Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

DIVERSIUNEA PEARL HARBOUR

DICTATORI CREAŢI PENTRU UN NOU RĂZBOI

După cum am văzut, „Iluminaţii” şi marii bancheri evrei au zămislit doi monştri în Europa: Stalin şi Hitler, care vor declanşa cea mai mare conflagraţie mondială. În acest timp, americanii erau scindaţi în două tabere. Pe de o parte idealiştii , care credeau într-o lume liberală, democratică şi care să nu necesite nici o putere care să influenţeze balanţa. Au recunoscut, însă, că s-au înşelat în crezul lor, că Europa a păcălit America târând-o în Primul Război Mondial. Tinerii americani şi banii contribuabililor salvaseră Lumea Veche. Generaţiile care trecuseră prin război nu mai doreau suferinţă, morţi şi mutilaţi. Nu mai doreau ca tineretul american să treacă printr-o experienţă asemănătoare cu a lor. Când au înţeles politica lui Stalin şi Hitler, aveau o singură dorinţă: să nu mai fie război. Şi erau hotărâţi să nu mai permită niciodată să se întâmple aşa ceva. În această situaţie, opţiunea lor a fost revenirea la izolaţionism şi rămânerea în afara Ligii Naţiunilor. Au avut câştig de cauză.
Pe de altă parte, America fiind primul stat iudaizat, „Iluminaţii” nu se puteau împăca cu această politică. Ei doreau instaurarea unei Noi Ordini Mondiale, fapt pentru care i-au sprijinit pe Stalin şi Hitler.
În 1941, americanii erau bucuroşi că ţara lor nu era implicată în război. Când, în noiembrie 1940, masonul evreu Roosevelt câştigase un nou mandat, el a promis că tinerii americani nu vor fi trimişi să lupte pe fronturi străine. Prin urmare, sprijinul Statelor Unite pentru Marea Britanie trebuia dat cu multă grijă.
Pearl Harbour a reprezentat lovitura năucitoare pentru poporul american. Mulţi analişti au afirmat, ulterior, că atacul japonezilor din 7 decembrie 1941 i-a luat prin surprindere pe americani, că au fost nepregătiţi.
Realitatea este, însă, cu totul alta…

DESCIFRAREA „CODULUI PURPURIU” – INUTILĂ !

La 20 septembrie 1940, specialiştii de la OP-20-G şi „Secţiunea de cod şi semnale” a Armatei de uscat au reuşit o performanţă deosebită: descifrarea „Codului Purpuriu” – noul cod diplomatic japonez. Însă, rivalitatea dintre aceste două servicii nu a dus la exploatarea la maxim a informaţiilor obţinute în urma descifrării acestui cod. Fiecare dintre ele dorea să aibă un avantaj asupra celuilalt, încât s-a ajuns la formula ca „Armata să primească toate documentele în zilele cu soţ, iar Marina pe cele din zilele fără soţ”. Operaţiunea de descifrare primise numele de cod „Magic”.
Mesajele descifrate în cadrul operaţiunii „Magic” nu au fost valorificate de cei însărcinaţi cu securitatea sistemului, iar la Casa Albă ajungeau sporadic, în unele luni fiind chiar întreruptă furnizarea de informaţii. Acest lucru l-a înfuriat la culme pe Roosevelt.
Prin descifrarea „Codului Purpuriu”, americanii erau la curent cu toate convorbirile diplomatice dintre Ministerul de Externe japonez şi reprezentanţii săi de la ambasadele răspândite în întreaga lume. Iar acestea erau purtate în cadrul unui dialog susţinut, care confirma că Japonia se pregătea să întreprindă un act de război împotriva Statelor Unite. Informaţiile reieşite din cadrul acestora ar fi pus în alertă pe oricine. Astfel, ele dovedeau că în cursul anului 1941, în ţările Americii de Sud se pregăteau locuri de retragere pentru agenţii serviciilor japoneze de informaţii, ca o măsură de siguranţă împotriva posibilităţii de a fi expulzaţi din SUA. Din Los Angeles şi Seattle s-au transmis la Tokyo informaţii prin care agenţii japonezi raportau recrutarea de noi spioni, producţia uzinelor de avioane şi mai ales „menţinerea legăturii cu a doua generaţie” japono-americană din cadrul Armatei. Cu toate acestea, oficialităţile politice, dar mai ales cele militare nu au luat măsuri pentru verificarea întregului personal, pentru depistarea celor care erau în slujba japonezilor.
Mi se pare interesant de semnalat mesajul din 14 iulie 1941, de la Canton către Tokyo care a fost minimalizat în totalitate de către oficialităţile americane, şi care, descifrat, avea conţinutul: „(…)Următorul (punct) al programului nostru este de a trimite un ultimatum Indiilor Olandeze (Indonezia)…În capturarea Singapore, Marina va juca rolul principal….Armata va avea nevoie doar de o divizie pentru a cuceri Singapore şi de două divizii pentru Indii. Cu forţele aeriene de la Canton, insulele Spraty, Palau, Singora în Thailanda, Timorul portughez şi Indochina, şi cu flota de submarine în Mandates, Hainan şi Indochina, vom zdrobi puterea militară anglo-americană…”
Deci, prin intermediul sistemului de decriptare „Magic”, oficialităţile americane precum şi responsabilii americani aflaseră cu mult timp înainte de atacul de la Pearl Harbour, de jocul dublu al diplomaţiei japoneze, care se pregătea de „tot ce poate fi mai rău”. De asemenea, erau la curent cu dislocările Marinei şi Armatei nipone în afara graniţelor.
Descifrarea mesajelor confirmă că Ministerul de Externe japonez, începând cu data de 24 septembrie 1941, cerea informaţii care nu mai fuseseră formulate până atunci. A rămas de notorietate mesajul cu numărul 83, adresat consulatului japonez din Honolulu, prin care se cerea ca informaţiile să fie sintetizate în cadrul a cinci zone ale radei Paerl Harbour. Ele erau specificate clar, fiind divizate, la rândul lor, în subzone. Ministerul de Externe cerea să fie raportate intrările şi ieşirile tuturor navelor, clasa şi tipul fiecăruia. Numai acest mesaj trebuia să-i alerteze pe cei care-l descifraseră i pe cei la care a ajuns! Însă amiralul Kimmel şi generalul Short, comandanţii de la Pearl Harbour, nici măcar nu au fost puşi la curent cu acest mesaj.

ROOSEVELT ÎI ÎNTĂRÂTĂ PE JAPONEZI

Zeci de ani, locatarii care s-au perindat la Casa Albă, Guvernul şi Pentagonul au negat că au avut cunoştinţă despre intenţia japonezilor de a ataca la Pearl Harbour. Dar cu trecerea timpului, secretele au ieşit la iveală, unul câte unul, şi s-au asamblat într-o imagine clară a celei mai monstruoase acţiuni de trădare a propriului popor pe care şi-o poate imagina cineva. La care au contribuit Puterea de la Casa Albă şi din Guvernul american, lucrătorii serviciilor secrete şi Pentagonul. Iată noi dovezi în acest sens.
În 1995, scriitorul Robert Stinnett, pe timpul documentării a descoperit un „Memorandum” în Arhivele U.S.Navy, scris de locoteentul-comandant Arthur McCollun, care lucra pentru sistemul de informaţii al Marinei Militare. Era datat 7 octombrie 1940 şi era adresat unor consilieri de vârf al preşedintelui Franklin Delano Roosevelt: cpt. Dudley Knox şi cpt. Ealter Anderson, şef al serviciului de informaţii U.S.Navy. Acest „Memorandum” era o adevărată „armă fumegândă”, care a aşteptat zeci de ani ca să fie descoperită.
După ce l-au primit, ambii căpitani l-au semnat, fiind de acord cu el şi l-au trimis preşedintelui pentru a-l transpune în practică. Planul expus în „Memorandum” a fost urmat ad litteram.
Asupra Japoniei a fose instituit un embargo comercial. Exportul tuturor bunurilor de strictă necesitate a fost stopat. Proprietăţile Japoniei în SUA au fost confiscate de Guvern, iar întregul sistem bancar a primit ordinul de a îngheţa toate valorile depuse de japonezi. Navele japoneze nu au mai avut permisiunea să traverseze Canalul Panama, iar guivewrnul american a exercitat presiuni diplomatice enorme asupra guvernului olandez pentru a nu mai permite Japoniei să se aprovizioneze cu petrol din Indiile de Est alandeze.
Pe data de 26 noiembrie 1941, prin „Nota Hull”, a fost aruncat în aer întregul sistem de relaţii internaţionale din Pacific. La data respectivă, secretarul de Stat Cordell Hull i-a înmânat ambasadorului japonez la Washington o notă, receptată de acesta ca un „ultimatum militar”.
În nota respectivă, preşedintele Roosevelt le cerea japonezilor, prin ultimatum, să-şi retragă trupele din Indochina şi Manciuria. Despre această notă nu a informat nici măcar Congresul, de unde reiese intenţia sa clară de a târî Statele Unite în război. Deşi preşedintele ştia că japonezii nu doresc un război cu americanii, le-a trimis acest ultimatum. Ambasadorul nipon în Statele Unite, prinţul Kenoye, ceruse de mai multe ori să fie primit de Roosevelt. Dar acesta l-a refuzat categoric…

LANŢ DE ERORI …CU PREMEDITARE?

Descifrarea mesajului nr. 83 şi „Nota Hull” remisă japonezilor trebuiau să determine oficialităţile americane să-şi alerteze toate bazele navale militare din Pacific. Este adevărat, la 27 noiembrie, comandanţii bazelor militare din Pacific primesc un „avertisment de război”, prin care li se indicau direcţiile unui eventul atac japonez. Acestea erau Thailanda, istmul Kra, strâmtoarea Jahora, nordul insulei Borneo. Dinspre Hawaii, nici o vorbă! Din contra, conform ordinului de operaţiuni „Rainbow 5”, amiralul Kimmel trebuia să se deplaseze cu flota sa spre sud, în cazul unor atacuri nipone, în vederea cuceririi arhipelagurilor Marshall şi Caroline. Iar generalul Short a luat o măsură care a lipsit ca baza militară să fie apărată de aviaţia de vânătoare: concentrarea avioanelor în perimetre restrânse, punându-le doar sub pază normală, fără a lua măsuri de apărare a lor. Avioanele erau dispuse în cercuri, bot în bot”. În cazul unui atac aerian erau condamnate: le trebuia foarte mult timp pentru a se ridica în aer, deoarece avionul nu are marşarier, nu-i aşa? Acest aspect nu este tratat nicăieri. Tocmai acestui fapt se datorează că împotriva armadei aeriene nipone s-au ridicat doar două avioane de vânătoare !! În celebrele filme „Tora! Tora! Tora!” şi „Pearl Harbour”, toate avioanele sunt dispuse în linie, cum era normal. De ce se ascunde adevărul?
Descifrarea în continuare a mesajelor nipone concluziona: „Este posibil ca acţiunile ostile să se declanşeze în orice clipă” (Biroul de Operaţiuni Navale din Washington, 29 noiembrie 1941).
Nu a fost analizată în profunzime şi nu s-au tras concluzii care se impuneau, nici din decodificarea, la 1 decembrie,a telegramei trimise de la Tokyo ambasadorului japonez la Berlin, care specifica: „Există pericolul extrem ca să izbucnească imediat războiul între naţiunile anglo-saxone şi Japonia, iar acest moment va veni mai repede decât vizează cineva”. Că „este posibil ca acţiunile ostile să se declanşeze în orice clipă” a fost relevat şi de instrucţiunile trimise de Ministerul de Externe nipon tuturor misiunilor diplomatice din lume, care solicitau distrugerea codurilor şi a maşinilor de cifrat.
Pe data de 5 decembrie, au fost descifrate cele 13 părţi ale telegramei trimisă din Tokyo către Washington, care era un răspuns la „Nota Hull”, preşedintele Roosevelt fiind informat despre conţinutul lor abia în seara de 6 decembrie.
În noaptea de 6/7 decembrie 1941, criptoanaliştii proiectului „Magic” comit o greşeală fundamentală. Un om, un singur om, a luat o decizie care va complica enorm evenimentele. Îndată după miezul nopţii, soseşte ultima parte a mesajului în 14 puncte al japonezilor. Locotent-colonelul C.C.Dusenbury nu i-a alertat imediat pe secretarul Stimson şi generalii Marshall, Miles şi Gerow – înalţi responsabili ai apărării (probabil, vroia să le fie somnul dulce). Aceştia sunt anunţaţi abia dimineaţa, iar preşedintele Roosevelt la ora 9.45! Acesta s-a mărginit să concluzioneze: „Japonezii au întrerupt negocierile cu noi”. Era în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941, când s-au pierdut 9 ore preţioase, timp în care toate bazele navale americane puteau fi alertate.
Erorile se ţin lanţ. Generalul Mrshall a ordonat imediat alarmarea comandamentelor din Craibe, Filipine şi Hawaii cu privire la iminenţa unui atac japonez. Însă telegrafistul de serviciu nu a putut descifra la început scrisul generalului. Apoi, i-a luat mul timp pentru a codifica şi expedia ordinul !! Ofiţerul de serviciu a hotărât să transmită telegrama de avertizare la baza din Hawaii prin Western Union la San Francisco şi de aici la Pearl Horbour. Ulterior avea să motiveze că în zona respectivă condiţiile atmosferice erau neprielnice transmiterii directe, fapt neadevărat!!!
Timpul pierdut, prin cele relatate, a făcut ca mesajul generalului Mrshall să fie recepţionat la Pearl Harbour c u 30 de minute înainte de atac. Însă, nici aici lucrătorii care deserveau ventrul de criptografie nu au fost mai breji. Imediat după recepţionarea mesajului, l-au pus alături de cele de rutină, fără să-i dea vreo importanţă. Adică fără să-l descifreze. Aşa se face că oficialii militari de la Pearl Harbour l-au primit, descifrat, abia pe 8 decembrie 1941!
O ultimă eroare a comis-o locotenentul Kermit Tyler, ofiţer de serviciu la centrul de informaţii de la Fort Shafer. Când a fost informat, apoi a văzut pe ecranul radarului de la Opana, că de Perl Harbour se apropie câteva escadrile de avioane, a apreciat că sunt, fie bombardiere B-17 care trebuiau să sosească din SUA, fie avioane de pe portavioanele aflate in larg. Era 0ra 7.00. Specialiştii de la centrul de cercetare au continuat să observe imaginile de pa radar care indicau cel puţin 50 de avioane la o distanţă de 92 de mile. La ora 7.39, acestea au intrat în unghiul mort şi nu au mai putut fi urmărite, iar 10 minute mai târziu, căpitanul de fregată Mitsuo Fuchida a transmis cele brul ordin :”Tora! Tora! Tora!”. Două sute de avioane japoneze s-au năpustit, în valuri, asupra bazei Pearl Harbour la ora 8.25, iar 90% din navele americane au fost scufundate ori grav avariate. Flota americană din Oceanul Pacific a fost anihilată…

DEZASTRUL DE LA PEARL HARBOUR…O DIVERSIUNE

Ideea că americanii au fost luaţi prin surprindere de atacul japonezilor la Pearl Harbour nu-şi are suportul în realitate. Pe lângă cele prezentate mai sus, multe dintre ele putând fi considerate erori umane, trebuie scos în evidenţă că în jurul Pacificului era o adevărată reţea americană pentru obţinerea de informaţii: staţii de detecţie radio „hypo”, care vânau cu radiogoniometrele semnalele radio ale navelor japoneze, iar specialiştii trasau pe hărţi deplasările acestora, o unitate N.O.I. (OP-20-G) de descifrare a codurilor navale japoneze; operaţiuni de interceptare derulate de serviciul de informaţii al Armatei şi direcţionate împotriva instalaţiilor japoneze din Hawaii. Dar, mai ales, operaţiunea „Magic” care le-a oferit totul pe tavă americanilor.
La toate acestea, se poate adăuga şi cazul agentului britanic „Triccleta”, trimis în misiune în SUA de către Abwher, cu ştirea MI-6, în august 1941. Printre misiunile încredinţate de Abwher se afla şi cea privitoare la obţinerea de informaţii privind baza americană de la Pearl Harbour: aerodromuri, hangare, ateliere, depozite de armament, instalaţii, etc.
Un spion japonez pe nume Tdashi Morimura a fost trimis la Perl Harbour sub acoperirea un ei misiuni politice, la Ambasada Japoniei. FBI-ul a ştiut că numele său adevărat era Takeo Yoshikama şi că fusese pregătit ca ofiţer militar de informaţii. Nu avea nici o pregătire politică, deci era clar că postul oficial era doar o acoperire. L-au fotografiat când a coborât de pe vas şi l-au urmărit peste tot. I-au interceptat convorbirile telefonice. Deseori mergea cu maşina pe un deal din apropiere, de unde inspecta portul şi fotografia locaţiile navelor. Apoi folosea un aparat de transmisie pentru a transmite mesaje codate la Tokyo. Mesajele conţineau informaţii deosebit de valoroase: programul navelor, câţi soldaţi şi marinari erau de serviciu, la ce oră aveau raportul, ora la care părăseau baza, etc. Toate aceste informaţii aveau importanţă militară şi cu siguranţă indicau pregătirea unui atac surpriză. FBI-ul a vrut să-l aresteze, dar Biroul de Informaţii Maritime a intervenit, cu aprobarea Casei Albe, spunând: „Lăsaţi-l în pace, este responsabilitatea noastră, ne vom ocupa noi de el” !!! J. Edgar Hoover, care era şeful F.B.I. la acea vreme, s-a opus, fără rezultate. Yoshikama a putu să-şi continue misiunea de spionaj cu succes.
Pe 3 decembrie, Serviciul de Informaţii U.S. Navy a descifrat următorul mesaj transmis de spionul japonez: „Nici o schimbare observabilă în după-amiaza zilei de 2 decembrie. Până acum nu par a fi fost alertaţi. Ţărmul este părăsit ca de obicei”, iar în ziua de 5 decembrie un alt mesaj: „Nu există baloane de baraj în aceste locuri (obstacol pentru aviaţia de bombardament –n.n.) – o oportunitate considerabilă pentru un atac surpriză”.
Dacă nici prin aceasta nu este demonstrată trădarea guvernului american, a preşedintelui şi factorilor militari, nu mai am nimic de spus. Au protejat deliberat un spion inamic, tocmai ca el să poată transmită nestingherit informaţiile sale, pentru ca japonezii să fie siguri că lovitura va fi dată prin surprindere.
De reţinut că la 25 noiembrie 1941, Henry L. Stimson, Secretarul de Război al Statelor Unite, scria în jurnalul său: „De văzut cum să-i manipulăm (pe japonezi – n.n.) ca să-i facem să tragă primul foc fără se ne periclităm prea mult – nu e uşor”.
În octombrie 1941, şi celebrul spion Richard Sorge l-a anunţat pe Stalin că „Japonezii intenţionează să atace Pearl Hrbour în 60 de zile”, apoi l-a informat despre mişcările de nave nipone în Pacific. Liderul sovietic a vrut ca Statele Unite să fie „provocate” la război, ala că nu l-a prevenit pe preşedintele american.
Este cazul să ofer o informaţia mai puţin cunoscută chiar de către specialiştii în domeniu. La începutul lunii septembrie 1941, FBI-ul a fost anunţat de către Duşko (Duşan) Popov, nimeni altul decât cel mai bun agent dublu al serviciilor secrete britanice din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, cel care a sevict ca model pentru scriitorul Ian Fleming în creionarea celebrului personaj „Agentul 007”, că japonezii vor ataca Pearl Hrbour. Informaţia a fost „aruncată la coş”, deoarece era prea „exactă şi precisă”.
Până la sfârşitul lunii decembrie 1941, prin operaţiunea „Magic”, factorii de decizie americane erau conştienţi că Japonia plănuia un atac asupra unei baze navale militare. Serviciile secrete, repet, aveau informaţii foarte clare referitoare la intenţiile japonezilor, iar preşedintele şi înalţii responsabili militari erau la curent cu acestea. Mai trebuie subliniat că Roosevelt, un anglo-saxon convins, mason în acelaşi timp, era nerăbdător să târască America în război de partea Aliaţilor.
Nu pot omite că serviciile secrete nu aveau o singură informaţie: unde şi când urma să aibă loc atacul. Dar această lipsă nu putea constitui o piedică în a alerta toate bazele militare americane, pentru a fi pregătite în vederea unui iminent atac japonez. Specialiştii în domeniu mă vor combate, afirmând că, la orice informaţie obţinută, trebuie cunoscute sursa şi condiţiile care au influenţat informaţia, deoarece ea poate fi contrafăcută, poate proveni de la un agent dublu sau poate că inamicul a avut intenţia ca ea să fie interceptată. Şi ar mai fi spus multe în acest sens. Dar, pentru Dumnezeu, americanii au descifrat „Codul Purpuriu”, pe care japonezii în considerau ca neputând fi „spart”.
Unii analişti au afirmat ulterior, că nimeni din serviciile secrete nu adunat aceste informaţii şi nu le-a analizat cu minuţiozitate. Dar ce analiză îţi mai trebuie când ai informaţia clară că inamicul te va ataca? Alţii au argumentat că Hawaii nu putea fi ţinta: insula era departe de bazele japoneze. S-au înşelat amarnic.
Americanii de rând şi opinia publică internaţională nu au bănit, atunci, că dezastrul de la Perl Harbour a fost o diversiune. Scopul: ca preşedintele Roosevelt şi Administraţia de la Casa Albă să găsească un pretext prin care să convingă naţiunea că America trebuie să intre în război da partea Aliaţilor. Preşedintele a ignorat toate informaţiile numai pentru a găsi un pretext. Şi atunci, au murit oameni nevinovaţi, iar naţiunea americană a fost atât de şocată, iniţial, apoi furioasă, încât a cerut imperativ preşedintelui să declare război Japonie, respectiv Germaniei şi Italiei. Însuşi Jonathan Daniels, consilierul preşedintelui, a recunoscut că Pearl Harbour a fost o înscenare, adăugând: „Lovitura a fost mai dură decât speram că va fi. Dar riscul a meritat,pierderile au meritat” Sinistră declaraţie!
De fapt, după cel de Al Doilea Război Mondial, SUA au ieşit definitiv din izolaţionism şi s-au impus ca o mare Putere în lume, iar după prăbuşirea comunismului, care şi pe ei i-a luat prin surprindere, au devenit „Jandarmul Lumii”. Mai trebuie să menţionez următorul fapt: când a fost informat despre atacul japonezilor, Churchill a exclamt: „Am câştigat războiul!” Fără comentarii.

ROOSEVELT – AGENTUL IUDEO-COMUNISMULUI, DUŞMANUL PATRIOTISMULUI

Toată lumea ştia că japonezii vor ataca, în afară de americanii de la Pearl Harbour, ţinuţi în ignoranţă în mod deliberat de către guvernul lor. Acolo au murit 4.575 de tineri americani. Aşa a legitimat Roosevelt un atac ca să-ţi împingă ţara în război.
Asupra serviciilor secrete s-au făcut 8 investigaţii, dintre acre una din partea congresului. Nici una nu a fost publică sau cinstită. Toate s-au desfăşurat sub firma partidului lui Roosevelt şi adevărul a fost tot timpul ţinut ascuns. Timp de 6 luni, presa bine cenzurată a prezentat publicului poveşti încurcate şi contradictorii. Dovezile cele mai concludente nu au fost nici măcar admise să apară în timpul investigaţiilor. De exemplu, jurnalul lui Stimson.
Concluzia: operaţiunile militare americane sunt duse conform unui plan care se situează deasupra naţiunii, în care interesul naţional şi datoria militarilor de a-şi apăra ţara nu mai au loc.
În timp ce armatele americane debarcau în Europa, o altă invazie mai sinistră pentru viitorul Omenirii avea loc pe tăcute şi ascuns în SUA: o adevărată armată de agenţi străini, în special sovietici, au intrat pe teritoriul american, astfel încât din Al Doilea Război Mondial, singurii câştigători să fie sionismul (crearea statului Israel) în Orientul Apropiat şi revoluţia mondială a comunismului.
Periclitându-şi propria ţară şi naţiune, F.D.Roosevelt a rămas în istoria netrucată cu trei lucruri „bine făcute”: a înarmat şi susţinut Israelul, revoluţia comunistă mondială şi a deschis larg porţile Americii pentru agenţii sovietici. Când Congresul a încercat să stăvilească acest „import ” de revoluţionari comunişti, Roosevelt a ordonat lucrătorilor de la Imigraţie să nu mai pună atâtea întrebări imigranţilor despre apartenenţa lor la organizaţiile/partidele comuniste şi le-a interzis să mai noteze care imigranţi erau evrei.
Preşedintele Roosevelt a mai rămas în istorie cu o „măsură” incredibilă: a interzis declaraţia de loialitate la statul american!

LENINGRAD SUB ASEDIU: oamenii mâncau pisici, câini, rumeguş şi tapet. Femeile îşi hrăneau copiii cu fraţii lor mai mici. O carte "ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE, DAR NECESARĂ"

Daily Mail publică recenzia unei cărţi despre dramele petrecute în Rusia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, intitulată "Leningrad: tragedia unui oraş sub asediu. 1941-1944".

Peter Lewis scrie că, în zilele în care a citit cartea scrisă de Anna Reid, nu a putut să mănânce aproape nimic. "Foametea la o scară atât de largă (n.r. prezentată în carte) te face să te simţi vinovat că ai suficientă mâncare", notează jurnalistul, care începe apoi să prezinte subiectul volumului.
[color:c71d=#000]Asediul german asupra Leningradului (actualul St. Petersburg, Rusia), a durat fix 900 de zile, din septembrie 1941 până în ianuarie 1944. În această perioadă, 800.000 de [color:c71d=#0494e1! important]persoane, adică o treime din populaţia oraşului, au murit de foame la propriu, majoritatea pe străzi.

Puţini oameni din afară au realizat ce s-a întâmplat cu adevărat la Leningrad, scrie jurnalistul. Stalin a ţinut totul secret şi a minimalizat numărul morţilor, însă, după căderea comunismului, arhivele s-au deschis, iar rapoartele poliţiei şi jurnalele din timpul asediului au scos adevărul la iveală.

Cartea Annei Reid spune povestea adevărată a ororilor de atunci. "Este o poveste şocantă", avertizează Peter Lewis.

"Bunica a murit, unchiul Vasya a murit, mama a murit... Doar Tanya a mai rămas"

Tanya Savicheva din Leningrad, care avea doar 12 ani când au început bombardamentele, a ţinut un jurnal pe perioada asediului: "28 decembrie 1941 - Zhenya a murit. 25 ianuarie 1942 - Bunica a murit. 17 martie - Lyoka a murit. 13 aprilie - unchiul Vasya a murit. 10 mai - unchiul Lyosha a murit. 13 mai, ora 7:30 - mama a murit. Familia Savichev a murit, toată lumea a murit. Doar Tanya a mai rămas". Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Tanya după aceea.

[color:c71d=#000]O altă fetiţă, Irina Bogdanova (8 ani), a rămas singură în [color:c71d=#0494e1! important]apartament, în februarie 1942, după ce mama, mătuşa şi bunica ei au murit, rând pe rând, de dizenterie. A fost găsită zece zile mai târziu şi dusă într-un orfelinat. Când s-a trezit, a realizat că împărţea patul cu o fetiţă moartă.

[color:c71d=#000]În [color:c71d=#0494e1! important]prima iarnă a atacurilor, au murit cei mai mulţi oameni în Leningrad. Oraşul, la fel ca întreaga Rusie, era complet nepregătit. În doar trei luni, armata germană şi cea finlandeză au schimbat complet înfăţişarea actualului St. Petersburg. La începutul lui 1942, evacuarea civililor şi obţinerea hranei deveniseră imposibile, notează sursa.

[color:c71d=#000]Andrei Zhdanov, şeful Partidului Comunist din Leningrad, i-a telefonat lui Stalin şi l-a minţit, spunându-i că depozitele sunt pline şi că oraşul este pregătit. Astfel, trenurile cu mâncare au fost trimise către alte oraşe şi 3,3 milioane de locuitori din Leningrad, printre care un milion de copii şi alte [color:c71d=#0494e1! important]persoane aflate în dificultate, au fost lăsaţi să moară de foame.

Oamenii mâncau pisici, câini, rumeguş, cremă şi tapet

Curând, raţia de pâine a trebuit înjumătăţită. În noiembrie 1941, la două luni de la începerea bombardamentelor, lucrătorii manuali primeau 250 de grame de pâine pe zi, iar restul populaţiei - jumătate. Însă pâinea era falsificată şi amestecată cu rumeguş, astfel că oamenii erau nevoiţi să supravieţuiască cu doar 300-400 de calorii pe zi.

Proprietarii de pisici au început să le mănânce, însă făceau schimburi între ei, pentru a nu fi obligaţi să-şi mănânce propriul animal. Toţi câinii dispăruseră de pe străzi. Singurele animale care mai trăiau în Leningrad erau "vedetele" grădinii zoologice, cum ar fi hipopotamul, care erau hrănite doar cu fân, în cantităţi foarte mici.

Locuitorii căutau cu disperare un substitut pentru hrană. Astfel, ei mâncau seminţe de bumbac, "macaroane" din seminţe de in, "piftie" din oase şi pieliţe de viţel, "supă de drojdie" din rumeguş. În plus, oamenii consumau pastă de dinţi, sirop de tuse, creme de piele sau de faţă şi chiar tapet.

Pe străzi, se deschisese o piaţă neagră a alimentelor, bazată pe trocuri. O haină de blană "valora" doar câteva kilograme de făină. Între timp, liderii Partidului Comunist şi apropiaţii acestora păreau la fel de bine hrăniţi ca înainte.

Vestea că primii oameni au început să moară de foame a fost întâmpinată cu scepticism: "Cum e posibil? În plină zi?". Curând, însă, tot mai mulţi oameni au început să moară. Rudele acestora le ascundeau cadavrele, pentru a le putea folosi cupoanele pentru mâncare până expirau.

Un adolescent şi-a ucis şi mâncat bunica

[color:c71d=#000]Pe lângă toate problemele, iarna dintre 1941 şi 1942 a fost una dintre cele mai geroase din istorie, cu temperaturi de -35 de grade Celsius. Tramvaiele îngheţau pe şine, clădirile ardeau zile în şir, pentru că unitatea de pompieri nu mai funcţiona, fabricile se închiseseră, spitalele erau suprasolicitate, în cimitire nu mai era [color:c71d=#0494e1! important]loc.

Cadavrele erau înfăşurate şi transportate cu sania, pe străzi. Un cadavru îngheţat, cu o mână întinsă şi o ţigară în gură, a fost proptit în faţa unui cimitir, anunţând că sunt locuri libere.

Bineînţeles, numărul infracţiunilor a crescut, autorii fiind mai ales adolescenţi care furau alimente sau cupoane pentru mâncare. Un tânăr de 18 ani şi-a omorât cei doi fraţi mai mici şi le-a luat cupoanele. Un altul şi-a omorât bunica folosind un ciocan, după care i-a fiert şi consumat ficatul. Un alt adolescent a furat un cadavru dintr-un cimitir şi l-a trecut prin maşina de tocat.

Au apărut şi zvonurile legate de canibalism, întrucât membrele amputate au început să dispară din spitale. Rapoarte ale poliţiei, făcute publice după mulţi ani, au arătat că peste 2.000 de oameni au fost arestaţi pentru acte de canibalism, dintre care 586 au fost executaţi. Cele mai multe persoane executate erau femei, care îşi sacrificau copiii mai mici, pentru a-i hrăni pe cei mai mari.

Deşi au urmat încă două ierni sub asediu, acestea nu au fost mai rele decât cea dintre 1941 şi 1942. În ianuarie 1943, când Leningradul a fost eliberat, populaţia ajunsese la 600.000 de locuitori, dintre care aproape 450.000 de femei.

Deşi decimat, actualul St. Petersburg a rezistat şi a fost reconstruit. Astfel, planul lui Hitler de a ocupa Rusia pentru germani şi a-i trimite pe toţi ruşii în Siberia a eşuat. Şi, la fel ca în lagăre, numai cei care s-au luptat au supravieţuit. Printre aceştia, mulţi scriitori, majoritatea femei, ale căror jurnale au ajutat la construcţia acestei cărţi, "una înspăimântătoare, dar necesară".

Viaţa soldatului român pe Frontul de Est


Ofiţerul Vladimir Kiriţescu a lăsat posterităţii un jurnal memorabil, care documentează epopeea ţăranilor deveniţi peste noapte soldaţi, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Iată câteva frânturi de viaţă cotidiană pe front, după trecerea Nistrului (sfârşitul lui iulie ’41), alături de fotografii inedite din colecţia Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“.

„Nemţii ne-au lăsat cu misiunea de a goli cazematele şi a controla localităţile de pe mal, Broniţa şi Moghilev, şi s-au dus cu maşinile şi tancurile lor tot înainte. (...) Cu unitatea mea, am rămas călare pe cele două localităţi, pentru control şi supraveghere, vreo trei zile. În seara aceea am dormit într-o casă curată şi am făcut şi o baie într-un ciubăr. Culmea a fost că în momentul când mă aflam în ciubăr, împrejurul casei şi de-a lungul şoselei au început să curgă nişte explozii asurzitoare provocate de un bombardament de răzbunare al avioanelor ruseşti.

Casa, solidă, dar ridicată cam în pantă, se hâţâna din ţâţâni. Geamurile zornăiau şi se mai şi spărgeau. Eu, cum mă făcuse mama, turnam cu o cană apă în săpunul din cap şi-mi ştergeam spuma din ochi. Costică, ordonanţa mea, un gospodar de pe la Răstoaca-Focşani, mi-a adus repede casca, să-mi feresc capul de schije. Şi el şi-o pusese. Nu am ezitat o clipă şi am îndeplinit hotărârea lui. Mă gândeam ce mă fac dacă s-o prăbuşi casa şi eu rămân gol. Cum mă duc eu la ostaşii mei? După zece minute eram echipat, în curte. Dar... trecuse şi bombardamentul. (...)

„Stalin şi unul chel, cu cioc"

Cu tristeţe îmi aduc aminte şi de alte scene, care nu prea ne făceau cinste nouă, românilor. Mergând în control pe străzi, la un moment dat am auzit zgomot de geamuri sparte şi râsete gălăgioase. Fiind călare, am ajuns repede la faţa locului. Câţiva ostaşi din unitatea mea pătrunseseră într-o farmacie şi, cu patul armei, curăţau rafturile de sticle şi borcane. Am îngălbenit de furie şi uimire:

- Ce faceţi voi aici?

- Păi sunt ale ruşilor, dom'le căpitan. Şi uitaţi pe pereţi! Stalin şi unul chel, cu cioc! Ce nevoie avem noi de ăştia?

- Dar borcanele, medicamentele, cântarele de farmacie, vitrina asta cu cu ce v-au supărat? Care aveţi în comună la voi farmacie? Ce aţi fi zis dacă nişte trupe de ocupaţie, venind chipurile să vă elibereze de tirani, ar fi făcut ce aţi făcut voi aici? Ce vină au oamenii bolnavi din oraşul ăsta că voi sunteţi mai sălbatici decât bolşevicii împotriva cărora luptăm?

Din păcate, am văzut scene asemănătoare şi în curtea şcolii unde, un grup de ostaşi, printre care şi câţiva soldaţi germani, se ocupau cu arderea unor cărţi aduse din sălile de clasă. Motivul? Cărţi ruseşti care nu mai sunt bune de nimic. (...)



În ziua plecării «spre răsărit» am procedat la o inspecţie minuţioasă a ostaşilor. Le-am găsit în raniţe tot felul de fleacuri şi nimicuri «găsite» pe unde fuseseră sau dormiseră. Fruntaşul Gaftoi, un bruneţel destul de isteţ şi simpatic, era vesel că asupra lui nu găsisem nimic. Mi s-a părut însă curios că, parcă, se îngrăşase peste noapte. Părea mai corpolent. Îl pun să-şi scoată vestonul şi, surpriză, pe dedesubt avea un sacou. L-am dezbrăcat, avea şi pantalonii.

- Ce-s astea, măi?

- Să trăiţi! Mi le-a dat gazda că... m-am avut bine cu ea.

Hohote de râs.

- Şi tu, ce-ai să faci cu ele?

Răspuns, asemenea multora:

- Le duc şi eu acasă, poate mi-or prinde bine!

- Păi bine, mă, neisprăvitule! Tu acum te duci acasă?

- Nu, dom' căpitan, da'...!

- Şi le cari tu în spinare până te-oi întoarce acasă? Dacă mai dăm de nişte cazemate ca cele de pe malul Nistrului şi-ţi laşi oasele pe acolo, când mai duci hainele acasă? Mai ales că am aflat că există şi o a doua linie fortificată, cam peste 10-15 kilometri! Binevoieşte şi du hainele imediat înapoi de unde le-ai luat. Mulţumeşte femeii şi roag-o să ţi le păstreze până te vei întoarce. Te va însoţi sub-ofiţerul încheietor de pluton. La întoarcerea din misiune raportezi de executare. Da?Culmea era că unii îşi propuneau să ducă «amintire» acasă câte un ciocan mai greu, câte o toporişcă... Controlându-i continuu i-am dezobişnuit. Cred că i-a mai dezobişnuit şi lungimea, ca şi greutatea marşurilor pe care le-am avut de parcurs în continuare."

Vladimir Kl. Kiriţescu, „Amintiri pentru viitor 2951 de zile în captivitatea sovietică", Editura Detectiv, 2008, ediţie îngrijită de Neculai Moghior şi Raluca Anca Ionescu

"Mă gândeam ce mă fac dacă s-o prăbuşi casa şi eu rămân gol. Cum mă duc eu la ostaşii mei? "

Vladimir Kiriţescu

ofiţer de geniu Al Doilea Război MondialArticol complet

Evacuarea Legaţiei Sovietice din Bucureşti

Reconstituim, prin intermediul documentelor din Arhiva Istorică a Ministerului Afacerilor Externe, coordonatele plecării misiunii sovietice din România, odată cu startul Operaţiunii Barbarossa. La 22 iunie 1941, Anatoli Iosifovici Lavrentiev, ministrul Sovietelor, e informat că personalul diplomatic şi consular al Legaţiei (96 de persoane) trebuie să părăsească Bucureştiul cât mai repede cu putinţă. Trec însă mai mult de două săptămâni până când ruşii ajung pe teritoriu bulgar (şi de acolo în Turcia), timp în care sunt complet izolaţi într-o garnitură de tren (mai întâi în staţia Chitila şi apoi în portul Giurgiu). Odiseea evacuării cu trenul – cu probleme medicale, o femeie însărcinată, temeri privind izbucnirea unei epidemii, greve ale foamei – se apropie de sfârşit la 16 iulie, când, din Istanbul, membrii Legaţiei încep să fie trimişi, în grupuri de câte 13 persoane, în Uniunea Sovietică.



Raport al lui George Lecca, director al Direcţiei Protocol a Ministerului Afacerilor Străine al României




„Plecarea misiunei sovietice din România

22 iunie 1941

În ziua de 21 iunie, la orele 11 seara, am fost convocat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri de către Dl. Prof. Mihai Antonescu, care mi-a spus următoarele:

«Vă dau o însărcinare istorică. Mâine dimineaţă, la orele 7, veţi telefona la Legaţiunea Sovietelor şi veţi convoca pentru orele 8 dimineaţa, la Ministerul Afacerilor Străine, pe Dl. Lavrentiev, Ministrul Sovietelor, spunându-i că aveţi o însărcinare specială din partea Şefului Guvernului (în numele meu, căci cu începere de astă seară voi fi Prim Ministru a.i. şi Vice-Preşedinte al Consiliului) şi îi veţi atrage atenţiunea că, în interesul său propriu şi al propriei sale protecţii, cât şi pentru a evita situaţiuni grele, este bine să părăsească într-o oră localul Legaţiunii Sovietice, împreună cu tot personalul.

Motivare:

Dl. Lavrentiev a comis o serie de acte şi convocări diplomatice, care depăşeau obligaţiunile unui trimis al unui Stat neutru. În ultimele zile, Domnia Sa n-a primit să se supună măsurilor de apărare pasivă, aplicabile tuturor celor de pe teritoriul nostru.

Întrucât ostilităţile au început astă noapte între Germania şi România ca aliată, pe de o parte şi Rusia Sovietică pe de altă parte şi pentru evitarea de incidente neplăcute, dat fiind amintirile care stăruesc să rămână în opinia publică românească, care nu poate uita condiţiunile în care s-a făcut ocuparea unui teritoriu român în anul trecut, Guvernul Român, în interesul membrilor Legaţiunei Sovietice, îi sfătuieşte să părăsească localul Legaţiunei imediat; această măsură, la care Guvernul Român nu va renunţa în nici un chip, nu poate să fie interpretată altfel decât ca având scopul să proteguiască personalul Legaţiunei Sovietice. În acest caz, Dl Lavrentiev are de ales: sau să se facă un inventariu sumar al Legaţiunei sau o sigilare totală a localului Legaţiunei, în prezenţa autorităţilor române. Numai primind condiţiunea plecării imediate, s-ar putea garanta inventariul, care s-ar face mâine, după plecare, rămânând ca ridicarea unor obiecte să se facă mai târziu».



Conform instrucţiunilor de mai sus, am convocat pentru dimineaţa zilei de 22 Iunie, la orele 8, la Ministerul Afacerilor Străine, pe Dl. Lavrentiev, care a sosit la ora fixată întovărăşit de Dl. Mikhailov, Prim Secretar al Legaţiunei Sovietice. Am comunicat cele cuprinse în instrucţiunile de mai sus – Dl. Mikhailov servind ca interpret – Dlui Ministru Lavrentiev, care

1. – a protestat că ar fi depăşit obligaţiunile unui trimis neutru;

2. – s-a supus tuturor măsurilor de apărare pasivă;

3. – a luat cunoştinţă de începerea ostilităţilor (impresia mea personală era că nu ştia că ostilităţile începuseră).

M-a rugat cu insistenţă să se revină asupra termenului de o oră, ce li se acordase pentru plecare, având aproape 100 de persoane la Legaţiune. I-am arătat că ordinele Guvernului sunt categorice, dar că voi încerca să obţin o păsuire intervenind pe lângă Dl. Prim Ministru a.i. Mihai Antonescu. M-a mai rugat cu insistenţă să se aibă o deosebită grijă în ceea ce priveşte aprovizionarea cu alimente pe tot drumul ce-l vor parcurge, având numeroşi copii cu ei. I-am adăugat că un tren, format din 2 vagoane cu paturi, 1 vagon special pentru Domnia Sa, 1 vagon restaurant, 1 vagon clasa I şi 2 vagoane de bagaje îi stau la dispoziţie în Gara Mogoşoaia.

Dl Ministru Lavrentiev s-a retras împreună cu Dl Mikhailov la orele 8.30, ducându-se la Legaţiune pentru a-şi prepara plecarea.

De îndată ce Dl Ministru Lavrentiev şi Dl. Mikhailov au plecat la Legaţiunea Sovietică, m-am dus la Preşedinţia Consiliului unde am încercat să văd pe Dl Prim Ministru a.i. M. Antonescu. Neputând să-i raportez conversaţia avută, am comunicat-o Dlui Ministru Al. Cretzianu, Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine, arătând imposibilitatea de fapt a membrilor Legaţiunei de a pleca într-o oră (plecarea fusese fixată pentru ora 9), plecare care a avut loc la orele 13.30, răstimp în care nici un membru nu a părăsit localul Legaţiunei.

Între timp, delegasem pe Dl. Govela, Secretar de Legaţiune, să se ducă la Legaţiunea Sovietică, pentru a se pune la dispoziţiunea Dlui Ministru Lavrentiev pentru orice eventualitate. Dl. Govela s-a întors peste vreo două ore, comunicându-mi că Dl. Lavrentiev i-a declarat că refuză să părăsească localul Legaţiunei dimpreună cu tot personalul dacă nu i se indică precis data şi locul pe unde va ieşi din ţară cât şi direcţia în care va fi îndreptat trenul.

În urma acestei comunicări, m-am dus personal la Legaţiunea Sovietică, unde am vorbit cu Dl Lavrentiev, care mi-a spus exact acelaşi lucru. M-am întors la Ministerul Afacerilor Străine pentru a lua instrucţiuni şi am comunicat apoi Dlui Lavrentiev că trenul urmează a merge la Berlin, unde urmează să se întâlnească cu membrii misiunei sovietice de acolo, pentru a pleca cu toţii la Moscova (acesta era planul iniţial). I-am adăugat că Guvernul Român îl sfătuieşte să părăsească cât mai repede localul Legaţiunei, împreună cu personalul său, Guvernul Român luându-şi în acest caz angajamentul că nu li se va întâmpla absolut nimic. Dacă însă Domnia Sa refuză să primească sfatul dat, Guvernul Român îşi declină orice răspundere în privinţa oricăror surprize neplăcute ce s-ar putea ivi. Dl Ministru Lavrentiev a primit să plece, mulţumindu-mi călduros pentru tot ce am făcut şi a vrut să-şi ia rămas bun de la mine. Spunându-i că datoria mea este să-l întovărăşesc şi să fiu pe peron până în momentul plecării terenului, a fost foarte surprins şi mi-a mulţumit din nou.

Am plecat apoi la gara Mogoşoaia cu tot convoiul de maşini, care transporta personalul şi bagajele Legaţiunei. În gară, dl. Lavrentiev mi-a amintit din nou în ceea ce priveşte alimentarea trenului şi din nou mi-a mulţumit, atât Domnia Sa cât şi Dl Mikhailov pentru tratamentul ce li s-a acordat”.

Arhiva Istorica a MAE, fond 71 1920-1944, URSS Relaţii cu România, vol. 95, 1941, filele 333-337. Document obţinut prin amabilitatea personalului Unităţii Arhive Diplomatice din MAE



Raport întocmit de Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă (Direcţiunea Generală a Poliţiei – Ministerul Afacerilor Interne)




„28 iunie 1941

Conform ordinelor primite, întreg personalul diplomatic şi consular al Legaţiunei Sovietice din Bucureşti, compus din 40 bărbaţi, 30 femei şi 26 copii, a fost îmbarcat într-un tren special ce se află garat în staţia Chitila.

Pentru pază, am detaşat un inspector de poliţie, ajutat în timpul zilei de un ofiţer şi de 20 de soldaţi la care se adaogă în timpul nopţii, încă un reangajat şi 20 soldaţi.

Am intervenit la Direcţiunea Generală C.F.R., care le-a pus la dispoziţie apă şi lumină suficientă, cu respectarea normelor de camuflare, în vagoanele respective, unde li se serveşte şi masa de compania Wagons Lits.

Semnalându-ni-se că o parte din copii aflaţi în tren ar fi început să se îmbolnăvească din cauza condiţiunilor în care trăiesc, am dat delegaţie medicului Direcţiunei pentru a se deplasa la faţa locului şi a cerceta.

În ziua de 26 Iunie a.c., d-sa însoţit de d-l dr. O. Burileanu, s-a transportat la Chitila, unde examinând pe cei în cauză, a constatat că personalul legaţiei este bine instalat şi că nu-i lipseşte nimic.

Examinând pe cei 2 copii ai Consilierului sovietic Kaotchencov şi constatând că suferă de tuse convulsivă (boală în curs de evoluţie) de aproape 4 săptămâni, de comun acord cu şeful trenului, a procedat la manevrarea vagoanelor în aşa fel ca vagonul în care se aflau cei 2 copii bolnavi şi părinţii lor să fie izolat la urma garniturii spre a evita o contagiune.



În total sunt 5 copii bolnavi, între care şi copilul Ministrului Lavrentiev, care prezintă uşoare turburări digestive. Având însă în vedere că-l alăptează mama lui, turburările nu prezintă gravitate. Ceilalţi 2 copii, unul al lui Mihailov, prim secretar, are o uşoară indigestie, iar celălalt, al lui Colismeov suferă de tracheo-bronşită.

La Cererea ataşatului comercial Pinoghenef, care suferă de exemă artritică cronică şi a d-nei Luba, care de asemenea are o exemă şi care s-a căutat cu d-l dr. Constantinescu, specialist în boli de piele, s-a permis acestuia să-i viziteze la vagon.

O doamnă, care este în a 8-a lună a unei sarcini normale, se teme să nu nască în drum. Medicii nu împărtăşesc temerile d-nei, că evoluţia fiziologică a sarcinei ar putea fi întreruptă în drum.

Medicii au prescris o serie de medicamente, ce le-au fost procurate contra cost şi expediate la tren, printr-un agent al nostru.

La cererea Ministrului Lavrentiev, medicul Direcţiunei se va deplasa pentru a treia oară, spre a-i vizita şi procura cele necesare.



În raportul său, medicul atrage luarea aminte, asupra faptului că trenul fiind oprit pe loc, cei 96 membri ai legaţiei cu personalul de pază şi cu cel al vagonului restaurant şi al trenului, sunt nevoiţi să-şi facă necesităţile în closetele vagoanelor. Din cauza căldurii şi a muştelor s-ar putea ivi o epidemie printre toţi aceşti oameni.

Faţă cu toate cele arătate mai sus vă rog să binevoiţi a aprecia şi a dispune.

Director General,

General de divizie

Em. Leoveanu”

Arhiva Istorica a MAE, fond 71 1920-1944, URSS Relaţii cu România, vol. 95, 1941, filele 357-358. Document obţinut prin amabilitatea personalului Unităţii Arhive Diplomatice din MAE



„Din Jurnalul lui Anatoli Iosifovici Lavrentiev, reprezentant plenipotenţiar al U.R.S.S. în România: plecarea misiunii sovietice din România


22 iunie-16 iulie 1941



I. La 22 iunie, orele 8 dimineaţa, am fost invitat la M.A.S., la Directorul Direcţiei de Protocol-Lecca. Acesta mi-a declarat că este împuternicit de generalul Antonescu, conducătorul statului român, să-mi transmită următoarea declaraţie:

1. Legaţia U.R.S.S. nu a respectat regimul de camuflaj.

2. Eu, în calitate de reprezentant plenipotenţiar al U.R.S.S. în România, am organizat întruniri, încălcând în acest fel statutul reprezentantului unei ţări neutre.

Având în vedere aceasta, Guvernul român propune ca, în decurs de o oră, întregul personal al Legaţiei sovietice să părăsească clădirea Legaţiei. Tot astăzi urmează ca Legaţia să părăsească România. Când i-am solicitat lui Lecca să explice cel de-al doilea punct al declaraţiei sale, Lecca a repetat acelaşi lucru, arătând că are însărcinare din partea generalului Antonescu să facă această declaraţie. Respingând categoric considerentele din declaraţia lui Lecca, am făcut remarca potrivit căreia din cele comunicate se poate înţelege că România rupe relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică, pornind de la considerentele de mai sus. Lecca a răspuns că a uitat să spună că operaţiunile militare dintre Germania şi Uniunea Sovietică au început deja. Ca aliată a Germaniei, România s-a angajat de partea acesteia din urmă.

Referitor la termenul care a fost dat pentru părăsirea clădirii Legaţiei, am declarat că în decurs de o oră este imposibil să se facă aşa ceva, pentru că sunt multe femei şi copii, care au nevoie de o pregătire pentru o călătorie îndelungată. În plus, stabilirea unui asemenea termen reprezintă o încălcare flagrantă a normelor internaţionale existente. Am arătat că voi lua toate măsurile ce se impun pentru a pregăti Legaţia de plecare în cel mai scurt timp. Cum vom fi gata, Ministerul Afacerilor Străine va fi informat despre aceasta. Lecca a repetat, însă, în încheiere, că el transmite doar dispoziţia generalului Antonescu.

II. La revenirea mea de la M.A.S., la 8,30, în curtea Legaţiei au intrat agenţii Siguranţei şi la orele 9 aceşti agenţi au pătruns în partea de spate a clădirii.

3. Cifrul, toată corespondenţa secretă, poşta diplomatică expediată din Bulgaria în Uniunea Sovietică, precum şi banii româneşti ce se aflau la C.S.O. (compartimentul de cifru) au fost distruse prin ardere.

4. La 22 iunie, orele 8,30, au fost decuplate legăturile telefonice ale Legaţiei cu oraşul.

5. Când, la orele 11.00., Legaţia U.R.S.S., sub presiunea autorităţilor române, era pe punctul să părăsească sediul Legaţiei, am înţeles că urma să plecăm într-o direcţie necunoscută. Am solicitat să vină un reprezentant al M.A.S. pentru a clarifica traseul şi ora de plecare din România. După aceasta şi-a făcut apariţia directorul Direcţiei Protocol din M.A.S., Lecca, care a declarat că noi trebuie să părăsim Legaţia, dar că acum el nu cunoaşte unde vom merge şi când vom părăsi România. La declaraţia mea că eu, împreună cu personalul Legaţiei, nu vom părăsi clădirea până când nu voi obţine un răspuns la întrebările puse de mine, pentru că, după cum rezulta din comunicatul pe care Lecca l-a făcut în numele Guvernului român la orele 8 dimineaţa, noi trebuie să părăsim România astăzi, 22 iunie, Lecca a răspuns că se va consulta în legătură cu aceste chestiuni şi-mi va oferi un răspuns suplimentar.

6. La cea de-a doua sosire a lui Lecca la Legaţie, acesta a declarat:

a) vom pleca cu un tren special la Berlin, de unde, împreună cu Ambasada sovietică la Berlin, vom fi trimişi în U.R.S.S. Între Guvernele german şi sovietic se poartă negocieri referitoare la evacuare;

b) Guvernul român garantează inviolabilitatea membrilor Legaţiei, dacă ei vor părăsi imediat clădirea;

c) dacă Legaţia intenţionează să rămână în clădire, în acest caz, autorităţile române îşi declină orice fel de responsabilitate şi nu garantează securitatea membrilor ei. Guvernul român trebuie să avertizeze că nu este exclusă posibilitatea unor incidente nedorite pentru membrii Legaţiei, ca urmare a manifestărilor de indignare din parte opiniei publice româneşti.

După o asemenea declaraţie, am decis să părăsim Legaţia în ziua de 22 iunie, în jurul orei 12,00. Apoi am fost izolaţi în tren.

6. La 14,30 am ajuns în staţia Chitila, din apropierea Bucureştiului, unde am rămas până la 3 iulie, orele 9,00.

7. În timpul şederii în staţia Chitila, am insistat pe lângă autorităţile române ca un reprezentant al oricărei misiuni neutre să ne facă o vizită. I-am făcut această solicitare reprezentantului M.A.S., d-l Govella, la 24 iunie şi, ulterior, de mai multe ori d-lui Florescu, care s-a recomandat drept reprezentant al Consiliului de Miniştri. Am insistat pe lângă acesta din urmă să fim vizitaţi de către reprezentantul Legaţiei americane sau suedeze, întrucât chiar d-l Florescu a spus că interesele noastre în România sunt apărate de una dintre aceste misiuni. (...) În plus, noi am solicitat în repetate rânduri asistenţă medicală, deoarece printre cei 26 de copii şi în rândul membrilor Legaţiei erau şi bolnavi. De câteva ori am evidenţiat necesitatea de a schimba condiţiile în care ne aflăm, având în vedere imposibilitatea de a locui timp îndelungat în tren, precum şi faptul că eram în apropierea unor obiective militare. Trebuie subliniat faptul că numai o singură dată în 10 zile s-a prezentat un medic pediatru, cu toate că era absolut nevoie de asistenţă medicală.

8. Ca urmare a situaţiei create, toţi bărbaţii personalului nostru au declarat, la 2 iulie, greva foamei, care s-a prelungit până în seara zilei de 4 iulie.

(...)

11. La 3 iulie, orele 9,00, trenul în care se găsea întregul personal al Legaţiei a părăsit staţia Chitila şi la orele 12,00 a sosit în portul Giurgiu. În portul Giurgiu, reprezentantul M.A.S., d-l Govella, mi-a propus să semnez o declaraţie referitoare la faptul că am părăsit România la 3 iulie.

Am arătat că declaraţia poate fi semnată cu trei condiţii:

1) în prezenţa reprezentantului Legaţiei suedeze;

2) dacă semnarea unei asemenea declaraţii este condiţionată de acordul privind schimbul şi

3) dacă în declaraţie se va prezenta situaţia în care s-a găsit Legaţia după 22 iunie.

După un timp, Govella, reprezentantul M.A.S., a declarat că la 3 iulie nu putem pleca în Bulgaria, întrucât, cu toată dorinţa Guvernului român de a ne trimite în Bulgaria, Guvernul bulgar refuză să primească Legaţia sovietică mai devreme de 7-8 iulie, adică mai devreme faţă de data la care Legaţia română la Moscova se va afla la graniţa sovieto-turcă. (...)

15. La 7 iulie, orele 17.00, am trecut pe teritoriul bulgar, în oraşul Ruse. Trebuie remarcat faptul că, la trecerea din Ruse în Svilengrad, garnitura noastră a reuşit să evite un accident de cale ferată numai printr-o întâmplare fericită. Lângă oraşul Biala, unde este o pantă abruptă şi cu multe viraje, trenul avea 120 km la oră. Însoţitorul român al garniturii noastre n-a priceput semnele pe care i le făcea mecanicul de locomotivă să frâneze manual. Potrivit spuselor inspectorului bulgar Popov, care a însoţit garnitura, accidentul a putut fi evitat numai graţie prezenţei de spirit a conductorilor bulgari. Dacă garnitura ar fi fost formată din vagoane mai uşoare, conform aprecierilor bulgarilor care ne-au însoţit, accidentul ar fi fost inevitabil, pentru că vagoanele aveau un balans lateral extrem de mare.

16. La 8 iulie am avut o întrevedere cu d-l Feizi, reprezentant al M.A.S. turc, căruia i-am confirmat în scris că funcţionarii Legaţiei, ai Reprezentanţei comerciale şi TASS, în total 95 de persoane, precum şi un cetăţean sovietic persoană particulară au sosit la frontiera bulgaro-turcă. (...)

18. La 13 iulie, orele 18,00, am trecut frontiera bulgaro-turcă.

19. La 14 iulie, toţi membrii Legaţiei au sosit la Istanbul unde, începând cu 16 iulie, s-a trecut la evacuarea în Uniunea Sovietică în grupuri (de câte 13 persoane). Cu evacuarea din Turcia a fostei Legaţii sovietice în România a fost responsabil tovarăşul Sedâh, secretar II, precum şi tovarăşii Krâmov şi Uspenski, ataşaţi”.

Pactul dintre Germania nazistă şi URSS, motiv de ceartă între Rusia şi SUA

Halhin Gol, bătălia care a permis Pactul Ribbentrop-Molotov

Pe 23 august 1939 Stalin superviza cu un zâmbet enigmatic semnarea pactului Ribbentrop-Molotov care împărţea Europa de est între Rusia sovietică şi Germania nazistă. Semnarea pactului venea după discuţii îndelungate, iar Stalin aştepta un răspuns din Orientul îndepărtat. Stalin aştepta rezultatul bătăliei de la Halhin Gol, o bătălie din războiul nedeclarat între Uniunea Sovietică şi Japonia la care au participat peste 100.000 de soldaţi.



Pe 20 august 1939 generalul Gheorghi Jukov (viitor mareşal) declanşa ofensiva împotriva trupelor japoneze de la Halhin Gol. Sovieticii au aruncat în luptă 57.000 de infanterişti, 500 de tancuri şi 250 de avioane. Japonezii aveau 38.000 de infanterişti, 135 de tancuri şi 250 de avioane. Superioritatea blindatelor sovietice avea să asigure victoria. Tancurile lui Jukov au realizat o dublă învăluire şi au reuşit să încercuiască complet forţele japoneze – manevra clasică a blitzkrieg-ului nazist. Armata japoneză a refuzat să se predea şi a fost practic decimată.

Pe 23 august înfrângerea japonezilor era clar conturată după trei zile de lupte. Aceasta era vestea pe care o aştepta Stalin la Moscova în timp ce trăgea de timp în discuţiile cu naziştii. Când a aflat că japonezii au fost zdrobiţi, Stalin şi-a dat acordul pentru semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Acum trebuia doar să aştepte desfăşurarea războiului dintre Germania, Anglia şi Franţa. Pentru Stalin lucrurile erau clare: nu el avea să fie cel care urma să lupte pe două fronturi, ci Hitler. După înfrângerea de la Halhin Gol japonezii nu au mai îndrăznit să atace Uniunea Sovietică.

Au negat crimele din timpul războiului! Cum au modificat ruşii o fotografie CELEBRĂ pentru a ascunde faptul că soldaţii lor furau

Au negat "sportul national" din timpul razboiului! Cum au modificat rusii o fotografie CELEBRA pentru a ascunde faptul ca soldatii lor furau:



Este cunoscut faptul ca in timpul razboiului, soldatii furau cat putea din zonele cucerite. Devenise practic un sport individual, in care castigator era cel ce ducea acasa cat mai multe bijuterii!





Una dintre fotografiile celebre ale istoriei, a fost modificata pentru a ascunde rusinea din razboi!

Celebra poza facuta de Yevgheny Khaldei, in care un soldat pune steagul Rusiei pe cladirea Reichstag-ului din Berlin, pe 2 mai 1945, este una dintre pozele ce au intrat in istorie.

Pentru a ascunde insa jafurile facute in razboi, rusii au modificat poza. Au adaugat fum pe fundal si au editat imaginea, scotandu-i celui care il ajuta pe soldat unul dintre ceasurile de la mana.

Acesta purta 2 in poza originala, insa sovieticii nu au vrut sa arate ca armata lor jefuiau zonele de razboi.

Ce însemna asociaţia secretă „Ardealul"

Societatea secretă era organizată după modelul lojilor masonice, fără însă să fie obedientă acestora.

Datorăm cercetătorului Liviu Petre Niţu, dar şi coordonato­ru­lui unui volum mai puţin cunoscut azi, apărut în 2005, la editura „Nemira", Adrian Nicolae Petcu, descoperirea în arhivele Securităţii a unui document cu o mare încărcătură istorică, despre o acţiune, cred, până la publicarea cărţii amintite, rămasă necunoscută: organizarea, ca o reacţie la Diktatul de la Viena, prin care Transilvania de Nord a fost luată României şi oferită Ungariei horthyste, a unei asociaţii secrete denumită „Ardealul".

Autorul publică integral statutul, dar, prin notele de la subsol, dă numeroase informaţii despre conducerea ei şi despre unii membri de frunte ai acestei societăţi secrete. Nu fără a sublinia un fapt frapant: că acesta a fost un tip de acţiune relativ nou pe lângă cele existente la jumătatea secolului al XIX-lea - de regulă obediente lojilor masonice occidentale.

Care era scopul principal al societăţii secrete?

Or, fără a avea vreo legătură cu acestea, la începutul lunii septembrie 1940, a luat fiinţă Ascociaţia secretă „Ardealul", care îşi propunea ca obiectiv principal „readucerea la patria mumă (...) a tuturor teritoriilor pierdute de statul român" în anul 1940. Din asociaţie putea face parte „orice român creştin din ţară şi de peste hotare".

Societate girată de episcopi

Interesant este că din comitetul de conducere făceau parte atât înalţii prelaţi ai bisericilor româneşti din Ardeal - ortodoxă şi greco-catolică -, precum şi o serie de politicieni proveniţi din PNŢ şi PNL. Între înalţii prelaţi se aflau Nicolae Bălan, capul bisericii ortodoxe din Ardeal, şi Alexandru Nicolescu, arhiepiscop greco-catolic de Alba Iulia şi Făgăraş şi mitropolit al Blajului. Funcţia de preşedinte al asociaţiei era deţinută de mitropolitul ortodox al Ardealului Nicolae Bălan, iar cele de vicepreşedinţi, de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Secretari erau Constantin (Bebe) Brătianu şi Ion Lugoşianu, doctor al Înaltei Şcoli de Studii Politice de la Paris, fost ministru între 1928-1932. Din comitet au mai făcut parte: Ioan Mihalache, Giţă Pop, Gheorghe Brătianu, Vasile Sassu, dr. Constantin Angelescu etc.

Interesante sunt şi aspectele pe care le redă autorul despre una dintre conferinţele convocate de primul ministru de atunci, Ion Gigurtu, pe 2 septembrie 1940. La ea au luat parte Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Valer Pop, Alexandru Lapedatu, Emil Haţieganu şi alţii, dar şi înalţii prelaţi Nicolae Bălan, Alexandru Nicolescu ori Iuliu Hossu, care, în cuvântul lor, s-au ridicat ferm împotriva acestui rapt din teritoriul României Mari. Ei au declarat cu această ocazie că vor duce o luptă hotărâtă pentru recuperarea teritoriului furat astfel.

Mitropolitul Bălan a afirmat chiar că „mai bine să cădem decât să cedăm". De altfel, autorul mai redă şi un crâmpei din însemnările istoricului Silviu Dragomir, participant la un Consiliu de Coroană, în care Nicolae Bălan afirmase: „În numele meu, al clerului şi poporului pe care-l păstoresc, declar că protestez cu demnitate şi hotărâre împotriva nedreptăţii ce ni se face şi vom lupta prin toate mijloacele pentru înlăturarea ei". Şi tot el declarase: „Nu trăim din obedienţă. Ne trebuie o nouă înălţare a conştiinţei naţionale. Nu-mi pierd încrederea în viitorul neamului nostru"... Aşa au vorbit şi Dinu Brătianu, Ioan Mihalache, Mihai Popovici, generalul Arthur Vătăşanu, Victor Antonescu.

Prevederi dure

În ceea ce priveşte asociaţia secretă, este redat în întregime statutul, alcătuit din 15 articole, unele dintre ele de-a dreptul şocante pentru zilele noastre. Iată, de exemplu, ce spune art. 4: „Asociaţia se compune dintr-o serie nelimitată de grupe, compuse din trei membri selecţionaţi în mod riguros...", iar art. 5 continuă: „Fiecare membru formează şi iniţiază un nou grup de trei membri, fiecare dintre aceştia repetând operaţia ş.a.m.d.". Iar art 6. precizează: „Nici un membru nu are voie să cunoască pe altul din asociaţie decât pe cei din grupul său, pe cel care a iniţiat grupul şi a format grupul iniţiat de el însuşi". Sau art. 12: „Şeful, conducătorii şi iniţiatorii mişcării «Ardealul», neurmărind interese personale sau de grup, nu vor apărea niciodată ca atare opiniei publice şi nu vor putea fi cunoscuţi de nimeni. Dacă nu vor cădea în luptă şi vor mai fi în viaţă, în clipa marii victorii, ei vor trece o dată cu dizolvarea Asociaţiei «Ardealul» în rândurile marii comunităţi naţionale ca simpli anonimi, fără a putea dezvălui cuiva rolul pe care l-au jucat şi acţiunile pe care le-au întreprins"...

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/ce-insemna-asociatia-secreta-ardealul-234753.html

„PERIOADA PREBELICĂ” CU…BELICOASA ARMATĂ ROŞIE

Unul dintre secretele cele mai straşnice păzite de mistificatorii comunişti ai istoriei, şi care are regim de „secret de stat”, este data intrării URSS în cel de Al Doilea Război Mondial. Şi, ca să ascundă adevărul, au pus în circulaţie o dată absolut falsă: 22 iunie 1941, când armatele germane au atacat Uniunea Sovietică. „Noi trăiam în pace, dar ei au năvălit peste noi”, au spus şi repetă aceşti falsificatori şi, din păcate, această dată este universal recunoscută. Dacă ar fi să-i dăm crezare, ar rezulta că nu Uniunea Sovietică a început cel de Al Doilea Război Mondial, ci a fost antrenată cu de-a sila în marea conflagraţie mondială.


Iar pentru ca această dată să intre în conştiinţa tuturor, falsificatorii sovietici au inventat doi ani de „perioadă prebelică”, care au precedat data de 22 iunie 1941.
Dar să vedem ce se vor aceşti doi ani ai „perioadei prebelice”, în care minciuna este foarte uşor de demascat. Chiar prin atitudinea URSS, deoarece, în această perioadă, TOŢI VECINII EUROPENI AI UNIUNII SOVIETICE AU DEVENIT VICTIMELE AGRESIUNII SOVIETICE. Cum poate fi numită o ţară care cucereşte alte ţări? Cum poate fi denumită o ţară care, prin ultimatumuri, sub ameninţarea războiului, pretinde teritorii de la un alt stat? Şi toate acestea au fost făcute în cei doi ani ai „perioadei prebelice”. Se mai poate afirma atunci că Uniunea Sovietică a intrat în război abia pe 22 iunie 1941?
Precizare necesară: în jurisdicţia internaţională ultimatumul este considerat declaraţie de război.
În septembrie 1939, URSS se declară ţară neutră. Şi imediat intră în „perioada prebelică” Când cucereşte teritorii sau ia cu japca, sub ameninţarea cu declanşarea războiului, alte teritorii care vor însuma o populaţie de peste 23 milioane de oameni. Se cheamă neutralitate aşa ceva? În această perioadă şi România a avut de suferit mari amputări teritoriale.
În ţările cucerite ori luate cu japca, se petrec crime de război şi scene de coşmar înfiorătoare. Sunt ucişi zeci de mii de ofiţeri şi soldaţi din ţările respective. Floarea intelectualităţii, sute de mii de persoane sunt trimise în Siberia. Are loc o adevărată purificare etnică.
Deschiderea, pentru scurt timp, a arhivelor ex-sovietice, după 1990, a permis cercetătorilor „Imperiului Răului” o primă sondare, pe bază de documente, a adevăratelor dimensiuni ale represiunii comuniste. Şi, abia în 1989, Sovietul Suprem al URSS a acceptat, în sfârşit, să recunoască „ilegalitatea criminală a actelor barbare comise în regimul stalinist, faţă de popoare întregi, masiv deportate”. În aprilie 1936, în decurs de doar trei zile, 36.000 de polonezi din zona frontalieră a Ucrainei sunt deportaţi în Kazahstan. În august 1941, un milion de etnici germani, descendenţi ai coloniştilor germani, instalaţi încă din secolul XVIII, în regiunea Volga, Tul, Krasmodar şi Stavropol, sunt deportaţi toţi în Kazahstan. Numai la această operaţiune au participat 80.000 de militari din trupele NKVD-ului. Această deportare a avut loc sub pretextul că, „populaţia etnică germană ascunde în sânul ei zeci de mii de sabotori şi spioni gata să răspundă la primul apel al lui Hitler” (o astfel de deportare are loc şi în anii următori ai războiului: numai în noiembrie 1943 şi mai 1944, sub pretextul că ar fi „colaborat masiv cu ocupantul nazist”, cecenii, inguşii, tătarii din Crimeea. Karatciaii, balkarii şi kalmucii sunt deportaţi în Siberia, Kzahstan şi Ural).
Unul dintre cei patru „cavaleri ai Apocalipsului” acţionează acum în Europa. De data aceasta multiplicat. Doi conducători avizi de putere, susţinuţi de Guvernul Mondial şi „Iluminaţi”, nu ţin cont de nimic. Primul măcar acţionează pe faţă. Cel de al doilea este „neutru” şi a inventat doi ani de „perioadă prebelică”.
De ce se spune că URSS a intrat în cel de Al Doilea Război Mondial pe data de 22 iunie 1941? Când Hitler a atacat Polonia, Uniunea Sovietică nu a stat „neutră”: a invadat Polonia prin răsărit. Militarul polonez, cu o îndârjire şi o încrâncenare demnă de adevăraţii patrioţi, a trebuit să lupte cu soldatul german şi cu soldatul din Armata Roşie. Pentru aceasta, el este sola război, iar soldatul sovietic – „neutru! Oare nu este strigător la cer? Cavaleria polonă luptă împotriva tancurilor germane şi a blindatelor sovietice, îşi apără ţara, dar este considerat „participant la război”.
Când Germania a atacat Norvegia s-a considerat un act de război. Când Uniunea Sovietică a cucerit cele trei Ţări Baltice s-a spus că „a ajutat proletariatul din aceste ţări”. Un singur ordin este elocvent în acest sens. În noaptea de 17 septembrie 1939, comandantul de brigadă BKVD a dat următorul ordin: „În dimineaţa zilei de 17 septembrie 1939, Armata Frontului Bielorus va trece la atac, cu sarcina da a da ajutor muncitorilor şi ţăranilor Bielorusiei, care s-au ridicat…” Deci, Armata Roşie şi NKVD vor da „ajutor”, că în rest…urmările sunt cunoscute.
Tot ca ţară „neutră” şi în „perioada prebelică”, Uniunea Sovietică a atacat Finlanda, dar nu s-a considerat că a fost un act de război!!!
Şi un lucru foarte interesant. În această „perioadă prebelică”, Armata Roşie a suferit şi înfrângeri de neimaginat (în special în Finlanda), pierzând sute de mii de oameni. Despre toate acestea nu se vorbeşte nimic. Oare de ce? Şi atunci, de ce se consideră că data de 22 iunie 1941 marchează intrarea în război a Uniunii Sovietice?
Minciuna mistificatorilor istorici merge şi mai departe. Ei susţin că, în 2perioada prebelică” , Armata Roşie acţionat (atenţie: NU A LUPTAT) pentru „întărirea graniţelor vestice”. O minciună, colosală cât fostul Imperiu sovietic! Împotriva cui trebuia Stalin şi conducătorii militari să-şi întărească securitatea graniţelor vestice? Împotriva lui Hitler, desigur. Dar avea Uniunea Sovietică graniţă comună cu Germania, pentru a se teme că aceasta o va ataca prin surprindere.? O altă întrebare la care răspunsul este un categoric NU. Toţi vecinii URSS erau neutri şi nici vorbă să jinduiască măcar la o palmă din stepa rusească. Atunci? Dacă se vorbeşte aşa despre Stalin, de ce Hitler, care a ocupat ţările vecine, este considerat un cotropitor şi declanşatorul celui de Al Doilea Război Mondial?
În lucrarea amintită, Suvorv scrie: „22 iunie este, pur şi simplu, data începerii ofesivei forţelor armate ale unui stat împotriva forţelor armate ale altui stat, părţi aflate deja într-un război la care ambele state participau de mult”.
Prin prisma celor de mai sus, haideţi să nu mai considerăm Uniunea Sovietică drept o victimă inocentă, care a intrat în cel de Al Doilea Război Mondial pe data de 22 inie 1941! Şi haideţi să aducem un prinos de recunoştinţă Poloniei, stat desfiinţat de patru ori în istoria sa, care s-a împotrivit eroic înaintării Germaniei spre Răsărit. Deci, a apărat Uniunea Sovietică. Drept recunoştinţă, aceasta a atacat-o pe la spate…

STALIN ŞTIA PRECIS CÂND VA ÎNCEPE RĂZBOIUL

Istoria celui de Al Doilea Război Mondial nu trebuie scrisă începând cu data de 1 septembrie 1939 sau 22 iunie 1941, ci din ziua în care Stalin a decis să înceapă războiul. Data la care are loc şedinţa Biroului Politic, în care s-a luat hotărârea de a se duce la îndeplinire planurile lui Stalin de „eliberare a Europei”: „Să atragi Europa în război, rămânând tu singur neutru, apoi, când adversarii se vor epuiza unul pe celălalt, să arunci pe balanţa cântarului întreaga putere a Armatei Roşii”.
Încă din 1927, la şedinţa deschisă a C.C., Stalin a expus ideea necesităţii ca, în caz de război să se păstreze neutralitatea până în momentul în care „părţile beligerante se vor epuiza reciproc într-o luptă care este peste puterile lor. Şi considera că, în caz de război, Uniunea Sovietică va deveni inevitabil participantă, dar va trebui să intre ultima în război cu toate forţele proaspete”.
Nimic nu se petrece întâmplător. În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1939, armata germană atacă Polonia. Exact în aceeaşi zi, la cea de-a patra sesiune extraordinară a Sovietului Suprem al URSS, a fost adoptată legea privind serviciul militar obligatoriu. Ciudat lucru. Propagandiştii sovietici au motivat această decizie prin faptul ei au luat măsuri preventive, deoarece, în aceeaşi zi a început cel de Al Doilea Război Mondial. Ciudată optică.
Un fapt deosebit de interesant. La 1 septembrie 1939, deputaţii Sovietului Suprem ştiau că a început marea conflagraţie. Dar ce coincidenţă stranie a făcut ca ei să se întrunească chiar în aceeaşi zi, 1 septembrie, pentru a adopta documentele corespunzătoare?! Pentru a ajunge la Moscova, unii deputaţi aveau nevoie de 7-10, ba chiar 12 zile. Şi, culmea coincidenţei, pe data de 1 septembrie, deja toţi erau întruniţi la Moscova. Răspunsul la această „întâmplare” nu poate fi decât unul singur: încă înainte de începerea războiului, cineva a dat semnalul în toată Uniunea Sovietică, ca deputaţii să se adune la Kremlin. Deci, făcând o mică socoteală, momentul intrării Uniunii Sovietice în război este data de 19 august 1939.
Exact la patru zile de la şedinţa Biroului Politic, l-a Kremlin s-a semnat Pactul Molotov-Ribentrop, după care Stalin a exclamat fericit: „L-am înşelat pe Hitler!”. Iar Suvorov arată: „Într-adevăr, Stalin l-a înşelat pe Hitler aşa cum nimeni nu l-a înşelat în întregul secol XX. Peste doar o săptămână şi jumătate, Hitler ducea un război pe două fronturi, astfel spus, chiar de la început, Germania a ajuns în situaţia de a pierde războiul (şi chiar l-a pierdut). Cu alte cuvinte, la 23 august 1939, Stalin câştigase cel de-al doilea război mondial, încă înainte ca Hitler să atace Polonia”.
În fapt, chiar congresele partidului i-au dat mână liberă lui Stalin. Astfel, la unul dintre ele s-a specificat clar: „Congresul subliniază în mod deosebit că i se acordă Comitetului Central împuternicirile necesare ca, în orice moment, să anuleze toate alianţele şi acordurile de pace cu statele imperialiste şi burgheze şi astfel să declare război”.
O problemă pe care istoricii militari şi analiştii în domeniu s-au ferit ca de dracu’ o perioadă foarte îndelungată să o analizeze este şi modul în care Stalin a pregătit operaţiunea Furtuna. Actualmente sunt încercări timide. Era numele codificat al operaţiunii prin care Stalin dorea să dezlănţuie războiul pentru cucerirea Europei. Despre această intenţie Hitler a aflat din timp,fapt pentru care a declanşat invazia Uniunii Sovietice,aliatul care l-a susţinut înainte. Prin aceasta a fost salvatorul Europei Occidentale,lucru ignorat şi nerecunoscut nici în zilele noastre. El a fost împins să atace URSS de către Oculta Mondială,care nu dorea ca Stalin să-şi extindă influenţa asupra întregii Europe…
Oculta Mondială şi-a etalat puterea şi faţă de I.V.Stalin (David Visarion Djugaşvili, nume real, Djugaşvili în georgiană –ţinutul său natal – înseamnă „fiu de jidan”).Deşi de origine iudaică,a comis două greşeli enorme în relaţiile cu etnia sa. Obsedat că toţi complotează împotriva lui,şi-a închipuit „complotul medicilor evrei din Kremlin”.Drept urmare acestora li s-a intentat un proces,rămas în istorie sub denumirea de „procesul halatelor albe”.A mai intenţionat să înfiinţeze Republica Sovietică Socialistă a Evreilor (R.S.S.E.) în care să fie incluşi toţi evreii din Uniune - de fapt o deportare mascată. Acest proiect nu a apucat să-l finalizeze. La ni ci două luni de la „procesul halatelor albe”,Stalin…s-a sinucis. În realitate,asasinarea lui a fost pusă la cale de Lavrenti Beria (tot de origine iudaică) şi N.S.Hruşciov,cel mai mare duşman al său,cu complicitatea medicului personal al lui Stalin.

STALIN RECUNOŞTEA: DE VINĂ NU ERA GERMANIA!

La întrebarea: Cine a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial?, răspunsul este unanim: Germania nazistă, care la 1 septembrie 1939 invadează Polonia. Dar nenumăratele documente de arhivă, mărturiile combatanţilor, analiza minuţioasă a acţiunilor de luptă, scot în evidenţă un lucru uluitor: adevăratul instigator al celui de-al Doilea Război Mondial a fost Uniunea Sovietică! Respectiv Stalin şi serviciile secrete ale Uniunii Sovietice. Deoarece, problema respectivă necesită prea mult spaţiu tipografic, voi puncta principalele aspecte.
La 18 septembrie 1939, printr-o notă oficială, Guvernul sovietic comunică: cea care se face vinovată de izbucnirea războiului este Polonia.

Prezint în continuare un document inedit:
„Redactorul Pravdei s-a adresat tovarăşului Stalin cu întrebarea: cum apreciază tovarăşul Stalin informaţia agenţiei Havas despre „cuvântarea lui Stalin”, care zice-se, ar fi fost rostită în „Biroul Politic la 19 august” şi unde şi-ar fi exprimat ideea că „războiul trebuie să continue cât mai mult se poate, pentru a fi epuizate părţile în conflict”.
Tovarăşul Stalin a transmis următorul răspuns: Această informaţie a agenţiei Havas, ca şi multe altele ale acesteia, reprezintă o minciună. Fireşte, nu pot să ştiu în ce cafe-şantan a fost fabricată această minciună. Dar oricât ar minţi domnii de la Havas, nu pot nega următoarele:
a)nu Germania a atacat Franţa şi Anglia, ci Franţa şi Anglia au atacat Germania, luându-şi asupra lor responsabilitatea pentru acest război;
b) după primele acţiuni militare, Germania s-a adresat Franţei şi Angliei cu propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a sprijinit sincer propunerile de pace ale Germaniei, „căci ea a considerat şi continuă să considere că încheierea cât mai curând posibilă a războiului ar uşura în mod radical situaţia tuturor ţărilor şi popoarelor”;
c) cercurile conducătoare al Angliei şi Franţei au refuzat în mod grosolan propunerile de pace ale Germaniei, la fel şi încercările Uniunii Sovietice de a se ajunge la o grabnică încheiere a războiului.
Acestea sunt faptele
Ce argumente aduc, împotriva acestor fapte, politicienii de la cafe-şantan, de la agenţia Havas?
I.V.Stalin” (1)
„La 5 mai 1941, într-o cuvântare secretă, ţinută în faţa absolvenţilor Academiei militare, Stalin numea un alt vinovat: Germania” (2).
La sfârşitul războiului, Stalin lărgeşte cercul „vinovaţilor”, afirmând că Al Doilea Război Mondial a fost declanşat de toate ţările capitaliste, inclusiv Suedia şi Elveţia.
Principlaul istoric al Armatei Sovietice, generalul-locotenent P.A.Jilin, declara: „Vinovaţii războiului nu au fost numai imperialiştii Germaniei, ci ai întregii lumi”.
În spatele tuturor acestor declaraţii, comuniştii sovietici au ascuns şi ascund, în continuare, rolul lor de instigatori ai războiului şi au mistificat şi continuă să mistifice istoria.

„FĂRĂ STALIN, N-AR FI EXISTAT HITLER”

După moartea lui Lenin, Stalin a făcut-o pe modestul,deşi cuvintele lui Lenin pe patul de moarte „a concentrat deja în mâinile sale o putere imensă” spun totul. Fiind viclean,nu s-a căţărat de la început la putere. A fost preocupat să-şi consolideze puterea personală,după care, în alianţă cu Zinoviev şi Kamenev,îl îndepărtează de la putere pe Troţki. Apoi,în alianţă cu Buharin, îi îndepărtează pe primii doi,pentru ca mai târziu să-l îndepărteze şi pe acesta. Folosindu-se de Iagoda, înlătură de la putere generaţia cekiştilor lui Dzerjinski. Apoi, cu sprijinul lui Ejov, îl îndepărtează şi pe Iagoda,pentru ca în cele din urmă,să se sprijine pe Lavrenti Beria – „Sabia Revoluţiei”.Cu acesta din urmă formează celebrul „tandem al morţii”,care are la activ mai mulţi morţi decât Hitler.
În 1927,Stalin declară că al doilea război imperialist este inevitabil.Ca urmare,inevitabilă este şi intrarea Uniunii Sovietice în război.”Noi vom intra,dar vom intra ultimii,ca să punem pe talerul cântarului greutatea care să atârne cel mai greu”.
Pe Stalin, cel mai bine l-a înţeles şi descifrat Lev Troţki. Şi nu a făcut nici un secret din aceasta. Ştia cel mai bine ce se înseamnă comunismul, Armata Roşie şi îl cunoştea cel mai bine pe Stalin. Activitatea sa era deosebit de laborioasă: autor al revoluţiei comuniste, făuritor al Armatei Roşii, reprezentantul sovietic la convorbirile de la Brest, primul lider al diplomaţiei sovietice.
Dacă nici un lider occidental şi nici Hitler nu l-au înţeles pe Stalin şi politica sa ascunsă, Troţki a fost primul care i-a înţeles locul. În 1936 spunea: „Fără Stalin n-ar fi existat Hitler, n-ar fi existat Gestapo!”, iar în noiembrie 1938 mărturisea: „Stalin a dat mână liberă lui Hitler şi adversarilor săi şi a împins Europa în război”. Aceste cuvinte erau spuse când Stalin nu dăduse încă directiva de pregătire a cotropirii Poloniei. Şi, previziunile lui Troţki se vor adeveri. Pentru a-l crede, însă, definitiv, prezint o altă previziune a sa: la 21 iunie 1939, când aveau loc convorbirile între reprezentanţii Franţei, Marii Britanii şi URSS, care încercau să se pună de acord pentru a încheia un pact împotriva Germaniei, care devenise o mare putere militară, a spus: „URSS se va deplasa cu toată forţa la graniţele Germaniei, imediat ce al treilea Reich va intra în luptă pentru a nouă împărţire a lumii”.

„REPUBLICA SOCIALISTĂ SOVIETICĂ MONDIALĂ

În sprijinul afirmaţiei că Stalin dorea declanşarea unui război în Europa,după care „să treacă la eliberarea ţărilor cucerite”,vine şi „Declaraţia de constituire” a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste – URSS,care prevede că este primul pas în crearea Republicii Socialiste Sovietice Mondiale.În această Declaraţie se prevede ca numărul de republici să se extindă până când întreaga lume va intra în componenţa URSS.
Pentru a-şi atinge scopul – declanşarea unui război în Europa -,începând din 1927,Stalin îşi concentrează eforturile în două direcţii.Pe de o parte,sprijinea Germania pentru a deveni o mare putere militară,iar pe de altă parte a început industrializarea URSS-ului pe cincinale şi pregătirea Armatei Roşii pentru acţiuni exclusiv ofensive.Anterior am specificat cum a sprijinit pregătirea cadrelor militare germane..Şi acum trebuie pusă întrebarea firească : dacă Stalin ar fi dorit cu orice preţ pacea,de ce a sprijinit renaşterea militară a Germaniei ? Răspunsul vine de la sine : cunoştea spiritul revanşard al Germaniei şi a pregătit-o,alături de Statele Unite
împotriva Europei. Iar după ce a pregătit-o,a desfăşurat o activitatea diabolică pentru ca,în fruntea ei,să ajungă un lider fanatic şi nebun : Adolf Hitler.
O teorie absolut falsă,frecvent vehiculată de analiştii militari şi căreia i se dă credit şi în zilele noastre este că la declanşarea Războiului Al Doilea Mondial Uniunea Sovietică avea o armată slab dotată şi prost instruită…
Pentru victoria comunismului în URSS şi dotarea Armatei Roşii cu tehnică de luptă de ultimă generaţie,o contribuţie hotărâtoare şi-au adus-o Statele Unite.Pentru aceasta,între cele două ţări s-a desfăşurat un „comerţ paşnic”,în baza programului de asistenţă cunoscut sub numele de Land Lease,prin care Armatei Roşii i s-au furnizat armament şi tehnică de luptă în valoare de peste 11 miliarde de dolari.Acest program a servit drept scop pentru a înstrăina o parte din tehnologia militară americană. Generalul John R.Deane,secretarul şefilor de Stat-Major de la Washington pe toată durata războiului a afirmat :”Politica noastră era să punem la dispoziţia Rusiei orice nouă descoperire în domeniul electronicii sau în alte domenii. În fiecare lună primeam o listă revăzută cu echipamente militare americane secrete despre care putea fi informată Rusia…Nu am pierdut nici o ocazie de a furniza Rusiei echipament,arme sau informaţii”.
Trebuie precizat că la 2 februarie 1934,preşedintele Franklin Delano Roosevelt,printr-un ordin al executivului,a creat Banca de Import-Export pentrua garanta creditele comerciale acordate altor ţări,în special Uniunii Sovietice.Pe lângă aceasta,banca era împuternicită să acorde împrumuturi.În acelaşi timp,băncile particulare au primit aceeaşi împuternicire. Toate trebuiau să sprijine Uniunea Sovietică în a achiziţiona orice bunuri produse de industria americană.Chase Mnhattan,controlată de familia Rockefeller,a fost prima care s-a implicat în acest gen de operaţiuni financiare.
În cadrul programului amintit,Statele Unite au dat sovieticilor 20.000 de avioane de toate tipurile,400.000de camioane,800.000 de tancuri,fără a mai enumera întregul armament,alimentele şi medicamentele. Au mai fost vândute echipamente de comunicaţii, radiogoniometre, radio-locatoare,tehnologiile pentru fabricarea diferitelor tipuri de avioane .Organizaţia Inginerilor Americani a construit câteva aeroporturi în Uniunea Sovietică. Relaţiile dintre cele două state au fost permanente şi foarte strânse. Omul de legătură din partea americanilor a fost maiorul Racey Jordan,iar din partea sovieticilor colonelul Anatoli Katikov.
Un inginer american a fabricat avionul de vânătoare MIG-15,care funcţiona cu un motor construit de firma Rolls Royce din Marea Britanie !

MINISTERUL APĂRĂRII AL URSS SE PREGĂTEA…DE ATAC

Năpustindu-se asupra democraţiilor occidentale, Hitler i-a dat lui Stalin dreptul moral de a declanşa „Eliberarea Europei”. Istoricii sovietici au scris mii de lucrări, cărţi şi documentare de istorie. Însă în nici una nu amintesc şi nu explică de ce Stalin, încă din 1927, a început construirea unei tehnici de luptă cea mai performantă pentru acele timpuri. Şi era destinată exclusiv pentru acţiuni ofensive, nicidecum celor de apărare…
Pentru dotarea Armatei Roşii, Stalin a acordat o atenţie deosebită industriei de arm,ament greu, în special tancuri şi artilerie. Acest aspect reiese clar şi din informarea pe care colonelul german Heinz Guderian a făcut-o după ce Stalin i-a înlesnit să viziteze uzina de locomotive din Harkov, în 1933. În afară de locomotive, colonelul german a remarcat că uzina respectivă avea şi o „producţie secundară”: producea 22 de tancuri pe zi!!! Voi insista puţin asupra caracteristicilor ofensive ale tancului respectiv – marca BT (bistrohnâi tank – tanc rapid): viteza 100 km/h, autonomie de deplasare 700 km, forţarea râurilor adânci pe sub apă; pe drumuri de ţară se deplasa pe şenile iar pe şosela i se scoteau şenilele şi înainta pe roţi. Se ştie că starea drumurilor în Uniunea Sovietică era foarte proastă, iar autostrăzile erau inexistente. Nici ţările vecine, în special cele din apus, nu stăteau mai bine la acest capitol. De aici, reiese clar că BT-urile au fost create doar pentru acţiuni pe teritoriul statelor din Europa Centrală şi de Sud, unde puteau fi folosite la maximum. Folosirea lor era posibilă pe teritoriul Uniunii Sovietice doar pe şenile, ceea ce îi îngreuna performanţele. De fapt, când Hitler a atacat URSS, aceste tancuri au fost abandonate.
Reiese că, încă din 1933, Armata Roşie poseda cel mai performant tanc din lume. Dacă în 1933 o singură uzină producea 22 de tancuri pe zi, cititorul poate face o socoteală aproximativă. Hitler a început războiul având 3.195 de tancuri, adică mai puţin decât producea uzina din Harkov în jumătate de an, în timp de pace. Însă, potenţialul extraordinar al acestor tancuri. Concluzia: Europa trebuia azvârlită în război, pentru ca, apoi, Uniunea Sovietică să intervină în forţă pentru instaurarea comunismului. Dacă astăzi există posibilitatea ca aceste lucruri să fie aduse la cunoştinţa opiniei publice, rog cititorii care nu sunt de acord cu ele să-i lase pe comuniştii ruşi să se apere. Deoarece, prin prisma faptelor prezentate, precum şi a celor care vor urma, cei mai mari călăi ai lumii au fost Stalin şi marii comandanţi militari sovietici.
Mai trebuie să specific că Uniunea Sovietică a fost prima ţară din lume ce a produs tancuri plutitoare, care, într-un război de apărare, nu trebuie să plutească. Ele sunt destinate doar acţiunilor ofensive. Şi aceste tancuri, la începutul războiului, au fost abandonate.
După sfârşitul războiului,Stalin a afirmat de mai multe ori că şi în ceea ce priveşte performanţele avioanelor sovietice,aviaţia stătea rău. Mistificatorii comunişti au afirmat :”Da, aveam destule avioane,dar erau de calitate proastă. Cele fabricate înainte de război nu pot fi luate în considerare,deoarece erau îmbătrânite,fără performanţă”.
Dar să vedem care era realitatea relatată de pilotul britanic Alfred Price :”Cel mai puternic dintre avioanele de vânătoare de serie din lume era,în septembrie 1939,distrugătorul rus I-16,al constructorului Polikarpov…La puterea de foc,I-16 depăşea de două ori avionul Messerschmidt-109E şi aproape de trei ori avionul Spitfire.Dintre toate avioanele de vînătoare de dinainte de război,I-16 era unic,în sensul că numai el avea apărătoare blindate în jurul pilotului.Cei care cred că,înaintea celui de-al doilea război mondial,ruşii erau nişte mujici înapoiaţi şi că au evoluat ulterior prin folosirea experienţei germane,trebuie să ţină seama de fapte”(2).De menţionat că acest pilot avea ceva experienţă la viaţa sa : zburase pe 40 de tipuri de avioane şi avea la activ peste 4.000 ore de zbor.
„La toate acestea,trebuie adăugat că,în august 1939,avioanele de vânătoare sovietice foloseau pentru prima oară în lume, rachete în situaţii de luptă.Şi încă un fapt : constructorii sovietici au creat unicul avion din lume cu carcasa blindată,un adevărat tanc zburător,numai IL-2 avea opt proiectile cu reacţie de mare putere,fapt ce satisface orice standard de calitate”.
Şi atunci,de ce,încă din prima zi a războiului,aviaţia militară sovietică a cedat întâietatea În aer ? De ce nu şi-a apărat localităţile,Armata,teritoriul ? Răspunsul este unul singur : toţi piloţii sovietici nu au fost pregătiţi pentru lupte aeriene.Ei au fost pregătiţi să lovească numai ţinte terestre.Deci,pentru acţiuni ofensive pe teritoriul altor state.În optica teoreticienilor aviaţiei sovietice era necesară desfăşurarea unei singure şi grandioase operaţiuni ofensive,în care aviaţia sovietică,printr-o singură lovitură,va surprinde toată aviaţia inamicului la sol şi o va distruge.Stalin dăduse ordin constructorilor să fabrice avioane pentru situaţia în care nici un avion de vânătoare al inamicului nu va reuşi să se înalţe în aer.Deci,se pregătea de război.
La începutul războiului în dotarea aviaţiei militare americane se afla cel mai bun avion militar de transport din lume – celebrul S-47.Schiţele avionului au fost transmise specialiştilor sovietici care au construit nu mai puţin celebrul LI-2.Acest avion era destinat pentru transportul trupelor de desant aerian.Se ştie că acestea,prin excelenţă,sunt destinate pentru acţiuni ofensive,în special pentru cucerirea unor obiective strategice în adâncimea inamicului.
Pregătindu-se pentru război,în 1936 Hitler a înfiinţat trupele de desant aerian,iar la declanşarea conflagraţiei mondiale,numărul militarilor din aceste trupe era de 4.000.Tătucull Stalin a fost mai grăbit. El a înfiinţat aceste trupe în 1930,iar la începutul războiului Armata Roşie avea peste 1 milion de paraşutişti,care erau perfect instruiţi..Dar,după ce Hitler a atacat Uniunea Sovietică,Stalin nu a putut folosi aceste trupe,pentru că,într-un război de apărare,este imposibil să fie folosiţi atât de mulţi paraşutişti desantişti.La izbucnirea războiului,ele au fost transformate în unităţi de infanterie.Nefiind obişnuiţi cu luptele de apărare,au învăţat noile tehnici de luptă din mers.Nemţii i-au măcelărit,pur şi simplu…
Din timp,Stalin a ordonat constituirea mai multor armate de şoc şi supra-şoc,care constituiau Primul Eşalon Strategic şi aveau în componenţă 170 de divizii,fiecare cu misiuni precise.Spre exemplu,Armata a 9-a de supra-şoc a primit misiunea să „elibereze” Basarabia în iunie 1940.Atacul german l-a oprit pe Stalin să înfiinţeze mai multe armate de şoc.

CUM SE PREGĂTEŞTE UN RĂZBOI MONDIAL (I)

Istoria lumii are încă numeroase evenimente neelucidate. În unele cazuri, au trec ut sute sau mii de ani şi nu s-a aflat încă adevărul. Nu a fost posibil sau nu s-a vrut? Această dublă interogaţie ridică alte semne de întrebare. În condiţiile în care istoricii şi cercetătorii din diferite domenii ne dezvăluie amănunte dintr-o lume veche de mii de ani, cum e posibil ca evenimente cruciale din istoria contemporană să nu fie desluşite integral? De ce opinia publică este în continuare minţită?
Explicaţia este una singură şi de o simplitate extraordinară: descoperirea de noi şi noi secrete, foarte bine ascunse până mai ieri, despre existenţa organizaţiilor secrete, oculte, a „iluminaţilor” (multe dintre ele le-am prezentat în articole anterioare).

Adică cei care conduc Omenirea din umbră şi care au toate mijloacele şi pârghiile ca să scrie Istoria aşa cum doresc „EI”.
Unul din marile secrete ale istoriei contemporane este şi cunoaşterea adevăratului instigator al celui de Al Doilea Război Mondial.
Bancherii evrei, „Iluminaţii Sionului”, au declanşat cele două războaie mondiale (prezenţa evreilor în delegaţiile SUA, Angliei şi Franţei la tratativele de pace din 1919-1920 a fost covârşitoare. După semnarea tratatului cu Germania, unul dintre aceştia a afirmat promonitoriu: „Avem un tratat pentru…un nou război mondial peste 20 de ani”! Cea ce s-a şi întâmplat!!)…

HITLER – MASON ŞI SATANIST

„În 1980, personalităţi ale Angliei, masoni din loja „Rosa-Cruce” au format „Ordinul Ermetic al Amurgului de Aur”: B. Yeates, Alister Crowley (cel mai cunoscut magician al secolului XIX), Bram Stoker (autorul cărţii”Dracula”) etc. O ramură a acestei organizaţii s-a format, în 1917, în Germania. An în care Rudolf von Sebottendorf a venit din Turcia (unde fusese recrutat de masoni) şi a format la Viena o organizaţie pentru cercetarea misterului Templierilor” (1).
Grupul Sebottendorf a format, în 1918. la Bad Aibling, „Organizaţia Thule”.
În octombrie 1918, un anume Adolf Schicklgruber (Hitler, după numele de fată al mamei lui) se face remarcat prin talentul oratoric. Ocultist şi esoteric, acesta aderă la organizaţie, ce va întemeia DAP (grup de activitate german), din care, mai târziu, se va naşte NSDAP şi SS.
Thule, conform tradiţiei, era un oraş din nordul Europei, populat de rasa ariană şi scufundat odată cu Atlantida. Membrii organizaţiei se ocupau cu yoga, tantra, magia ocultismului, astrologia, ştiinţele Templierilor şi combaterea evreilor. Caracteristice le erau svastica şi salutul cu mâna dreaptă ridicată. Membrii cei mai importanţi ai organizaţiei Thule au fost: R. von Sebotterndorf, Adolf Hitler, Rudolf Hess, H. Goring, Alfred Rosenberg, Hans Frank, contesa Westrop şi Trebisch Lincoln. Ultimul i-a dat lui Hitler, amicul său, 100.000 DM în 1930, pentru a deveni proprietarul ziarului „Observatorul popular”.
„Încă de la 20 de ani (afirmă Theodor Morell, doctorul său), Hitler a fost înclinat spre misticism şi lua droguri. Împreună cu librarul Pretoche din Viena, lua stupefiante „”Peyot”, pentru ca, prin halucinaţii, să poată pătrunde misterele. De altfel, în ultimii 6 ani ai vieţii sale, Hitler a luat stupefiante şi calmante.
Tot Hess a fost cel care a redactat cartea „Mein Kampf”. Hitler a fost şi membru al lojii „Centura de Aur”, o lojă de gradul 99. Pe glob, există 99 de loji de acest fel, iar fiecare lojă are ca şef un demon. Aceştia sunt foarte periculoşi şi în strânsă legătură cu magia neagră a tibetanilor” (1).

„GUVERNUL MONDIAL” ŞI „ILUMINAŢII” I-AU FINANŢAT PE HITLER ŞI STALIN

În urma Tratatului de la Versailles, evoluţia Germaniei era deja planificată de către Oculta Mondială.Se preconiza ruina valutei germane,ceea ce ar fi dus la inflaţie cronică. Deoarece i se cerea restituirea plăţilor pentru reparaţii în valoare de 123 milioane mărci aur,precum şi 26% din valoarea exporturilor. Haosul era inevitabil. În această situaţie,Germania a avut un moratoriu pentru plata integrală în numerar a sumei de 123 milioane mărci aur în următorii doi ani. Însă,puterile învingătoare au respins propunerea. La 9 ianuarie 1923,s-a hotărât,cu 3 la 1,că Germania a rămas în urmă cu plata. Reprezentanţii Angliei au primit ordin de la City(organizaţie prezentată în articole anterioare)) să voteze împotriva moratoriu-lui.”(…) Germania s-a declarat de acord cu o soluţie de compromis,cunoscută sub numele de planul DAWES.
Acesta a fost conceput de J.P.Morgan,colaboratorul lui Rothschild,şi acorda Germaniei credite în valoare de 800 milioane dolari pe o perioadă de patru ani.Planul Dawes a eşuat când au crescut datoriile pentru reparaţii ale Germaniei.A urmat însă planul Young (după numele agentului lui Morgan,Owen Young) : pentru a prăda mai bine,bancherii internaţionali au fondat în Elveţia „Banca Internaţională de Plăţi”.Astfel,plata reparaţiilor din primul
război mondial s-a efectuat simplu : creditul din contul unei ţări la această bancă era înregistrat la o altă ţară,care îşi avea contul în această bancă”.
De remarcat că cele două sisteme au fost puse la punct de către bancherii internaţionali şi că împrumuturile acordate Germaniei erau foarte profitabile pentru aceşti bancheri.Acesta este unul dintre cele mai bune exemple pentru sistemul machiavelic.Pe de o parte,bancherii îi împrumută pe cei implicaţi în război şi îi împrumută pe germani pentru ca aceştia să-şi plătească datoriile pentru reparaţii.Indiferent ce şi cum a făcut Germania,este clar de la cine tre-
buia să împrumute bani.A fost una şi aceeaşi grupare care a planificat,a finanţat,a condus şi a profitat de pe urma primului război mondial…
Sursa financiară principală a lui Hitler a venit de la Interssen Gemeinschaft Farben (Cartelul I.G.Farben).La rândul său,acest cartel a primit capital enorm…de peste ocean,mai precis de pe Wall Street.Există certitudini sigure că fără acest capital nu ar fi existat I.G.Farben, aproape sigur că nici Hitler nu ar fi ajuns la putere iar cea mai mare conflagraţie a umanităţii nu s-ar fi produs.
În 1924,bancherul american Charles Dawes a contractat un împrumut în valoare de 800 milioane dolari de la companiile Dillon,Read & Co,Harris,Ford & Co (de pe Wall Street şi National City.Această sumă a investit-o în câteva carteluri de oţel şi chimicale,printre care şi I.G.Farben.La început o simplă companie de chimicale – a fost producătorul gazului toxic de luptă pe bază de clor folosit în primul război mondial – cu ajutorul american I.G.Farben a fuzionat cu alte firme de chimicale formând celebrul cartel,producătorul a nu mai puţin „celebrului” Zyklon B,gaz letal folosit în lagărele de exterminare ale naziştilor.În 1928 a fuzionat cu concernul american al lui Henry Ford.Preşedintele acestui Cartel,care îşi avea filiale în 93 de ţări,era în acelaşi timp în conducerea Deutsche Bank şi a Băncii Internaţionale de Plăţi din Elveţia.
Germania nu dispunea de resurse naturale pentru producerea benzinei,ceea ce a constituit motivul principal al înfrângerii în primul război mondial.Oamenii de ştiinţă şi cercetătorii de la I.G.Farben au început utilizarea procesului de hidrogenare – producerea de benzină din cărbune,dar procesul tehnologic nu a fost definitivat.În august 1927 acestor cercetări li se alătură şi renumitul concern Standard Oil împreună reuşind imposibilul.Până la sfârşitul Războiului Al Doilea Mondial Germania şi-a asigurat prin eforturi proprii circa 75% din necesarul de combustibil prin procesul de sintetizare.Şi aşa,Statele Unite au contribuit decisiv la maşina de război germană.Mai mult,Aliaţii au primit ordinul de a nu bombarda cele circa 30 de rafinării de pe teritoriul german,acestea fiind funcţionale la sfârşitul războiului !
Cum au sprijinit marile concerne americane maşina de război germană reiese şi din scrisoarea lui William Dodd,ambasadorul Statelor Unite în Germania adresată preşedintelui Roosevelt :”În acest moment,peste o sută de corporaţii americane au aici filiale sau acorduri de cooperare.Du Pont are aliaţi în Germania care sprijină industria de armament.Aliatul principal este compania I.G.Farben,o parte a guvernului care asigură 200.000 de mărci anual unei organizaţii de propagandă care manipulează opiniile americanilor.
Compania Standard Oil…a trimis aici 2.000.000 de dolari în decembrie 1933 şi câştigă 500.000 de dolari pe an ajutându-i pe germani să fabrice gaz ersatz (un înlocuitor,prin procesul de hidrogenare care transformă cărbunele în benzină) în scopul războiului;dar Standard Oil nu poate scoate câştiguri din ţară sub formă de bunuri.
Preşedintele companiei International Harvester mi-a spus că afacerile lui au crescut cu 33% aici (cred că din producţia de arme),dar că nu poate scoate nimic din ţară.
Chiar şi cei din industria de avioane au aranjamente secrete cu Krupps.
Companiile General Motors şi Ford au afaceri enorme aici prin filialele lor,dar nu scot profituri afară.
În afară de aceste companii americane,alţii au colaborat cu germanii pentru crearea materialelor de care au nevoie pentru izbucnirea războiului.De exemplu,International Telephone and Telegraph(ITT) a investit substanţial în Focke-Wolfe,un producător de avioane,ceea ce înseamnă „ că ITT producea avioane germane (de luptă) pentru omorârea americanilor”.
Scrisoarea de mai sus este deosebit de sugestivă şi nu are nevoie de nici un comentariu.
Semnificativ ni se pare şi următorul fapt : în 1933 filiala Standar Oil din New Jersey a împrmutat Germania,prin I.G.Farben,combustibil pentru aviaţie în valoare de 20 milioane dolari.Ajutorul american a continuat şi după declanşarea războiului,preşedintele Roosevelt ştiind foarte bine că războiul din Europa va implica,mai devreme sau mai târziu şi Statele Unite.Dar avea nevoie de un duşman puternic,care să justifice implicarea.
Spaţiul topografic nu ne permite să prezentăm în toată „splendoarea lor” încrengăturile evenimentelor respective,perfidia oamenilor politici din fruntea naţiunilor din acea vreme, cum au devenit trădătorii propriilor naţiuni.Accentuăm că toate cele de mai sus aveau binecuvântarea lui Roosevelt.Inclusiv faptul că numai anumite uzine şi întreprinderi de pe teritoriul german au fost bombardate de Aliaţi.Sau că prin bombardarea Drezdei.,Aliaţii au comis un adevărat genocid.Deoarece,conform Constituţiei Statelor Unite,preşedintele este şi comandan tul suprem al tuturor forţelor armate.Prin urmare,el,şi nimeni altul,este cel care decide ce obiective vor fi bombardate.Li i s-a alăturat Churchill,care a ordonat acelaşi lucru aviaţei de bombardament britanice.
După cum a arătat Dr.Anthony C.Sutton,în “Wall Street and the Rise of Hitler”,contribuţia dirijată a capitalismului american în pregătirile războiului înainte de 1944 este descrisă ca fenomenală.A fost,fără îndoială,decisivă pentru pregătirea militară a Germaniei.Dovezi fac să se înţeleagă că nu numai sectorul influent al economiei americane era conştient de natura nazismului,ci toate domeniile posibile care puteau servi interesele proprii,ştiindu-se că în final,
va fi un război în care vor fi implicate Europa şi America.
Este de neconceput să vorbim despre neştiinţă.Între timp,au devenit accesibile publicului dovezi bine documentate conform cărora cercurile financiare au contribuit în mod decisiv la ascensiunea celui de-al treilea Reich al lui Hitler.Ele se găsesc şi în protocoalele şi rapoartele Hearings,publicate de comisiile diferitelor senate şi congrese în perioada 1928-1946.
Desigur,opinia publică americană nu trebuia să ştie acest lucru.Şi atunci a fost manipulată.În 1946,Fundaţia Rockefeller a alocat 139.000 dolari pentru ca mass-media să prezinte „versiunea oficială” a celui de Al Doilea Război Mondial care să ascundă faptul că maşinăria de război nazistă a fost construită de marii magnaţi financiari americani.Astfel,şi opinia publică internaţională a fost şi ea manipulată,în înţelegerea evenimentelor principale ale omenirii,de către societăţile secrete.

O “NOUĂ ORDINE” ÎN “LUME”

În plină criză eonomică şi morală,preşedintele Franklin Delano Roosevelt (cu trei mandate consecutive, prim maestru al unei loji masonice, membru CFR şi al „Comitetului celor 300”) i-a măsuri drastice : Congresul îi votează în regim de urgenţă toate legile.Prin programul New Deal relansează economia americană,iar printr-o lege de urgenţă,propusă şi votată în aceeaşi zi, 9 martie,acordă mari puteri organismelor federale,reglementează ca toate tranzacţiile să se efectueze pe credite şi interzice tezaurizarea şi exportul de aur.Pe data de 17 martie,peste 5.000 de bănci îşi redeschid porţile,şi prin cele 500 de milioane dolari puşi la dispoziţia statului se declanşează un vast program de lucrări publice.Se poate spune că la căpătâiul de moarte al Americii a apărut salvatorul,societatea recăpătându-şi vigoarea şi mândria.Poporul american nici nu bănuia ce-l aşteaptă.
Pe 29 ianuarie 1933,Adolf Hitler este numit cancelar al Germaniei,iar pe 27 februarie a fost înscenată incendierea Reichstagului,care a dus la interzicerea partidului comunist.Momentul instaurării oficiale a dictaturii naziste este data de 24 martie 1933 când a fost adoptată legea care acorda guvernului puteri depline.Prin decesul preşedintelui Reichului,mareşalul Hindenbur,la 2 august 1934 Hitler a preluat prin decret funcţia de preşedinte.În câţiva ani,o
nouă ideologie,cea nazistă se impune în Germania,care afirma că negri,ţiganii şi evreii nu sunt oameni în sensul cuvântului,iar lui Hitler îi era deschis drumul spre dictatură.
În noiembrie 1933,Statele Unite au recunoscut guvernul sovietic,iar Hitler i-a măsuri pentru renaşterea armatei germane.În acest sens colaborează cu Stalin şi va semna un contract cu imperiul Thyssen,care va deveni creuzetul industriei militare.
În acest jos al intereselor economice intră şi firma de avocaţi Sullivan & Cromwell de pe Wall Street,condusă de fraţii Dulles : John Foster şi Allen Welsh.Cei doi negociază un tratat cu guvernul german pentru coordonarea întregului comerţ dintre Statele Unite şi Germania.Se formează urgent un holding de 150 de firme private de către Harriman International Co.,care va gestiona toate exporturile.
Interesele potentaţilor din cele două ţări nu ţin cont de nimic.Standard Oil Co.,condusă de texanul William Stamp Farish îşi deschide o filială în Germania.Se asociază cu giganticul industrial german I.G.Faben,tancurile petroliere ale acestei companii transportând cantităţi uriaşe de produse petroliere pentru viitoarea maşină de război germană.
Prescott Sheldon Bush,bunicul ex-preşedintui american Bush Jr.,va fi cel care va asigura discreţia operaţiunilor financiare,prin banca germano-americană UBC, al cărui preşedinte era, asigurându-se canalul secret pentru banii negri ai naziştilor care veneau în Statele Unite via Olanda.Tot prin această bancă erau „spălate” sume astronomice.Cei doi parteneri : Statele Unite şi Germania pun la cale o „nouă ordine” în „lume”,vârful de lance fiind Hitler.La momen
tul punerii în practică a „noii ordini” ,acţiunile lui Prescott la UBC atinseseră cota maximă.În numărul din 19 martie 1934 al cotidianului New York Times cititorii americani au luat la cunoştinţă de o parte a afacerilor marilor corporaţii americane.Mai mult,şi guvernul polonez acuza Consolidated Silesian Steel Corporation şi Upper Silesian Coal and Steel Company (care reprezentau 45% din producţia de oţel a Poloniei)de escrocherie,datorii excesive,contablitate
fictivă şi deficit de securitate.
Concluzia vine de la sine : nazismul german şi fascismul lui Mussolini au ajuns la putere prin susţinerea generoasă a Marii Finanţe Mondiale şi a Statelor Unite ale Americii ce se vedeau ameninţate de mişcările şi revoluţiile socialiste propagate de Uniunea Sovietică.În 1940, înainte de a fi asasinat,Troţki va scrie : „Fascismul este continuarea capitalismului,o tentativă de prelungire a vieţii capitaliste prin mijloacele cele mai bestiale şi cele mai monstruoase.
Capitalismul a putut recurge la fascism (şi la nazism-n.n.) numai pentru că proletariatul nu a reuşit să înfăptuiască,la timp,revoluţia socialistă”.
Pentru merite deosebite în susţinerea lui Hitler,Henry Ford,la împlinirea vârstei de 75 de ani,va primi Marea Cruce a Ordinului Suprem al Vulturului German,fiind a patra persoană din lume,dar primul american căreia i s-a acordat această medalie.Era în anul 1938…
Nu insistăm asupra cauzelor care au determinat Germania să declare război Statelor Unite.Din ordinul preşedintelui Roosevelt,procurorul general american şi secretarul Trezoreriei semnează Trading With the Enemy Act,prin care se interzic toate tranzacţiile comericiale cu Germania,Italia şi Japonia.Pe noi ne interesează,şi accentuăm faptul că Prescott Bush,fraţii Dulles,Averell Harriman,Henry Ford şi George Walker,pentru a numi numai câţiva,nu vor ţine cont de acest document şi îşi continuă afacerile cu Germania.Astfel,averile lor,pe care le-au lăsat moştenitorilor lor,s-au acumulat prin trădarea poporului american şi prin sânge…
După primul război mondial,forţele armate ale Germaniei au fost drastic reduse,iar pe întregul teritoriu au fost desfiinţate poligoanele şi terenurile de pregătire.Şi,din punct de vedere militar,cadrele militare germane nu s-au pregătit pe teritoriul lor,ci…pe teritoriul Uniunii Sovietice.Stalin le-a facilitat ofiţerilor şi subofiţerilor nemţi toate condiţiile de pregătire : le-a pus la dispoziţie terenuri de pregătire şi poligoane de tragere,ofiţerii germani urmau cursuri de pregătire şi absolveau instituţii militare în Uniunea Sovietică,iar piloţii germani se instruiau pe avioanele de luptă sovietice.Pe atunci,Uniunea Sovietică producea cele mai performante şi puternice tancuri din lume.Stalin le-a facilitat germanilor pregătirea pe aceste tancuri.Mai mult,le-a dat acces liber în uzinele producătoare de armament greu,le-a pus la dispoziţie artileria.
Se pune întrebarea : de ce Stalin nu a precupeţit nici mijloacele nici forţele de care dispunea pentru a sprijini renaşterea militară a Germaniei ? Răspunsul este deosebit de simplu :
trebuiau create condiţiile pentru declanşarea unui război mondial în urma căruia el să pună stăpânire pe Europa…
„Iluminaţii” şi lojile francmasonice roşii finanţând comunismul în Europa, iar tot „Iluminaţii” şi lojile francmasonice albastre finanţând capitalismul din Europa, au creat două tabere antagoniste.
Datorită crizei economice din anii ’20, muncitorimea germană devenise tot mai revoluţionară. Prin ascensiunea sa fulgerătoare, prin discursurile sale fulminante, Hitler a intrat în atenţia „Iluminaţilor”, care s-aui decis să-l sprijine. Pentru a canaliza proletariatul german către revoluţia naţional-socialistă. Deoarece, aceasta, împreună cu comunismul, era pe placul „Iluminaţilor”: amândouă luptau contra creştinismului, duşmanul lor de moarte…

STALIN – ADEVĂRATUL INSTIGATOR AL RĂZBOIULUI !

Înainte de a trece la tratarea problemei pe care mi-am propus să o tratez, doresc să adresez o întrebare cititorilor: cine a declanşat cel de Al Doilea Război Mondial? Sunt convins că toţi vor răspunde: Hitler. Ei bine, nu e aşa! Sunt conştient că cele ce urmează vor genera numeroase controverse şi, fără modestie, am impresia că dacă unii istorici sau cercetători militari le vor citi, vor trebui să-şi revizuiască părerile…

ISTORIA ÎNCEPUTULUI CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL VA TREBUI RESCRISĂ.

Nu îmi permit să fac afirmaţii gratuite. După ce am lecturat foarte multe materiale şi lucrări – numai pe această temă – am ajuns şi eu la concluzia cotidianului „Liberation”: „Toate intuiţiile noastre în ce priveşte Moscova şi-au găsit confirmarea: ei au declanşat cel de al doilea război mondial!” Incredibil, nu? „Tribune de Geneve” arată: „Până la Suvorov (agent secret de frunte al GRU), spionul militar sovietic care a dezertat şi a scris două cărţi extraordinare, „Cenuşă sub epoleţi” şi „Spărgătorul de gheaţă”, şi care, în prefaţa la ultima scrie: „(…) Sunt un trădător, un vânător…Cei ca mine nu sunt de iertat, însă eu, vă rog IERTAŢI-MĂ! (îşi cere iertare pentru adevărurile crude şi incredibile pe care le dezvăluie opiniei publice internaţionale – n.a.), avem o istorie oficială falsă”.
Şi încă două citate: „Istoria a fost bulversată…” (Times) şi „Toate tabuurile au fost sparte. Suvorov ne spune clar: nu ştiţi nimic” (Stern).
Adevăratul instigator al celui de Al Doilea Război Mondial a fost Stalin, ajutat de „Iluminaţi”, de serviciile sale secrete, în special de GRU. Uniunea Sovietică a participat la cea mai mare conflagraţie mondială din 1939, încă din prima zi. Cei interesaţi, mistificatorii comunişti, au creat legenda „atacului de către Germania nazistă” şi…de aici a început „Marele Război pentru Apărarea Patriei” şi „Lupta pentru eliberarea ţărilor de sub ocupaţia hitleristă”…

Cum şi-au făcut ziar românii din Transilvania ocupată
Profesorul Emil Haţieganu a înfiinţat Comunitatea Naţională Română, organismul de reprezentare pentru românii ardeleni, precum şi gazeta „Tribuna Ardealului".


Comemorăm, ca în fiecare an, urmările agresiunilor săvârşite în Ardealul de Nord, după ce fasciştii italieni şi hitleriştii au impus românilor, în august 1940, cedarea unui mare teritoriu din Ardealul de Nord Ungariei. România a pierdut, prin Diktatul de la Viena, o treime din teritoriu şi o treime din populaţie. Ce a fost, din punct de vedere diplomatic şi militar, ştim.

Dar poate mai puţini ştiu ce s-a întâmplat cu românii rămaşi în teritoriul vremelnic ocupat şi, mai ales, ce s-a întâmplat la Cluj în anii aceia. Prof. dr. Emil Haţieganu, fost ministru, a înfiinţat, după cedarea Transilvaniei de Nord, „Tribuna Ardealului", o gazetă românească „pentru românii doritori să ştie ce se petrece în lume şi în ţară". Ea a apărut cu sprijinul celor mai mulţi români care le scriau: „Dumnezeu să vă ajute!"... Apoi au editat Calendarul - „Tribuna Ardealului", pe coperta căruia au pus icoana ţăranului Moş Turda, fost primar în Săpânţa Maramureşului, care ne apare azi ca o figură de dac autentic.

Mesaje de la episcopi

Iar în cuprinsul calendarului, format carte, semnează episcopul ortodox Nicolae Colan, singurul ierarh neunit care a rămas să îi păstorească pe credincioşii din teritoriul ocupat, un text intitulat „Iubiţi-vă frăţeşte, căci din iubire izvorăşte adevărata pacea sufletească". De asemenea, incisiv ne apare astăzi mesajul episcopului dr. Iuliu Hossu, conducătorul eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, în textul intitulat „Sufletul mai presus de toate!". Iar episcopul auxiliar unit de Oradea Ioan Suciu,în textul intitulat „Sub semnul sâmgelui", afirma: „Vara aceasta am străbătut multe sate, şi de la şes, şi de la munte, din văi şi de pe coline, şi am văzut mult amar şi mult alean, dar creştinii care veneau să se adape la «Sângele Domnului» îşi simţiau lacrimile lor, ce la început erau de plumb arzător, preschimbându-se apoi în surâs de încredere şi pace".

Pe de altă parte, Gheorghe Dâncuş, redactorul cultural al ziarului „Tribuna Ardealului", comentează într-un text extrem de cald folclorul românesc sau, cum zicea el, „Sufletul Nostru". El relata faptul că atât ziarul la care lucrează, cât şi gazeta „Săptămâna", ca şi şcolile normale confesionale sau cărţile pe care le publica episcopul Nicolae Colan în colecţia intitulată „Cărţile vieţii" ori ale profesorului E. Haţieganu în „Biblioteca Tribunei Ardealului", toate erau de mare valoare pentru păstrarea graiului strămoşesc şi a tradi­ţiilor româneşti. Desigur, conţi­nutul este mult mai bogat. Din el nu lipsesc poezii din Eminescu, obiceiuri de nuntă ţărănească culese de E. Nicoară, frumos ilustate, dar şi materiale politice precum textul „Prigoana Religioasă În Ţara Sovietică" de pr. Ioan Giorgescu.

Mai aflăm informaţii despre pelerinajul românilor la mănăstirile Bixadului, Niculei, Rohia sau la cea din Tropiţa şi Moisei. Instituţii de cult care susţineau speranţa românilor că foarte curând Ardealul de Nord, răpit hoţeşte, va reveni la patria mamă. Să-i omagiem pe colegii noştri jurnalişti de atunci Gheorghe Giurgiu, prim-redactor, Iacob Tis, dr. Aurel Socol, Tiberiu Orosfăianu, Ileana Hodiş şi Nemeş B. Aurelia. Şi, desigur, revenim la iniţiatorul acestei mişcări româneşti, prof dr. Emil Haţieganu, cel care a pus şi bazele organismului de reprezentare a românilor din părţile ocupate de Ungaria hor­thystă, Comunitatea Naţională Română, şi care, în Calendarul din 1941, spunea: „Noi avem un singur gând: să trimitem zi de zi fraţilor noştri - în aceste vremi de grea încercare - cu cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare".

Mostenirea Hiroshimei

Si astfel s-a constituit ,,clubul" celor cinci puteri nucleare care, ce-au facut, ce-au dres, au reusit sa convinga comunitatea internationala ca e bine ca numai ele sa detina asemenea arme - in interesul pacii, al echilibrului mondial etc. Asa zisa "neproliferare nucleara" a fost inscrisa in tratate, conventii si a fost infiintata AIEA. cu drept de control in tarile suspectate ca ar produce, pe sub mina, asemenea arme.

Al Doilea Război Mondial a modificat clima din Europa


Dincolo de puternica industrializare a secolului al XX-lea, clima Terrei a fost puternic alterată de cele două războaie mondiale. Dacă efectele celui dintâi au fost mai puţin vizibile pe fondul unui armament mai puţin evoluat, cel de-al Doilea Război Mondial a modificat, subit, întreaga climă a Europei, atât la nivel atmosferic, cât şi marin.

Legătura principală dintre cele două niveluri este apa, aceasta determinând 95% din toate fenomenele atmosferice, scrie Arnd Bernaerts, în lucrarea sa "Climate Change and Naval War".

Bernaerts a analizat schimbările survenit în apele mărilor din emisfera nordică, unde a avut loc mare parte din confruntările militare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1939 - 1945).

"Lunile anului 1939, în mare parte, au fost perfect normale. Însă, în iarna 1939-1940, nordul Europei s-a transformat într-un vast cerc artic. Asta nu s-a întâmplat din senin. Din septembrie '39, cicloanele din Atlantic au fost blocate în Marea Nordului şi s-au deplasat către Europa Centrală. Cauzele sunt evidente. Activitatea navală masivă în zonă a perturbat apele mării", coborând mercurul din termometre până la -40 de grade Celsius, în unele regiuni de conflict, notează Bernaerts, în studiile sale.

Din cauza activităţii militare intense, Europa secolului XX a fost marcată de cinci ierni extreme, în perioada 1928-1929, '39-'42 şi '47-'47. Statisticile meteo din iarna dintre 1939-1940, citate în lucrarea "Climate Change and Naval War", arată la Berlin s-au înregistrat temperaturi de -37 de grade, iar în iarna '46-'47, de -33 de grade.

Nici activitatea aeriană nu a trecut fără să lase urmări. Raidurile amercanilor, aliaţi ai britanicilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au marcat cerul Regatului Unit prin avioanele cu reacţie ce au lăsat în aer dâre albe de condens produse de motoare.

Înainte de anii '40, aviaţia civilă era mult mai redusă ca proporţie. Situaţia avea să se schimbe, însă, odată cu misiunile aeriene întreprinse în cel de-Al Doilea Război, scrie LiveScience.




Dârele albe lăsate de avioanele cu reacţie influenţează în mod complex temperatura planetei. Acestea reflectă razele soarelui, având un efect imediat de răcire a atmosferei. Totodată, captează razele ultraviolete, ducând la o încălzire ulterioară a suprafaţei terestre. Aceste concluzii au fost stabilite de un studiu coordonat de Rob Rob MacKenzie, cercetător în cadrul Centrului de Mediu din Lancaster, Marea Britanie.

MacKenzie a analizat, în special, ziua de 11 mai 1944, când peste 1.400 de avioane cu reacţie au decolat din zona de sud a Angliei. Era o dimineaţă senină, cu temperaturi normale. După decolare, cerul s-a umplut rapid de dârele de condens ale aeronavelor generând o creştere anormală a temperaturii la nivelul solului.

6 august 2011: 66 de ani de la atacul cu bomba atomica de la Hiroshima

Hiroshima a comemorat sambata 66 de ani de la primul bombardament atomic american, in 1945, ale carei efecte devastatoare au fost resimtite zeci de ani dupa tragedie. In cateva luni de la lansarea bombei Little Boy, au murit zeci de mii de japonezi.




Hiroshima a comemorat sambata, 6 august 2011, 66 de ani de la primul bombardament atomic american. La ora locala 8.15 - chiar in momentul in care bomba atomica a fost lansata in urma cu 66 de ani dintr-un bombardier al SUA - un clopot al pacii a rasunat in Hiroshima, relateaza Hotnews.

Bomba "Little Boy" a fost lansata din avionul american B-29 Enola Gay, condus de colonelul Paul Tibbets. Efectele atacului au fost devastatoare: intre 90.000 si 160.000 de oameni au murit in cateva luni. Aparatele americane au aruncat o bomba atomica si asupra orasului Nagasaki, aflat in sudul Japoniei, la 9 august 1945. Japonia a capitulat dupa sase zile.

La ceremonia desfasurata sambata a luat parte si premierul Naoto Kan, care a spus ca accidentul nuclear de la Fukushima, din 11 martie 2011, l-a convins ca Japonia trebuie sa renunte la dependenta de energia nucleara.

Kazumi Matsui, primarul din Hiroshima si fiul unui supravietuitor al atacului american, a cerut si el guvernului de la Tokyo sa actioneze dupa tragedia de la Fukushima, care a traumatizat opinia publica japoneza. "Guvernul japonez trebuie, in mod sincer, sa accepte aceasta realitate si sa-si revizuiasca rapid politica energetica", a spus el, in fata a zeci de mii de supravietuitori ai catastrofei, copii si demnitari din zeci de tari de pe glob.

Cei prezenti sambata in apropierea Domului din oras, un simbol al distrugerilor provocate de explozia nucleara, au tinut un minut de reculegere. Circa o mie de manifestanti au defilat dupa ceremonie, agitand bannere pe care scria "Nu mai vrem si alte Fukushime, nu mai vrem si alte Hiroshime".

Documente desecretizate: Cum plănuiau naziştii să invadeze Marea Britanie

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/documente-desecretizate-cum-planuiau-nazistii-sa-invadeze-marea-britanie-229297.html

Potrivit unor documente desecretizate legate de cel de-al doilea Război Mondial, englezii să temeau că naziştii aveau de gând să folosească un gaz toxic în încercarea de a invada Marea Britanie, scrie Daily Mail.



Potrivit serviciului secret britanic MI14, armata nazistă ar fi dispus de un arsenal imens de arme chimice şi ar fi testat mortiere infectate cu antrax şi virusul febrei aftoase. Într-unul dintre rapoartele care nu au fost confirmate scrie că naziştii ar fi creeat un gaz care putea opri motoarele autovehiculelor, arată documentele declasificate.

În ianuarie 1941 britancii se aşteptau ca germanii să atace. Serviciul secret credea că forţele lui Hitler aveau de gând să folosească gaz otrăvitor împotriva Marii Britanii.

"Dacă Germania va încerca să invadeze această ţară, va pune la cale una dintre cele periculoase operaţiuni al cărei premiu ar putea fi dominaţia mondială. În cadrul acestei operaţiuni naziştii îşi vor concentra toată puterea iar dacă sunt de părere că prin folosirea gazului şansele de a câştiga vor creşte, atunci nu vor ezita să folosească o astfel de armă," se arată în documentele MI14.

Potrivit rapoartelor, datorită industriei chimice foarte dezvoltate a Germaniei, naziştii aveau stocuri mari de iperită şi fosgen care ar fi fost pregătite în cazul unei invazii. Oficialii britanici erau de părere că gazele nu urmau să fie folosite pe civili, ci se intenţiona evacuarea zonelor de coastă înaintea invaziei. De asemenea, se spune că Hitler se pregătea să acuze Marea Britanie de un atac cu arme chimice pentru a-şi justifica o eventuală lovitură.

Cum plănuiau naziştii să aducă "blitzkrieg"-ul pe terenul de fotbal
Un PLAN NEBUNESC de a face echipele germane de fotbal să practice un JOC CARE AR ASIGURA VICTORIA, a fost găsit în arhivele germane, la Koblenz. Crezi că ar mai putea fi pus în aplicare astăzi?


Un plan nebunesc de a face echipele germane de fotbal să practice un joc-fulger, inspirat de tacticile de luptă de tip "blitzkrieg", a fost găsit în arhivele germane. Acest capitol mai puţin cunoscut din istoria fotbalului nemţesc a fost dezvăluit publicului în această săptămână de către un istoric contemporan, preocupat de trecutul sportului-rege.

Mark Herzog, specialist în istoria fotbalului, a găsit în arhivele Partidului Nazist detalii extraordinare ale unui plan îndrăzneţ, potrivit căruia tacticile de luptă ale naziştilor de pe front urmau să fie "transferate" pe terenul de fotbal. Potrivit acestuia, fanaticul nazist Karl Oberhuber, cel care îl seconda la conducere pe cancelarul german al Bavariei, Martin Bormann, l-a acuzat pe antrenorul naţionalei germane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Sepp Herberger (n.r. cel care a antrenat naţionala Germaniei de Vest timp de 28 de ani şi a condus-o la câştigarea Cupei Mondiale din 1954) - că este "prea evreu" în tacticile sale de pregătire a fotbaliştilor pe teren.


În întâlnirile cu oficialii vremii, printre care cu şeful său, Bormann, şi cu Hermann Göring, comandantul aviaţiei militare naziste, Oberhuber obişnuia să ia în derâdere fotbalul nemţesc apreciindu-l adeseori "prea englezesc", "evreiesc" sau "ne-german", scrie Daily Mail. "În vremurile noastre este nevoie de fotbalişti luptători ca soldaţii pe front", le spunea Oberhuber tovarăşilor săi.



Karl Oberhuber

Lui Oberhuber, notează sursa citată, îi plăcea să-l atace în repetate rânduri şi pe Herbert Chapman, managerul clubului londonez de fotbal "Arsenal", pentru că avea în echipă fotbalişti de culoare. În plus, oficialul german credea că tacticile aplicate de selecţionerul englez pe terenul de joc erau prea defensive. Oberhuber şi-a expus teoria nu doar în faţa contemporanilor săi, ci şi în publicaţii de specialitate, cum este şi o revistă de sport din Munchen.

În publicaţia care a stat la baza cercetării întreprinse de specialistul în istorie, liderul nazist a prezentat pe larg ideile sale referitoare la "fotbalul german adevărat". "El a crezut cu tărie că atacul era cea mai bună formă de apărare pe teren", a declarat Herzog, după ce a investigat toate însemnările lui Oberhuber. "El a vrut să transfere strategiile militare direct pe terenul de fotbal", susţine specialistul. Cititorii germani au putut să citească despre toate aceste lucruri în această săptămână, după ce şi-au cumpărat revista de sport "11 Freunde".

Potrivit Daily Mail, în 1940, atunci când armatele naziste au invadat Franţa, Belgia şi Olanda, folosind tactici de război de tip "blietzkrieg", Karl Oberhuber a fost adjutant-şef al gauleiterului (conducătorului) nazist al Bavariei, Martin Bormann. Responsabil în stat şi pe probleme de sport, politicianul nazist a vrut să aplice în sportul-rege ceea ce a învăţat pe câmpul de luptă. "Blitzkrieg" este un termen din germană, care însemnă literal "război fulger". Totodată, acesta desemnează o doctrină militară care pledează pentru o ofensivă militară generalizată, precedată de atacuri aeriene şi bombardamente masive urmate de atacuri foarte rapide.

Din vremuri de razboiMare-i voia ta, Doamne! Fiecaruia, cand se naste, ii este scris ce are de patimit. Si cele bune, si cele rele. Iarna lui 1941. O iarna mohorata, cetoasa, neprietenoasa cu omul, dar si omul cu ea. A venit mama si m-a desteptat din somn, spunandu-mi sa ma imbrac, ca, peste o ora, garnitura pleaca din Pitesti la Chisinau. Si de acolo la Odesa. Erau opt vagoane cu acoperisul vopsit alb, cu o cruce mare, rosie la mijloc. Fiecare vagon, in loc de banci, avea montate paturi suprapuse. Fiecare cu paturi si cu cearceaf alb. Asa am mers o zi si o noapte. Cu cat ne apropiam de Prut, alarmele sunau mai des. In sfarsit, marti-dimineata am sosit la Chisinau. Era o ceata densa, se vedeau doar bucati din cladiri. Era un miros inecacios de fum. Comandantul garniturii a dat ordin militarilor sa nu lase civilii sa se apropie, fiind zona de razboi. Bagajele pe care le aveam le-am pus intr-un furgon tras de doi caluti. Incadrati in spatele furgonului, personalul il urma. Din loc in loc, inconjuram mormane de moloz si caramizi, de tunuri si tanchete arse. O cladire, jumatate daramata, probabil fosta posta, era plina cu scrisori, multe stampile si ilustrate. Mama purta uniforma cu banderola cu cruce rosie pe brat. Comandantului ii raspundea cu: "Ordonati!”. Comandantul era doctor chirurg, iar mama asistenta si mai erau inca sapte infirmieri. Spitalul improvizat avea 30 de paturi, folosite cand venea garnitura cu raniti de la Odesa. Spitalul, de fapt, era un triaj. Si pentru interventii urgente. Restul plecau in tara. Eu eram mereu dupa mama si ma interesa tot ce face. Acest lucru, domnului doctor a inceput sa-i placa. In acea saptamana a sosit garnitura cu raniti. Si a inceput adevarata munca. O vedeam pe mama o data pe zi. Au inceput vaietele de durere ale ranitilor. Noi, cei trei copii, pana seara tarziu, faceam fase pentru a doua zi, necesare pentru pansarea ranilor. Atunci am vazut, pentru prima data, ce inseamna sa nu ai fasa pentru pansament. Felcerii si infirmierii faceau foc sub cazane si spalau fesele si le puneau la uscat pentru a doua zi. Noaptea, toata lumea facea pansamente. Eu, "piciul”, cum mi-a pus nume doctorul, nu aveam voie sa intru dupa cortina. Asa se numea locul unde se faceau operatiile. Intr-o dimineata, doctorul striga cat il tineau puterile: "Ano, unde esti?”, "Aici, domnule doctor!”, i s-a raspuns. "De ce nu i-ai pus tamponul ranitului, ca zbiara de durere!”. "Dar v-am raportat, domnule, ca s-a terminat cloroformul! Ati spus ca ati cerut de la Iasi, dar nu a sosit pana acum!” "Ano, trecem la cealalta metoda de urgenta!” "Te pomenesti ca au baut infirmierii alcoolul!” "Nu, ca l-am ascuns la mine in camera! Il aduc acum!”, "Ano, de astazi, la ordinul meu, Piciul raspunde de alcool!” Parca mi-a dat o medalie! Eram mandru ca sunt de folos! Purtam cheia la gat si, cand eram solicitat, intr-o cana, materialul, zis "amorteala”, a devenit "metoda Piciul”. Si simteam ca eram de folos. In acea noapte a sosit un transport cu raniti. Se auzeau vaietele lor. Mama Ana m-a sculat si mi-a spus: "Acum este nevoie de tine. Ia canistra de doi litri. Mi-a dat o cana de metal, a facut, cu un cutit, o dunga si mi-a spus: "Pana aici torni!”. Si am iesit in capul coridorului. Mama imi spunea: "camera 2, patul 4, o jumatate de ceasca!” Si asa mai departe, pana ce, dupa catva timp, incetau, incet, vaietele cele multe. Cand m-am intors in camera, mama Ana dormea pe un scaun, rezemata de perete. Mi-a fost mila de ea. Si am plecat, tiptil, sa nu o trezesc. Intr-o dimineata, mama imi spune ca a gasit, in salonul 4, un baiat din apropiere de Targu-Mures, mai sus de Reghin. Si il cheama Ioan Branea. "Fii atent ca e pansat la amandoi ochii si nu vede. Mai tarziu du-te sa-l vezi”. Asa s-a legat o prietenie. Avea un frate invatator la Blaj. Acolo i-a prins, pe amandoi, concentrarea. Nu stiau nimic unii de altii. Eu eram sprijinul lui. Il luam de mana si il duceam, in fiecare zi, la plimbare. Am primit o casuta mica, de la evreii deportati la Odesa, pe strada Alexandru Donici nr. 12. Locuiam impreuna cu Ioan si vindeam, impreuna, ziarele "Universul”, "Curentul”, "Mos Teaca”. Domnule redactor-sef, am scris aceste randuri pentru tineretul nascut in perioada 1989 si dupa aceea, sa se stie purul adevar ca, in Romania, s-a trait cu mult mai greu si nu am fugit din tara! In 2011, tineretul cere parintilor bani, zile multe la mare si la munte. Si plecari in strainatate. De munca, sa nu auda, ca miroase! Am constatat, in felul meu de a observa si inregistra tot ce vad si aud si m-am convins ca romanul cu greu se pune pe treaba! Asa a fost, si in 1916, si in 1940. Istoria tarii, cea adevarata, ne spune: cititi si fiti mandri cu faptele celor dinainte, urmariti-le exemplul in apararea pamantului stramosesc. Domnule redactor-sef, iertati-ma ca va deranjez si eu: avand colaboratori buni, va ingreunez si eu munca. Pe Ionel Branea, dupa trei ani si jumatate, l-am pierdut, in 4 aprilie 1944, in iadul de langa Gara de Nord din Bucuresti. Il visez de multe ori.

ARMADA AERULUI” – DEZASTRU TOTAL PE CERUL ROMÂNIEI !

Război Mondial, a luptat de la egal la egal, de multe ori fiind superioară, cu aviaţiile militare ale celor patru Puteri: URSS.SUA, Marea Britanie şi Germania. Piloţii români, cu inima cât să cuprindă „cerul patriei”, şi-au câştigat preţuirea adversarilor…

PREGĂTIRI PENTRU DISTRUGEREA RAFINĂRIILOR DE LA PLOIEŞTI
În Al Doilea Război Mondial, în România s-au făcut patru încursiuni care au avut drept scop bombardarea unor obiective militare şi distrugerea industriei petrolifere. Primul bombardament a fost al ruşilor, în toamna anului 1941.

Al doilea a fost bombardamentul american din 12 iunie 1942, misiune care apare în arhivele americane sub numele de cod „Halpro”. A treia incursiune a fost şi al doilea bombardament american la 1 august 1943, cunoscut sub numele de cod „Tidal Wave”, iar a patra a fost bombardamentul anglo-american din vara anului 1944. În plus, imediat după actul politic de la 23 august 1944, aviaţia militară staţionată la baze din România a bombardat Capitala.
La incursiunea din 12 iunie 1942 au participat 13 bombardiere americane, care au decolat de la baza Fayd din Egipt. Avioanele au urmat o rută în linie dreaptă până la intrarea în spaţiul aerian al Turciei, unde s-au dispersat, pentru ca regruparea să aibă loc deasupara Mării Negre.
Operaţiunea „Halpro” a fost iniţiată de colonelul Harry Halverson şi, după cum au recunoscut şi englezii, efectul a fost nul, iar pierderile minime. La întâlnirea de la Casablanca (Maroc), din ianuarie 1943, preşedintele american Franklin D. Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill au aprobat oparaţiunea „Husky” – debarcarea Aliaţilor în Sicilia, operaţiune atât de dragă premierului britanic. În treacăt s-a vorbit şi despre o amplă operaţiune de bombardare a Ploieştiului. Din cauza situaţiei de la Stalingrad, Stalin nu a putut participa.
La conferinţa „Trident” din mai 1943 s-a discutat operaţiunea „Statesman”, numele de cod iniţial al operaţiunii „Tidal Wave”, iar la 21 mai 1943 s-a aprobat operaţiunea „Tidel Wave”. Apoi s-a hotîrât ca decolarea să se facă de pe un aeroport de lângî Benghazi, din L,ibia. Pentru ca această misiune să nu mai fie un eşec usturător cum a fost operaţiunea „Halpro”, nu departe de aeroport s-a construit un oraş asemănător cu Ploieştiul, cu o reproducere aproape fidelă a rafinăriilor.
La începutul antrenamentelor, la Bneghazi erau 202 bombardiere operaţionale, dar la terminarea antrenamentelor au rămas doar 131 de avioane socotite apte pentru misiune. Celelalte au suferit diferite defecţiuni tehnice din cauza nisipului. Americanii au avut însă noroc cu nava de război „Mauritania”, care în ultimul moment ancorase în portul Benghazi cu o încărcătură de motoare noi „Pratt & Whitney”. S-a asigurat funcţionarea a 178 de aparate, număr considerat optim de strategi pentru buna desfăşurare a operaţiunii.
De data aceasta, Forţele aeriene ale Statelor Unite aveau în dotare avionul de bombardament strategic cu rază mare de acţiune, celebrul B-24. Acest bombardier a fost conceput în ianuarie 1939. Era echipat cu patru motoare „Pratt & Whitney”, cântărea 27 de tone gol şi avea 9 guri de foc, ceea ce ducea la independenţă faţă de avioanele de vânătoare. În plus, faţă de plinul de combustibiul, mai putea lua la bord o încărcătură de obuze de de 3 tone, plus muniţia necesară apărării propriului zbor. Viteza maximă era de 518 km/h.

PLOIEŞTI – COŞMARUL AMERICAN
Aliaţii au subestimat două lucruri la germani. În primul rând, capacitatea spionajului german de a intra în posesia informaţiilor privind această operaţiune. Cum „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”, aşa s-a întâmplat şi cu intenţiile anglo-americane. Dorinţa lor arzătoare de a distruge industria petroliferă românească a ajuns şi la urechile agenţilor germani din Maroc. Apoi, la cel mai înalt nivel, respectiv amiralul Canaris şi şefii Serviciului de Informaţii al României (Mihail Morozov şi Eugen Cristescu) a început o cooperare perfectă pentru anihilarea opreţiunii „Tidat Wave”. Această cooperare s-a extins până în teren, la ea participând şi trupele de apărare antiaeriană româneşti şi germane din zona Ploieştiului.
Timp de şase luni, piloţii celei mai formidabile armade aeriene pregătită să facă una cu pământul zona Ploieştiului s-au pregătit sub ochii vigilenţi ai spionilor germani şi români infiltraţi în zonă. Amiralul Canaris a trimis o navă special echipată în Marea Mediterană pentru interceptarea convorbirilor radio. Analizele şi concluziile analiştilor germani şi români au fost corecte. Se intenţiona un bombardament la joasă altitudine, cu efecte maxime, indiferent de pierderi. Apărarea antiariană din zona Ploieştiului a fost întărită.
De asemenea, Aliaţii au subestimat capacitatea germnailor de a detecta avioanele, având impresia, conform rapoartelor furnizate de servicile de spionaj, că nu dispun de radare suficient de puternice şi nici instalaţii de detecatre capabile să repereze avioane inamice altfel decât interceptarea radiofonică a acestora.
Realitatea era cu totul alta. Încă din 1942, germanii dispuneau de un lanţ continuu de punste de control al spaţiului aerian, din Peloponez până în Cofru şi, de acolo, peste Albania, Iuigoslavia şi Bulgaria, până sub contraforturile Balcanilor din apropierea bazinului dunărean.
Cel mai mult se bazau Aliaţii pe secretul misiunii, pe faptul că atacul aerian va fi dinspre Africa, lucru care până atunci părea imposibil, pe muţenia radiofonică (piloţii şi echipajele au primit ordinul ferm de a nu folosi aparatura de transmisie) şi pe zborul razant. Pentru a evita o confuzie, marii strategi americani au comis o eroare fundamentală. În eter a fost lansat un mesaj cifrat, adresat tuturor forţelor aliate din zona Mediteranei, conform căreia o importantă expediţie aeriană avea să survoleze spaţiul aerian dintre Libia şi coasta nord-estică a Mediteranei, fără să se indice însă nici traseul exact, nici destinaţia acestuia. În felul acesta vroiau să evite cea mai mică confuzie, cum se mai întâmplase în timpul debarcării din Sicilia, când navele de război americane au tras asupra unor avioane ale lui „Air Force”…
În 1961, serviciul de contraspionaj militar american a aflat că, încă de la începutul lui 1943, o unitate de elită a Abwehr-ului, cantonată în apropiere de Atena, intercepta şi descifra toate tranmisiunile radio ale Armatei a XI a Aerului a SUA…
Primul care a interceptat armada aeriană a fost postul de veghe din insula Corfu, informaţia fiind tranmsisă urgent la Bucureşti. Înaintea de începerea ostilităţilor, în spaţiul aerian al României se aflau 164 de bombardiere B-24 (au decolat 178 de bombardiere, două s-au distrus la decolare, iar 12 aparate s-au întors din cauza unor defectţiuni tehnice).
Atacul a avut loc în valuri succesive, de la joasă înălţime, cu rezultate dezastruoase pen tru partea americană. 36 de bombaridiere au fost doborâte în România, iar 18, din cauza avarilor grave, s-au prăbuşit pe drumul de întoarcere. Peste 55 de avioane au fost avariate. La sfârşitul operaţiunii, doar 33 de aparate erau considerate operaţionale.
Operaţiunea „Tide Wave” a fost bătălia terestro-aeriană în care au murit mai mulţi oameni în aer decât pe pământ.Americanii au recunoscut că aviaţia lor a suferit cea mai mare înfrângere într-un singur raid aerian din perioada celui de Al Doilea Război Mondial.
Iar acest succes extraordinar s-a datorat informaţiilor puse la dispoziţie de către spionajul german şi român.

WWII-Cronologia evenimentelor

Pierderi umane pe parcursul celui de al doilea conflict mondial: Au fost implicati pana la doua miliarde de oameni, dintre care saisprezece milioane combatanti. Au pierit peste cincizeci milioane de oameni. Au fost raniti peste 35 milioane de oameni. Al Doilea Razboi Mondial a fost tragic si absurd, pentru ca obiectivele vizate de Hitler i-au imprimat si un caracter rasial. Statisticile cunoscute pana in prezent apreciaza intre cinci milioane si sase milioane de victime in randul populatiei civile evreieste din Europa. A fost un razboi total, provocand pierderi importante in randul populatiei civile: "au murit, (...) barbati, femei, copii, batrani. (...) Deportarile si bombardamentele nu au ocolit pe nimeni. Poporul rus a iesit cel mai distrus din acest razboi: treisprezece milioane de persoane au pierit de moarte violenta; pierderile germane se ridica la patru milioane" (cf. cu Jean-Claude Chesnais , 1981, p. 348). 1918 1 Decembrie La Alba Iulia, Marea Adunare Nationala decide Unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Romania. Se creeaza Romania Mare. 1919 Tratatul de la Versailles. 1920 Amiralul Miklos Horthy devine regent al Ungariei. 1921 Hitler in fruntea Partidului National-Socialist. Crearea fortelor SA. 1922 Octombrie "Marsul asupra Romei". Benito Mussolini devine seful (Il Duce) guvernului italian, instaurand regimul fascist. 1923 Inflatie in Germania. Esecul puciului lui Hitler de la Munchen. 1924 Hitler redacteaza Mein Kampf. 1925 Hindenburg, presedinte al Republicii Germane. Crearea fortelor SS. 1926 Intrarea Germaniei in Societatea Natiunilor. 1927 5 Aprilie Semnarea unui pact de amicitie intre Ungaria si Italia. 1928 Primul plan cincinal in URSS. 1929 Incepe criza economica din Europa. Acordul de la Latran; crearea Vaticanului. 1930 In Germania, 107 deputati nazisti in Reichstag. 1931 Alianta intre nazisti si fortele de dreapta. 1932 Iunie In Germania, national-socialismul in ascensiune (230 de deputati). Decembrie Criza partidului nazist. 1933 30 Ianuarie Adolf Hitler devine cancelar al Reich-ului, iar von Papen vicecancelar. 27 Februarie Incendierea Reichstagului. 22 Martie Infiintarea primului lagar de concentrare nazist in imprejurimile localitatii Dachau. Octombrie Reich-ul paraseste Societatea Natiunilor; dezvolta industria de armament. 1934 Iulie Asasinarea cancelarului Dollfuss care se opunea anschluss-ului Austriei. 2 August Moartea lui Hindenburg; Hitler devine Fuhrer si comandant suprem al armatei. 9 Octombrie Dublul asasinat de la Marsilia: Louis Barthou, ministrul de Externe al Frantei, adept al politicii de securitate colectiva, si regele Alexandru I al Iugoslaviei cad victime unei echipe de ustasi croati (din ordinul Berlinului). 1935 14 Noiembrie Elaborarea Legilor rasiale de la Nurnberg. 1936 25 Octombrie Este infiintata Axa Roma-Berlin. Germania si Japonia semneaza Pactul anti-Komintern la care adera si Italia in 1937. 1937 10 Noiembrie "Memorandum Hossbach": document cu privire la intalnirea ultrasecreta organizata de Hitler. Timp de patru ore a expus colaboratorilor sai cum vede el viitorul Reich- ului (spatiul vital), al Europei si al lumii intregi. 1938 14 Martie Austria este anexata (anschluss) de Germania sub numele de Ostmark. 9-10 Noiembrie "Noaptea de cristal" in Germania. 1939 23 August Pactul de neagresiune germano-sovietic (Ribbentrop-Molotov), incheiat la Moscova. 1 Septembrie Intrarea trupelor germane in Polonia. Incepe al Doilea Razboi Mondial. 3 Septembrie Marea Britanie si Franta declara razboi Germaniei. 17 Septembrie Trupele sovietice invadeaza si ocupa Polonia orientala pana la Vistula. 21 Septembrie La Berlin, Heydrich ordona expulzarea evreilor din "teritoriul incorporat" (Dantzig, Prusia occidentala, Poznan, Silezia-de-Sus, Silezia-de-Jos) si concentrarea lor in ghetouri in Polonia centrala (Guvernamantul general). 1940 Aprilie Primul ghetou ingradit pentru evrei (Lodz). Aprilie-Mai Infiintarea lagarului nazist Auschwitz. 26 Iunie Stalin cere Romaniei cedarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, prin ultimatum. 30 August Dictatul de la Viena; Nordul Transilvaniei cedat Ungariei hortyste. 6 Septembrie Abdicarea regelui Carol al II-lea in favoarea fiului sau Mihai. Generalul Ion Antonescu este numit prim-ministru. 7 Septembrie Bulgaria anexeaza Cadrilaterul. 14 Septembrie Antonescu proclama Romania stat national-legionar. 12 Octombrie trupele germane intra in Romania. 23 Noiembrie Romania adera la Pactul Tripartit. 1941 26 martie In Germania, incep negocierile intre Heydrich (RSHA) si Wagner (armata) privind conditiile in care Einsatzgruppen vor putea sa opereze in Uniunea sovietica. 17 Iunie Heydrich instruieste Einsatzgruppen pentru ocuparea URSS. 22 Iunie Asaltul german asupra Uniunii Sovietice (planul Barbarossa). Italia participa la razboiul impotriva URSS. Ungaria se angajeaza in razboiul contra URSS. Trupele romane trec Prutul. 31 Iulie Goring il insarcineaza pe Heydrich cu exterminarea evreilor. Septembrie Primul experiment (Fritz-Hoss) de exterminare a evreilor prin gazare la Auschwitz. 15 Septembrie In Reich este introdusa obligativitatea portului stelei iudaice. Septembrie. Sunt ucisi la Kiev 34.000 de evrei. In Est incep executiile in masa, prin impuscare. Acestei actiuni ii cad victima circa un milion de oameni. 1942 1 Ianuarie Pactul de la Washington: 26 de natiuni impotriva puterilor Axei (viitorul O NU). 28 Martie Primul transport al evreilor din Paris spre Auschwitz. Iunie Deportarea evreilor din lagarele de internare din Loiret (Franta) la Auschwitz. 16 Iulie Prima deportare a evreilor din Olanda la Auschwitz. 4 August Prima deportare a evreilor din Belgia la Auschwitz. 26 Noiembrie Prima deportare a evreilor din Norvegia la Auschwitz. 1943 2 Februarie Capitularea armatelor germane la Stalingrad. Moment de cotitura a razboiului in Europa. 13 Martie Sunt deschise noi crematorii la Auschwitz. 11 Iunie Himmler ordona lichidarea tuturor ghetourilor. 10 Iulie Aliatii debarca in Sicilia. 5 Iulie - 23 august Batalia de la Kursk (URSS). 18 Octombrie Prima deportare a evreilor din Roma la Auschwitz. 1 Noiembrie Declaratia de la Moscova asupra pedepsirii criminalilor de razboi. 1944 19 Martie Trupele germane ocupa Ungaria. 29 Martie Obligativitatea portului stelei galbene de catre evreii din Ungaria. 4 Aprilie Zona industriala (IG-Farben) Auschwitz, fotografiata de fortele aeriene aliate. 14 Aprilie Primul transport de evrei din Atena la Auschwitz. 14 Aprilie - 7 iunie Deportarea evreilor din Ungaria, zona I Carpati, la Auschwitz. 3 Mai - 7 iunie Deportarea evreilor din Ungaria, zona II Transilvania, la Auschwitz. 4 Iunie Roma eliberata. Armatele sovietice se gasesc pe aliniamentele din 1941. 6 Iunie Ziua "Z" - debarcarea trupelor anglo-americane in Normandia. 20 Iulie Atentat asupra lui Hitler. August Incepe retragerea germana din Grecia. August Eliberarea Bucurestilor de sub ocupatie germana. August Suprimarea ghetoului din Lodz (patru ani si patru luni de existenta). 25 Octombrie Eliberarea intregului teritoriu al Romaniei de sub ocupatia hitleristo-horthyste. 22 - 26 Noiembrie Himmler da faimosul ordin pentru incetarea exterminarii evreilor prin gazare (o varianta scrisa nu este cunoscuta). Ordona distrugerea crematoriilor de la Auschwitz. 1945 26 - 27 Ianuarie Armata Rosie la Auschwitz. 4 Februarie Incepe Conferinta de la Yalta (Crimeea), intre Churchill, Stalin si Roosevelt. 7 Martie Trupele SUA traverseaza Rinul la Remagen. 25 Martie - 11 aprilie Armata 1 romana desfasoara operatiunea "Hron-Morava", iar Armata 4 romana desfasoara operatiunea "Tatra Mare". 4 Aprilie Ungaria este eliberata de trupele romano-sovietice. 20 Aprilie Trupele SUA la Nurnberg. 21 Aprilie Prabusirea frontului german din Italia. 25 Aprilie Trupele anglo-americane si sovietice se intalnesc la Torgau, pe Elba. 28 Aprilie Trupele SUA elibereaza lagarul de concentrare Dachau. 30 Aprilie Sinuciderea lui Hitler. Donitz este desemnat succesor al fuhrerului. 2 Mai Capitularea Berlinului. 4 Mai Trupele SUA elibereaza Gunskirchen, ultimul lagar de concentrare nazist. 7 Mai Generalul Jodl semneaza, la Reims, capitularea neconditionata a Germaniei. 9 Mai Victoria aliatilor asupra Germaniei naziste. Actul definitiv este semnat la Berlin de: generalul Keitel (Germania), maresalul Jukov (URSS), generalul Lattre de Tassigny (Franta), maresalul aerului Arthur Tedder (Marea Britanie) si generalul Spaatz (SUA). Sfarsitul razboiului in Europa. 26 Iunie Este semnat documentul de intemeiere al Natiunilor Unite. 6 August Prima bomba atomica explodeaza la Hiroshima (operatiunea "Centerboard"). 8 August Acordul de la Londra privind infiintarea Tribunalului International de la Nurnberg. 9 August Al doilea bombardament atomic la Nagasaki. 10 August Japonia cere pace, capituland peste 4 zile. 12 August Transferarea marilor criminali de razboi de la Bad Mondorf la Nurnberg. Sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial. 6 Octombrie Actul de acuzare de la Nurnberg este alcatuit. 20 Noiembrie Incepe Procesul de la Nurnberg. 1947 Inceputul razboiului rece. 1948 14 Mai Marea Britanie isi incheie mandatul in Palestina. Este proclamat statul Israel de catre David Ben Gurion.

http://auschwitz.siteuri.ro/history.php

«Nu ne-am gândit o clipă că ar trebui să ne oprim...
Pentru Oleg Dombrovschi, noaptea dintre 21şi 22 iunie 1941 a desenat primele trepte ale iadului. Iadul înseamnă trei ani de război, şapte ani de prizonierat în 32 de lagăre sovietice şi încă şase ani consumaţi în puşcăriile comuniste. În ciuda a tot şi toate, Oleg a ajuns, astăzi, la 93 de ani şi este printre aceia, puţini, care, după ce au văzut moartea, o pot descrie în cuvinte.

Orice mărturie de pe front este echivalentă cu un certificat de onoare, iar Oleg Dombrovschi este un adevărat notar al cinstei. Un martir care trăieşte. El face parte din legiunea acelora care vor slăvi până la moarte – şi nu vor muri niciodată! – Patria, Regele şi Armata.

Oleg a încărunţit cu dramele unui război care i-a luat totul, zilele, familia, visele, lacrimile, dar care i-a lăsat demnitatea. Războiul acesta îl ia cu el, în fiecare noapte, în întuneric şi în amintire. Deasupra patului, Oleg a atârnat harta României Mari. O priveşte, oftează, adoarme şi, din nou, luptă. Acest articol nu e despre noaptea de 21 spre 22 iunie şi nici despre cel de-Al Doilea Război Mondial. E vorba, aici, despre năpasta demnităţii şi tulburătoarele ei poveşti, într-o serie de imagini de pe frontul războiului lui Oleg Dombrovschi.



Mirosea a război

Odiseea acestei memorii de necuprins în cuvinte începe cu o corvoadă cât o nedreptate istorică: retragerea din Basarabia.



„În Chişinău, în centru, în timp ce noi ne retrăgeam, un om se repede direct la calul meu, îl apucă de târlogi şi de păr şi spune: «Ăsta îmi aparţine!». Era calul statului, avea dangaua la locul ei, aşa că i-am tras o cizmă în piept şi i-am spus «Iţic, hai sictir!», dar au venit ruşii repede şi ne-au temperat. În timpul retragerii, astfel de oameni ne-au înjurat, scuipat, ne-au rupt epoleţii şi galoanele, iar noi nu puteam să ripostăm pentru că interveneau «roşii»”, povesteşte bătrânul Dombrovschi.

În spatele Prutului, de-a lungul unei graniţe nefireşti, militarii români trăiau drama unei Românii divizate şi sperau că istoria scrisă de cei mai cruzi dictatori ai secolului, Hitler şi Stalin, e vremelnică. Oleg Dombrovschi, tânăr de 21 de ani, se născuse şi copilărise în Orhei, în România, şi nu putea să înţeleagă de ce certificatul său de naştere nu mai corespunde cu realitatea. În statul amputat se pregătea însă ceva. „Armata română avea, în mare parte, armament capturat din Primul Război Mondial. Aveam nişte puşti mitralieră C.S.R.G., de trebuia să dai cu cizma să le deschizi, nişte monstruozităţi. Aveam carabine Mosin Nagant, care erau de doi metri lungime, plus un metru baioneta, parcă erau nişte suliţe. Erau arme de muzeu. Atunci, Regele a luat decizia de a ne înzestra cu armament Skoda, din Cehoslovacia, nişte piese extraordinare! În plus, erau incluse elemente precum trusa potcovarului, cu ciocane, rindea de curăţat copitele, cleşti, tot ce trebuie. Mai era trusa croitorului, cu pernuţă de pus sub fund, cu şorţuleţ din piele, cu ace, brice, carice, metru, cretă, tot ce-i trebuie unui croitor să deschidă un atelier bun de croitorie. Erau truse-farmacii!”, îşi aminteşte veteranul, bătând, uşor, cu mâna pe genunchi pentru fiecare componentă.

Între timp, Oleg luase examenul de sublocotenent – la 10 mai, cu promoţia „Regele Mihai” –, se întorsese pe malul Prutului, la artilerie, comandant la o baterie de tragere din satul Cotu Morii (zona Huşi), şi se hotărâse: voia înapoi Basarabia. În tranşeele româneşti, presiunea nedreptăţii devenea din ce în ce mai apăsătoare. Mirosea a război; plutea în aer, clocotea. Şi totul, într-o linişte care încorda fiecare nerv. Nici măcar gamela de „cafea îndulcită” de dimineaţa, aşa călâie cum era, nu domolea tensiunea.



„Era întuneric şi-mi era o foame de nu s-a pomenit”

Oleg închide ochii. Respiră adânc. Începe! „La postul de comandă al Regimentului 25 Artilerie, care era în spatele unui mamelon, într-un bordei, eram adunaţi ofiţeri de la mai multe baterii, pe brânci, în jurul vizuinii. Era întuneric şi-mi era o foame de nu s-a pomenit. Ascultam convorbirile dintre comandamentul german şi al nostru, ne vedeam numai ca nişte mogâldeţe şi nimeni nu scotea un cuvânt. Stăteam, toţi, cu urechea îndreptată spre radio. La un moment dat, auzim: «S-a dat, s-a dat parola! Toată lumea la posturi, veţi primi ordine când să deschideţi focul»”. În faţa cazărmilor, acoperiţi de prelate, ostaşii fumau, ghemuiţi, ultimele ţigări. N-au mâncat în acea noaptea, dar nici nu aveau nevoie. Ştiau că vor pleca, nu ştiau însă unde vor ajunge şi dacă, vreodată, se vor mai întoarce. Aşa e-n război.



„Se umpluse curtea de ruşi în izmene”

„La ora 4 am început focul. În faţa noastră era o cazarmă de grăniceri. După prima salvă, care-ncotro fugeau ruşii! Au luat-o la sănătoasa fără gând de înapoiere, se umpluse curtea de ruşi în izmene. Fugeau de rupeau pământul!”, rememorează Oleg Dombrovschi, iar satisfacţia de a-i fi văzut pe sovietici gonind, fără vreun fel de măreţie, din Basarabia, e inestimabilă. Liniştea frontului însă se mistuise. Infanteriştii trecuseră Prutul în bărci de asalt, iar pontonierii aranjau podul pentru artilerişti. De acum începe haosul! Prima misiune – într-o casă ţărănească, într-o cameră mare, cu tacâmuri aranjate perfect, pregătite pentru gustarea de dimineaţă, unde era amenajată popota ofiţerilor lui Stalin. În jurul Prutului însă – iată o imagine arareori întâlnită! – nu mai era picior de comunist!



Teribilele tablouri reale

Ruşi nu-şi lasă însă niciodată orgoliul călcat în picioare, iar acest clişeu este, mereu, criminal de adevărat. „Armatele înaintau în formaţiuni de luptă. A doua zi dimineaţa, sub un stejar stufos, cu o coroană imensă, am văzut, de pe cal, o scenă îngrozitoare. La poalele copacului, erau aşezaţi în cerc, cu capetele spre centru şi picioarele spre exterior un militar neamţ, unul român, unul neamţ, unul român. Toţi erau străpunşi în gât cu baioneta, chiar dacă muriseră de glonţ. Erau desfăcuţi la prohab, unde se vedea o pată de sânge, iar în mâna stângă aveau organele genitale. 14 militari mutilaţi, erau patrulele noastre care nu s-au înapoiat”. Cum poate cineva să înţeleagă şi, mai mult, să supravieţuiască acestui absurd, e greu de spus. Această imagine se uită încet, atât de încet încât nu se poate uita niciodată. Vă întrebaţi ce visează cei care au privit la astfel de tablouri respingător de reale? Când nu-l părăseşte somnul, Oleg simte priviri aţintite şi un fior pe şirea spinării.

Grotescul însă nu are limite, aşa cum, pentru fiecare veteran, războaiele vor rămâne mereu neterminate, doar pentru a fi reluate, obsesiv, în miez de noapte. Ce înseamnă moartea? Citiţi această frază:„Înaintam pe lângă nişte vii, un pâlc de pădure deasă şi am ajuns, la un moment dat, într-o vale largă, frumoasă. Acolo am văzut ceva înfiorător: era o stivă de morţi, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, aruncaţi unul peste celălalt. Eu eram călare pe cal, care avea, la greabăn, 1,6 metri, iar vârful stivei era în dreptul ochilor mei. Deasupra grămezii era o fată tânără, o frumuseţe de fată, care zăcea fără suflare”. Dacă ruşii sunt odioşi, cimitirul din această vale era al românilor. Militarii care trecuseră înainte prin acea zonă i-au adunat din comune pe toţi cei care îi susţinuseră pe sovietici în urmă cu un an, în timpul retragerii din Basarabia, şi le-au plătit poliţele. „Noi, când ne-am retras, eram legaţi la mâini, dar, pe acelaşi traseu, ne-am întors”, explică Oleg Dombrovschi.

„În a patra seară am ocupat poziţii într-o vie. La un moment dat, doi ostaşi îmi aduc doi civili pe care îi prinseseră spionând. Le-am spus să-i ducă la divizion. Au plecat. N-au trecut două minute că am auzit un foc de armă şi, imediat, ostaşii s-au întors.«Nu v-am zis să-i duceţi la divizion?», «Mama lor, asta meritau», «Dar nu erau doi? Am auzit un singur foc», «Păi ce ? Stricăm cartuşele pentru doi? I-am pus cap la cap şi am tras un singur cartuş»”,povesteşte cu sânge rece bătrânul Dombrovschi.



Pe front ştii că o să mori dar, câteodată, ai puterea să şi simţi asta. Aici nu e nicio metaforă, este, pur şi simplu, luciditatea violentă a unui ostaş. „Într-o zi, caporalul Florea, un băiat înalt, frumos, a venit la mine şi mi-a zis: «Domnule sublocotenent, eu astăzi o să mor, simt». I-am spus să uite de tot, să-şi ia o zi liberă, să facă ce vrea el. Puţin mai târziu, m-a chemat cineva şi mi l-a arătat, după nişte tufe. Avea pieptul desfăcut de o schijă ca o felie de pepene”.

De ce a luptat Armata Română dincolo de Nistru?

Odată cu eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, armata română şi-a atins obiectivul pentru care intrase în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Ajunse pe malul Nistrului, generalul Ion Antonescu a ordonat trupelor române să continue războiul alături de Germania nazistă. Cum a argumentat generalul Antonescu decizia de continua războiul alături de Hitler? De ce a protestat clasa politică?Era pregătită armata română să continue războiul dincolo de Nistru? La toate aceste întrebări răspunde istoricul Adrian Cioroianu.



1. Decizia de a continua lupta dincolo de Nistru a fost luată, în mod paradoxal, relativ uşor de Ion Antonescu. S-a consultat cu elita militară, dar, pentru el, decizia a fost preponderent una politică. Cred că acest argument rezistă încă şi astăzi. Este foarte la îndemână să spui că Ion Antonescu putea să se oprească teoretic la Nistru în ideea că armata română recompusese conturul istoric al României, numai că el a judecat din perspectiva unui militar care are şi un rol politic, drept pentru care decizia a fost una mai curând militară. Un aliat nu se poate opri acolo unde vrea. O alianţă nu se întrerupe când unul dintre parteneri «îşi vede sacii în căruţă». Decizia de a trece Nistrul, pe urmele unui adversar care rămânea redutabil, a fost una justificată de evoluţia strategiei militare: nu poţi să duci alianţa doar până unde îţi îndeplineşti tu misiunea şi de acolo să îl laşi singur pe cel care ţi-a fost partener. Din acest punct de vedere, dincolo de calculele politice, mai degrabă egoiste, pe care le facem, trebuie să acceptăm că o alianţă militară (şi în acel moment România era într-o alianţă militară cu Germania lui Hitler), la fel ca şi o alianţă politică (în acel moment România era într-o alianţă politică cu Berlinul) nu se întrerup acolo unde vrea unul dintre parteneri. Probabil vom ajunge să îl judecăm pe Antonescu din această perspectivă, chiar dacă rezultatele continuării acestei campanii nu au fost benefice nici pentru România şi nici pentru armata română.



2. Trebuie să subliniem aici un fapt:Ion Antonescu nu a consultat niciodată opoziţia, pe Iuliu Maniu, asupra evoluţiei frontului, asupra evoluţiilor diplomatice cu Germania, Italia sau cu alte state. În acel moment, Ion Antonescu era Conducătorul statului. Practic, şi în sens pozitiv, dar şi în sens negativ, orice s-ar fi întâmplat cu România cădea în sarcina lui. Sigur, la început, semnele erau mai curând dătătoare de optimism, atât în primele luni ale războiului, dar şi într-o bună parte a anului 1942, lucrurile tindeau să meargă în direcţia dorită, la Bucureşti sau la Berlin. Momentul de ruptură în relaţia dintre Antonescu şi partidele politice din ţară nu a intervenit neapărat în momentul trecerii Nistrului. E drept că Iuliu Maniu l-a avertizat, dar nu a fost o opoziţie categorică din partea niciunui actor politic. Nici nu ar fi putut să o facă, Antonescu fiind Conducătorul statului şi al armatei, regele având în tot acest peisaj o prezenţă mai curând decorativă. Momentul de ruptură intervine după iarna dintre anii 1942-1943. În primul rând, eşecul campaniei germane pentru cucerirea Stalingradului, va urma în vara lui ’43 marea bătălie de tancuri de la Kursk, în care un corp de tancuri german, mândria armatei germane, a fost înfrânt de sovietici. După aceste momente, până şi Antonescu începe să îşi dea seama că promisiunile lui Hitler de a câştiga războiul s-ar putea să fie nefondate. Paradoxal sau nu, asta i-a influenţat atât relaţia cu opoziţia din ţară, dar mai ales i-a influenţat comportamentul în dosarul rasial. Dacă frontul ar fi mers în sensul dorit de Hitler, probabil că şi evreii, şi ţiganii din România ar fi avut o soartă mult mai dură. Aşa, în momentul în care Antonescu şi-a dat seama că lucrurile ar putea să se complice, a fost mai precaut în privinţa soluţionării dosarului evreilor români. De aceea este bine să facem distincţia între cele două moment: trecerea Nistrului (1941) şi eşecul de la Stalingrad (din iarna dintre anii 1942-1943), care a influenţat şi frontul în care se aflau românii. Sunt două moment care au avut ecouri diferite în România. Împotriva trecerii Nistrului nu au fost decât declaraţii conjuncturale, nu au fost acte de opoziţie...



3.În istoria noastră militară există o problemă perpetuă de la războiul de Independenţă până astăzi. Mereu ne întrebăm dacă am fost sau dacă suntem pregătiţi în deschiderea unui conflict. Aceeaşi întrebare ne-am pus-o în Războaiele Balcanice, în Primul Război Mondial, în Al Doilea Război Mondial, şi poate că şi astăzi, dacă răsfoim puţin ziarele, ajungem la concluzia că unităţile pe care le trimitem în Irak sau Afganistan uneori nu au fost pregătite pe cât ar fi trebuit. Dincolo de această lamentaţie, din păcate argumentată, bugetul alocat de România reînarmării a avut o singură perioadă promiţătoare: a doua jumătate anilor ’30, în timpul lui Carol al II-lea. Numai că banii au fost investiţi în lucrări de infrastructură sau în proiecte de reînarmare ce aveau să cadă în 1940, odată cu regele Carol al II-lea. Noi am construit o linie Maginot românească, pe care am pierdut-o prin Dictatul de la Viena, o linie de apărare împotriva Ungariei.

Astfel, ne putem întreba care era starea armatei române în momentul în care treceam Nistrul? Aş face distincţia între starea material şi cea morală. Starea materială era, fără îndoială, perfectibilă; pe de o parte, Hitler însuşi promisese sprijin pentru reînarmarea românilor – o parte s-a confirmat, dar nu s-a dus la îndeplinire tot sprijinul promis. Starea morală era însă mult mai bună decât starea materială, în sensul în care, după eliberarea Basarabiei, se considera că dezideratul naţional a fost îndeplinit şi acum urmează «Campania» pentru creştinătate, pentru cruce, pentru Dumnezeu, împotriva bolşevicilor care nu aveau nici Dumnezeu, nici cruce, nici Biserică. Acesta este unul dintre puţinele momente în istoria noastră în care s-a putut vorbi în presa oficială despre un rol civilizator al românilor în cuprinsul unui război. Noi mergeam spre Est, treceam Nistrul şi până la Nistru fusesem eliberatorii Basarabiei străbune, dar dincolo de Nistru armata română condusă de mareşalul Antonescu era o armată de civilizare, era un factor de civilizaţie împotriva bolşevismului, împotriva comunismului.

Evident, din punct de vedere propagandistic acest lucru a fost folosit destul de bine la sfârşitul anului 1941. Lucrurile au început să se complice în anul următor pentru că această misiune civilizatoare a bătut dintr-odată pasul pe loc în faţa unei rezistenţe reale a cetăţeanului sovietic, cetăţean care nu s-a aruncat în braţele eliberatorilor, aşa cum probabil s-au aşteptat unii exaltaţi de la Berlin sau de la Bucureşti. Cetăţeanul sovietic, de teamă, de frică, manipulat, a luptat cu ferocitate şi îndârjire pentru apărarea maicii Rusii. Stalin a fost suficient de abil încât să le dea sentimentul că, murind pe front împotriva germanilor şi românilor, mor pentru maica Rusie; astfel că misiunea civilizatoare s-a blocat până la urmă în faţa unei imense populaţii trimise la luptă fără niciun sentiment de reţinere de un Stalin care niciodată nu îşi număra victimele. Stalin îşi număra trofeele, niciodată victimele consumate pe altarul jertfei pentru trofee. Şi în momentul în care acest moral al soldaţilor noştri a scăzut în intensitate după iarna dintre anii 1942-1943, a reieşit la lumină slaba pregătire tehnică şi materială a armatei române. Altfel, soldaţii români nu au fost printre cei care să pregete să lupte, disciplina lor era peste medie. Îndurau cele mai grele condiţii pe un front care trecea de la temperatură extrema vara la frig extrem iarna, fără ca pregătirea logistică a unităţilor române să exceleze nici în anotimpul călduros. Cu toate acestea, soldatul roman a îndurat, ofiţerii români au fost foarte bine pregătiţi, ei aveau un sentiment al datoriei notabil, dar în momentul în care a scăzut această putere dată de sentimentul misiunii civilizatoare au apărut dintr-odată punctele nevralgice ale unei campanii insuficient pregătite.

Românii trăiau în vara anului 1941 ultimele zile liniştite înaintea marilor furtuni

În ţară, după însufleţirea primelor momente – România primeşte cu entuziasm ordinul lui Antonescu de trecere a Prutului, pentru recucerirea Basarabiei –, viaţa îşi reia cursul normal.
Privaţiunile impuse de participarea la un război nu se simt încă. Deşi se introduseseră cartele pentru pâine, făină, ulei şi carne încă din 17 mai 1941, magazinele şi pieţele sunt pline, iar recolta se anunţă bună. Aviaţia rusă nu creează probleme majore bucureştenilor, raidurile ei fiind rare şi anemice. La 26 iunie are loc primul bombardament aerian sovietic asupra Capitalei, soldat cu patru morţi şi nouă imobile distruse. Vizat e cartierul Mitropoliei, iar tânărul pilot Horia Agarici îşi începe cariera de cântec şi legendă doborând trei aparate ruseşti.

Apoi, pe 15 iulie, e bombardat Dealul Spirii. Treptat, odată cu depărtarea frontului, urletul sinistru al „măgăoaielor" (denumirea populară a sirenelor de alarmă amplasate pe clădirile îna lte ale oraşului) se aude din ce în ce mai rar. De-abia din vara lui 1943, românii vor resimţi în mod dramatic efectele raidurilor aeriene, de data aceasta anglo-americane.


Urmările primelor bombardamente sovietice în Bucureşti, 26 iunie 1941



Dar, până atunci, vara lui '41 se anunţa frumoasă. La urma urmei, românul e uşor adaptabil şi se pare că, din înţelepciunea strămoşilor săi latini, cea mai dragă sufletului său e atât de confortabila maximă „Carpe diem" (Trăieşte ziua!).

Cupa României şi „Invitaţie la vals"
Vara lui 1941 în Capitală; petrecere în Pădurea Andronache



Microbiştii - existau şi atunci - pot urmări o dramatică finală a Cupei României, în care Rapidul învinge pe Unirea Tricolor (proaspăta campioană) cu 4-3. Cei care „rataseră" şansa să-şi manifeste avântul patriotic în „codrii voievodali" ai Bucovinei sau pe şesurile Basarabiei se puteau consola vizionând, la cinematograful Trianon, vigurosul film de propagandă „Bestiile roşii" sau, şi mai bine, promiţătorul „Moscova în flăcări", iar domnişoarele mai puţin însetate de sânge bolşevic suspinau în voie după un Errol Flynn aprig disputat de Bette Davis şi Olivia de Havilland în melodrama „Elisabeth şi Essex".

Persoanelor cu pretenţii artistice, sculptoriţa Miliţa Petraşcu le oferea, la Sala Orfeu, posibilitatea de a-i admira cele mai recente creaţii, în timp ce melomanii posesori de aparate de radio se puteau delecta, după ora 22.45, cu acordurile romanţelor interpretate de veşnic tânărul Gică Petrescu. La rândul lor, cititorii erau anunţaţi - într-o vreme în care scriau încă un Rebreanu, Blaga sau Sadoveanu - că-şi pot cumpăra cu doar 100 de lei cea de-a cincea ediţie a „celei mai strălucite biruinţe literare a ultimului deceniu", romanul „Invitaţie la vals" al demult uitatului azi scriitor Mihail Drumeş. În rest, un funcţionar grăbit să se mute în provincie „vinde un răcitor mare cu două uşi", în timp ce un tânăr de bani gata se arată dispus să cumpere urgent „un Plymouth 1939, dar numai cu cauciucuri bune".
Duminică, 27 iulie 1941, bucureştenii s-au adunat cu mic, cu mare în pădurea de lângă Capitală; svasticile nu lipseau: România intrase în război de partea Germaniei



De fapt, românii trăiau în acea vară a anului 1941 ultimele zile liniştite înaintea marilor furtuni. Dezastrele de pe frontul de răsărit, bombardamentele aeriene, ocupaţia sovietică şi instalarea regimului comunist vor face din ziua de 22 iunie o amintire a ceea ce ar fi putut fi o zi de glorie a neamului românesc, dar nu a fost decât preludiul fericit al unei suferinţe de jumătate de veac.

“Armata Roşie” a investit în arsenal nou de război. Cum arată avioanele şi tancurile gonflabile cu care doresc ruşii să păcălească radarele adversarilor

“Armata Roşie” a investit în arsenal nou de război. Cum arată avioanele şi tancurile gonflabile cu care doresc ruşii să păcălească radarele adversarilor


Cei care se temeau că ruşii se pregătesc de un nou război mondial pot sta liniştiţi deoarece noul arsenal militar este în întregime gonflabil.
Armata rusă se "joacă" cu arme, tancuri, radare şi lansatoare de rachete gonflabile, arme menite să păcălească sateliţii şi avioanele de supraveghere ale forţelor inamice. Veştile sunt bune pentru oficialii de la Moscova, deoarece acest nou arsenal militar este atât eficient, cât şi ieftin, scrie Daily Mail.

Două mine fluviale din Al Doilea Război Mondial, găsite în Dunăre de doi tineri care se scăldau
Pirotehniştii de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Dolj au fost solicitaţi, marţi după-amiază, să ridice două mine fluviale, care provin din cel de-al doilea război mondial, descoperite de doi tineri care erau la scăldat în Dunăre, transmite corespondentul MEDIAFAX.


Pirotehniştii de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Dolj au fost solicitaţi, marţi după-amiază, să ridice două mine fluviale, care provin din cel de-al doilea război mondial, descoperite de doi tineri care erau la scăldat în Dunăre, transmite corespondentul MEDIAFAX.

Costinel M. (19 ani) şi Alexandru B. (17 ani), în timp ce se aflau la scăldat în Dunăre, în apropriere de insula Ostrov, au descoperit două mine fluviale de opt şi 20 de kilograme.

Cei doi au solicitat, prin intermediul apelului de urgenţă, intervenţia lucrătorilor de la ISU Dolj, care au ajuns la Dunăre cu un echipaj de pirotehnişti.

Potrivit unui comunicat al Biroului de presă al ISU Dolj, cele două mine fluviale provin din cel de-al doilea război mondial, ele fiind ridicate de pirotehnişti cu un vehicul special pentru a fi distruse.