Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Odessa, un simbol al rezistenţei sau al laşităţii sovietice?

A fost asaltul asupra Odessei sovietice, într-adevăr, o victorie a Armatei române? În toamna anului 1941, Cartierul General al Armatei Roşii a hotărât transferul tuturor forţelor militare dispuse pe frontul din Odessa către Crimeea, acolo unde trupele germane câştigau teren. Mareşalul Antonescu reuşea, astfel, să cucerească „fortăreaţa bolşevismului”. A fost, deci, Odessa un simbol al rezistenţei sau unul al laşităţii sovietice?



La începutul anului 1941, Odessa, cu o populaţie de 650.000 de locuitori, îşi păstra încă renumele de „perlă” a Mării Negre. Fereastră sudică spre Europa a Uniunii Sovietice, portul-citadelă Odessa avusese un rol deosebit de important în conturarea mişcării revoluţionare ruse: în 1875, aici luase naştere prima organizaţie muncitorească sub numele de „Uniunea Rusă Sudică a Muncitorilor”, iar în 1905, celebrul vas de luptă „Potiomkin” activa sentimentul revoluţionar al studenţimii şi proletariatului din Odessa. Pentru marxiştii ruşi, oraşul ucrainean era, la începutul secolului XX, nu numai locul unde teoreticianul Leon Troţki se formase ca revoluţionar, ci şi un centru activ al răspândirii noilor idei politice (nu trebuie să uităm că la acea vreme Odessa devenise o mică putere industrială în continuă creştere şi dispunea de 47 de instituţii de învăţământ superior!). Deşi, odată cu trecerea sub control sovietic, în 1920, portul de la Marea Neagră îşi pierduse funcţia principală pe care o exercita cu succes încă din vremurile când era un mic aşezământ otoman – aceea de important centru comercial cu deschidere spre Vest – , acesta păstrase, cu siguranţă, farmecul primit de-a lungul istoriei de la străinii, celebri sau nu, care îi călcaseră pragul.



„Fortăreaţa bolşevismului” trebuie apărată cu toate forţele disponibile!

Atacul german asupra URSS în noaptea de 22 iunie 1941 i-a luat prin surprindere pe locuitorii Odessei, la fel de speriaţi de desfăşurarea evenimentelor ca şi ceilalţi cetăţeni sovietici. Discursul emoţionant al lui Stalin, din 3 iulie 1941, reuşise să convingă chiar şi rezistenţa anti-sovietică din Odessa că inamicul nazist trebuie învins prin eforturile cumulate ale Armatei Roşii şi ale populaţiei civile. Într-adevăr, pe parcursul celor două luni de asediu ale trupelor române, atât locuitorii Odessei, cât şi trupele sovietice au utilizat toate mijloacele disponibile pentru a se apăra.

În planurile militare sovietice realizate după declanşarea Operaţiunii Barbarossa, Odessa căpătase o importanţă deosebită ca nod de comunicaţii principal al flancului sudic de pe Frontul de Est. De aceea, Cartierul General al Armatei Roşii a hotărât să transforme Odessa într-o „fortăreaţă a bolşevismului”, organizând apărarea sa prin corelarea forţelor terestre, navale şi aeriene. Eforturile de fortificare ale oraşului au fost susţinute cu ajutorul grupurilor de voluntari, locuitori ai Odessei. Au fost realizate lucrări defensive dezvoltate pe o suprafaţă de 240 de kilometri (tranşee, adăposturi din lemn şi pământ, şanţuri şi mine antitanc, catacombe, tuneluri subterane etc), iar pe străzile principale au fost amplasate baricade şi aşa-zisele puncte de rezistenţă (clădiri construite special pentru a întâmpina focul atacatorilor). Odată cu încercuirea Odessei de către trupele române şi germane, la 14 august 1941, partea sovietică a mobilizat forţe impresionante pentru apărarea oraşului. Apărarea terestră şi maritimă era asigurată de Armata de Litoral şi Baza Navală Odessa (cele două formând Raionul de Apărare Odessa la 19 august 1941), ambele aflate sub comanda contraamiralului G. V. Jukov şi a locţiitorului său, general-locotenent G. P. Sofronov. La 20 august, comandantul Frontului Sudic, mareşalul Budionnîi, transmitea consiliului militar din Odessa un mesaj extrem de important care arăta că sovieticii nu aveau de gând să fugă din calea trupelor germane: „ Vă ordon: Odessa nu trebuie să se predea în nicio circumstanţă!” Lupta începuse.

Cele două formaţiuni militare sovietice (Armata de litoral şi Baza Navală Odessa) au trimis în luptă aproximativ 150.000 de soldaţi, 20 de tancuri şi blindate, 250 de piese de artilerie, aproximativ 60 de avioane de vânătoare. Majoritatea acestor capabilităţi vor fi trimise pe frontul din Crimeea, în urma deciziei sovietice de evacuare a Odessei, din 16 octombrie 1941.



Paradoxal, traiul de război mulţumea populaţia din Odessa

Încă de la sfârşitul lunii iunie, autorităţile locale trecuseră la acţiunile de evacuare a oraşului, prin directiva Comitetului de Stat al Apărării din 30 iunie dispunându-se ca acţiune prioritară evacuarea întreprinderilor şi a stocurilor de alimente, precum şi a cetăţenilor care nu luau parte la operaţiunile militare. Din cauza dificultăţilor întâmpinate cu liniile de comunicaţii şi transport, evacuarea nu a putut fi realizată la nivelul aşteptărilor, provocând haos şi teamă în rândurile populaţiei civile. La începutul lunii august, pe măsură ce zvonurile privind apropierea trupelor inamice se intensificau, locuitorii Odessei încercau să se salveze pe cont propriu. Accesul restrâns la informaţii şi propaganda sovietică tot mai activă i-au determinat pe mulţi dintre cei rămaşi pe front să se alăture luptei. La 18 august, după ce trupele române începuseră asaltul asupra Odessei, în fiecare raion al oraşului cel puţin 3.000 de oameni – femei, copii şi bărbaţi – participau deja la construirea fortificaţiilor.

În mod paradoxal, traiul de război mulţumea populaţia rămasă pe front, care se putea „bucura” acum de mai multă hrană şi de un acces tot mai crescut la bunuri considerate „de lux” în societatea sovietică, precum îmbrăcăminte, încălţăminte şi obiecte de uz casnic. Deşi această situaţie era doar o urmare a întreruperii exporturilor către ţările Uniunii Sovietice, stocurile de marfă fiind oprite în port odată cu declanşarea ostilităţilor, cetăţenii Odessei începuseră să creadă în bunăvoinţa conducătorilor de la Kremlin. Totodată, creşterea gradului de încredere în autorităţile comuniste s-a datorat, în mare parte, şi propagandei de război, vizibilă cu precădere în paginile publicaţiei „În luptă pentru Odessa nativă!”, care zilnic încerca să îi convingă pe cititori că „Odessa este şi va fi sovietică!”. Fiecare locuitor al portului ucrainean trebuia convins să nu lase în mâna românilor „fortăreaţa bolşevismului”: „Responsabilitatea sfântă a fiecărui cetăţean este să ofere toată puterea sa, dacă trebuie chiar viaţa, patriei şi oraşului nostru. Odessa a fost, este şi va fi fortăreaţa de necucerit a bolşevismului de la Marea Neagră!”



Portul de la Marea Neagră nu mai era o prioritate

La începutul lunii septembrie, pierderile înregistrate de Armata 4 şi oboseala soldaţilor români îşi spuneau cuvântul, iar sovieticii păreau să fie învingători. Ordinul de ocupare a Crimeii, emis de Hitler la 21 august, şi cele două mari bătălii (ale Kievului şi Leningradului) aveau să fie, însă, hotărâtoare asupra destinului Odessei. Armata Roşie trebuia acum să îşi concentreze efortul asupra punctelor menţionate mai sus, care, odată căzute în mâna forţelor Axei, ar fi reprezentat sfârşitul Uniunii Sovietice. Portul de la Marea Neagră înceta să mai reprezinte o prioritate pentru Cartierul General Sovietic, astfel încât, la 30 septembrie, acesta ordonă retragerea trupelor pentru a le dispune pe frontul din Crimeea (transferul urma să aibă loc până pe 16 octombrie), unde trupele Wehrmacht-ului câştigau teren. În mod surprinzător, soldaţii Armatei Roşii renunţau la luptă exact în momentul când ar fi putut să o câştige, o situaţie demonstrată şi de contraatacul de la Dalnik, din 2 octombrie, finalizat cu succes. În aceste condiţii, am putea considera decizia URSS un semn de laşitate? Nimic din cele prezentate nu ne arată că armata sovietică a dat dovadă de laşitate. În toamna anului 1941, Uniunea Sovietică a ales să renunţe la apărarea Odessei, sperând că astfel se va putea salva. Având în vedere desfăşurarea ulterioară a războiului, nu ne putem îndoi că alegerea nu a fost cea corectă.



Organizarea zonei fortificate Odessa pentru apărare


„Odessa este cel mai mare port comercial de la sudul ţării şi baza maritimă militară a flotei din Marea Neagră. Ea are o mare importanţă economică şi militară. În vara şi toamna anului 1941, importanţa Odessei a crescut şi mai mult, deoarece, în legătură cu retragerea Armatei Roşii, fluxul în acest port al mărfurilor care erau destinate pentru export pe mare din regiunile sudice ale URSS (Nicolaevski, Herson, Odessa, etc.) spre Orient a crescut mult. Numai în iulie 1941 portul a trimis 58 mii tone, iar în august 6.716 mii tone diferite mărfuri.

O importanţă şi mai mare a căpătat Odessa ca bază înaintată a flotei din Marea Neagră. La 4 august, comandantul şef al flotei maritime militare, amiralalul N. G. Kuzneţov, a dat indicaţii Consiliului Militar al Flotei din Marea Neagră de organizare şi executare a apărării Odessei în orice condiţii. Comandantului bazei militare maritime Odessa i s-a ordonat ca împreună cu comandantul trupelor de uscat să elaboreze Planul de apărare al oraşului, cu utilizarea artileriei navale şi în special de coastă pentru acţiuni asupra trupelor terestre. Comandantul german acorda o importanţă uriaşă cuceririi Odessei. Supremaţia flotei sovietice pe Marea Neagră îi neliniştea pe germani. De asemenea, oferea posibilitatea deplasării ulterioare a trupelor proprii prin Ucraina spre Caucaz şi zona dincolo de Caucaz. În legătură cu aceasta, scopul apropiat al grupului de armate «Sud» este cucerirea Crimeei şi a bazei principale a flotei Mării Negre-Sevastopol.

Importanţa pe care o acorda comandamentul german fascist cuceririi Odessei se vede şi din faptul că pentru realizarea acestui scop a fost afectată întreaga armată română. Încă de la începutul lui august, comandamentul român a aruncat asupra Odessei forţe înarmate, iar apoi, pe măsura desfăşurării luptei, ele au crescut permanent. La 15 august, pe căile de acces spre Odessa se aflau deja 8 Divizii inamice (din ele una de Tc) şi 2 brigăzi cavalerie. Pe lângă acestea, spre Odessa s-au deplasat încă 2 Divizii infanterie şi 1 Brigadă cavalerie. În compunerea trupelor destinate pentru cucerirea Odessei intrau, de asemenea, unităţi ale Diviziei 72 infanterie germană. Acţiunile acestor trupe erau sprijinite de peste 100 avioane.

În legătură cu înaintarea inamicului spre Pervomaisk şi ameninţarea învăluirii în adâncime a frontului de sud, Cartierul General la 5 august a dat indicaţia de a se retrage trupele frontului pe aliniamentul Cighirin-Voznesensk-estuarul Nistrului. Simultan, comandantul frontului de sud a primit ordinul Cartierului General: «...Odessa să nu fie cedată şi să fie apărată până la ultima posibilitate, atrăgând, pentru soluţionarea misiunii, flota Mării Negre». Executarea acestei misiuni a fost atribuită Armatei Independente Primorsk, navelor, aviaţiei şi unităţilor apărării de coastă a flotei Mării Negre.

Trupele Armatei Independente Primorsk, în compunerea căreia intrau 2 divizii infanterie şi o brigadă de cavalerie, până la 10 august au oprit asaltul forţelor superioare ale inamicului pe căile de acces îndepărtate spre Odessa, dar apoi au fost forţate să se retragă pe linia Koblevo-Svedlovo-Kubanka-Cebotarekva-Kagarlâk, estuarul Nistru, unde au oprit înaintarea trupelor române.

Pentru crearea unei apărări sigure a Odessei şi, de asemenea, pentru organizarea unei cooperări strânse a trupelor uscate cu navele şi artileria flotei Mării Negre, apărarea căilor de acces spre Odessa, la ordinul comandantului armatei Primorsk, a fost împărţit, la 13 august, în sectoarele estic, vestic şi sudic. A început construirea intensă a lucrărilor de apărare şi perfecţionarea aliniamentelor de apărare deja pregătite, a aliniamentelor înaintate principale şi de acoperire a oraşului. Pe lângă acestea, pe căile de acces, spre aliniamentul înaintat s-au înălţat puncte de sprijin independente şi poziţii în bretelă. La toate aceste lucrări a luat parte activă populaţia Odessei. La lucrările de apărare, începând cu 20 august, au lucrat zilnic 10-12 mii de oameni, 100 de maşini şi 400 de căruţe. În total, la construirea aliniamentelor de apărare au luat parte până la 100 de mii de oameni. Amenajarea genistică a terenului a fost condusă de general-maior de geniu A. F. Hrenov.

Ca urmare a unirii eroice a locuitorilor Odessei şi a personalului armatei, spre sfârşitul lunii septembrie, oraşul a fost înconjurat de lucrări de apărare pe o lungime de 250 km de oraş. Flancurile lui se sprijineau pe obstacole de apă: estuarele Adjalâk şi Nistru. Aliniamentul principal (cca. 60 km), înălţat la 10-14 km de periferia oraşului, trecea pe la gurile Adjalâk-ului şi marginea de sud a Ghilendor-ului spre Protopopovka, Sniliakovo, Dalnik, Tatarka, Suhoi Liman. Aliniamentul de acoperire trecea la 6-10 km de oraş. Pe linia oraşului au fost create fâşii de apărare care au fost destinate atât pentru ducerea luptelor chiar în Odessa, cât şi pentru acoperirea retragerii ultimilor ei apărători. Circa 250 de baricade au despărţit străzile oraşului. (...)

De la 10 august, trupele inamicului (Armata 4 română – n.a.) au întreprins numeroase atacuri pe întreg frontul de apărare al Armatei Independente Primorsk, încercând să cucerească Odessa din mişcare. Toate aceste atacuri au fost respinse. După 15 august, inamicul a fost forţat să schimbe metodele de luptă pentru învăluirea Odessei. El a trecut la ofensiva pe întreg frontul spre executarea de lovituri pe flancurile aliniamentelor de apărare, mizând să pătrundă spre oraş dinspre N-E şi N-V. Dar şi aceste planuri s-au năruit ca urmare a contraloviturilor trupelor sovietice.

Un mare rol în apărarea oraşului l-a jucat infanteria marină. Încă de la 8 august, din personalul flotei au fost alcătuite două regimente. Infanteria marină împreună cu unităţile Armatei Primorsk, cu sprijinul de foc al bateriilor de coastă şi artileriei navale, a adjudecat toate încercările inamicului de a cuceri oraşul. Între 15-17 august, marinarii, trecând de nenumărate ori la contraatacuri, au scos trupele române din localitatea Buldinka, au încercuit şi au nimicit câteva subunităţi române. Ulterior, pentru completarea unităţilor trupelor de uscat, spre Odessa s-au mai îndreptat câteva detaşamente formate din personalul navelor flotei Mării Negre. În total, în luptele de la Odessa au luptat 8.000 de marinari. În luptele de pe căile de acces spre Odessa cu trupele de uscat au cooperat şi forţele navale ale flotei. Artileria de coastă a bazei maritime militare Odessa a fost inclusă, de asemenea, în sistemul unic general al focului de artilerie de pe frontul de uscat. În acelaşi sistem, în caz de necesitate, se includea şi artileria navală.

Ca rezultat al desprinderii Armatei Primorsk de forţele principale şi comandamentele direcţiei S-V, au apărut greutăţi în conducerea armatei, cu aprovizionarea ei şi organizarea cooperării cu flota. La 16 august, comandantul şef al Direcţiei de S-V s-a adresat Cartierului General cu cererea de a trece în subordinea Armatei Primorsk, comandantului flotei Mării Negre (?), numindu-l pe comandantul de arme întrunite în calitate de ajutor al comandantului.

Pe 19 august, Cartierul General a format Raionul de apărare al Odessei, incluzând în el trupele Armatei Primorsk şi ale bazei maritime militare Odessa cu compunerea navală afectată ei. Comandant al raionului de apărare a fost numit comandantul bazei maritime militare Odessa, contraamiralul G. V. Jukov, ca locţiitor al său – comandantul Armatei Primorsk, F. M. G. P. Sofronov, ca membri ai Consiliului Militar – comisarul de brigadă I. I. Azarov şi comisarul de divizie F. H. Veronin.

Flota Mării Negre a primit misiunea să sprijine cu focul de artilerie al bateriilor şi navelor de coastă lupta trupelor de uscat, să asigure transportul întăriturilor, armamentului şi echipamentului la Odessa şi, de asemenea, evacuarea din oraş a răniţilor, a populaţiei şi a bunurilor de preţ”

Cele mai bine păzite secrete ale celui de-Al Doilea Război Mondial

Dominaţia germană este necesară în scopul asigurării Germaniei cu livrările poloneze de produse agricole şi cărbune. În ce priveşte Ungaria şi România, ele aparţin indiscutabil spaţiului vital al Germaniei” de Adolf Hitler

Cartea care face obiectul acestei recenzii a apărut la editura Random House din New York City sub titlul „Roosevelt’s Secret War-FDR and World War Espionage” de Joseph E. Persico.

Despre această carte fostul ministru de Externe american, Colin Powell, spunea următoarele: „Exact când se credea că nu mai este nimic de aflat despre preşedintele Franklin Roosevelt, Joe Persico a descoperit un domeniu complet nou: implicarea lui Roosevelt în spionajul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am început citirea acestei cărţi pentru că autorul ei era un amic şi un colaborator, dar, odată începută lectura nu am mai putut să o pun deoparte.”

Atacul de la Pearl Harbour n-a fost o surpriză

Aceasta este a noua carte publicată de Persico până acum şi se bucură de un mare succes la publicul de toate orientările, pentru că aduce la lumină multe aspecte inedite despre Franklin Delano Roosevelt (FDR) şi vremea sa. De exemplu, autorul demolează legenda insuflată americanilor că atacul Japoniei contra portului Pearl Harbour ar fi fost o surpriză pentru Casa Albă.

La pagina 151 autorul arată că pe lângă Roosevelt, şi directorul FBI, Edgar Hoover, avea în mână probe solide care indicau pregătirile japonezilor de atacare a bazei navale americane de la Pearl Harbour. Sursa acestor documente solide era un spion dublu, Dusko Popov, faţă de care Hoover avea o repulsie viscerală, sentiment care în combinaţie cu o manipulare superficială a documentelor furnizate de spion au condus la un act criminal: netransmiterea de către FBI a acestor informaţii către Roosevelt sau către orice alt ministru din guvernul SUA. Dar acest incident nu îl exonerează pe FDR de răspundere pentru cei 2.403 americani ucişi şi 1.178 de răniţi la Pearl Harbour.

Independent de informaţiile deţinute în secret de FBI, Roosevelt citea la ora aceea telegramele cifrate trimise de guvernul Japoniei către ambasadorii japonezi la Washington şi Berlin, pentru că Marina Militară a SUA reuşise să spargă codul japonez de comunicaţii externe ale Japoniei.

Pe toată durata războiului mondial, preşedintele american a citit constant corespondenţa ambasadorului japonez la Berlin, generalul Oshima, cu şefii săi de la Tokio. Hitler se confesa frecvent generalului Oshima pe care îl simpatiza, în detrimentul celorlalţi ambasadori acreditaţi la Berlin de aliaţii Germaniei. În acest mod, la Casa Albă s-a aflat de­spre decizia lui Hitler de a ataca URSS pe când „Planul Barbarossa“ nici nu era finalizat încă.

Autorul cărţii demonstrează convingător că FDR a păstrat secret iminentul atac japonez contra bazei de la Pearl Harbour deoarece el avea nevoie de un asemenea act de război pentru a scoate America din starea de izolaţionism şi de ostilitate făţişă contra războiului care izbucnise în Europa la 1 septembrie 1939.

Dezastrul de la Pearl Harbour a ridicat pe americani în picioare ca pe un singur om! Restul este istorie.
În luna mai 1942, Adolf Berle, un jurist din cercul intim al lui FDR, a notat în jurnalul său personal următoarele gânduri exprimate de preşedintele SUA după ce luaseră prânzul împreună: „FDR zice că nu s-ar supăra prea tare dacă ruşii ar lua un teritoriu semnificativ de mare; ei ar putea avea republicile baltice, estul Poloniei şi poate Bucovina şi Basarabia” (pag.195).

Aceste concesii teritoriale reprezintă o contradicţie flagrantă a principiului de autodeterminare a naţiunilor exprimat public anterior de preşedintele SUA prin Declaraţia Cartei Atlanticului. La 10 iunie 1940, Roosevelt declara public: „America va oferi opozanţilor forţei brute resursele materiale ale acestei naţiuni”. Cuvinte frumoase, dar ignorate de nazişti, care aveau sub arme 6,8 milioane de soldaţi faţă de 504.000, cât aveau americanii atunci, adică mai puţin decât armata Elveţiei!

Ar fi dus-o mai bine România sub nemţi?

Un alt aspect secret dezvăluit de această carte este conţinutul exact al negocierilor subterane de pace dintre URSS şi Germania nazistă din timpul războiului. Prinţul Wied, ambasadorul lui Hitler în Suedia, a trimis o propunere de pace la Moscova în perioada bătăliei pentru Stalingrad, iar von Papen, ambasador în Turcia, a transmis şi el o propunere rusească de pace lui Hitler în luna mai 1943.

Esenţa propunerilor sovietice era: „Germania putea să preia jumătate din ţările baltice din nord-estul Prusiei; Polonia să fie împărţită conform graniţelor din 1939; URSS să ceară întreaga coastă până la Marea Neagră, inclusiv Gurile Dunării, şi să continue aşa până la Constantinopol şi Salonic, precum şi un port la Marea Adriatică” (pag. 326).

Liderii nazişti au primit, analizat şi dezbătut propunerile lui Stalin şi este fascinant de citit rezultatul acestora: „Ribbentrop şi Goebbels au fost în favoarea acceptării acestor propuneri, în timp ce Himmler şi Hitler au fost contra. Chiar şi învins la Stalingrad, Hitler s-a autoconvins că rezervele ruse sunt epuizate şi frontul de Est se va stabiliza” (pag. 327). Acceptarea acestor condiţii de pace propuse de Stalin ar fi însemnat pentru România rămânerea ei în sfera de influenţă germană în loc de colonie comunistă sovietică. Întrebarea firească care se naşte este următoarea: sub germani, România ar fi dus-o mai bine decât sub sovietici sau mai rău? Un indiciu relevant în acest sens îl oferă Austria, care a reuşit să rămână liberă de ocupaţia URSS.


Informat pe 17 pagini de spionii lui despre aceste negocieri sovieto-germane, Roosevelt, deşi avea dovada că Stalin era gata să trădeze aliaţii lui din Occident, a rămas calm. După întâlnirea cu Stalin, la Teheran, liderul american credea ferm nu numai că poate colabora cu Stalin, dar că poate avea şi încredere în el. În plus, retragerea constantă a Germaniei din URSS sub loviturile celor 360 de divizii militare ale Armatei Roşii l-a convins pe Roosevelt că sovieticii preferau distrugerea lui Hitler decât să negocieze cu el. Calcul care s-a dovedit corect.

Sovietici infiltraţi cu zecile în spionajul american

La 13 iunie 1942 este înfiinţat Oficiul Serviciilor Strategice (OSS), pentru spionajul extern al SUA. Primul director al OSS a fost William J. „Wild Bill” Donovan (1883-1959), un avocat care fusese coleg de facultate la Universitatea Harvard cu FDR. El luptase cu distincţie în Europa în Primul Război Mondial şi fusese decorat cu Medalia de Onoare a Congresului, iar în anul 1924 fusese şeful lui Edgar Hoover la Ministerul Justiţiei. OSS era perceput de către şefii spionajului militar american drept o „adunătură de bogătaşi, fotbalişti, playboy, hoţi de buzunare şi spărgători de case” (pag. 424).

Decodificarea corespondenţei spionilor sovietici după încheierea Războiului Rece şi mai ales după disoluţia URSS a scos la iveală faptul că numărul agenţilor sovietici infiltraţi în OSS era de ordinul zecilor! (pag. 295). În acest context, autorul cărţii oferă spre ilustrare exemplul lui Duncan Lee, avocat cu studii la Oxford şi Harvard, pe care Donovan îl recrutează şi îl aduce în OSS în funcţia de asistent al directorului OSS, având biroul său situat chiar în secretariatul lui Donovan. Tot ce se întâmpla la OSS era cunoscut lui Duncan Lee. Timp de doi ani, orice document trimis de OSS Casei Albe şi viceversa a fost copiat de Duncan Lee şi trimis Moscovei prin curierii sovietici din Washington. (A fost demascat după război de unul dintre curierii sovietici.)

84.000 de mesaje decriptate lunar

Preşedintele Roosevelt este descris în această carte ca un om duplicitar. Avea înclinaţii pentru acţiuni melodramatice, pentru spioni, mai degrabă decât pentru spionajul electronic (pag. 61). Din biroul său de la Casa Albă a acţionat ca un autentic şef de reţea de spioni încă înaintea intrării SUA în război, recrutând în acest scop colaboratori apropiaţi, prieteni de familie foarte bogaţi ca Vincent Astor şi chiar pe fiul său, James Roosevelt, căpitan în Corpul de Infanterie Marină.

Sunt interesante de menţionat şi metodele de lucru ale lui FDR. În prezenţa sa nu permitea nimănui să aibă în faţă un carnet de însemnări. Mesajele pe care le expedia de la Casa Albă plecau prin cifrul Armatei de Uscat, iar de primit, ele veneau prin cifrul Marinei Militare a SUA. Lectura sa primordială era corespondenţa cifrată dintre ambasadorul Japoniei în SUA şi ministrul de Externe japonez, Zosuke Matsuoka, lectură devenită posibilă ca urmare a spargerii de către SUA a codului „Purple” folosit de japonezi.

Pe malul celălalt al Oceanului Atlantic, Winston Churchill citea cu prioritate telegramele cifrate ale naziştilor trimise de maşina de criptare „Enigma”, căreia britanicii, cu ajutorul polonezilor, reuşiseră să îi spargă codul. La sfârşitul războiului, numărul celor angajaţi în acest efort gigantic de decriptare ajunsese la 10.000 de analişti care trebuiau să descifreze 84.000 de mesaje lunar.

Americanii au împărtăşit britanicilor secretul decriptării codului japonez „Purple”, dar englezii nu au reciprocat prin dezvăluirea codului german „Enigma”. Motivul era acela că în mapele cu telegrame descifrate trimise zilnic lui Churchill se aflau nu numai secrete germane, ci şi mesaje descifrate de englezi din codul american pe care îl spărsese de mulţi ani. „Spionarea americanilor de către englezi se perpetua din perioada Primului Război Mondial şi era un aspect pe care Churchill nu putea să rişte să îl descopere prietenul său Roosevelt” (pag. 109).

Băncile elveţiene şi aurul furat de nemţi

Un capitol inedit din această carte tratează duplicitatea bancherilor Elveţiei în tranzacţiile lor cu aurul furat de nazişti. La 10 iulie 1944, Donovan îl informează pe liderul de la Casa Albă că un înalt demnitar german aflat în solda OSS raportează că, deşi anglo-americanii negociază cu conducerea Elveţiei oprirea tranzacţiilor cu aur german, preşedintele Băncii Naţionale a Elveţiei, un anume Weber, făcea în secret tranzacţii de transfer de aur german în valoare de 40 de milioane de franci elveţieni lunar.

Practic aceste operaţiuni echivalau cu spălarea de bani. Unii furnizori de material de război ai Germaniei refuzau plata în aur deoarece bănuiau corect că naziştii furaseră aurul respectiv. Dar acceptau să fie plătiţi în franci elveţieni. Germanii jefuiseră aurul din băncile centrale ale Franţei, Belgiei, Olandei şi ale altor ţări ocupate de ei.

Ambasadorul Irlandei în Italia informa pe şefii săi de la Dublin în telegrame interceptate de OSS că „evreii din Roma au fost somaţi să furnizeze Germaniei 50 de kg de aur în 24 de ore. Altfel, 200 de tineri evrei vor fi trimişi ostatici în Germania” (pag. 317). Ambasadorul irlandez mai dezvăluia faptul că Vaticanul se oferise să-i ajute pe evrei să plătească aurul respectiv în cazul că evreii nu puteau să strângă atâta aur în 24 de ore.

Din corespondenţa guvernului japonez cu ambasadorul lor la Berlin, Roosevelt a aflat că la Tokio se luase decizia trimiterii în Germania a două tone de aur cu prima ocazie şi că Marina Militară a Japoniei luase deja măsurile necesare transportului lui în Germania. Naziştii au intrat în anul 1940 cu 200 de milioane de dolari în monede de aur, iar în timpul războiului achiziţionaseră aur în valoare de 909 milioane de dolari (pag. 318).

Elveţienii se disculpau arătând cu degetul spre alte ţări neutre care lucrau de zor cu naziştii. Spania lui Franco livra Germaniei 90% din necesarul ei de tungsten, iar Suedia vindea naziştilor mari cantităţi de rulmenţi, în condiţiile în care fabricile germane de rulmenţi erau sistematic bombardate de aviaţia britanică. În plus, acele fabrici de rulmenţi de la Schweinfurt erau reconstruite de tehnicieni suedezi, întrucât 60% din rulmenţii fabricaţi acolo erau de la o filială suedeză a concernului suedez Svenska Kullager Fabriken (SKF).

La aceste ţări mai trebuie adăugate Portugalia care livra Germaniei wolfram şi Turcia care le vindea naziştilor minereul de crom. În consecinţă, decizia lui Roosevelt a fost de a cumpăra în totalitate aceste mărfuri strategice de către SUA, pentru a preveni căderea lor în mâinile naziştilor (pag. 321).

În războiul secret dus de Roosevelt contra Japoniei, un ajutor nesperat a venit din partea Vaticanului. Marii comandanţi din flota Japoniei erau catolici şi, prin ei, Vaticanul era informat de unele acţiuni iminente. Exemplu este următoarea telegramă de la Vatican: „Japonezii au lansat la apă un nou bastiment de război având la bord nouă dintre cele mai mari tunuri din lume. Nava de război este sub comanda amiralului Zanuchi, un catolic” (pag. 399).

Paharele lui Churchill

În încheiere, voi menţiona poate cel mai interesant secret al acestei cărţi: de ce evreii germani n-au fost primiţi la imigrare în SUA în cea mai grea perioadă a istoriei lor, Holocaustul din cel de-Al Doilea Război Mondial. Încă din anul 1938, Edgar Hoover, directorul FBI, îl avertiza constant pe Roosevelt că naziştii au plantat în SUA agenţi secreţi printre zecile de mii de evrei care imigraseră disperaţi din Germania. „Această posibilitate a croit politica preşedintelui Roosevelt care nu urmărea atât să ajute refugiaţii la imigrare în SUA, cât să ţină spionii în afara ţării” (pag. 215)

Cu toate aceste prevederi draconice, Hoover şi agenţii lui nu au reuşit să prevină furtul de către spionii străini al bombei atomice americane. Deosebirea este că aceia care au copiat bomba atomică americană au fost sovieticii, nu naziştii. Autorul cărţii are şi detalii picante. Astfel, la 22 decembrie 1941, Winston Churchill vizitează capitala SUA şi este cazat la Casa Albă.

Acolo, valetul american al Casei Albe, Alonzo Fields este instruit de Churchill asupra nevoilor sale: „Înaintea micului dejun trebuie să am în camera mea un pahar cu sherry, înaintea prânzului, două pahare de whisky scoţian, la cină, şampanie franţuzească, iar înaintea culcării, coniac vechi de 90 de ani” (pag. 157).

Povestea nespusă a celui de-al doilea război mondial

Crezi că nu mai e nimic de aflat despre cel mai mare război din istorie? Nu este așa. Cel puțin asta e părerea istoricului Max Hastings, a cărui cea mai recentă carte se concentrează asupra unor aspecte ale conflictului despre care mai rămân lucruri de spus.

Perioada celui de-al doilea război mondial pare să fie un etern subiect de fascinație pentru contemporani, și asta din trei motive: a fost cel mai mare eveniment din experiența civilizației umane; majoritatea îl consideră ceva rar, inedit, un conflict în care Binele s-a luptat împotriva Răului și, nu în ultimul rând, pentru că pare a fi un domeniu inepuizabil, în care poți descoperi mereu ceva nou.

Chiar și după nenumărate cărți, filme și documentare, e ușor să surprinzi oamenii cu informații cunoscute istoricilor, dar mai puțin cunoscute de publicul larg. Hastings spune că atunci când i-a zis unui fost soldat britanic că a publicat un nou studiu despre război, acesta i-a răspuns, sceptic, ”Ce Dumnezeu ai mai putea spune și să nu știm deja?”. Întrebat care este, în opinia sa, procentul soldaților germani omorâți de ruși, interlocutorul lui Hastings a răspuns 60%. De fapt, acesta ajunge aproape de 90%. Alte informații noi pentru acest fost soldat britanic sunt că adevăratul procent al victimelor armatelor anglo-americane este de doar 4%. Restul de soldați Aliați morți au fost 65% ruși, 23 % chinezi, 3% iugoslavi.

”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”

Chiar și în secolul XXI, noi dovezi cu privire la ce s-a întâmplat în război nasc controverse. Spre exemplu, unii istorici chinezi susțin că 50 de milioane de chinezi ar fi murit în război, când cifra acceptată de majoritatea comunității șțiințifice este de doar 15 milioane. Estimările morților în bombardarea Dresdei din 1945 erau, acum o generație, de 200.000 de oameni. Azi, conform unor cercetări recente, numărul a scăzut la 20.000.

Unele națiuni sunt pur și simplu ignorante sau doar dezinformate, intenționat, cu privire la război. Acum câțiva ani, scriitorul japonez Kazutoshi Hando a ținut un curs la un colegiu de fete și apoi a mărturisit următorul lucru: ”Am întrebat 50 de studenți să-mi facă o listă cu țările cu care Japonia nu s-a luptat în epoca modernă. 11 au inclus și America.”

Pentru că la sfărșitul războiului Uniunea Sovietică se afla în tabăra Aliaților, mulți ruși, și nu numai, nu știu sau nu admit faptul că între 1939 și iunie 1941 Stalin a fost partenerul în agresiuni al lui Hitler, furând teritorii de la Finlanda, Polonia și România. Petrolul sovietic a susținut avioanele Luftwaffe în bombardamentele din Anglia, și cel puțin 350.000 de polonezi au murit nu din cauza germanilor, ci din cauza sovieticilor.

Și totuși Uniunea Sovietică s-a alăturat Angliei și Americii în așa-zisa cruciadă pentru libertate. Opinia multor occidentali cu privire la război rămâne încă una dominată de naționalism, legende și mituri. Toată lumea cunoaște povestea curajoasei rezistențe franceze sprijinte de englezi. Dar mai puțini oameni știu faptul că unii soldați francezi au luptat împotriva britanicilor în Siria în 1941 sau în Madagascar în 1942. Pilotul Pierre Le Gloan, spre exemplu, a doborât șapte avioane britanice în 1941. Scriitorul Ronald Dahl, și el pilot în timpul războiului, a scris: ”Nu voi ierta niciodată regimul de la Vichy pentru masacrul inutil pe care l-a cauzat.” Între iunie 1940 și mai 1945 numărul francezilor care au luptat în numele regimului de la Vichy sau pentru germani este mai mare decât cel al germanilor care au luptat în rezistență sau în armatele aliate. Majoritatea soldaților francezi evacuați de la Dunquerque au preferat repatrierea în Franța ocupată decât să rămână alături de Generalul de Gaulle.

”Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”

Este foarte ușor să uiți că mulți oameni își doreau victoria Axei, deseori pentru că urau Imperiul Britanic. Churchill spunea în Camera Comunelor în 8 decembrie 1941 că ”Avem cel puțin 4/5 din populația globului de partea noastră”. Mai precis ar fi fost să spună că Aliații aveau 4/5 din populația globală sun control sau doar îngrozită de ocupația Axei.

Propaganda a creat ideea unui țel comun al țărilor ”libere” de a învinge puterile totalitare - și totuși Uniunea Sovietică se afla de partea eliberatorilor, nu a tiranilor. Mercenarii indieni din armata britanică au rămas, în mare parte, loiali imperiului, deși unii prizonieri de război s-au alăturat japonezilor. Dar majoritatea celor 400 de milioane de locuitori ai Indiei nu vedea prea multe avantaje într-o posibilă victorie a Aliaților dacă asta presupunea rămânerea sub conducere imperială. În anii războiului, Anglia a fost obligată să folosească mai multe trupe pentru controlul Indiei în fața militanților naționaliști decât pentru lupta împotriva japonezilor.

Nehru, care a devenit ulterior primul prim-ministru al Indiei independente, scria în jurnalul său, dintr-o închisoare britanică, în ziua de după Pearl Harbor, următoarele cuvinte: ”Dacă aș fi întrebat alături de cine sunt simpatiile mele în acest război, aș răspunde fără ezitare Rusia, China, America și Anglia.” Dar cum Churchill refuza acordarea independenței Indiei, Nehru continuă: ”Nici nu se pune problema să nu ajut Anglia. Dar cum pot lupta pentru un lucru – libertatea – care îmi este refuzat?”

Majoritatea egiptenilor era susținătoarea Axei, crezând că victoria sa îi va elibera de sub subjugarea imperială. În timpul revoltelor din 1942, mulțimile adunate pe străzile din Cairo strigau cu entuziasm numele lui Rommel. Anwar Sadat, ofițerul care a devenit mai târziu președintele Egiptului, și-a petrecut mare parte a războiului în închisorile britanice, condamnat pentru ajutorul acordat agenților germani.

Istoria contrafactuală, deși e fascinantă, trebuie tratată mereu cu atenție. Max Hastings este de părere că Hitler ar fi avut mai mult succes în a-i convinge pe britanici să se predea în 1940 dacă nu ar fi trimis aviația germană să bombardeze insula. Înainte de război, mulți se temeau de un atac aerian teribil care să distrugă societatea britanică. Amenințarea continuă cu un asemenea atac ar fi avut, poate, mai mult efect decât realitatea, căci efectele bombardementelor n-au fost atât de grave precum se așteptau englezii. Astfel, dacă Hitler i-ar fi lăsat pe englezi să privească, temători, cum pune mâna pe Malta și cum îi alungă din Orientul Mijlociu, și îngroziți de frica unui atac aerian iminent, poate că lui Churchill i-ar fi fost mai greu să-și păstreze funcția de prim ministru.

Ideea că războiul a avut loc pentru și din cauza evreilor este foarte răspândită în Occident, dar este una greșită. Deși Hitler și acoliții săi îi învinovățeau pe evrei pentru problemele Europei și lipsurile Reichului, lupta Germaniei cu Aliații a fost de fapt una pentru putere și dominația Europei. Calvarul evreilor nu era tocmai cea mai importantă problemă de pe agendele lui Churchill sau Roosevelt. Deși 1/7 din victimele naziste au fost evrei, și aproape 1/10 din numărul total al morților în război, la acel moment Aliații considerau persecuția evreilor ca doar un fragment al pericolului reprezentat de Hitler (rușii păstrează și azi această percepție).

Imagini de arhivă din timpul Războiului Civil Spaniol. Fotografiile pierdute ale lui Robert Capa

Legenda principelui Diamandi

Informaţiile oficiale despre statul aromânilor din Balcani au fost ocultate cu grijă în perioada comunistă, iar multe dintre relatări sunt la graniţa dintre mit şi realitate.

Una dintre cele mai ascunse episoade din istoria românilor este legată de aventura unui adevărat James Bond al românilor. Este vorba despre un superspion din timpul celui de-al doilea război mondial, care a reuşit, la un moment dat, să îşi creeze propriul său principat în nordul Peninsulei Balcanice, cu ajutorul aromânilor din zona Pindului. Datele istoriografice despre acesta sunt puţine, iar aromânii păstrează relatări aflate la graniţa dintre legendă şi adevăr.

Multe dintre aceste relatări nu au putut fi verificate cu ajutorul unor cercetări în arhive, deoarece documentele au fost incendiate în timpul celui de-al doilea război mondial. Aşa că povestea principelui Diamandi este bazată pe relatări vorbite ale celor care au trăit evenimentele. Iată cum sună povestea principatului aromânilor din Balcani.

Prieten cu Mussolini

Principele Alcibiade Diamandi di Samarina a avut ajutorul lui Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei, care l-a instalat pe spionul român, în 1941, în fruntea nou-creatului stat, care a fost botezat cu numele de Principatul Pindului şi Meglenului. Principatul aromânilor nu a durat decât până în anul 1943.

Alcibiade Diamandi di Samarina a avut o viaţă tumultoasă, care aduce aminte de scenariile filmelor contemporane cu James Bond. Superspion român, a dus o viaţă de dandy, a fost rănit în dueluri pornite din cauza unor pasiuni pentru grecoaicele din Atena şi şi-a sfârşit zilele într-o închisoare românească, unde a plătit pentru apartenenţa sa la Mişcarea Legionară şi pentru prietenia cu Benito Mussolini, după cum arată documentele din arhivele serviciilor secrete greceşti, care sunt acum cercetate de o serie de istorici români.

Familie cu influenţă

Alcibiade Diamandi s-a născut pe data de 13 august 1893, într-o familie de negustori bogaţi aromâni din oraşul Samarina, din nordul Greciei. Regiunea era intens locuită de aromâni, care au avut o largă autonomie naţională în timpul ultimilor ani ai Imperiului Otoman şi care, în acea perioadă, nu se împăcau deloc cu gândul că satele lor au fost atribuite Greciei. Alcibiade Diamandi a fost trimis la şcoală, la Liceul Grecesc din Tesalonic. În timpul războaielor balcanice, din anii 1912-1913, în care au fost implicate Imperiul Otoman, Bulgaria, Grecia, Serbia şi Muntenegru şi în care România a decis de partea cui s-a înclinat balanţa istoriei, Alcibiade Diamandi a refuzat să lupte în armata grecească şi s-a refugiat în România.

Aici, liderii aromânilor din Balcani au încercat să convingă autorităţile de la Bucureşti, care deveniseră arbitrii confruntărilor armate din Balcani, să obţină crearea unui stat autonom care să îi cuprindă pe aromâni şi pe meglenoromâni şi care să fie alipit Coroanei Române, potrivit ziarelor vremii. Alcibiade Diamandi a făcut parte dintre cei care au susţinut acest plan. Vocea sa era ascultată de aromânii din Bucureşti, cu toate că era foarte tânăr. Influenţa sa era bazată pe faptul că familia lui era una deosebit de bogată, care finanţa bisericile şi instituţiile aromânilor stabiliţi în România.

Însă guvernul conservator, în care Titu Maiorescu ocupa fotoliul de ministru de Externe, a respins cererile aromânilor. „Guvernul din Bucureşti a decis să anexeze, în dauna Bulgariei, Dobrogea de Sud, adică judeţele Durostor şi Caliacra, unde autorităţile române au oferit apoi terenuri întinse aromânilor care au acceptat să fie colonizaţi în noul teritoriu", potrivit istoricului Ovidiu Pecican, de la Universitatea Babeş-Bolyai. „Motivul era simplu: Dobrogea de Sud era mai simplu de administrat decât o enclavă aromânească din Munţii Pindului", spune istoricul clujean Leonard Horvath. După războaiele balcanice, Alcibiade Diamandi a rămas la Bucureşti, unde s-a înscris la Academia Comercială.

Aici, în perioada studenţiei, el şi-a făurit reputaţia unui adevărat dandy balcanic, petrecăreţ, cu mulţi bani şi cu mare trecere la femei, după cum relatează unii dintre contemporanii săi. După ce România a intrat în primul război mondial, Alcidiabe Diamandi s-a oferit voluntar. Însă, după un scurt stagiu ca ofiţer, „perioadă în care există presupunerea că ar fi devenit agent secret al României", potrivit unor supravieţuitori ai evenimentelor, el a fost trimis în regiunea sa natală. Cu ajutorul italienilor şi al francezilor care luptau în Balcani în zona Salonicului şi care erau aliaţii României, Alcibiade Diamandi ar fi urmat să pună pe picioare o forţă armată constituită din voluntari aromâni. Această forţă ar fi urmat să fie folosită de Antantă pentru a destabiliza Imperiul Otoman şi Bulgaria, care luptau de partea Puterilor Centrale.

Superspionul care a devenit principe

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/superspionul-care-a-devenit-principe-240174.html

Statul-fantomă creat de Alcibiade Diamandi în Balcani a funcţionat sub umbrela Italiei fasciste.



Un aromân expulzat pentru spionaj din Grecia, de către guvernul lui Metaxas, în timpul primului război mondial, a reuşit să îşi creeze propriul stat în Peninsula Balcanică. Primul ordin de exilare din Grecia, în primăvara anului 1940, a fost emis pe numele lui Alcibiade Diamandi. Însă exilul lui Alcibiade Diamandi nu a durat prea mult. În 1940, trupele italiene au invadat Grecia. Alcibiade Diamandi s-a prezentat la generalul italian Alfredo Guizzoni, cel care conducea armata italiană. „Diamandi a primit pe loc rangul de comandor şi a devenit translator la Statul Major al generalului italian", arată un martor al evenimentelor. Astfel el avea acces la cele mai secrete documente. Însă grecii au reuşit, în primă fază, să respingă armata italiană. „În anul 1941, în primăvară, Wehrmacht-ul german a intervenit în sprijinul italienilor, iar Grecia a fost ocupată. Practic, ea a fost împărţită în trei zone, controlate de Germania, Bulgaria şi Italia", spune istoricul Leonard Horvath. În partea italiană, Alcibiade Diamandi a primit o nouă misiune. Printre aromâni, cu sprijinul fasciştilor din Italia şi cu cel al legionarilor din România, el a creat o organizaţie politică, Partidul Comunităţii Cuţovlahilor, care avea, după modelul partidelor de extremă dreapta, şi o organizaţie paramilitară, Legiunea romană. Aceasta, în opinia lui Diamandi, ar fi trebuit să fie continuatoarea tradiţiilor Legiunii a V-a Macedonica din Imperiul Roman, o unitate militară de elită, care fusese dislocată în Antichitate, din Balcani la Potaissa, oraşul Turda din judeţul Cluj de azi.

Alcibiade Diamandi s-ar fi reîntâlnit cu vechiul său prieten, ducele Benito Mussolini, presupune istoricul clujean Ionuţ Ţene, specialist în istoria Mişcării Legionare. Mussolini i-ar fi oferit lui Diamandi postul de guvernator al regiunii locuite de aromâni în nordul Greciei şi în sudul Iugoslaviei, controlată de Italia, „pentru că era încântat să îşi atragă sprijinul unei populaţii de origine latină în Grecia ocupată", după cum spune Ovidiu Pecican. Mussolini, cu grandoarea sa cunoscută, l-a ridicat pe Diamandi la rangul nobiliar de principe şi a creat un stat-marionetă al aromânilor, pe care l-a botezat Principatul Pindului şi Meglenului. Steagul noului stat era bazat pe culorile drapelului italian, roşu şi verde, afirmă profesorul George Murnu, din Bucureşti, într-o postare publicată pe i nternet. Principatul Pindului sau, în grafia dialectului aromân, Printshipatu di la Pind, era un stat eminamente fascist. „Dincolo de coloratura fascistă a statului, dorinţa aromânilor de a avea statul lor, liber de orice stăpânire străină, a fost una legitimă. La fel de legitimă ca şi cea a oricărui popor din Balcani. Desigur, şi Italia a fost interesată să speculeze prietenia unei populaţii latine din Balcani. Şi asta cu atât mai mult cu cât aromânii şi-au dovedit vocaţia de a crea state şi în Evul Mediu. Ceea ce numim Cel de-al doilea ţarat bulgar sau Ţaratul româno-bulgar a fost o creaţie politică a aromânilor, a dinastiei Asăneştilor, un stat care s-a bulgarizat doar mult mai târziu", a spus istoricul Ovidiu Pecican.

Proiect de unire cu România

Însă Alcibiade Diamandi nu a dus o politică antisemită, ca alte state fasciste, ci una antigrecească. Printre primele măsuri pe care le-a luat a fost să schimbe denumirea tuturor localităţilor. În locul numelor greceşti, el a introdus nume aromâneşti şi italieneşti. Astfel, localitatea sa natală, Samarina, a devenit Santa Maria. Alcibiade Diamandi era preocupat să reglementeze soarta principatului său. Drept urmare, el s-a dus în România, unde, la Sinaia, s-a întâlnit cu mareşalul Ion Antonescu, conducătorul Guvernului român de atunci, şi cu ministrul de Externe, Mihai Antonescu, potrivit lui Ionuţ Ţene. Alcibiade Diamandi le-a propus celor doi un pact. Principatul Pindului urma să intre sub suzeranitatea Coroanei Române, în calitate de „stat liber asociat". Biserica Ortodoxă Aromânească urma să intre sub tutela Patriarhiei Ortodoxe din Bucureşti şi să fie guvernată de un mitropolit, care urma să aibă o largă autonomie. Diamandi, în calitate de principe, urma să devină membru de drept al Consiliului de Coroană al României. Familia Diamandi urma să aibă conducerea ereditară a Principatului Pind. Însă totul a picat, după ce Ion Antonescu a aflat că superspionul român negocia la două capete şi că formulase propuneri similare şi Italiei. Drept urmare, el i-a trimis lui Mussolini dovezile care arătau că Alcibiade Diamandi era în slujba serviciilor secrete române.

Jurnalista care a anunţat declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a împlinit 100 de ani. ...

Jurnalista britanică, Clare Hollingworth, cea care a fost prima care a anunţat începerea celui de-al Doilea Război Mondial a împlinit luni, 100 de ani, fiind sărbătorită în Hong Kong, la Clubul Corespondenţilor Străini, de peste 150 de jurnalişti şi prieteni.

"Sunt fericită, dar nu vreau să mai am şi alte senzaţii", a povestit jurnalista când a fost întrebată ce a simţit atunci când a împlinit 100 de ani. Cu toate acestea, potrivit apropiaţilor, Clare încă îşi ţine paşaportul aproape.

Secretarul de stat William Hague a spus despre Hollingworth că este "unul dintre cei mai buni corespondenţi străini şi de război" şi a felicitat-o pentru "cariera sa extraordinară".

Omul potrivit, la locul potrivit

Cariera sa, care a început acum mai bine de 60 de ani, a reuşit să dea lovitura vieţii sale deşi lucra numai de o săptămână ca jurnalistă. În 1939, Clare care avea 27 de ani, a fost trimisă pe post de corespondent al ziarului "The Daily Telegraph" la Katowice, la graniţa germano-polonă scriind articole despre înrăutăţirea situaţiei în Europa. Hollingworth reuşeşte într-una din zile să îl convingă pe consulul britanic de acolo să îi împrumute maşina consulatului şi un şofer pentru a se putea deplasa până la ganiţă, zonă care era închisă pentru alte maşini cu excepţia celor diplomatice. Ajunsă acolo, a plecat de-a lungul graniţei şi s-a plimbat cu maşina şi de-a lungul unui deal abrupt, aflat în apropierea graniţei fortificate, a descoperit, sute de tancuri, vehicule blindate şi arme îndreptate către Polonia. Hollingworth descoperise iminenta invazie a Poloniei de către Germania şi deci, începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Era 29 august 1939, iar războiul a început două zile mai târziu, pe 1 septembrie.

A fost începutul unei cariere strălucitoare de care Hollingworth nu s-a despărţit nici astăzi, spunând că este "prea tânără să se pensioneze". În lunga sa carieră a scris despre evenimentele din cel de-al Doiea Război Mondial, iar mai apoi despre conflictele din Palestina, Algeria, China sau Vietnam.

Aventurile din România

După relatarea declanşării războiului, Clare a fost trimisă în România, unde , povesteşte ea într-un interviu pentru "The Telegraph": "eram foarte nedorită. M-au dat afară o dată, dar cum îmi dăduseră deja o viză, m-am întors. Stăteam singură într-un apartament micuţ. Într-o zi a sunat soneria şi când m-am uitat pe vizor i-am văzut pe oamenii securităţii. Tocmai făcusem baie, aşa că le-am spus "Nu puteţi intra pentru că nu sunt îmbrăcată". Şi atunci l-am sunat pe Robin Hankey, secretrarul ambasadei britanice de la Varşovia, şi i-am spus că cineva a venit să mă aresteze şi l-am rugat să vină să mă ajute. A reuşit să mă salveze".

Din 1973, a fost trimisă în China unde şi-a petrecut mare parte din carieră. Memoria ei nu mai este acum la fel de bună ca în trecut, mai ales din cauza unui atac cerebral pe care l-a făcut în 2009, susţine nepotul ei Patrick Garett, care vrea să scrie o carte despre experienţele bunicii sale.

Jurnalista trăieşte în Hong Kong din 1980, pe vremea când era corespondentul pentru Orientul Mijlociu al ziarului Sunday Times. Clare vine rar în Europa, dar este foarte des văzută la Centrul Corespondenţilor de presă din Hong Kong şi, până la începutul anilor 2000, telefona zilnic cotidianului Daily Telegraph.

Ce-ar fi fost dacă Aliaţii ar fi debarcat în...

Într-o dimineaţă de primăvară din 1943, 160.000 de trupe Aliate debarcă pe ţărmurile Normandiei pentru a crea cel de-al doilea front, atât de dorit de strategii americani şi cerut cu disperare de Stalin. În zilele următoare, alte divizii aliate ajung pe plajele franceze în timp ce germanii se străduiesc să-i arunce pe invadatori înapoi în mare. În aer, sute de avioane ale celor două tabere se luptă pentru controlul spaţiului aerian. Într-un final, Aliaţii reuşesc – cu ajutorul unor porturi artificiale construite în apropierea ţărmurilor – să creeze o enclavă pe care germanii să n-o poată penetra. Şi, graţie noului P-51 Mustang, Aliaţii câştigă lupta împotriva Luftwaffe.

Din cauza asaltului sovietic de pe frontul de est, germanii nu pot transfera suficiente trupe în vest pentru a-i opri pe Aliaţi. Până la sfârşitul toamnei, Aliaţii au străbătut întreaga Franţă pentru a ajunge la Linia Siegfried de-a lungul frontierei vestice germane. Blocaţi ca într-o menghină între cele două fronturi, Germania capitulează în primăvara lui 1944.

Scenariul de mai sus se bazează pe două lucrări de istorie contrafactuală, ambele publicate în 1980: 1943: The Victory that Never Was, de John Griggs, şi Second Front Now: 1943 a lui Walter S. Dunn Jr. Autorii argumentează că prin amânarea invaziei din nord-vestul Europei până în primăvara anului 1944, americanii şi englezii au comis o gravă eroare strategică ce a amânat capitularea Germaniei naziste cu un an. În loc să se dedice operaţiunilor din Sicilia şi Italia, ei ar fi trebuit să se concentreze pe Operaţiunea Roundup, planul iniţial al Aliaţilor al invaziei din Franţa pentru anul 1943.

Părerile istoricilor cu privire la demersul lui Griggs şi Dunn diferă, dar mulţi recunosc că cei doi au adus unele argumente pertinente cu privire la fezabilitatea operaţiunii. Ei au subliniat faptul că Aliaţii aveau o capacitate de transport de bunuri militare adecvată – debarcarea din Sicilia din iulie 1943 a presupus o capacitate de transport similară. Aliaţii aveau 63 de divizii disponibile pentru o posibilă debarcare peste Canalul Mânecii, în timp ce germanii aveau în Franţa doar 44 de divizii, şi nici acelea foarte bine echipate.

În plus, Aliaţii concepuseră deja acele porturi artificiale care au contribuit la succesul din 1944. Vehiculele speciale blindate folosite în invazia din 1944 fuseseră deja proiectate, iar britanicii descoperiseră că avionul american P-51 era mai puternic decât oricare alt bombardier al inamicilor, ceea ce însemna că sprijinul aerian necesar pentru protejarea debarcărilor putea fi asigurat.

Dacă Aliaţii aveau capacitatea de a începe operaţiunea Roundup, de ce nu au profitat de oportunitate? Dunn vine cu teoria, exagerată, conform căreia Aliaţii au amânat intenţionat debarcarea în Franţa pentru ca regimurile totalitare nazist şi sovietic să se epuizeze reciproc în război. Grigg vine cu teoria mult mai plauzibilă potrivit căreia liderii Aliaţi au luat pur şi simplu o decizie strategică greşită. La conferinţa de la Casablanca, nici Churchill, nici Roosevelt nu veniseră fixaţi pe ideea de a respinge planul unei invazii pentru 1943. Dar premierul britanic s-a lăsat sedus de mareşalul Alan Brooke, şeful statului major al Imperiului Britanic, cel mai important adept al strategiei mediteraneene. Deşi s-ar fi putut impune în faţa acestuia, Churchill nu a făcut-o.

De cealaltă parte, americanii s-au autoconvins că înainte ca orice altă operaţiune majoră să aibă loc, enclava germană din Tunisia trebuie distrusă. Asta nu s-a întâmplat decât în mai 1943, aceeaşi lună în care Aliaţii au convenit oficial să amâne invazia din Franţa pentru 1944. Grigg susţine că dacă Aliaţii s-ar fi concentrat pe Roundup, i-ar fi putut învinge pe germani cu mai puţine trupe.

Morris Janowitz, decanul sociologiei militare, a lăudat analiza lui Grigg ca un bun exemplu al modului în care factorii instituţionali şi de organizare pot submina realizarea unui obiectiv deja stabilit – în acest caz principiul de Germany first, de concentrare pe învingere în primul rând a Germaniei prin intermediul unei invazii peste Canal, cât mai devreme posibil: americanii au concentrat în Pacific o prea mare forţă umană şi o prea mare parte din flotă pentru ca scopul acesta să mai fie viabil.

În ciuda unor argumente pertinente pe care le-au adus, Grigg şi Dunn au şi trecut cu vederea unii factori cheie care făceau invazia din 1943 – şi o înfrângere rapidă a Germaniei – mai puţin viabilă. În primul rând, o planificare serioasă pentru atacul peste Canal nu a început decât în martie 1943. Într-adevăr, un comitet pusese deja problema unui asemenea atac încă din vara lui 1942, dar este extrem de improbabil ca o invazie de succes să fi putut fi planificată în doar câteva luni. În al doilea rând, chiar dacă planificarea concretă ar fi început din 1942, trupele americane ar fi fost în 1943 mult mai prost pregătite. În al treilea rând, e puţin probabil ca Aliaţii să fi ajuns repede la o înţelegere care s-a dovedit a fi vitală pentru succesul operaţiunii: numirea unui singur comandant suprem cu autoritate asupra tuturor forţelor, fie ele terestre, navale sau aeriene. E posibil ca nici Eisenhower, nici un alt general să fi putut beneficia de suficientă credibilitate la mijlocul anului 1943 pentru a fi ales în această funcţie. Astfel, ar fi fost posibil ca prin operaţiunea Roundup Aliaţii să fi reuşit să creeze o enclavă în Franţa, dar nimic mai mult. N-ar fi reuşit victoria decisivă care a urmat invaziei din 6 iunie.

Mitul Pearl Harbor: atac genial sau posibil dezastru?

Amintirile zilei de 7 decembrie 1941 trezesc şi astăzi reacţii puternice în jurul americanilor. La momentul respectiv, nimeni nu putea crede că atacul chiar a avut loc. Un tănâr aviator din Virginia scria, la doar câteva ore după atac, următoarele cuvinte: „Dacă veştile pe care le-am auzit azi sunt adevărate, japonezii au reuşit imposibilul, au reuşit cel mai îndrăzneţ şi de succes raid din întreaga istorie... A fost genial.”

În doar 90 de minute, japonezii au dat o lovitură grea marinei americane: cinci cuirasate şi 200 de avioane distruse, alte 9 nave avariate, 2.403 de morţi şi 1.178 de răniţi. Michael Slackman, istoric consultant pe lângă marina americană, a descris atacul ca fiind „perfect, ca la carte”. Gordon Prange, cel mai important specialist pe tema atacului de la Pearl Harbor, vorbeşte despre un atac „conceput în mod genial şi plănuit meticulos”.

Dar o analiză detaliată a pregătirii şi execuţiei atacului relevă o poveste cu totul diferită. Chiar şi după 10 luni de pregătiri intense şi repetiţii, atacul a fost caracterizat prin inflexibilitate, lipsă de coordonare şi o proastă alocare a resurselor. Deşi suficient de bine înarmaţi cât pentru a distruge 14 cuirasate, japonezii au distrus doar 3; norocul a făcut ca alte două să se scufunde ulterior. Atacul japonez de la Pearl Harbor n-a fost genial; ba chiar ar fi putut să fie un dezastru.

Intenţiile japonezilor

Amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze, credea că găsise soluţia pentru a câştiga un război imposibil printr-un atac surpriză împotriva navelor americane. El credea că navele de război aveau „efecte politice pe plan internaţional ca simbol al puterii navale”. Prin scufundarea lor, în tandem cu capturarea I-lelor Filipine, americanii ar fi fost atât de şocaţi şi demoralizaţi încât voinţa lor de a lupta s-ar risipi. Statul Major al marinei japoneze voia de asemenea să scufunde nave americane, dar pentru motive diferite: conform unor calcule (eronate) făcute de specialiştii lor, dacă avariau patru din cele opt cuirasate aflate în port, flota pacifică americană n-ar fi putut interveni în Filipine pentru încă şase luni, permiţându-le astfel japonezilor să-şi asigure poziţiile acolo.

Aviatorii implicaţi în atac aveau alte ţinte prioritare. Principalul arhitect al operaţiunii, Comandantul Minoru Genda, era un genial pilot cunoscut sub porecla de „Nebunul Genda”. Când a fost însărcinat, la începutul anului 1941, cu planificarea atacului menit să scufunde navele de luptă, el a insistat ca atacul să fie concentrat asupra portavioanelor. Această fixaţie aproape că a distrus întreaga operaţiune.

Planul prezentat amiralilor începea cu cele 40 de bombardiere care trebuiau să atace patru cuirasate, apoi să-şi direcţioneze atacul asupra portavioanelor. După scufundarea sau avarierea acestor nave, urmau să distrugă navele rămase. Schema era extrem de complexă, chiar aproape imposibil de înţeles. Genda şi planificatorii ştiau că bombardierele trebuiau să zboare la o altitudine foarte joasă pentru a-şi atinge ţintele, făcându-le astfel vulnerabile în faţa focului antiaerian.

Întregul plan se baza pe avantajul elementului surpriză: cele 40 de bombardiere trebuiau să-şi îndeplinească sarcina în mai puţin de 90 de secunde, înainte ca sistemul de apărare al inamicului să devină operaţional. Dar era imposibil pentru piloţi să-şi aleagă ţintele în ordinea potrivită fără posibilitatea de a observa dinainte poziţionarea navelor în port. Piloţii nu puteau decât să identifice rapid o ţintă bună, să lanseze torpila şi să plece cât puteau de repede. În plus, ei primiseră instrucţiuni să facă în aşa fel încât navele să nu fie doar avariate, ci scufundate, dar în acelaşi timp să evite să-şi irosească armamentul pe nave deja avariate (dar nu scufundate).

Un al doilea al atacului trebuia lansat la o oră după primul. 81 de bombardiere aveau ca unică ţintă portavioanele. Genda, fidel filosofiei sale, a alocat de două ori mai multe bombardiere pentru portavioane decât pentru nave, deşi un portavion putea fi scufundat din mai puţine lovituri. A alocat suficiente resurse pentru scufundarea portavioanelor, dar nu şi suficiente pentru distrugerea cuirasatelor. El voia să se asigure că portavioanele nu puteau fi reparate.

Pregătiri intense, dar nepotrivite

Marina Imperială japoneză a început pregătirile pentru viitorul război din Pacific cândva în anul 1938. Ei se bazau pe ideea că flota lor mai mică va câştiga prin tactici, arme şi pregătiri mai bune. Distrugătoarele repetau atacuri nocturne şi pe vreme proastă la viteze foarte mari, ducând la unele coliziuni dezastruoase. Piloţii exersau şi ei pe timp de noapte şi au avut loc mai multe accidente. Dar costul în oameni şi aviaone era considerat acceptabil. Însă pentru atacul de la Pearl Harbor nu s-au făcut repetiţii adecvate. Fiecare pilot exersa individual, nu în formaţie. Japonezii nu erau adepţii tacticii armelor combinate ce foloseşte mai multe unităţi complementare pentru atingerea unui obiectiv. Singurul antrenament combinat a fost organizat cu foarte puţină vreme înainte de 7 decembrie, dar în condiţii cu totul diferite de cele din Hawaii.

În ajunul plecării, arhitecţii operaţiunii şi-au dat seama că tot ce puseseră ei la punct se baza pe elementul surpriză. Dar ce se întâmpla dacă americanii îi aşteptau pregătiţi? Genda s-a întâlnit atunci cu comandantul Fuchida şi au adus o modificare planului. Fuchida, care trebuia să conducă primul val de atac, urma să semnalizeze dacă beneficiaseră (cu un semnal luminos) sau nu (cu două semnale) de elementul surpriză. Dacă americanii ar fi fost pregătiţi, tactica se schimba radical.

Atacul: un succes relativ care ar fi putut să fie un dezastru

Primul val de bombardiere a ajuns în preajma insulei Oahu puţin după ora 7.30 în dimineaţa de 7 decembrie. Cum norii blocau ruta pe care trebuiau să o urmeze, Fuchida a virat spre vest şi, după ce a scăpat de nori, nu a revenit la ruta iniţială. Văzând că prezenţa lor n-a fost detectată, a lansat un semnat luminos activând planul pentru atacul surpriză. Însă când bombardierele nu şi-au ocupat poziţiile desemnate, el a presupus că piloţii n-au văzut semnalul, astfel că a mai lansat unul – fără să se gândească la faptul că piloţii vor vedea semnalul dublu ce însemna pierderea elementului surpriză şi schimbarea tacticii.

Greşeala lui Fuchida a avut consecinţe practice semnificative: jumătate din piloţi au executat planul iniţial, iar cealaltă jumătate planul atacului de diversiune. Atacul a fost astfel foarte dezordonat. Primele bombe au explodat pe Insula Ford şi au trezit echipajele americane aflate pe navele din port. Pentru că atacul a pornit din vestul portului şi nu din nord, aşa cum ar fi trebuit, bombardierele însărcinate cu distrugerea portavioanelor au început atacul cu cinci minute înainte de cele ce trebuiau să atace navele de război. Astfel, americanii au avut mai mult timp de reacţie; circa 25% din sistemul de apărare antiaerian al fiecărei nave era funcţional la momentul începerii atacului. Majoritatea avioanelor japoneze au fost lovite, iar cinci din cele şapte care au ajuns ultimele au fost doborâte, şi asta din cauza greşelii lui Fuchida.

În locul atacului surpriză de 90 de secunde, atacul, dezorganizat, a durat mai bine de 11 minute. Bombardierele, în loc să rămână în formaţie, s-au separat, permiţându-le americanilor să le doboare rând pe rând. Şi cum niciun portavion nu se afa în port, jumătate din bombardierele japonezilor s-au dezorientat pentru că nu ştiau ce altă ţintă să atace. Doar 11 lovituri de torpilă au atins ţintele corecte; încă două au atins, accidental, cuirasatele Raleigh şi Helena. Astfel, abia 33% din torpilele japonezilor au fost eficiente, cu mult sub procentul de 67% la care spera Genda.



u puţină vreme înaintea celui de-al doilea val, piloţii au fost informaţi că portavioanele americane nu sunt în port. În loc să se concentreze atunci pe ţintele secundare, crucişătoarele, piloţii au înţeles că trebuie să distrugă cuirasatele, deşi bombele aflate la bordul avioanelor lor nu erau suficient de puternice pentru a distruge navele americane.

În timp ce al doilea val de bombardiere se apropia de Oahu, Fuchida a petrecut 30 de minute zburând în jurul portului. Ar fi putut identifica ţinte pentru piloţii săi şi să le direcţioneze atacurile, dar nu a făcut-o. Cel mai experimentat aviator japonez de la Pearl Harbor a rămas un observator pasiv.

O rată de succes dezamăgitoare

Japonezii se aşteptau la o rată de succes de 60%, cu 49 de lovituri directe. Au reuşit însă doar 15, sau 19%. Performanţa este departe de a fi spectaculoasă, departe de scopul de bloca flota pacifică americană pentru şase luni. Per total, atacul japonez nu s-a ridicat la nivelul aşteptat. Potenţialul era unul foarte mare, dar au eşuat. În loc să distrugă 14 din cele 16 ţinte importante, au nimerit doar 3: navele Oklahoma, West Virginia şi Arizona. Alte două nave – California şi Nevada – s-au scufundat din cauza inundaţiilor. 5 nave scufundate din 16 înseamnă doar 31%, iar un asemenea procent relevă un atac prost plănuit şi prost executat.

Dincolo de toate greşelile, rezultatul atacului este prea bine cunoscut. Japonezii au reuşit să ia Statele Unite prin surprindere. Cu cinci nave scufundate şi peste 2000 de morţi, naţiunea americană a fost complet şocată. Dar analizarea planificării atacului şi a greşelilor de execuţie oferă o altă perspectivă asupra războiului din Paficic. Greşelile de la Pearl Harbor s-au repetat şi în viitoarele atacuri. Victoria din 7 decembrie i-a făcut pe japonezi să-şi păstreze tacticile şi modul de abordare de tip samurai care a dus ulterior la pierderi imense. În plus, Pearl Harbor a întârit concepţia japonezilor că ar putea obţine o victorie indiferent de şanse - cu suficientă voinţă şi bunăvoinţa zeilor ar putea obţine imposibilul. Această credinţă a susţinut Japonia atunci când înfrângerea era inevitabilă şi a prelungit războiul până în august 1945.

-

Eliberari istorice traite

Cea dintai "eliberare” pe care am trait-o a fost cea din 1944. Oamenii au rasuflat usurati, ca au scapat de nimicitoarele bombardamente anglo-americane, dar ii nelinistea furtuna ce putea sa vina peste noi. Stiam de la militarii care au trait zilele retragerii de pe Nistru, cand, cetateni romani de o anumita etnie, filorusi, nu numai ca-i insultau, dar aruncau in ei cu "apa murdara”, scuipau ofiterii si le rupeau gradele. Armata avea ordin sa nu raspunda la provocari si, dupa cum am auzit din gura unor fosti concentrati, daca nu i-ar fi tinut de scurt ofiterii, uneori ar fi deschis focul. Dupa patru ani, acesti instigatori au venit, ne-au "eliberat” si ne-au tinut o vreme sub calcai. Au trecut apoi peste noi vremuri de seceta si de plata a datoriilor de razboi la care am fost obligati. Trenuri incarcate luau calea Rasaritului, ducand alimente, imbracaminte, in vreme ce majoritatea romanilor umblau dezbracati si flamanzi. Populatia din Moldova pribegea prin tara in cautarea unui codru de paine. Treptat, economia s-a intremat si ne-am capatat nadejdea in vremuri mai bune. Au aparut SOVROMURILE, cu 50% capital sovietic si cu 50% capital autohton. Se vorbea despre sprijinul dezinteresat si fratesc pe care il primeam, pentru ca noi sa pasim pe calea prosperitatii ce se intrevedea. Stiam ca 50% din beneficiile acestor societati mixte reveneau sovieticilor, ceea ce se aprecia ca este echitabil. Numai ca, am aflat ulterior, profitul era calculat anticipat si nu interesa daca el se realiza sau nu, ca sovieticii isi luau cota, care, adesea, nu era acoperita de intregul beneficiu obtinut. Cu anii, aceste societati au fost lichidate si Romania a intrat pe fagas. Ba am prins curaj sa mai si "caraim”, cum a fost opunerea la Planul Valev, cu care urma sa fim incorsetati. Nu poate fi trecut cu vederea faptul ca, in acele timpuri, capetele luminate ale tarii: politicieni, specialisti in anumite domenii de activitate au fost trecuti pe linie moarta ori lichidati. Cand s-a trecut la dezvoltarea industriei, unii specialisti intemnitati au fost readusi in activitate, dar erau tinuti sub o permanenta observatie. Tara a iesit treptat de sub tutela consilierilor sovietici si a facut pasi importanti pe calea dezvoltarii economiei, a consolidarii independentei si a suveranitatii nationale. Acest lucru n-a convenit "puterii protectoare”, dar a cazut bine altora, care au inceput sa ne incurajeze, mai ales pe lungimi de unda, zicand ca ne doresc binele. Aceasta propaganda a prins, mai cu seama la fostii mari proprietari si la cei afectati de restrictiile de deplasare in "lumea libera”, unde multi dintre ei erau racolati si folositi in scopuri vrajmase. Ni se transmiteau compatimiri si incurajari pe toate lungimile de unda, cand, in realitate, nu suferintele poporului roman ii preocupau pe ei, ci dorinta de a pune stapanire pe bogatiile tarii, de a-si inlatura un concurent economic in devenire si de a-si asigura o noua piata de desfacere a produselor, care nu-si mai gaseau loc in alte parti ale lumii. Unii oameni au inteles dincotro bate vantul. Stiau ca "mata nu totdeauna de foame se miauna”, dar acestia au fost putini si n-ar fi putut sa tina piept furtunii ce fierbea in jurul nostru, ca o vreme mare din zilele caniculare de vara. Traversam astazi o epoca istorica pe care "am visat-o”, cea a festivalurilor, a dezmatului, a saraciei majoritatii populatiei si a celui mai mare jaf din istoria tarii. Suntem liberi si propasim in genunchi. Incet, poporul se trezeste, ca o samanta ce incolteste sub un bolovan de piatra, fara sansa de a rasari vreodata.

FOTO INEDITE din al II-lea Război Mondial: căderea Germaniei naziste

După succesul invaziei Aliate din vestul Franţei, Germania şi-a adunat ultimele forţe şi a lansat o contraofensivă puternică în munţii Ardeni, care a fost anihilată în luna ianuarie. În acelaşi timp, forţele sovietice se apropiau dinspre răsărit, invadând Polonia şi Prusia Orientală, relatează The Atlantic.

Până în martie, forţele Aliate din vest s-au apropiat de fluviul Rin, capturând sute de mii de soldaţi din Grupul de Armate B, iar Armata Roşie a intrat în Austria, ambele fronturi apropiindu-se cu rapiditate de Berlin.

Bombardamentele strategice ale Aliaţilor au transformat în ruine teritoriul German, uneori distrugând oraşe întregi în timpul unei singure nopţi.

În primele luni ale anului 1945, Germania a organizat o defensivă de fier, însă a pierdut teritorii cu rapiditate, a rămas fără resurse, iar posibilităţile de contraatac s-au micşorat dramatic. În aprilie, forţele Aliate au străpuns linia defensivă germană din Italia, iar Estul s-a unit cu Vestul pe malurile Elbei la 25 aprilie 1945, când trupele sovietice s-au alăturat trupelor americane lângă Torgau, în Germania.

Apoi a venit sfârşitul celui de-al III-lea Reich. Sovieticii au cucerit Berlinul, Adolf Hitler s-a sinucis la data de 30 aprilie, iar Germania a capitulat necondiţionat pe toate fronturile la data de 8 mai (7 martie pe frontul de vest).

„Imperiul de 1000 de ani" al lui Hitler a durat doar 12 ani, incredibil de distrugători.

Românialiberă.ro îţi prezintă 20 de fotografii inedite de la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial. Mai multe fotografii găsiţi în The Atlantic.

În pat cu duşmanul. IMAGINI cu franţuzoaicele care aveau relaţii cu naziştii în Parisul aflat sub ocupaţie germană

Recent au fost făcute publice o serie de fotografii din cel de-Al Doilea Război Mondial, în care sunt înfăţişate scene din viaţa unor franţuzoaice petrecând alături de soldaţii trupelor naziste. Imaginile au fost publicate odată cu apariţia cărţii "1940-1945: Ani erotici", ediţie coordonată de istoricul Patrick Buisson, se arată într-un articol publicat de Daily Mail.

Legăturile primejdioase din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale au dus la o explozie demografică în jurul anului 1942, când au fost înregistrate 200.000 de naşteri, provenite, cel [color:5714=#0494e1! important]mai probabil din cupluri franco-germane. Asta însemna că aproape 30% din naşterile înregistrate în Paris erau provenite din legături ilegitime între părinţi.

Istoricul, totodată consilier al preşedintelui Sarkozy, sub îngrijirea căruia au fost făcute publice imaginile compromiţătoare susţine că acestea sunt doar o mică parte din realitatea din timpul ocupaţiei germane a Parisului. La 14 iunie 1940, armata condusă de Hitler a ocupat Parisul pentru o perioadă de patru ani.



A existat o teorie potrivit căreia prostituatele pariziene din acea perioadă au opus rezistenţă clienţilor germani, refuzându-le serviciile pe care le cereau. Cu toate acestea, multe fotografii ale acelor vremuri au surprins soldaţi distrându-se şi dansând împreună cu femeile în bordeluri şi cluburi. După ocupaţie, ofiţerii nazişti au preluat controlul bordelurilor instaurând un nivel ridicat al standardelor de igienă.

[color:5714=#000]Cea [color:5714=#0494e1! important]mai mediatizată relaţie dintre o franţuzoaică şi un nazist a fost cea dintre creatoare de modă Coco Chanel şi ofiţerul german Hans Guenther von Dincklage. Aceasta a fost acuzată de [color:5714=#0494e1! important]colaborare cu armata germană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

[color:5714=#000]Mareşalul Petain, conducătorul guvernului de la Vichy, a fost condamnat la moarte după război, după care pedeapsa i-a fost redusă la închisoare pe viaţă. Acesta a [color:5714=#0494e1! important]mai fost acuzat şi pentru că ar fi sedus tinere în timpul războiului, în condiţiile în care motto-ul promovat de el era "Muncă, [color:5714=#0494e1! important]familie, ţară".

Scrisori de pe Frontul de Est
„Omul aici nu contează nimic, un Proces Verbal că ai murit sigur şi gata“, îi scria, sătul şi trist, un soldat român mamei sale, în septembrie 1941, pe când se afla la 16 km de Odessa.Pagini realizate de redacţia Historia.

La finalul lui august 1941, soldaţii români se aflau deja în apropierea Odessei, iar marii maeştri ai propagandei îşi făceau datoria pe deplin, lăsând să ajungă la urechile publicului doar veşti bune, încurajatoare, despre trupe şi despre starea lor de spirit. Între discursul oficial şi realităţile frontului clivajul era însă teribil. A se vedea, de pildă, misiva scrisă pentru a fi trimisă mamei de către un soldat - nu ştim cine-i mama, nu ştim cine e soldatul; şi nici nu contează - aflat la Vinogradar, la 16 km de Odessa, în septembrie 1941.

Scrisoarea, ruptă în bucăţele şi lipită apoi cu grijă, descrie faţa hâdă a războiului, aşa cum îl trăiau acolo, la cald, românii deveniţi peste noapte soldaţi: „De 16 zile atacăm în continuu fără ca un om din linia întâi să fie schimbat sau înlocuit, hrană o dată pe zi, noaptea plouă în continuu şi e frig ca iarna". Alături, două cărţi poştale trimise de Costel mamei sale, Nicolina, în 1941 şi în 1942, alcătuite mai mult din întrebări şi speranţe, şi o scrisoare scurtă, pe o coajă de copac. Documentele fac parte din colecţia Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I"; în redarea lor s-a păstrat grafia originală.

„Aici face mult să ştiu că cel puţin nu sunt singur"

„Vinogradar16 Km. de Odesa 3 Sept. 1941

Mămică scumpă,
În primul rând sunt intrigat că dela 15 Aug. cr. nu am mai primit dela tine nici'o ştire şi aici face mult să ştiu că cel puţin nu sunt singur şi că cel puţin nu m-ai uitat. Ţi-am scris recent 4 c.p. pe care nu cred că le vei primi, căci am scris acolo toată revolta mea şi tot adevărul. (...)



Am trecut Nistrul cu greutăţi şi pierderi, când toţi se întrebau dece ne întindeam la mai mult, dar am mers pentru că ziceau cei mari şi trebuia să ajutăm pe Nemţi ca să ne aibe în vedere la o eventuală împărţire la masa verde. Am tăcut şi am continuat, pe pământ străin, fără să şti[m] drumurile, căci şi aşa cele bune erau minate, fără să te înţelegi cu cineva o vorbă, toţi duşmani şi mult mai tari. Dar am continuat înaintarea până am întâlnit rezistenţa care ne-au făcut să pierdem oamenii ca la cota 102, la Donceva, la Carpova şi acum la cota cu baliză Gniliacova şi Calea Ferată spre Odesa.

Ziarele şi Radio mint pentru că aşa suntem noi Români[i], ne minţim unul pe altul. Este a treia săptămână de când stăm la 16 km. de Odesa, de când nu mai înaintăm decât 300 m zilnic, cu pierderi enorme. Din cât a plecat Divizia noastră a pierdut 62% şi n'am fost niciodată trimişi în refacere şi de 16 zile atacăm în continuu fără ca un om din linia întâi să fie schimbat sau înlocuit, hrană o dată pe zi, noaptea plouă în continuu şi e frig ca iarna.

Dacă eşti rănit, te trimite cu chiu cu vai până la ambulanţă, asta este la circa 6-7 km depărtare de front. Aici te pansează, te ţine puţin şi de este loc, te trimite la Spitalul din Tiraspol unde nu mai sunt locuri şi cum te-ai vindecat, nu-ţi mai dă concediu şi te trimite înapoi pe front. Dacă eşti mai rănit nici vorbă de scăpare, căci cei 150 km de transport de la unde ai căzut şi până la Spital, câte zece-douăzeci într-o auto-sanitară, te duce acolo, mort. Omul aici nu contează nimic, un Pr. Verbal (n.r. - Proces Verbal) că ai murit sigur şi gata. Morţi pe toate drumurile.

Tragedia este alta, Divizia noastră a fost singura din Corpul I Armată care au mobilizat'o şi au utilizat'o fiecare cum a vrut, ca pe un copil al nimănui, am fost la Corpul III Armată ca spărgătoare de fronturi, iar acum ni s'a dat sectorul cel mai greu din războiul de la porţile Odesei (Calea ferată, până în Limanul Hagi-Bey), toate Diviziile 6-a, 5-a, 3-a au fost schimbate şi trecute în refacere, a 11-a, niciodată, mor ofiţerii pe capete şi trupa la fel, iar Corpul 4 Ar., unde am fost adunaţi, puţin îi pasă, daţi tot înainte, tot înainte, că în faţa voastră aveţi chelnării şi birjarii din Odesa, zice «Mareşalul», dar minte.

În faţa noastră este trupă cu armament f. bun şi f. mult care ştiu să tragă şi să lupte, cu artilerie f. bună şi aviaţie şi mai bună, avioanele noastre fug de sting pământul, iar antiaeriana trage tot în ale noastre. Este o realitate crudă, de care toţi ofiţerii noştri sunt conştienţi, sătui de luptă, ei care toţi au învăţat în şcoală «Tactica Defensivei» azi lucrează numai în Ofensivă cu pierderi formidabile. Pe noi nu vrea să ne schimbe deloc, se vede că acum suntem «Divizia de Sacrificiu», numai ne cârpesc cu oameni şi ofiţeri aduşi de pe ştiu eu unde. Norocul este că Românul este răbdător, că noi îi ţinem în frâu pe soldaţi cât vom putea ca să nu se bolşevizeze". (Donaţia:
Neagu Dimitrie)

„Aţi cules porumbul?"

„10 Oct. 1941

Dragă mămică,
Deşi v'am scris până în prezent mai multe c.p., nu ştiu care este cauza de nu-mi răspundeţi! Nu le-aţi primit, sau este vreo altă cauză? Vă comunic că până în prezent cu ajutorul Bunului D-zeu sunt sănătos. Pe aci ce mai aveţi? Aţi cules porumbul? Comunicaţi-mi şi mie cum s'a aranjat cu dijmuitul! Mai îmi comunicaţi dacă aţi ridicat salariul pe luna august şi pe cele cinci zile din luna Sept. Vă duceţi apoi la percepţia Drăgăneşti spre a ridica partea de soldă ce v'am lăsat-o spre a o primi lunar. V'am mai scris în această privinţă şi-n alte c.p. Comunicaţi-i lui nenea Ilie că am vorbit cu Gogu acum 2 zile. Este sănătos. Gică ce mai face? A venit? Dar Unchiu, Ţaţa Maria, Ioana şi fetele? Îi doresc pe toţi, vreau să-mi scrie Marius imediat, cum s-a aranjat? Săptămâna trecută am scris şi lui Mişu. Vă doresc cu mult drag şi sărut mâna! Costel. Sărutări frăţeşti lui Marius" (Doamnei Nicolina M. Pârvan, satul Zănoaga, jud. Olt)



„Dragă mămică sunt mulţumit că ai cumpărat butoi pentru vin"

„30 Oct. 1942

Scumpa mea mamă,
Cu poşta de azi primii scrisoarea trimisă de Dvs. pe ziua de 16 oct. Ea mi-a produs bucurii nespuse. Totodată am primit şi de la Mişu o c.p., care la fel m'a bucurat mult, întrucât el nu-mi scrisese de 2 luni de zile. M'a bucurat mult că am aflat şi de situaţia lui Marius. De felul cum s'a aranjat până în prezent, m'a bucurat destul de mult, pentru că îi duceam grija când am auzit că-i pleacă unitatea pe front! După cum vezi şi D-ta eu până în prezent sunt sănătos, datorită Bunului Dumnezeu. Am făcut şi eu un raport de concediu şi mi s'a comunicat că-mi va da drumul cu prima serie, însă aceasta nu o cred mai curând decât de Crăciun; deci în jurul sărbătorilor, de-mi va ajuta Dumnezeu, voi veni şi eu pe acasă.

Dragă mămică sunt mulţumit că ai cumpărat butoi pentru vin. Sper că voi bea şi eu din el. Nu ştiu dacă aţi cumpărat ceva lemne pentru iarnă, aşa cum îţi scrisesem mai din timp. Unchiu, Ţaţa Maria, Ioana şi fetele ce fac? Îi rog să-mi comunice şi mie adresa lui Gică, pentru a-i scrie. Mai alaltăieri am vorbit şi cu Florea al lui nenea Voicu la telefon: este sănătos. Ţi-am scris o c.p. prin care te rugam să împrumuţi 20.000 lei tatălui lui Slt. Florea Rădulescu din Comaru (?). Îmi comunici şi mie dacă ai avut banii şi i-ai dat, aceasta numai ca împrumut. Vă doresc multă sănătate. Sărut mâna, Costel" (Doamnei Nicolina M. Pârvan, com. Dăneasa, sat Zănoaga, jud. Olt)

Improvizaţiile războiului: scrisoare pe coajă de copac

„5 septembrie 1942

Dragiloru mei vei ştiţi şi despre mine că până în ziua de azi facu bine am primitu Cartea Pşt. deunăzi şi am înţeles către ce meaţi Scărisu am înţelesu de Ana că umblă la Şcoală dragă. Să fi cu minte şi Să înveţi şi Să asculţi. (...)"

Turism educativ: Zidul Atlantic al lui Hitler, amintire nazistă în patrimoniul Franţei

Părţi din Zidul Atlantic al dictatorului lumii sunt restaurate de francezii entuziaşti. Ei vor ca fortificatia nazistă să intre în patrimoniul ţării lui Nicolas Sarkozy, anunţă BBC News.

Pe una dintre coastele Franţei domneşte unul dintre cele mai substanţiale şi evocative vestigii din timpul războaielor europene. Este amintirea cimentată de la Adolf Hitler.

Zidul Atlantic a fost sistemul de apărare împotriva atacatorilor din Alianţă care se întindea de la graniţa Spaniei până în Scandinavia.

Pentru Franţa, zidul a fost cel mai extins monument. Acum, este desenat cu graffiti. Chiar şi aşa, francezii vor să-l păstreze pentru circuitul turistic.

În alte părţi ale lumii, Zidul lui Hitler a fost renovat ca să atragă turişti sau pentru vizite educative. Cele mai multe persoane sunt interesate de amintirea lăsată de dictator în Germania, Olanda şi Marea Britanie, dar în Franţa nu face furori. Aşadar, francezii vor să se promoveze şi printr-o bucată din istoria nazistă.

"Mulţi oameni vin să ne viziteze locurile şi să afle mai multe despre Zidul lui Hitler. În trecut, întreaga problemă era durerea. Zidul ne aduce amintiri neplăcute", a spus un arheolog.

Francezii spun că timpul a trecut, războiul a dispărut din mintea oamenilor, iar noiile generaţii nu simt durere sau vină, ci sunt doar curioase. Aşa că Hitler este resuscitat pentru un turism bogat.

Cum au falsificat naziştii trecutul?
Începuturile cãutãrii unei preistorii puternic naţionaliste, centrate pe arianism, dateazã de la sfârşitul primului rãzboi modial şi Tratatul de la Versailles, când se încearcã fãurirea unei continuitãţi care sã ateste menirea înaltã a poporului german ca metodã de contracarare a prevederilor înjositoare ale tratatului.

Noul sens al istoriei

Opera lui Tacitus a fost în decursul secolului al XX-lea instrumentalizatã de regimul nazist, în vederea întãririi naţionalismului şi recuperãrii gloriei romane de cãtre noua Germanie. Ideea de a utiliza arheologia ca propagandã naţionalistã a fost foarte mult alimentatã de descrierile din Germania lui Tacitus, sau mai bine zis de interpretãrile asupra acestora, puternic conotate ideologic şi selectate astfel încât sã corespundã unei anumite imagini despre poporul german, despre noul homo germanicus care se încerca creat. Astfel, sunt valorificate îndeosebi remarcile autorului latin cu privire la barbarii teutonici, lãudaţi pentru lupta lor neîncetatã împotriva asupritorilor romani, cãrora naţional-socialismul le atribuie imaginea rousseauianã a bunului sãlbatic, opusã celei a corupţiei morale din cadrul societãţii romane. Este reţinutã aşadar doar una dintre posibilele funcţii ale discursului taciteic, urmând scopul de a extrapola aceastã diferenţã de culturã în mediul social german.

Partidul nazist respingea mediul urban decadent şi consumerist, a cãrui proastã calitate o punea pe seama influenţelor nefaste ale raselor inferioare precum evreii şi infiltraţiilor comuniste. Contraimaginea o afla într-un mod de viaţã primar, care sã onoreze vechile virtuţi şi sã privilegieze relaţia cu natura. Noul tip de om, caracterizat de rigiditate, austeritate, spirit combativ, disciplinã, îşi gãsea legitimarea în portretul antic manipulat ideologic. Germania devenea o operã cunoscutã de majoritatea persoanelor influente din Partidul Nazist. Textul, etnografie politicã a nord-estului Galliei, regiune din afara autoritãţii romane, trateazã unul dintre cei mai feroce duşmani ai Romei, deci etnografia sa se încadreazã discursului politic roman. Este improbabil ca Tacitus sã fi fost un observator direct, deci viziunea sa, bazatã pe relatãrile altor martori, este o distanţare de realitate, distanţare care va deveni tot mai pronunţatã de-a lungul secolelor, în funcţie de gradul de distorsionare a informaţiei în vederea anumitor scopuri propagandistice.



Germania devine un stâlp al moştenirii culturale naţional-socialiste. Au fost cu grijã selectate paragrafe care sã susţinã propaganda, îndeosebi cele care se referã la aspectele sociale. De exemplu, în propagandã se vehicula cã “populaţia Germaniei nu a degenerat în urma amestecului cu strãinii, ci apare cu o descendenţã rasialã purã cu un semn distinctiv fãrã comparaţie. De aceea toţi, în ciuda numãrului lor mare, au aceeaşi înfãţişare: ochi albaştri ameninţãtori, pãr blond-roşcat şi trupuri puternice”; “Când e vorba de rãzboi, este dezonorant pentru un conducãtor sã fie depãşit în bravurã, iar pentru armatã sã nu fie la înãlţimea sa. Şi o viaţã de dezonoare şi infamie pentru cel ce supravieţuieşte fugind din bãtãlie. A-l apãra şi a-l proteja şi a-l onora prin fapta personalã înseamnã cel mai înalt jurãmânt de fidelitate. Conducãtorul luptã ca sã câştige, armata luptã pentru conducãtor”; “Sunt, în pofida populaţiei numeroase, puţine cazuri de adulter. Pedeapsa o aplicã bãrbatul imediat. Îi taie pãrul soţiei, o dezbracã în faţa rudelor, o alungã din casã şi o biciuieşte prin tot satul. Pentru cã nu existã milã în faţa pierderii virtuţii femeii. Nu poate sã-şi gãseascã alt soţ nici din cauza tinereţii, nici a frumuseţii sau bogãţiei. Nimeni nu zâmbeşte în faţa imoralitãţii”.

În anii ’30 naziştii au descoperit cã cea mai veche copie pãstratã a Germaniei lui Tacitus, aşa numitul Aesinas Codex, se aflã în posesia unui conte italian. Germanii au vrut sã obţinã comoara şi când Mussolini a vizitat Berlin-ul în 1936 ca sã-l întâlneascã pe Hitler, dictatorul german i-a cerut-o. Mussolini a fost iniţial de accord, dar reacţia negativã a populaţiei l-a fãcut sã se rãzgândeascã. Italienii nu tolerau gândul de a ceda comori naţionale. În 1943, când Mussolini nu mai era la putere, trupele SS au atacat palatul contelui într-o încercare de a recupera copia. Cartea nu a fost gãsitã, aşa cã Germania a trebuit sã se mulţumeascã cu ediţiile mai noi vândute în mari cantitãţi de-a lungul erei naziste.

Pseudoarheologia

Arheologia nazistã s-a bazat pe mai multe teorii, organizaţii şi personalitãţi, formând astfel un cadru destul de coerent în vederea scopului propus: acela de a elabora o istorie fictivã a Reich-ului care sã punã în evidenţã vechimea şi valorile ireproşabile ale etnicului german pur. Teoria Kulturkreislehre schiţatã de Gustav Kossinna susţinea cã recunoaşterea unei regiuni etnice depinde de materialul arheologic excavat din situri. Teoria a fost o justificare a anexãrii Poloniei şi Cehoslovaciei. Arheologul argumenteazã la un moment dat cã Polonia ar trebui sã facã parte din Reich de vreme ce orice teritoriu în care existã artefacte desemnate drept germanice este şi el germanic, în virtutea cercului cultural şi trebuie recâştigat de la invadatori.



O altã idee recurentã a ideologiei naţional-socialiste este cea a difuziunii culturale, postulând un proces în cadrul cãruia influenţele şi modelele sunt transmise de la o culturã mai mare cãtre culturi mai mici cu care intrã în contact. Kossinna şi Alfred Rosenberg prezintã o istorie a Germaniei echivalentã cu cea a Imperiului Roman, sugerând cã popoarele germanice au fost mereu creatoare şi nu distrugãtoare de culturã, iar cã Germania contemporanã este moştenitoarea acestei forţe creatoare, deci motorul întregii civilizaţii a umanitãţii. O teorie adiacentã, Weltanschauungwissenschaft, echivaleazã cultura cu ştiinţa, cele douã nereprezentând decât douã faţete ale aceleiaşi realitãţi, puternic marcate de etnicitate. Se considera cã modelele culturale de tipul legendelor, poveştilor, saga, nu numai cã ar fi trebuit integrate în linia culturalã oficialã, dar şi cã principiul ideologic de bazã s-ar reduce la promovarea autosuficienţei poporului german, care dispune de un înalt grad de civilizaţie. Svastica, legendele germanice sau simbolurile runice din SS sau concluziile presupus mai juste ale oamenilor de ştiinţã germani sunt elemente care construiesc acest discurs ideologic.

În completare vine şi die deutsche Reinheit, puritatea germanã cu obârşia în credinţa cã germanii sunt arieni puri care au supreavieţuit unei catastrofe naturale şi în lunga migraţie au evoluat cãtre o culturã extrem de bine dezvoltatã. Se susţinea chiar cã grecii şi romanii sunt de fapt tot germanici, pretinzându-se descoperirea unor artefacte aşa-numite indogermanice.

Punctul de vedere al istoriei şi arheologiei naziste îşi gãseşte un suport organizaţional în societatea Ahnenerbe. Organizaţia Ahnenerbe, mai precis Deutsches Ahnenerbe – Studiengesellschaft für Geistesurgeschichte (Descendenţa germanã – societate de studiu a preistoriei spirituale), şi-a început activitatea ca centrul de cercetare pentru preistoria ‘’intelectualã’’ şi a devenit afiliatã SS-ului în 1935. În 1936 se ataşeazã Reichsführer-ului SS al lui Hitler şi este sub conducerea şefului poliţiei naziste, Heinrich Himmler. Pânã în 1937 devine principalul instrument de propagandã al arheologiei naziste, subsumând organizaţii mai mici de tipul grupului arheologic al lui Reinerth şi îngroşându-şi linia de “cercetãtori” de tipul lui Herman Wirth, care emisese pretenţia de a demonstra cã leagãnul civilizaţiei europene este Europa nordicã. Organizaţia cuprindea atât arheologi de profesie, dar cu viziuni extremiste, precum Hans Reinerth sau Oswald Meghin, cât mai ales amatori lipsiţi de specializare în domeniu şi entuziasmaţi de regim.

Obiectivele capitale ale organizaţiei se refereau la studiul teritoriului, ideilor şi realizãrilor popoarelor indogermanice, popularizarea rezultatelor cercetãrii şi încurajarea participãrii populaţiei la activitãţile grupului arheologic. În ciuda pretenţiilor ştiinţifice, Himmler era pasionat mai mult de ocultism şi misticism şi dorea sã aducã în prim plan o preistorie care sã valorifice preeminenţa strãmoşilor germanici încã de la începutul civilizaţiei. La Ahnenerbe lucrau umanişti din toate domeniile, ceea ce îngreuna considerabil o activitate istorico-arheologicã, dar pe de altã parte amplifica posibilitãţile de a crea o mitologie naţionalã care sã vinã în sprijinul regimului.



Pseudoarheologia propune prezentãri din cele mai fanteziste care sã onoreze moşternirea germanã, de pildã Externsteine, o piatrã de nisip consideratã un element cheie în cultul germanic, sau Sachsenhain, unde moartea a 4500 de saxoni la revolta lui Widukind devine un prilej de a glorifica spiritul de sacrificiu. Activitãţi extravagante ale grupului includ o cãlãtorie a lui Edmund Kiss în Bolivia în 1928, care concluzioneazã cã templele din Anzi sunt similare unor presupuse construcţii nordice datate acum mii, chiar milioane de ani; o cercetare din 1938 a lui Franz Altheim în Orientul Mijlociu care voia sã demonstreze cã luptele interne din Imperiul Roman se duceau între populaţiile semitice şi cele ariene; o expediţie din 1936 în insula Rügen, Suedia pentru a studia arta rupestrã pe care o clasificau drept proto-germanicã; o expediţie în Tibet în 1938 în vederea demonstrãrii superioritãţii rasei ariene şi a teoriei Vril bazate pe cartea lui Edward Bulwer-Lytton: Vril. The Coming of a Race, publicatã în 1871, care trateazã tema SF a unei civilizaţii subterane antediluviene foarte avansate spiritual, care ar fi avut aceeaşi origine cu arienii.

O organizaţie mai micã era Amt Rosenberg. Rosenberg se axa pe ideea cã istoria este un proces centrat pe lupta eternã dintre popoarele pure din nord şi semiţi, dintre cultura adusã de germanici şi rãul evreu. Specula în legãturã cu originile atlante ale germanicilor, avansul lor biologic şi mental care îi îndreptãţea sã aplice soluţii extreme pentru menţinerea puritãţii. Pseudoarheologia a lucrat foarte mult la conturarea unei legitimitãţi a regimului şi a unui portret de civilizaţie menit sã înlocuiascã adevãrul istoric printr-un imaginar bogat, expresie a dorinţei de fonda politica externã pe argumente pseudoştiinţifice. Propaganda prin arheologie şi istorie s-a realizat cu atât mai uşor cu cât lipsa de interes faţã de cercetare de dinainte de Ahnenerbe a condus la o impunere mai rapidã a viziunii etnocentrice în rândul publicului slab informat.



Gustav Kossinna şi teoria culturilor istorice

O menţiune specialã meritã Gustav Kossinna, pionierul arheologiei naziste şi un precursor important al etnicitãţii în arheologie. În lucrãri precum Die deutsche Vorgeschichte, eine hervorragend nationale Wissenschaft, Die Herkunft der Germanen. Zur Methode der Siedlungsarchäologie sau Altgermanische Kulturhöhe. Eine Einführung in die deutsche Vor- und Frühgeschicht, dezvoltã metoda cultural-istoricã ce are ca fundament corespondenţa dintre culturile arheologice bine definite şi diversele etnii. În conceptul sãu de rasã nordicã idealã el vedea cheia unei istorii nescrise. Germanicii ar fi impulsionat decisiv cursul istoric – o rasã bine fãcutã, înaltã, deschisã la culoare, cu un caracter puternic, capacitãţi fizice şi intelectuale ieşite din comun şi o atitudine idealã cãtre viaţã şi lume. Se cãutau germanicii lui Tacitus, aşa cum erau imaginaţi în pseudoştiinţa totalitarismului, exemple de elevare culturale prin simplitate, vitejie, perseverenţã şi disciplinã. Kossinna a devenit post mortem, nu atât datoritã meritelor sale academice, cât influenţei politice, pãritele conceptual şi figura principalã a preistoriei naţional-socialiste populare. Adepţii sãi ocupã poziţii fruntaşe în disciplinã, o datã ce se adoptã prescripţiile ideologice, cu care vulgarizarea subiectului de cercetat este compatibilã. Critica metodologicã a lui Wahle are loc abia în 1941.

Dupã pierderea rãzboiului, Kossinna este anatemizat, alãturi de metoda sa, dar din pãcate din considerente tot politice şi nu ştiinţifice. Puţin abordate au fost motivele manipulãrii ideologice ale teoriilor sale, care pânã la urmã se bazeazã pe cunoştinţe arheologice, cunoştinţe de care au fãcut uz şi alţi cercetãtori, de pildã Gordon Childe care a introdus teoria lui Kossinna în Marea Britanie în 1920. Axioma mulãrii unei culturi arheologice pe un grup etnic bine definit (deci germanicii au continuitate în teritoriu încã din timpuri strãvechi) se întemeiazã pe o metodã retrospectivã, care presupune transferul unor condiţii prezente în trecut, cu scopul de a deduce situaţii din preistorie. Lucrând retrospectiv din vremuri istorice timpurii cãtre dezvoltãrile popoarelor din preistorie, Kossinna a imaginat o continuitate în areale culturale care existã doar la nivel de concept. Aceeaşi continuitate de etnicitate o regãsim în încercarea de a crea o conexiune între germanicii lui Tacitus şi germanii celui de-al treilea Reich, de a trasa o cronologie a unui grup, ordonând materialul scris şi nescris. În acest sens metoda tipologicã a lui Montelius are un rol fundamental, pentru cã înlesneşte stabilirea orizonturilor temporale pentru ordonarea cronologicã a materialului.

Urmãtorul pas al lui Kossinna este utilizarea metodei cartografice pentru a diferenţia acele provincii culturale caracterizate de o omogenitate aparte. Interpretarea acestor unitãţi de cãtre Kossinna are douã aspecte pe care este important sã le distingem: pe de-o parte erau vãzute ca o expresie a unor grupuri etnice şi pe de alta erau echivalate cu primele triburi despre care existã o documentare istoricã.Or, primele documentãri în surse scrise despre germanici le avem de la Tacitus, ceea ce suplineşte veriga dintre istoria veche a germanilor şi istoria lor contemporanã. Dar Kossinna se întoarce şi mai mult în timp, amplificând caracterul ipotetic al identificãrii de popoare. Totuşi, nu metoda sa a fost pusã sub semnul criticii, ci concluziile sale asupra etnicitãţii. În viziunea sa, poporul este acelaşi cu rasa, viziune ce s-a scurs în ideologia superrasei germanice, animate de entuziasmul naţionalist al epocii. În plus, dat fiind stadiul destul de precar al cercetãrii de atunci, se puteau face reconstrucţii şi instrumentalizãri ale unor surse relativ uşor.

Cum au salvat românii Putna din ghearele lui Stalin


În iulie 1940, sovieticii au încercat să ocupe teritorii în plus, faţă de Basarabia şi Bucovina de Nord.

Ioan Tobă Hatmanu, ofiţer în rezervă

Anul 1940, când României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa), va consemna la Mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români. După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord, care intră astfel sub ocupaţia sovietică.

Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfântului Daniil Sihastrul şi cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român. Numai hotărârea, curajul şi dragostea de ţară a câtorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest „Ierusalim al neamului românesc" să rămână în limitele graniţei actuale.

Cum s-au întâmplat lucrurile

Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie, comandată de generalul Dăscălescu, încă din dimineaţa zilei de 6 iulie. Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate (situată în vecinătatea mănăstirii), care prin noua linie de demarcaţie a frontierei îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă (ce provenea din satele recent înstrăinate) în imposibilitate de a veni la lucru.

Sensibilizată de faptul că, în urmă cu câteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa - despre care nu se amintise nimic în ultimatumul U.R.S.S. - fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 „marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat".

În după-amiaza zilei bolşevicii deja ocupaseră Mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfântului Daniil Sihastrul. Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români conduşi de căpitanul Ioan Tobă (Hatmanul), angajează imediat lupta cu inamicul. După luptele din timpul nopţii, spre dimineaţă agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe. În documente se menţionează faptul că pentru partea română aceste ciocniri au dus la rănirea a patru ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul râului Suceava, iar răniţii fiind predaţi Armatei Roşii.

Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atât mai mare cu cât ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărâre, a rămas până astăzi înstrăinat de România. Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormântul marelui Ştefan?

Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală păstrat cu atâtea sacrificii de către călugări? Comandantul grupului ce a eliberat Mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei între 1948 şi 1964. Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la Mănăstirea Putna.

Amintiri personale

În calitate de căpitan-comandant al Escadronului 25 Călăraşi mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina, când am primit ordin din partea comandantului Diviziei 13 Inf. colonelul Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940 intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.

Ajuns în regiunea Putna, am întâlnit un grup de ţărani, în frunte cu numitul Bivolaru Ilie, fugiţi din Putna, care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu mănăstirea cu mormântul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.

Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit create de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme, care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar (n.r. - legionarii au declanşat un adevărat pogrom împotriva populaţiei evreieşti din nordul Moldovei, în acei ani).

În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera, respingând efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale. Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri, fost cu sediul în Cernăuţi, precum şi unui pluton de vânători de sub comanda lt. Andronic Titus.

Ajungând la concluzia că odoarele mănăstirii, valorile de artă, precum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare, aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940, fila 77-80, dispunând expedierea lor sub pază la Cozia. Ele au fost astfel salvate şi se află din nou la Mănăstirea Putna.

Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi, rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa, în frunte cu dr. Max Weissman, medic veterinar, şi Carol Pomârleanu, negustor de manufactură.

Campania din Răsărit, iulie 1941: răniţii vin acasă


În iulie 1941 ajung la Bucureşti, în gara Mogoşoaia, primii răniţi români de pe Frontul de Est. La puţină vreme după, intră în scenă artiştii Capitalei, care iau la rând spitalele, oferind „clipe de veselie“ ostaşilor schilodiţi în cea de-a doua conflagraţie mondială. Pagini realizate de redacţia Historia.

Constantin Tănase şi Grigoraş Dinicu sunt nelipsiţi din reprezentaţii, curţile spitalelor bucureştene sunt doldora de ochi curioşi şi zâmbete chinuite, Regina-Mamă Elena vine la patul soldaţilor, iar soldaţii îi sărută mâna. În lagărul de la Găeşti, prizonierii ruşi citesc ziare româneşti şi îşi omoară timpul cu diverse jocuri.

Click pe foto pentru a vedea imagini de arhiva din patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I"



De cealaltă parte, aviatorii germani răniţi, „cazaţi" la Spitalul Elias, sunt trataţi regeşte: stau în curte, pe şezlonguri, şi dansatoare în rochii vaporoase se produc în faţa lor, în festivaluri artistice care le sunt dedicate.

Click pe foto pentru a vedea imagini de arhiva din patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I"



Ici-colo, semne că viaţa merge înainte: dintre răniţi, unii se căsătoresc cu surori medicale; sunt nunţi pe fugă, improvizate, cu martori tot dintre răniţi... Reconstituim vara şi începutul toamnei în Bucureştiul anului 1941, graţie fotografiilor impresionante, inedite, din patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I". Articol complet

Un subiect sensibil: Sinuciderea flotei franceze din 1942
Pentru a evita ca germanii să pună mâna pe ele, francezii şi-au scufundat propriile nave pe 27 noiembrie 1942. La ordinul regimului de la Vichy, în mai puţin de trei ore, 90% din flota franceză se afla pe fundul mării. Care este povestea din spatele acestei decizii controversate?

Gest eroic în opinia unora, conform onoarei şi tradiţiei marinăreşti, inepţie în opinia altora, gest „lamentabil şi steril” după generalul de Gaulle. Într-un moment în care sfârşitul războiului părea departe, ar fi putut această greşeală să fie evitată? Această problemă rămâne încă un subiect sensibil pentru actorii epocii, fiind foarte rar evocat chiar şi de marinarii francezi.

În 1940, flota franceză, una din cele mai mari din lume, a fost scutită de înfrângere. Scăpată de dezastru, ea a devenit subiect al pretenţiilor militare ale englezilor şi germanilor. Pentru fiecare dintre cei doi adversari, flota franceză reprezenta un atu militar decisiv pentru cel care ar fi putut fie să se folosească de ea, fie să o confişte. Nici Churchill, nici Hitler nu au avut încredere în Franţa, când aceasta le-a garantat, prin convenţia de armistiţiu, că navele sale nu vor participa la conflict.

Din 24 iunie 1940, amiralul Darlan, Ministrul Marinei, a trimis instrucţiuni secrete fiecărui comandat de unitate prin care le ordona să nu lase navele să ajungă pe mâna străinilor şi, dacă există acest risc, să le scufunde. Acest ordin era încă valabil în 1942. Churchill, decis să nu lase flota franceză în tabăra germanilor, a pus la punct un plan care prevedea capturarea, controlarea sau scoaterea din luptă a vaselor franceze.

Graba lui Churchill


La 3 iulie 1940, amiralul englez Sommerville a apărut în faţa unei forţe navale impozante în raza portului algerian Mers-el-Kebir, locul unde era ancorată flota atlantică a Franţei, aflată sub comanda vice-amiralului Gensoul. Acesta a primit un ultimatum: fie continua lupta împotriva germanilor şi italienilor, fie îşi conducea flota către un port controlat de britanici. În faţa refuzului lui Gensoul, englezii au deschis focul la ora 16.37. O oră mai târziu, 1297 de marinari francezi erau morţi, iar 7 nave scufundate sau deteriorate.

Brutalitatea şi aroganţa britanicilor au avut un efect de lungă durată asupra francezilor, în special asupra marinarilor. Mult mai târziu, a fost scos la iveală faptul că Gensoul nu i-a transmis lui Darlan propunerile britanice în întregime, anume posibilitatea de a conduce navele spre Martinica pentru a se plasa sub protecţie americană. Amiralul Darlan, furios, i-a ameninţat pe englezi cu represalii, iar germanii nu au putut să fie decât mulţumiţi de neînţelegerile apărute între cei doi foşti aliaţi.

Între timp, în Mediterana Orientală, negocierile anglo-franceze au continuat graţie amiralului Godefroy, comandantul escadrilei staţionate la Alexandria, şi a omologului său, amiralul Cunningham. Ei au ajuns la un acord care a rămas în vigoare până la data de 11 noiembrie 1942. Ca o consecinţă a incidentului de la Mers-el-Kebir, amiralul Darlan şi-a regrupat mare parte a flotei la Toulon, în sudul Franţei, şi a pus-o sub comanda amiralului Laborde.

Rezistenţa lui Gensoul în faţa ultimatumului englez fusese, în opinia lui Hitler, o surpriză divină, astfel că a modificat într-un sens mai puţin restrictiv clauzele navale şi aeriene ale armistiţiului cu Franţa. Totuşi, el nu a renunţat niciodată la ideea de a pune mâna, prin şiretlicuri sau prin forţă, pe flota francezilor. În mai 1942, el a pus la punct un nou plan pentru ocuparea totală a Franţei şi capturarea flotei: operaţiunea „Anton”.



Germanii, englezii sau sacrificiul?


La 11 noiembrie, germanii invadează zona liberă a Franţei ca răspuns la debarcarea anglo-americană din Maroc şi Algeria. Amiralul Darlan se afla la Alger, astfel că Hitler declanşează, la 19 noiembrie, operaţiunea „Lila”, al cărei scop era capturarea flotei intacte. În noaptea dintre 26 şi 27 ale aceleiaşi luni, divizii germane s-au îndreptat către Toulon. La Vichy, confuzia era în floare: ordine şi contraordine se succeedeau cu repeziciune. După mai multe ezitori, Laborde a ordonat scufundarea vaselor. Principalele nave ale Marinei franceze, printre care 3 cuirasate şi 7 crucişătoare, au ajuns pe fundul mării.

Însă nu toată lumea a fost dispusă să se supună. Tinerii comandanţi ale submarinelor Casabianca, Marsouin, Iris, Glorieux şi Venus nu au îndeplinit ordinele. Comandantul navei Mine a primit de la comandantul Lavoué ordinul de reînarmare a submarinului Marsouin, iar echipajul de pe Casabianca a fosst şi el de acord să fugă spre Alger.

Operaţiunea Lila a fost un eşec pentru germani. Francezii şi-au distrus în total 77 de vase, germanii reuşind să caputre doar 39 vase mai mici. Patru din cele cinci submarine, cu excepţia lui Venus, au reuşit să scape, refugiindu-se în Alger, Oran şi Barcelona. Generalul de Gaulle a criticat foarte dur regimul de la Vichy pentru decizia de a scufunda flota în loc să o trimită în Algeria. În urma acestei operaţiuni, regimul a demonstrat, încă o dată, că refuză să colaboreze cu Aliaţii, şi a pierdut ultimul simbol de putere rămas.

În cele din urmă, soarta flotei apare ca o consecinţă logică a dezastrului militar din iunie 1940 şi a armistiţiului ca a dus la neutralizarea flotei. Marina este un corp militar foarte ierarhizat, obişnuit cu disciplina strictă. Fidelitatea marinarilor francezi faţă de mareşalul Pétain a fost una totală, puţini dintre ei intrând în mişcarea de rezistenţă. Sentimentul onoarei, obedienţa, venerarea bătrânului conducător glorios şi jurământul faţă de acesta i-au făcut pe principalii comandanţi, orbiţi de ura faţă de englezi după momentul Mers-el-Kebir, să prefere să-şi vadă navele scufundate decât în mâinile acestora sau ale germanilor.

Preoţii militari români în „Cruciada contra...

Zoom


Soluţii de început: cruciuliţe şi iconiţe de la mănăstirile din Nordul Moldovei
Pentru sarcinile ce le reveneau pe Frontul de Est, preoţii militari erau însă pregătiţi şi nu prea – amănunt lesne sesizabil în rapoartele unora dintre ei; în special, cele ale preotului militar Ilie Deleanu, publicate în parte în revista „Arma Cuvântului”, organul oficial de presă al Episcopiei Militare, pe întreg parcursul războiului din Răsărit. Astfel, în numărul 1-3/ianuarie-martie 1942, preotul Deleanu povesteşte: „...Locul nostru era momentan între răniţii cari începuseră a sosi din Nordul Bucovinei şi de pe Prut, apoi între unităţile gata să plece pe front”. Din păcate, la nivel logistic, aidoma întregii armate române de atunci, nici Biserica, în speţă Episcopia Armatei, nu era prea pregătită pentru o confruntare de asemenea anvergură, lucru constatat imediat şi reieşit din chiar dezamăgirea exprimată simplu de P.S. Sa episcopul Partenie Ciopron: „Cu mâna goală, ce să cauţi între răniţi şi între ostaşii cari se pregăteau a păşi pe drumul jertfei supreme?” Şi completează locotenent-colonelul preot Deleanu: „...Cărţi de rugăciune aveam din abundenţă, dar ne lipseau cruciuliţele, medalioanele şi iconiţele de tot felul, obiecte sacre, atât de mult dorite şi cerute de ostaşi!” Noroc însă că baza de plecare la atac fiind încă aproape, iar nordul Moldovei, cum se ştie, destul de bine „împănat” cu locaşuri de cult, preoţii noştri s-au orientat numai bine: „Pentru procurarea acestora, am colindat imediat mănăstirile Moldovei, unde, îndeosebi la Neamţu, am găsit un număr mai mare de cruciuliţe şi iconiţe sfinţite. Astfel că, „mare i-a fost mulţumirea P.S. Sale când, întorcându-ne, a putut împărţi ofiţerilor şi trupei de prin spitale şi din cantonamente, cărţi de rugăciuni, cruciuliţe, iconiţe şi medalioane din abundenţă (...)”. Evident, o dată lecţia învăţată, se vor lua măsuri urgente ca toţi preoţii militari să procedeze de aceeaşi manieră, trimiţându-li-se şi lor recuzita necesară unei astfel de propagande, totodată „o clasică pastorală fiind difuzată prin MCG întregii preoţimi de felul cum înţelege P.S. Sa să-şi facă această preoţime, la front, datoria”. Mai târziu, când bătăliile vor fi din ce în ce mai dure, se va ajunge până acolo încât li se va ordona preoţilor militari „să ducă anaforă soldaţilor până în prima linie în fiecare zi de sărbătoare şi Duminica, iar celor grav răniţi sfânta împărtăşanie” (Dan Gîju).


Zoom


„Bezbojnicii se vor prăbuşi în propria lor eroare şi neputinţă”
„...Comunismul va fi înfrânt. Avem certitudinea biruinţei în braţele ostaşilor creştini care luptă: români, germani, finlandeji, slovaci. Nu interesul religiei creştine, ci adevărul ei ne mână în lupta împotriva celui mai neiertător şi mai crud duşman al Creştinismului şi al civilizaţiei – Comunismul. (...) Lupta între Creştinism – care consideră omul ca un complex în care primează sufletul – şi între Comunism, care reduce omul la un singur aspect: animalul, se găseşte în faza decisivă. Marea dramă spirituală a lumii jucată până azi între doi termeni: Creştinism şi Comunism se va decide pe câmpul de luptă. Victoria e neîndoios a creştinismului căci «cu noi este Dumnezeu». Pentru aceasta războiul care-l purtăm e sfânt. Bezbojnicii se vor prăbuşi în propria lor eroare şi neputinţă. Toate tancurile şi toate avioanele lumii (chiar şi cetăţile zburătoare ale Americii) nu le mai sunt de niciun folos. Le lipseşte ajutorul lui Dumnezeu şi strigă răzbunare sutele de mii de oameni asasinaţi de ei în 24 de ani de tiranie. Curând, ameninţătoarea mocirlă dela Răsărit va fi asanată, atmosfera va fi din nou purificată, iar numele cancelarului Hitler, al ducelui Mussolini şi al generalului Antonescu vor fi binecuvântate de toată Europa care va munci în viitor fără apăsătoarea teamă a invaziei bolşevice” „Arma Cuvântului”, nr. 5-7/mai-iunie-iulie 1941



Prezenta preoţilor pe frontul de luptă e atestată încă din perioada Războiului de Independenţă, însă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sarcinile acestora depăşesc cadrul restrâns al acţiunilor de întărire a moralului trupelor combatante. Dincolo de Prut, dar, mai ales peste Nistru, preoţii militari urmau să joace rolul unor veritabili propagandişti. Aceasta, de vreme ce campania din Est avea caracter de „război sfânt”, de „cruciadă împotriva bolşevismului”.

Această „cruciadă” reprezenta la nivel propagandistic marea bătălie dintre civilizaţia creştină, reprezentată de Axă, şi barbaria bolşevică, promotoarea unui sistem politic, ideologic şi social dezumanizant, fiindcă punea creaţia înaintea Creatorului, considerând religia a fi opiumul popoarelor. Prin folosirea în plan propagandistic a conceptului de „cruciadă” se reînvia în parte misticismul creştin care animase cruciadele pe care le organizase Occidentul creştin în Evul Mediu timpuriu pentru eliberarea Sfântului Mormânt, doar că spiritus rector era atunci Biserica Romano-Catolică; în timp ce, în cazul nostru, el e reprezentat de Biserica Ortodoxă Română, devenită Patriarhat la 1925, aflată între 1939 şi 1948 sub ascultarea energicului patriarh Nicodim.

Mesajul-cheie: ne batem pentru salvgardarea civilizaţiei europene de barbaria bolşevică

Biserica, prin activităţile sale misionare susţinute în teritoriile ocupate de armata română după trecerea Nistrului, în august 1941, legitima – prin Episcopia Armatei, aflată sub conducerea lui Partenie Ciopron (1937-1948), în planul activităţilor misionare militare, şi prin Misiunea Bisericii Ortodoxe în Transnistria în planul activităţilor civile similare – această „Cruciadă contra Bolşevismului”, mult întărită de proaspăta frăţie de arme româno-germană. Tonul oficial al propagandei româneşti era că noi ne băteam pentru salvgardarea civilizaţiei europene de barbaria bolşevică, iar Biserica sprijinea această acţiune din punct de vedere spiritual, pentru combaterea ateismului de tip ştiinţific al vecinilor din Răsărit. Nu mai rămânea decât ca aceste idei să fie inoculate mai întâi trupei, pe linia lanţului de comandă, apoi publicului românesc, pe linia reportajului de război, care a cunoscut în perioadă o dezvoltare deosebită.

Iar reportajul de război trebuia să îndeplinească două mari condiţii: să corespundă vederilor autorităţilor momentului, civile şi militare, şi să fie extrem de sugestiv prin subiect. E cazul lucrării Ard malurile Nistrului, semnată de Constantin Virgil Gheorghiu – autor şi al cărţilor de reportaje de front Am luptat în Crimeea şi Cu submarinul la Sevastopol –, unde sunt descrise tragediile pe care le îndură basarabenii aflaţi între 1940 şi 1941 sub călcâiul bolşevic, apoi distrugerile provocate oraşelor basarabene de echipele speciale NKVD înainte de eliberarea regiunii de către trupele române. Prin tonalitatea generală a reportajelor sale din prima linie a frontului, Virgil Gheorghiu legitimează cauza „sfântă” a campaniei noastre contra colosului din Est.

Antinomia dintre bine şi rău, raportată la cadrul general al războiului mondial dintre 1939-1945, este însă, de la bun început, exploatată de ambele tabere în scopuri propagandistice. Nu trebuie uitat că şi Aliaţii se vor folosi de termenul de „cruciadă” pentru a caracteriza campania lor de eliberare din Europa între 6 iunie 1944 şi 9 mai 1945 (a se vedea expresia „crusade in Europe” a comandatului Corpului Expediţionar Aliat, Dwight Eisenhower). Numai că de această dată campania era îndreptată contra „tiraniei” şi a „bunului plac” exercitat de naziştii celui de-Al Treilea Reich.

Biserica şi cruciada. Chestiuni organizatorice

Implicarea la nivelul armatei a Bisericii în Campania din Est are loc prin intermediul duhovnicilor militari, ataşaţi marilor unităţi pentru acoperirea nevoilor spirituale ale ostaşilor. Aceştia erau organizaţi într-un corp aparte, aşa cum fusese prevăzut în Legea din 20 iulie 1921, promulgată prin Înaltul Decret Regal nr. 3.378, şi în Legea şi Regulamentul de organizare a clerului militar, promulgată prin Înaltul Decret din 18 iunie 1924, cu privire la primirea în cadrele armatei a preoţilor activi „de orice rit, pentru necesităţile confesionale şi ale dezvoltării sentimentului religios”. Prin aceeaşi lege era în mod oficial instituit Inspectoratul Clerului Militar având în frunte un episcop militar, cu sediul eparhiei stabilit iniţial în Bucureşti, apoi, din 1927, la Alba Iulia. Episcopul era recunoscut prin lege ca având gradul de general de brigadă, acordat imediat ce se termina ceremonia alegerii şi învestirii ca episcop al armatei. În 1928 e promulgat Regulamentul pentru serviciul religios pe timp de pace şi în campanie, iar în 1929, Legea de organizarea ministerelor preciza că Direcţia Personal din Ministerul de Război urma să fie învestită cu atribuţii de încadrare a personalului clerical în rândul armatei. Funcţionarea, în cadrul armatei, a serviciului militar ecleziastic presupunea existenţa, la nivelul corpului de armată şi al diviziei, al Biroului clerului militar, condus de un locotenent-colonel sau colonel, respectiv de către un maior sau locotenent-colonel, desigur, ambii preoţi, la nivel de regiment existând şi un preot-căpitan, care aparţinea confesiunii majoritare a militarilor. Pentru minorităţile religioase erau numiţi în garnizoane câte un preot de altă confesiune decât cea ortodoxă, un rabin şi un imam.

În 1931, prevederi importante în privinţa asistenţei religioase sunt structurate într-un set de Instrucţiuni provizorii asupra serviciului în timp de pace şi în timp de război, fiind emisă şi o nouă Lege pentru organizarea clerului militar, formată din 19 articole. În 1940, când s-a desfăşurat drama retragerii trupelor noastre din Basarabia şi Bucovina de Nord, preoţii care făceau parte din garnizoanele aflate în retragere le-au urmat pe acestea în lungul lor exod către casă; comparativ cu preoţii care nu erau încadraţi armatei, desigur că au fost cu mult mai protejaţi din punct de vedere fizic.

Colaborarea dintre cruce şi spadă

După 22 iunie 1941, intrarea preoţilor în rândurile armatei aflate în campanie s-a făcut prin două căi, conform legislaţiei în vigoare: concurs pentru clerul activ şi mobilizarea restului preoţimii pe căile militare obişnuite. Cadrul ideologic al campaniei din răsărit fusese trasat deja de către responsabilii Episcopiei militare încă din 1940, prin numărul 6-7 al revistei „Arma Cuvântului”, care preciza că viitoarea luptă se va da pentru: „pentru cruce, pentru civilizaţie, pentru libertate, pentru a face ca Europa să răsufle uşurată de ameninţarea permanentă a Rusiei bolşevice. (...) Cu noi este Dumnezeu. Pentru aceasta războiul ce-l purtăm este sfânt”. Publicaţia editată de Episcopia Armatei a însumat, vreme de patru ani, 19 fascicule şi 1.053 de pagini, structura sa fiind definită de Partenie Ciopron prin editorialul său de debut „Începem”: a prezenta „probleme de actualitate care interesează îndeosebi cadrele militare, rezultatele activităţii preoţilor, precum şi propuneri pentru viitor. De asemenea, se vor dezbate toate problemele care privesc fortificarea sufletească a ostaşului român şi se va încheia cu o cronică”. Cu alte cuvinte, o publicaţie militantă care să constituie corespondentul eforturilor similare ale unor ziarişti mireni, atât în ţară, cât şi în apropierea liniilor de front, cum era cazul lui Virgil Gheorghiu, mare autor de reportaje de război.

Prezenţa în linia întâi, spovedirea ostaşilor muribunzi, cuvântări pentru moralul trupei...

Clerul militar în activitate cuprindea, la începerea războiului, pe: episcopul general de brigadă Partenie Ciopron, protopopul cu grad de colonel de la şefia Episcopiei militare ca subaltern direct, 18 preoţi cu grade variind între locotenent-colonel ori maior la corpurile de armată şi 88 preoţi maiori ataşaţi garnizoanelor existente. Declanşarea războiului determină încadrarea, prin metodele definite mai sus, a încă 200 de preoţi, pentru mari unităţi şi unităţi, astfel ca militarii să poată beneficia imediat de asistenţa religioasă necesară. Datele existente dau de înţeles că a fi preot militar pe front nu era o sinecură: pe lângă rudimentele pregătirii de luptă, preotul trebuia să dispună de curaj şi de sângele rece necesar în situaţii limită; trebuia să fie prezent la datorie, în prima linie sau la trenul regimentar, după caz; să spovedească şi să împărtăşească ostaşii răniţi, muribunzi sau în viaţă, să ţină cuvântări de întărirea moralului trupei, să aibă mereu grijă ca desfăşurarea serviciului religios să nu interfereze cu acţiunile de luptă. Datoria cerea preotului să joace rolul de liant spiritual între eşalonul de comandă şi trupă, astfel încât, în timpul luptelor, să nu existe defecţiuni. Într-un comunicat se afirmă cu privire la rolul preotului:

„Preotul încălzit de focul patriotismului şi al sarcinii sale de îndemnător la luptă cu vitejie ostăşească până la jertfă de sânge, va găsi pentru fiecare împrejurare putere şi mijloace cât mai potrivite spre a întări şi înflăcăra sufletul ostaşului luptător. El nu va uita să pună înaintea ostaşilor pilda şi tăria de voinţă de a învinge a Apostolilor şi a Mucenicilor care, prin credinţă şi puterea lor de voinţă, au învins omenirea întreagă, cum şi vitejia ostaşilor lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, ai Regilor Carol şi Ferdinand, care au biruit pe vrăşmaşii neamului nostru.”



Predicile „să fie scurte, cu mult fond şi mult avânt”

La 20 iulie 1941, Episcopul Armatei, Partenie Ciopron, adresa preoţilor militari activi Ordinul circular nr. 35, în care li se reaminteau acestora sarcinile de îndeplinit pe front alături de unităţile combatante. Practic, acest ordin reprezintă ordinul de campanie al Episcopiei, un echivalent pe linie bisericească al faimosului ordin al Conducătorului, „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”. În primul paragraf e menţionat că „Episcopul militar, cu statul său major, se află pe front încă din primele zile ale mobilizării, cercetând pe ostaşii răniţi de prin spitale şi binecuvântând trupele care urmează să intre în luptă”. Li se atrage apoi atenţia preoţilor militari că trebuie să colaboreze îndeaproape cu ofiţerii şi cu trupa, în vederea îndeplinirii sarcinilor ce le revin în calitate de confesori ai unităţilor militare respective, spre a se resimţi oriunde „prezenţa preotului militar. Încurajaţi şi entuziasmaţi pe ostaşi. Arătaţi-le că războiul de azi e o cruciadă a creştinismului contra păgânismului. Rezultatele strălucite obţinute până acum de armata noastră dovedesc cu prisosinţă că suntem bine pregătiţi şi luptăm pentru o cauză dreaptă şi sfântă. Predicile şi serviciile divine, pe care aveţi ocazia să le oficiaţi, să fie scurte, cu mult fond şi mult avânt. Cuvântul preotului militar să meargă direct la inima ostaşului. Comunicaţi Episcopului Militar, la adresa de mai sus, orice nelămuriri aveţi cu privire la activitatea pastorală sau alte nevoi în legătură cu această activitate şi vă vom trimite tot ce va fi posibil. Doresc şi aştept să primesc numai veşti frumoase despre activitatea iubiţilor mei preoţi militari, pentru a căror soartă am luptat şi în care astăzi îmi pun în chip deosebit toată încrederea. Comunicaţi numărul oficiului poştal unde vă aflaţi. Fiţi sănătoşi şi binecuvântaţi de Dumnezeu. Inspectorul clerului militar, Episcop general dr. Partenie Ciopron. Şeful cancelariei, Protopop colonel Dăncilă Ioan”.

Activitate intensă a preoţilor: reducere a mişcărilor de partizani

Prin intrarea trupelor române în Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt redate cultului, pe direcţia înaintării armatei noastre, sute de biserici devenite în ultimul an depozite sau săli de spectacole, se botează, se cunună şi se înmormântează creştineşte pe aceia care, până la sosirea trupelor româno-germane suportaseră efectele politicii atee impusă de comunişti, se ridică biserici noi cu sprijinul populaţiei locale şi al soldaţilor. Autoritatea Episcopiei Armatei se va extinde, treptat, asupra lagărelor militare de prizonieri, care primeau preoţi militari cunoscători de rusă şi ucraineană, şi asupra regiunilor supuse administraţiei militare româneşti.

Activitatea preoţilor militari în Est s-a dovedit a fi – de-a lungul a doi ani şi jumătate – benefică atât pentru moralul armatei române în campanie, cât şi pentru natura relaţiilor stabilite între militarii români şi civilii localnici, în măsura în care preoţii militari români au fost în măsură să niveleze asperităţile care există, de obicei, între cel care ocupă şi populaţia ocupată. Faptul a fost deosebit de important din punct de vedere militar, fiindcă s-a observat o reducere semnificativă a „mişcării de partizani” în regiunile unde activităţile acestor preoţi/confesori militari erau mai intense; iar acest lucru a permis mobilizarea unui număr mai mare de trupe pe front, altfel implicate în vânătoarea de partizani (slăbind, astfel, capacitatea combativă a trupelor din prima linie).

În Ucraina, în perioada anilor 1941-1942, trupele Axei au fost primite ca adevărate trupe eliberatoare, dată fiind sângeroasa politică stalinistă în privinţa colectivizării – deceniul al patrulea, cu „Holodomorul” celor 7.000.000 de morţi de inaniţie – , dar aplicarea de către germani în mod riguros a programelor de extincţie a raselor socotite inferioare – evrei şi ruşi – a determinat recurenţa mişcărilor de partizani în partea a doua a Campaniei Estice. Substituţia de către români, cu ajutorul preoţilor militar, a pistolului cu crucea a asigurat pe termen lung spatele frontului trupelor române, mult mai sigur faţă de spatele frontului aliaţilor germani. Au fost, astfel, măcar parţial, evitate sabotajele care afectau transporturile de materiale pe linia frontului, în timp ce pentru aliatul german lupta contra partizanilor făcea parte din „fişa postului” unui combatant pe Frontul de Est.

Episcopul Partenie Cipron, excelent organizator

În calitate de Episcop al Armatei în perioada 1937-1948, Partenie Cipron organizează concursuri de ocupare a funcţiei de preot militar în iulie 1939 (11 preoţi), februarie 1940 (nouă preoţi), noiembrie 1940 (20 preoţi), iunie 1941 (13 preoţi), noiembrie 1941 (20 preoţi), decembrie 1943 (10 preoţi); înfiinţează revista „Arma Cuvântului – organul Episcopiei Armatei”; reformează asistenţa confesională în sistemul militar românesc; întăreşte relaţiile preoţi/ofiţeri; este în prima linie a „cruciadei contra bolşevismului”, conducând activitatea misionară în Ucraina şi în alte locuri unde au desfăşurat lupte militarii români pe Frontul de Est; încurajează ca minoritarii din armată să beneficieze de asistenţă spirituală (maior Filimon Gavrilă – greco-catolic, la Corpul VI Armată; căpitan Islam Ali Cocoi – musulman, la Divizia 9 Infanterie, căpitan Bondrea Vasile – greco-catolic, la Regimentul 86 Infanterie).

„Echipamentul” preotului militar, pe Frontul de Est

Preotul aflat în campanie trebuia să poarte mereu asupra sa micul echipament de îndeplinire a serviciului religios, format dintr-o geantă din piele compartimentată, prevăzută cu tapiţerie interioară protectoare, în care se găseau: Epitrahilul, cutiuţa de metal cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Agheasmatarul şi Panahida sau Molitvelnicul, două procoveţe mici, linguriţa, o sticlă de vin, o farfurioară metalică, o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei, pachetul individual de pansament şi carnetul de notare a datelor individuale relative la decese.

Capela de campanie consta dintr-o ladă din lemn în care se păstrau toate accesoriile necesare slujirii Liturghiei, respectiv: stihar, felon, epitrahil, brâu, mânecuţe, antimis, potir, disc, steluţă, copie, linguriţă, trei procoveţe, disc de anafură, lingură, cărţi liturgice, Evanghelie, Liturghier, Apostol, Octoihul Mic, Carte de Te-Deum-uri, lumânări, tămâie, mănunchi de busuioc pentru stropire, castron metalic de aghiazmă, rechizite diverse ca elemente auxiliare ale serviciului liturgic. Această ladă, din punct de vedere practic, s-a dovedit a fi deosebit de utilă în condiţiile campaniei care se desfăşura în Est, fiindcă, în foarte multe cazuri, serviciile religioase aveau loc în aer liber sau într-un cort special pus la dispoziţie de unitate cu rol de capelă, fără a exista însă, similar unei biserici obişnuite, amenajări accesorii serviciului divin, ca strană, tâmplă sau catapeteasmă.

FOTO. Cum au luptat femeile în cel de-Al Doilea Război Mondial
http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/foto-cum-au-luptat-femeile-in-cel-de-al-doilea-razboi-mondial-237320.html



Poate v-a picat vreodată în mână cartea Dorotheei Christescu (doctor în Litere la Sorbona), "Parisul lor", scrisă în 1944. Evocă momente din Parisul ocupat de armata nazistă. Nu numai că au relatat despre conflagraţia mondială, însă s-au implicat în luptă şi au contribuit cu ce li s-a permis în apărarea ţăriilor lor (femeile nu aveau dreptul să lupte pe front; în Statele Unite, abia în 1948 femeile au fost recunoscute ca parte a armatei, n.r.).

Au preluat şi sarcinile soţilor în familii, dar şi locul lor la muncile câmpului şi în fabrici. Unele erau surori medicale, altele, piloţi de avioane sanitare. O parte le duceau soldaţilor mâncarea pe front, între două atacuri. Unele lucrau în organizaţii militare- interceptau convorbiri şi ordine, interpretau fotografiile trimise de trupele în recunoaştere, iar câteva au fost agenţi secreţi.

În total, aproximativ două milioane de femei s-au înrolat în Al Doilea Război Mondial. Câteva din cifrele vremii- femei care au luptat în război: 400.000 americance, 45.000 canadicence şi 800.000 rusoaice.

În America, femeile au participat la război astfel: 140.000- înrolate în armată, 100.000 în Marină, 13.000, în Garda de Coastă, 1000, în Aviaţie, iar 74.000, în Corpul surorilor medicale, potrivit womwnshistoryabout.com.

Englezoaicele erau înscrise în număr mare în Women's Land Army (WLA), o organizaţie care încuraja femeile să lucreze în agricultură. 80.000 doamne şi domnişoare erau membrele WLA.

180.000 britanice erau înscrise în Women's Auxiliary Air Force (WAAF). Femeile-piloţi erau folosite fie în misiuni de transport, fie împachetau paraşute, descifrau coduri şi analizau fotografiile trimise de trupele în recunoaştere.

Rusoaica Ludmilla Pavlicenko era una dintre cele mai eficace ţintaşe din istoria războaielor: a omorât 309 germani, în apărarea Sevastopolului.

Căpitanul Hanna Reitsch a fost prima femeie care a pilotat un elicopter şi care a primit medaliile Crucea de fier şi decoraţia Lutwaffe. Ea s-a implicat activ în propaganda nazistă din anii '30 şi '40.

Membrele Operaţiunilor Speciale (Special Operations Executive) trebuiau să le furnizeze Aliaţilor informaţii despre lupte. Cele mai cunoscute membre ale organizaţiei sunt Violette Szabo şi Odette Churchill. Cele două agente secrete au primit crucea George, cel mai înaltă decoraţie pe care o poate primi un civil. Ele au fost capturate în timpul războiului - Violette Szabo a fost omorâtă de Gestapo, iar Churchill a supravieţuit războiului, potrivit historylearningsite.com.

Dintre româncele care au luat parte în cel de-Al Doilea Război Mondial, trebuie să le menţionăm pe membrele Escadrilei Albe- unitate de avioane sanitare pilotate de femei. Primele femei-pilot care au făcut parte din escadrilă au fost Mariana Drăgescu, Virginia Duţescu, Nadia Russo, Marina Ştirbey şi Irina Burnaia.

Citiţi aici mai multe despre Escadrila Albă.

Jurnalul disperării, foametei şi morţii: Cum să supravieţuieşti 872 de zile raidurilor naziste

Jurnalul unei adolescente din Rusia care îşi descrie sfâşietoarea drama trăită în timpul asediului armatei naziste în Leningrad, acum 70 de ani, comparată cu cea al Annei Frank, cea mai cunoscută victimă a naziştilor, a fost publicat.

Lena Mukhina a început să ţină jurnalul în mai 1941, la vârstă de 16 ani. A descris drama prin care a trecut în timp ce îşi vedea familia murind şi chinurile prin care a trecut în drumul spre maturitate.

Adolescenta a povestit cum a supravieţuit blocadei de 900 de zile a Leningradului. Înainte de aceste clipe însă, şi-a văzut mama înfometată şi a privit numeroase raiduri ale trupelor germane care bombardau actualul St. Petersburg.

Istoricii şi experţii au spus despre jurnal că este o cronică strălucită a disperării, foametei şi morţii.

Pe lângă descrierea clipelor groaznice când a fost nevoită să mănânce pisica familiei că să nu moară de foame, Lena vorbeşte şi despre dorinţe şi frici obişnuite, ca dragostea pentru colegul de clasă Vladimir sau notele proaste primite la şcoală.

Jurnalul a fost descoperit într-o arhivă de stat, după ce a fost donat arhivei Uniunii Sovietice în 1962, de către un donator misterios.

FOTO: 100 de fotografii inedite din al II-lea Război Mondial

FOTO: 100 de fotografii inedite din al II-lea Război Mondial

Ce este Orchestra Roşie?


Sub denumirea de Orchestra roşie poliţia secretã germanã adunã mai multe cercuri de rezistenţã antinazistã. Conceptul creat în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial se referã atât la o reţea de spionaj a serviciului de informaţii sovietic activ în Europa de Vest, cãt şi la mai multe grupãri de rezistenţã din Reich-ul german. Printre aceste cercuri se numãrã organizaţia din jurul lui Harro Schulze-Boysen şi Arvin Harnack, precum şi cea a diplomatului Rudolf von Sheliha.

Numele "Rote Kapelle" ("Orchestra Roşie") este datorat obiceiului serviciilor de contrainformaţii germane de a porecli spionii-operatori radio cu aliasul "cutii muzicale", iar pe agenţii lor de pe teren ca "muzicieni". "Roşu" era eticheta pentru "comunist". Începuturile organizaţiei pot fi datate chiar la 1933, pe mãsurã ce criticile împotriva naţional-socialismului iau amploare. Dar abia în 1939 se încheagã cooperarea grupãrilor Schulze-Boysen şi Harnack. Înãuntrul organizaţiei destul de laxe activeazã grupuri mai mici când individual, când combinat. Discuţiile cu teme politice, activitãţile antinaziste şi reţelele sociale merg mânã în mânã. Funcţionari din ministere şi angajaţi ai Wehrmacht-ului se afiliazã mişcãrii alãturi de artişti, muncitori, creştini, liberali sau tineri comunişti. Rezistenţa se manifestã cel mai activ în anii 1940-42. membrii organizaţiei Schulze-Boysen/Harnack elaboreazã mai multe manifeste ilegale, împrãştie foi voalante şi rãspândesc mesajele episcopului Clemens August Graf von Galen, conducând de asemenea o activitate intensã de afişaj ca urmare a deschiderii expoziţiei cu tentative de hãrţuire din mai 1942, “Paradisul sovietic”.

Ţelurile principale ale grupãrii sunt încheierea rapidã a rãzboiului şi încheierea unei înţelegeri cu Uniunea Sovieticã, pentru ca Germania sã poatã supravieţui dupã rãzboi ca stat naţional independent. În calitate de ofiţer de informaţii din Ministerul Aerului, Schulze-Boysen deţine informaţii despre planul de atac asupra URSS. Din toamna 1940 Harnack şi Schulze-Boyse intrã în contact cu un angajat al ambasadei sovietice la Berlin, care le oferã detalii despre acesta. Câţiva adepţi încearcã în lunile urmãtoare, fãrã succes, sã producã o legãtur radio cu Moscova. Primele informaţii pãtrund în interiorul Moscovei în 1941 prin intermediul unui agent al serviciului de informaţii moscovit ce activeazã în Europa de Vest. O parte din campania de informare include dezvăluirea secretelor naziste ţărilor străine, în mod special prin contacte personale cu membrii personalului diplomatic al ambasadei SUA şi printr-o legătură mai puţin directă cu guvernul sovietic. Serviciile de contraspionaj germane aleg să eticheteze grupul Schulze-Boysen cu numele de Orchestra Roşie pentru a-şi justifica acţiunile împotriva activiştilor germani antinazişti. Rudolf von Scheliha, care avea ca sarcină de serviciu la Ministerul de Externe să monitorizeze presa străină în legătură cu atrocităţile naziste, îi iritã pe şefii Gestapo-ului prin cererea de detalii despre atrocităţile care s-au petrecut de fapt, astfel devenind o ţintă a serviciilor secrete. Este condamnat la moarte şi executat prin spânzurare pe 22 decembrie 1942, împreună cu luptătorii din grupul lui Harnack şi Schulze-Boysen.

Existã într-adevãr şi un grup sovietic de spionaj coordonat de agentul sovietic Leopold Trepper. Alexander Gurewitsch alias Kent, un agent al reţelei Trepper, pleacã la Berlin pe 29 octombrie 1941 pentru a încerca să stabilească legături cu mişcarea de rezistenţă Schulze-Boysen/Harnack. Este singurul moment în care s-a stabilit un contact între cele două reţele de spionaj. Grupul lui Trepper făcea rapoarte despre concentrările de trupe germane în teritoriile sovietice ocupate de nazişti, despre rezultatele atacurilor aeriene asupra Germaniei, despre producţia germană de avioane şi despre transporturile de combustibil. În Franţa, se lucreazã cu mişcarea de resistenţă comunistă aflată în ilegalitate. Agenţii acestui grup reuşesc să intercepteze convorbirile telefonice din Paris ale Abwehrului. Suzanne Spaak, o militantă socialistã născută în Belgia, se alăturã reţelei pariziene a grupului Trepper după ce este îngrozită de comportamentul ocupanţilor nazişti din ţara ei de origine. Până la urmă, Abwerul reuşeşte să localizeze prin triangulaţie aparatul de transmisie al lui Johann Wenzel, un agent al grupului Trepper din Belgia, şi îl aresteazã. Wenzel acceptã să lucreze ca agent dublu şi să-şi trădeze şefii din reţea. Operaţiunile grupului Trepper sunt eliminate în întregime până în primăvara anului 1943.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/ce-este-orchestra-rosie