţă generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei a 4-a române – au ordonat represalii asupra populaţiei civile, îndeosebi a „evreilor comunişti”, măsuri aprobate de mareşalul Antonescu.



În seara zilei de 22 octombrie 1941, generalul Nicolae Macici (foto) – aflat la Tiraspol, la Comandamentul Corpului 2 Armată – a primit ordin de la generalul Iacobici să se prezinte, chiar în cursul nopţii, la Baden, la postul de comandă al Armatei a 4-a. Puţin după miezul nopţii, în primele minute ale zilei de 23 octombrie 1941, generalul Iacobici i-a ordonat lui Macici să se deplaseze la Odessa, cu misiunea de a instala la comanda Diviziei 10 infanterie pe generalul Nicolae Ghineraru, de a investiga cauzele producerii atentatului şi de a organiza activitatea militară în oraş. Însoţit de locotenent-colonelul Dumitru Panaitescu, Nicolae Macici s-a deplasat la Odessa, părăsind oraşul în zorii zilei de 26 octombrie.

A doua zi, el a redactat un raport către generalul Iacobici[21], în care recunoaşte că „nu se cunosc mijloacele tehnice (explozie prin întârziere sau comandă), prin care a fost pus la cale atentatul”, cu atât mai puţin autorii lui, avansând ipoteza că „explozibilul s-ar fi găsit introdus în casa de fier (bani) şi în peretele din spate, în afară de alte puncte minate cu explozibile puternice şi în mare cantitate”. Generalul Macici îl considera pe răposatul general Glogojanu direct responsabil pentru tragedie, în condiţiile în care fusese avertizat că localul în care îşi instalase comandamentul era nesigur, inclusiv de către generalul Constantin Trestioreanu, comandantul secund al Diviziei 10 infanterie (care a supravieţuit). Unele mărturii sugerează că inclusiv localnici au înştiinţat noile autorităţi de faptul că localul fusese sediul NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne) şi era foarte probabil să fie minat. Tuturor celor care îşi arătau teama, generalul Glogojanu le răspundea că „operaţiunea de deminare a fost făcută de specialişti germani”, pe alţii acuzându-i de laşitate. De altfel, generalul Macici precizează că în ziua de 20 octombrie, „când fusesem pentru a doua oară la Odessa, am găsit pe toţi ofiţerii de la ambele comandamente ieşiţi în stradă, din cauză că se primise cu câteva momente înainte o informare cum că în curând localul va sări în aer”. Şi tot el concluzionează: „Alt vinovat nu poate fi găsit, decât fatalitatea, care l-a tras de mânecă pe generalul Glogojanu, încăpăţânându-l să se permanentizeze în localul periculos”.



Antonescu: „am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”

Despre represaliile ordonate, generalul Nicolae Macici nu face nicio apreciere, iar ceea ce s-a întâmplat ulterior continuă să fie un subiect extrem de polemizat. Mareşalul Antonescu declara la 26 aprilie 1946: „Cererea de represalii venea după avertismente succesive date populaţiei din Odessa şi rugăminţilor care i se făcea de a nu se asocia cu partizanii şi de a-i denunţa. Eram şi într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineaţa zilei un spital în care am găsit, printre alţii, un ofiţer şi trei sau patru soldaţi din echipa lui, amputaţi total de picioare şi braţe, şi orbi. Ofiţerul mi-a povestit că toţi căzuseră victimă unei maşini infernale pe care ruşii, la părăsirea unui sat, o lăsaseră ataşată de clanţa uşii şcoalei. [...] Cazuri similare, tot atât de brutale şi total neîngăduite de legile războiului au fost numeroase.[...] Numai cine a trăit în vâltoarea focului şi sub ameninţarea permanentă a morţii, numai acela poate să îşi dea seama de această stare de spirit manifestată de toate armatele, în toate timpurile. [...] Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută[...]. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”[22]. Generalul Nicolae Macici declara la 5 aprilie 1945 că „am văzut câţiva spânzuraţi şi cadavre pe străzile Odessei”, adăugând: „Misiunea mea nu avea nicio legătură cu represaliile militare, căci represaliile militare se ordonaseră de conducerea superioară a ţării şi s-au executat fără participarea mea într-un fel sau altul”[23].

Dacă documentele şi mărturiile principalilor actori sunt clare în privinţa ordinului de represalii, în ceea ce priveşte amploarea execuţiilor există încă numeroase semne de întrebare, cifrele variind de la câteva sute, la 40.000. O altă problemă o reprezintă naţionalitatea celor executaţi, în condiţiile în care documentele vorbesc atât de evrei, cât şi de ruşi, ucrainieni, polonezi sau chiar români[24]. Fără a arunca în derizoriu moartea violentă a unor oameni a căror vinovăţie nu fusese dovedită, este necesar ca orice analiză să fie, pe cât posibil, debarasată de orice formă de propagandă. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, în contextul legislativ al vremii, atentatele şi sabotajele provocate de civili (sau de membri ai forţelor regulate acţionând în haine civile) nu puteau beneficia de prevederile Convenţiei de la Geneva din 1864 (revizuită în 1929) privind tratamentul prizonierilor de război. Iar pentru civilii care duceau acţiuni militare pedeapsa era moartea, pentru toţi beligeranţii, fără excepţie.

Analiza cazului Odessa va trebui, în consecinţă, să ţină cont, pe de-o parte, de faptul că ordinul de represalii a existat şi a fost executat, într-o anumită măsură, iar pe de alta, de complexitatea şi implicaţiile profunde ale participării armatei române în campania militară de pe Frontul de Est. Şi cel mai important lucru pe care opinia publică românească trebuie să-l reţină este că istoricul nu trebuie considerat un soi de procuror chemat să pună etichete şi să dea verdicte, iar a explica nu înseamnă niciodată a justifica.

Un ultim gând se îndreaptă spre cei care merită necondiţionat respectul şi mereu-aducerea aminte: eroii morţi pe câmpurile de luptă, a căror jertfă e dincolo de analiza lucidă şi seacă. O jertfă cu atât mai înălţătoare pentru cei trăitori în România zilelor noastre.

Odessa, o victorie scump plătită

În ziua de 26 iulie 1941, diviziile 2 cavalerie şi 25, 51, 150 puşcaşi – ultimele unităţi ale Armatei Roşii aflate pe pământul Basarabiei – s-au retras peste Nistru, pentru a nu cădea în încercuirea forţelor româno-germane. Momentul consfinţea încheierea operaţiunilor militare desfăşurate pentru eliberarea teritoriilor cedate de România ca urmare a ultimatumului sovietic din vara anului 1940, dar nu şi încheierea participării Armatei Române la cel de-Al Doilea Război Mondial.

Misiunea eliberării Basarabiei revenise Grupului de armate general Antonescu, constituit la 22 iunie 1941, sub comanda genaralului de armată[1] Ion Antonescu. Grupul – compus din armatele 11 germană (general-colonel cavaler Eugen Franz von Schobert), 3 română (general de corp de armată Petre Dumitrescu) şi 4 română (general de corp de armată Nicolae Ciupercă) – a fiinţat însă ca structură de comandament doar până la 17 iulie 1941, deoarece Marele Cartier General (M.C.G.) român, prin Ordinul de operaţii nr. 23 din 18/19 iulie, a stabilit o nouă subordonare a forţelor, conformă cu situaţia creată la 17 iulie când, unităţi ale armatelor 3(r.) şi 11 (g.), au depăşit teritoriul naţional şi au forţat Nistrul în aripa stângă a dispozitivului româno-german.

Conform ordinului amintit, Grupul de armate general Antonescu a fost împărţit în Frontul de nord, comandat de generalul von Schobert, ce dispunea de Armata 11 (g), căreia îi fusese subordonată Armata 3 (r), cu misiunea de forţare a Nistrului şi străpungere a Liniei Fortificate Stalin şi Frontul de sud, comandat de generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, constituit deArmata 4 (r), cu misiunea neutralizării trupelor sovietice din sudul Basarabiei.



Antonescu, încredinţat că „drumul către Transilvania trece prin Rusia”

Continuarea războiului alături de Axă, după eliberarea Basarabiei – motivul declarat al intrării României în război – a fost decisă de Antonescu după primirea mesajului din 27 iulie, prin care Adolf Hitler îi solicita să înainteze „cu trupele [...] în spaţiul de la sud-vest de Bug […] în timp ce Armata 11, împreună cu Corpul 4 armată român care îi este afectat la aripa dreaptă, va înainta sub ordinele Grupului de armate Sud la răsărit de Bug, spre partea de jos a Niprulu”. Dincolo de limbajul diplomatic, scrisoarea constituia un demers ce viza, în esenţă, angajarea Armatei 4 (r.) – la fel ca şi Armata 3 (r.) – în operaţiuni militare în afara teritoriului României, consfinţit prin tratatele de la Versailles.

Antonescu şi-a dat acordul la 31 iulie, exprimându-şi decizia de a „merge până la capăt în acţiunea ce am pornit în răsărit“, fără a condiţiona cooperarea militară cu aliatul german.Mai mult, în răspunsul său, Antonescu îşi afirma încrederea în justiţia germană, ceea ce semnifica speranţa conducătorul român că, printr-o bună cooperare, România va obţine sprijinul Germaniei pentru recuperarea NV Transilvaniei, pierdut prin arbitrajul de la Viena. Era practic o altă formulare a convingerii Conducătorului că „drumul către Transilvania trece prin Rusia”.



Întâlnire hotărâtoare la Berdicev, în Ucraina

Modalităţile de cooperare dintre aliaţi şi obiectivele Armatei Române în operaţiunile de pe teritoriul U.R.S.S. au fost stabilite cu ocazia celei de-a patra întâlniri între Antonescu şi Hitler, desfăşurată la 6 august 1941, la Berdicev, în Ucraina. Hitler a solicitat şi a obţinut din partea lui Ion Antonescu acordul pentru cooperarea în ofensiva pe care Grupul de armate Sud urma să o declanşeze la 8 august în flancul de sud al frontului. Întâlnirea, la care au mai participat mareşalul Gerd von Runstedt (comandantul Grupului de armate Sud) şi generalii Alexandru Ioaniţiu (şeful M.C.G. român), Arthur Hauffe (şeful Misiunii Militare a Armatei de Uscat germane în România) şi Eugen von Schobert, a constituit şi prilejul de decorare al lui Ion Antonescu, cu Ritterkreuz des Einsernen Kreuzes[2], act ce exprima gratitudinea lui Hitler pentru angajarea României în continuarea campaniei pe Frontul de Est.



Conformându-se întâlnirii de la Berdicev, Marele Cartier General român a emis la 8 august, Directiva operativă nr. 899,care stabilea Armatei 4 (r.) misiunea de a trece la ofensivă, pe direcţia Chişinău-Razdelniţa, cu obiectiv final cucerirea Odessei.Alegerea obiectivului fusese generată de importanţa militară a oraşului, nod de comunicaţii, bază navală pentru flota sovietică şi ameninţare serioasă a flancului drept al Armatei 11 (g), ce avansa pe direcţia Voznezensk-Nicolaev, spre istmul Perekop, calea de acces în Crimeea.



Odessa, o adevărată fortăreaţă

Garnizoana Odessei avea în august 1941 aproximativ 86.000 de oameni. Efectivele aparţineau Armatei Independente de Litoral (A.I.L.) sovietică, compusă din diviziile 25, 95, 421 puşcaşi, 2 cavalerie şi militari – circa 1 divizie – aduşi din Regiunea Fortificată Tiraspol. Pe mare, Odessa era apărată de Flota Mării Negre, cea mai puternică forţă navală din Marea Neagră. Oraşul beneficia o bună artilerie a.a., sprijinită un număr de avioane care a variat între 60 şi 150 aparate. Apărătorii erau bine înzestraţi cu mitraliere – multe retrase dinRegiunea Fortificată Tiraspol– şi baterii de coastă de mare calibru care, împreună cu artileria Flotei, puteau deschide focul eficient asupra ţintelor terestre. Capacităţile industriale din oraş, menţinute în funcţiune, au permis suplimentarea mijloacelor de luptă necesare defensivei, fabricând în timpul asediului, pe lîngă reparaţiile curente de armament, 120 tancuri uşoare, înarmate cu tunuri cal. 37 mm – prin adaptarea unor tractoare agricole şenilate,1 500 de aruncătoare de mine şi 4 trenuri blindate.



Din punct de vedere genistic, Odessa beneficia de un sistem de fortificaţii compus din trei linii de apărare succesive, ridicate de 9 batalioane de geniu şi 13 batalioane de construcţii, constituite din civili mobilizaţi. Deşi fortificaţiile aveau o calitate mediocră, ele permiteau însă manevre pe linii interioare, pentru suplimentarea forţelor în zonele periclitate. Existenţa în zona centrală a liniiilor de apărare sovietice a două lacuri limita spaţiile de manevră, constituind un alt avantaj al apărătorilor, prin fragmentarea frontului în două zone de operaţii, de vest şi de est.



Primul atac, declanşat la 14 august

Operaţiunea Odessa a început înaintea emiterii Directivei operative nr. 899, prin forţarea Nistrului în raionul Tighina-Dubăsari, între 3 şi 6 august 1941, de către Corpul 5 armată şi Divizia 1 blindată, care au au primit misiunea de a înainta pe direcţia sud-est, până la Marea Neagră, pentru a întrerupe legătura dintre Odessea şi principalele forţe sovietice. Restul Armatei 4 (r.)a forţat Nistrul între 8-13 august, în aceeaşi sector, apărat de unităţi din Armata 9 sovietică.

Primele operaţiuni au fost angajate de Corpul 5, sprijinit de Regimentul1/Divizia blindată, cu misiunea respingerii forţelor sovietice spre oraş şi constituirea dispozitivului de asediu în jurul Odessei. Corpul 5 a cucerit localitatea Sverdlovo, aflată pe linia exterioară de apărare a Odessei, şi, la 14august 1941, prin Brigada 1 cavaleriea, atins litoralul Mării Negre, la 50 km nord-est de Odessa, în zona localităţii Grigorievka, finalizând operaţiunea de încercuire.

Atacul direct asupra oraşului a fost declanşat la 14 augustprin corpurile 5, 3 şi 1, Corpul 4 fiind păstrat în rezervă. La 17 august, Corpul 1 a ocupat rezervoarele de apă ale Odessei, aflate la Belaievka, apoi, între 18-24 august, Corpurile 3 şi 1 au încercat, fără succes, să străpungă din mişcare apărarea oraşului în zona de vest, sprijinite de Regimentul 1 blindat. Pierderile au fost mari, numai tanchiştii înregistrând 35 tancuri (50% din forţa angajată) scoase din luptă. Acţiunile forţelor române în zona de vest a frontului au încetat la 24 august, după cucerirea localităţii Freudenthal.

La 23 august, Corpul 5 a atacat în sectorul de est al frontului şi, sprijinit de de artileria germană, pusă la dispoziţie de Armata 11 (g), a cucerit, la 24 august, poziţiile sovietice de la Kubanka. Atacul Corpului 5 a fost oprit în faţa localităţii Fontanka, dar ocuparea poziţiilor artileriei de la Kubanka a constituit un succes important, deoarece a creat posibilitatea limitării activităţii flotei sovietice prin bombardarea directă a portului Odessa.

În perspectiva reluării luptelor, între 25-28 august, comandamentul Armatei 4 (r.) a adus pe front Corpul 11, ce asigurase până atunci a paza Nistrului şi a litoralului maritim, şi a recurs la amagalmarea, în 26 august, a resturilor regimentelor nr. 1 şi 2/D. blindată, în Detaşamentul Mecanizat lt.col. Eftimiu, păstrat pe front în compunerea Corpului 11.



Ca să reziste, sovieticii aduc 10.000 de militari de la Novorosiisk

Al doilea asalt a fost declanşat la 28 august în sectorul de vest al Odessei, cu corpurile 1, 4 şi 11în prima linie şi diviziile de gardă, grăniceri şi Corpul 3, în rezervă. Corpul 11 a acţionat pe direcţia Freudenthal-Odessa şi a reuşit o pătrundere importantă, soldată cu cucerirea localităţii Leninthal, la 31 august. Progresele corpurilor 3 şi 4pe a doua direcţie de atac, Vigoda-Odessa, au fost însă modeste. Armata Independentă de Litoral sovietică a menţinut frontul, deşi pierderile umane suferite – între 18-25 august, apărătorii au pierdut cca 9.000 oameni – precum şi pagubele provocate de bombardarea bazei maritime, în sectorul de est, au adus apărarea oraşului într-o situaţie critică, ce făcea plauzibilă cucerirea Odessei la data de 2 septembrie, aşa cum dorea Antonescu. Situaţia a fost restabilită de sovietici cu 10.000 militari, aduşi de la Novorossiisk şi desantaţi între 30 august-2 septembrie, sub protecţia crucişătorului Komintern. Cu întăririle introduse în luptă, trupele sovietice au oprit ofensiva română şi au iniţiat, la 2 septembrie, un contraatac viguros, pentru recuperarea localităţii Leninthal, respins însă de diviziile de gardă şi 14 infanterie.



Comandantul Nicolae Ciupercă e înlocuit: raportase că diviziile sunt „la limita posibilităţilor lor ofensive”

Cele două asalturi ale Odessei, au însemnat pentru Armata 4 (r) pierderi de 58.855 de militari, din care 11.046 de morţi, 42.331 răniţi şi 5.478 dispăruţi. Acestea, precum şi lipsa pe teren a unor rezultate consistente, au dus la înlocuirea, la 9 septembrie, a comandantului Armatei 4 (r) [3], cu generalul de corp de armată Iosif Iacobici, ministrul de război din cel moment. Schimbarea a fost motivată de mareşalul [4] Ion Antonescu prin faptul că generalului Nicolae Ciupercă, ce raportase că „aproape toate diviziile noastre din primul eşalon se găsesc la limita posibilităţilor lor ofensive: limita morală şi limita fizică”, îi lipsesc „spiritului ofensiv şi încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”.

Perioada 5-12 septembrie a fost folosită de beligeranţi pentru acoperirea pierderilor. Efectivul Armatei 4 (r) a crescut la 12 divizii de infanterie, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 de fortificaţii, ceea ce însemna însă, ţinând cont de pierderile anterioare, doar 200.000 militari. În urma solicitărilor mareşalului Antonescu, a primit în sprijin o grupare germană, comandată de generalului-locotenent René von Courbiere, compusă din 1 regiment de infanterie, 1 regiment de pionieri de asalt şi 2 regimente de artilerie grea. În acelaşi interval, Armata Independentă de Litoral sovietică a fost întărită cu 15.350 militari şi o mare cantitate de muniţie, debarcate de flota sovietică sub focul artileriei române care, deşi a avariat mai multe nave – între ele un distrugător şi un puitor de mine – nu a putut împiedica operaţiunea.



Localitatea Dalnik, considerată cheia apărării Odessei în sectorul de vest

Între 12-21 septembrie, Armata 4 (r) a susţinut, pe întreg sectorul de vest al frontului, al treilea asalt asupra Odessei, în care au fost angrenate corpurile de armată nr. 11, 1, 3 şi 4. Corpurile 1 şi 3 au atacat pe direcţia Dalnik, fiind însă stopate. Principalul succes a fost obţinut la 14 septembrie de Corpul 11, în extrema dreaptă a frontului, prin învăluirea localităţii Suhoi-Liman şi capturarea a 2.000 prizonieri, ceea ce



a pus în pericolaripa stângă a liniei a doua de apărare sovietică. Pentru a exploata situaţia favorabilă, Armata 4 (r) a atacat, la 17 septembrie – prin grupul Courbiere, diviziile de gardă, 21, 6, 8 inf şi Detaşamentul Eftimiu– cumisiunea cuceririi localităţii Dalnik, considerată a fi cheia apărării Odessei în sectorul de vest, urmând apoi să dezvolte acţiunea pe direcţia Tatarka-Odessa.

Foto: Servanţii unui obuzier Škoda md. 1934, cal. 150 mm, în timpul luptelor din timpul primului asalt al Odessei

Trupele româno-germane au fost însă respinse, deşi atacurile au fost repetate până la 21 septembrie. Cauzele eşecului au fost atribuite de germani lipsei sprijinului aerian, numărului mic de blindate şi, nu în ultimul rând, lipsei de combativitate a forţelor române, uzate în lupte.

De cealaltă parte, şi Armata Independentă de Litoral sovietică a avut pierderi serioase, acoperite la 21 septembrie, cu 1.700 oameni, proveniţi dintre militarii răniţi uşor. Un rol major în respingerea atacurilor l-au constituit barajul artileriei navale, sprijinul aerian, precum Divizia 157 puşcaşi (12.600 de militari), şi 18 companii de întărire, aduse de la Novorossiisk, debarcate la Odessa în noaptea de 17/18 septembrie 1941, fără ca forţele române să poată interveni.



Atacul sovieticilor din 2 octombrie – diversiune pentru retragerea din Odessa



Beneficiind de întăriri, comandamentul sovietic şi-a concentrat eforturile în sectorul de est, vizând recucerirea poziţiilor de la Fontanka. La 22 septembrie,diviziile 421 şi 157 puşcaşi au atacat frontal poziţiile Corpului 5, concomitent cu desantul Brigada 3 marină(3.000 militari), la Grigorievka, în spatele liniilor Diviziei15, şi cu paraşutarea în adâncime a unor grupuri de diversionişti.

Sprijinite de avioanele decolate din Crimeea, trupele sovietice au provocat Corpului 5 pierderi de 1.300 de militari, silindu-l să se retragă 8-10 km, deşi intervenţia bombardierelor germane Ju-87 a împiedicat flota sovietică să susţină eficient operaţiunile terestre.

Succesul sovietic a avut ca efect anularea asaltului localităţii Tatarka, fixat de generalul Iacobici pe 23 septembrie. Pentru a avea garanţia succesului, mareşalul Antonescu a fixat atacul final, în 20 octombrie, după ce a obţinut, din partea O.K.W. sprijin în infanterie şi artilerie grea, dislocate de la Kiev şi respectiv din Danemarca.

La 2 octombrie, Armata Independentă de Litoral sovietică, întărită cu 8.300 de militari, 1 batalion de aruncătoare reactive (Katiuşa) şi 15 tancuri, a declanşat un nou atac, prin diviziile 2 cv. şi 25 puşcaşi sovietice. Ele au atacat prin surprindere, la vest de Dalnik şi, sprijinite de tancuri şi aruncătoarele reactive, au pătruns până la Leninthal, fiind însă respinse pe liniile de plecare de diviziile de gardă şi grăniceri, ce au provocat atacatorilor pierderi de 30% din efectivele angajate.

Atacul din 2 octombrie a constituit doar o diversiune, menită să mascheze decizia luată la 1 octombrie de Stavka[5] ce, constrâns de străpungerea liniilor defensive sovietice din istmul Perekop, la 29 septembrie, de către Armata 11 (g), a decis abandonarea Odessei şi dislocarea forţelor de aici pentru apărarea Crimeei.



Atacul final nu a mai avut loc

Retragerea trupelor sovietice a fost bine coordonată şi executată, astfel că, până la 6 octombrie, au fost evacuaţi, în condiţiile continuării luptelor, peste 80.000 militari. Informaţiile privind retragerea trupelor sovietice au determinat intensificarea acţiunilor Armatei 4 (r)care, la 4 octombrie, prin diviziile 7 şi 8 infanterie a cucerit Suchoi-Liman, întorcând extrema dreaptă a apărării sovietice din sectorul de vest. A urmat izolarea Dalnikului, depăşit la sud de pătrunderea Diviziei 10 infanterie pe direcţia Tatarka şi, la nord, prin străpungerea celei de-a doua linii de apărare sovietice de către Divizia 2 infanterie, la Gniljakovo, în 10 octombrie. Anihilarea apărării Odessei în sectorul de vest a condus la devansarea asaltului final. Conform planificării, asaltul urma să fie susţinut la 16 octombrie, simultan, de corpurile nr.4, 11, 1, 6 şi 5 în timp ce Corpul 3 rămânea pe poziţii, în faţa Dalnikului. Atacul final nu a mai avut loc deoarece ultimele forţe ce apărau Odessa au fost evacuate în timpul nopţii de 15/16 octombrie 1941. Detaşamentul 1 Asalt[6], prima unitate română care a pătruns, la 16 octombrie 1941 în oraşul abandonat, a capturat totuşi 7.000 ostaşi sovietici, în marea lor majoritate dezertori

Ocuparea Odessei, oraş de mărimea Bucureştiului, a fost considerată în epocă un important succes militar şi politic. A fost o victorie plătită foarte scump, ce a amintit de băile de sânge din Primul Război Mondial.Armata 4română a angajat treptat, în timpul asediului, efective de 324.647 oameni. Între 8 august-16 octombrie, au fost pierduţi 98.156 militari, din care 17.729 morţi, 63.345 răniţi şi 11.471 dispăruţi. Pierderile trupei au impus retragerea în ţară, pentru refacere, a diviziilor de gardă, grăniceri, nr. 3, 8, 21 infanterie şi menţinerea lor departe de front – cu alte misiuni – până în 1944, în timp ce diviziile 5, 6, 7, 11, 13, 14, 15 infanterie, au avut nevoie de refacere până în iarna 1941/42. Cele mai mari pierderi au fost suferite însă de corpul ofiţerilor, dintre care, la sfârşitul asediului fuseseră scoşi din luptă 4.599, din cei 4.821 existenţi în controalele Armatei 4 (r) la 22 iunie 1941.

La rândul lor, sovieticii au înregistrat, în acelaşi interval, 60.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, dintr-un total de 160.000 oameni (inclusiv forţele locale şi cei 39.820 militari aduşi ca întăriri). Pentru rezistenţa opusă, guvernul sovietic a acordat Odessei titlul de oraş erou, decernat doar altor trei oraşe: Leningrad, Moscova şi Stalingrad, gest ce poate fi interpretat şi ca o recunoaştere, din punct de vedere strict militar, a presiunii exercitate de Armata 4 română.

Greu încercată, la 1 noiembrie, Armata 4 a fost readusă în ţară, la Iaşi, şidemobilizată. În urma demobilizărilor, efectivele armatei române au fost reduse, la 1 ianuarie 1942, de la 898.390 militari la efective de 464.961, pe front fiind menţinuţi doar 54.375 militari ce aparţineau Armatei 3.