Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

67 DE ANI DE LA PEARL HARBOR


Pe 7 decembrie, in urma cu 67 de ani, japonezii au atacat baza navala americana de la Pearl Harbor, cand fortele flotei Statelor Unite din Pacific au fost zdrobite. In dimineata zilei de 7 decembrie 1941, peste 350 de avioane de vanatoare si bombardament japoneze au atacat baza din arhipelagul Hawaii, intr-o incercare de a distruge intreaga flota americana din Pacific, transmite AFP.

Un general japonez rescrie istoria
Din 1945, Japonia şi-a cerut scuze altor naţiuni asiatice, însă, totodată, a ţinut să prezinte şi efectele bombei atomice, în propriile manuale de istorie
La 7 decembrie 1941, 353 de avioane de luptă japoneze, lansate de pe şase portavioane, au distrus cea mai mare parte a flotei americane din Pacific, la Pearl Har­bour, Haway. În acea dimineaţă, 2.402 americani au fost ucişi. Până la 11 septembrie 2001, acesta a fost atacul cu cele mai multe victime, asupra unei ţinte de pe teritoriul american.

Însă, 67 de ani şi trei generaţii mai târziu, amintirile pălesc. Unii japonezi încearcă chiar să rescrie istoria ţării lor. Recent, şeful Forţelor Aeriene Japoneze, generalul Toshio Tamogami, a fost dat afară de premierul Taro Aso, după ce a câştigat premiul întâi într-un concurs, cu un eseu istoric, în care avansa idei „interesante“. Printre altele, generalul Tamogami a scris că preşedintele Franklin Roosevelt a păcălit Japonia să atace la Pearl Harbour, că de fapt Japonia nu ar fi intenţionat să pună la cale nicio agresiune şi că, dacă Japonia nu ar fi luptat, ar fi devenit „o colonie a statelor albe“.

Asta este o bună ştire pentru cele 15 milioane de chinezi, coreeni, filipinezi şi alte naţionalităţi care au luptat împotriva japonezilor şi au murit. Generalul Tamogami nu este însă singurul care crede aceste lucruri. Mulţi membri ai armatei japoneze sunt deranjaţi de restricţiile impuse, de propria Constituţie, ceobligă Japonia să menţină numai o forţă de apărare.

Din 1945, Japonia şi-a cerut scuze altor naţiuni asiatice, însă, totodată, a ţinut să prezinte şi efectele bombei atomice, în propriile manuale de istorie, fără a fi atentă la ce a urmat după acel eveniment. Japonia nu este singurul stat care rescrie istoria. Practic, fiecare ţară implicată în cel de-al Doilea Război Mondial a dezvoltat propria versiune a conflictului. În Rusia, povestea a ceea ce ei numesc „marele război de apărare a ţării“ nu aminteşte deloc de pactul dintre Hitler şi Stalin sau despre motivele pentru care germanii au pus capăt înţelegerii şi au mărşăluit către Moscova.

Germanii au fost oneşti în asumarea vinei. Studenţii continuă să facă vizite la centrele de concentrare naziste. Austriecii se autointitulează „primele victime ale nazismului“, însă uită de cele două milioane de austrieci care l-au aplaudat pe Hitler când acesta a intrat în Viena. Cei care neagă Holocaustul susţin că taberele naziste nu au existat niciodată în realitte. Într-un bestseller recent de Pat Buchanan, aflăm că de fapt Winston Churchill a fost cel care a forţat începerea celui de-al Doilea Război Mondial.

PRACTICI ALE CONTRASPIONAJULUI RUSESC


Secretele privind planurile de distrugere a Teatrului Bolsoi in 1941 si a altor institutii emblematice in cazul in care Moscova ar fi fost ocupata de catre nazisti au fost dezvaluite opiniei publice la o expozitie rusa de contraspionaj militar, sustine seful arhivelor serviciilor de securitate, Vasili Hristoforov. Atunci cand armata germana era la portile orasului, la 40 de kilometri distanta de Kremlin, contraspionajul sovietic a pus la punct "Planul Moscovei". "Slava Domnului, nemtii n-au pus niciodata stapanire pe Moscova si n-a trebuit sa fie aruncate in aer obiectivele in chestiune", printre care celebrul Teatru Bolsoi si Catedrala Vasili Blajenii din Piata Rosie, a mai spus Hristoforov. Printre armele de razboi expuse, se afla si un pistol ascuns intr-un baston, pe care toate serviciile secrete europene l-au utilizat inaintea revolutiei bolsevice.

Submarinul în istorie Misterioasa lume a adâncurilor a fascinat oamenii încă din preistorie, evidenţa existenţei acestei curiozităţi existând însă abia din Antichitate.


Misterioasa lume a adâncurilor a fascinat oamenii încă din preistorie, evidenţa existenţei acestei curiozităţi existând însă abia din Antichitate.


Nu se poate spune că istoria submarinelor începe în preistorie, însă se poate evidenţia faptul că, încă din acele timpuri, oamenii se aflau în căutarea unor metode de a depăşi obstacolul impus de imposibilitatea respiraţiei sub apă. Potrivit lui Aristotel, una dintre strategiile militare de atac ale lui Alexandru cel Mare a fost folosirea scufundătorilor pentru asediul cetăţii Tir în anul 332 î.Hr. Legendele egiptene spun că aceşti scafandri primitivi se scufundau la adăpostul unui clopot care permitea menţinerea oxigenului pentru o perioadă scurtă de deplasare.


EVOLUŢIE. Ideea submarinului s-a născut abia la sfârşitul secolului al XVI-lea, englezul William Bourne concepând primele schiţe ale unui astfel de aparat. Ideea lui Bourne nu a depăşit însă niciodată faza de proiect. Primul submersibil cu adevărat funcţional a fost construit în 1620 de un inventator olandez aflat în serviciul regelui Iacob I Angliei. Submarinul lui Cornelis Drebbel, construit dintr-un schelet din lemn îmbrăcat în piele, funcţiona cu ajutorul unor vâsle, unii istorici susţinând că seamănă cu modelul conceput de Bourne. Vehiculul se putea scufunda până la 20 de metri, transportând – pe o distanţă de zece kilometri – 20 de persoane (dintre care 12 erau vâslaşi). În timpul utilizării submersibilului a fost ridicată pentru prima dată problema reînlocuirii sursei de oxigen pe parcursul scufundărilor.


PESCĂRUŞII. Nu avea să dureze mult până când urma să fie redescoperit potenţialul cuceririi mediului subacvatic pentru operaţiunile militare. Cazacii foloseau în secolul al XVII-lea un tip de bărci, denumite "pescăruşi", în misiuni de recunoaştere desfăşurate în zone cu ape curgătoare. Aceste ambarcaţiuni urmau principiul descrierii făcute de Aristotel în urmă cu câteva mii de ani, răsturnându-se uşor şi menţinând aerul respirabil în interior pentru ca membrii echipajului să se poată deplasa în siguranţă sub apă.
Primul submarin militar a fost construit de inginerul David Bushnell în America, în timpul Războiului de Independenţă (1775-1783). Botezat "Turtle" ("Ţestoasa"), datorită formei sale ovale, vehiculul era propulsat cu ajutorul a două elice manevrate de singurul om aflat la bordul său. Vehiculul era dotat cu un sistem complex de valve, supape şi elemente de stabilitate confecţionate din plumb pentru deţinerea controlului scufundării. În plus, submersibilul avea ataşată o mină cu focos de distanţă destinată vaselor inamice. La prima utilizare, în 1776, "Turtle", aflat sub comanda sergentului Ezra Lee, a atacat nava britanică HMS Eagle ancorată în portul New York. Operaţiunea a eşuat deoarce, în momentul încercării de ataşare a minei, elicea acesteia a fost deviată din cauza învelişului din cupru al navei. Registrele navei britanice nu au înregistrat, însă, nici un atac.
Nautilus, primul submarin cu dublă propulsie, a fost construit 24 de ani mai târziu, în anul 1800. Robert Fulton a conceput acest submersibil, construit de francezi, dispus atât cu pânze pentru navigaţie la suprafaţă, cât şi cu elice manevrate manual pentru deplasarea subacvatică.


ALIGATORUL. Pe parcursul următoarei sute de ani au mai avut loc o serie de încercări de construcţie şi teste ale submersibilelor militare, dintre care merită amintit primul submarin al Marinei militare americane, construit în 1862 după un model francez. "Alligator" se remarcă în primul rând prin rezerva sporită de oxigen datorită utilizării principiului aerului comprimat şi prin dotarea sa cu primul sistem de filtrare a aerului. Submarinul avea peste 14 metri lungime şi un diametru mai mare de un metru, la bordul său având loc nu mai puţin de 20 de persoane. Un an mai târziu, în 1863, submarinul "Alligator" a fost remorcat către prima misiune militară.


Secolul al xx-lea

Utilizarea la scară largă a submarinelor militare a avut loc, pentru prima dată, în timpul primului război mondial. Ele au fost utilizate în Germania în timpul campaniei militare navale "prima bătălie a Atlanticului". Devenite maşinării de război, submersibilele erau dotate cu tehnologii de ultimă oră, inclusiv cu sisteme combinate de motoare diesel şi electrice. La începutul primei conflagraţii mondiale, Germania deţinea 48 de submarine, dintre care doar 29 erau operaţionale. Germania era însă depăşită numeric de Marea Britanie, care se afla în posesia a 77 de astfel de submersibile militare funcţionale. În timpul celui de-al doilea război mondial, Germania avea 65 submarine performante. Efectul acestora a fost dezastruos în timpul "celei de-a doua bătălii a Atlanticului", dar nemţii au eşuat totuşi în încercarea de a tăia căile marine de aprovizionare ale Marii Britanii prin scufundarea cât mai multor nave engleze.

Arme de foc: pistolul Timp de milenii, bătăliile şi războaiele au fost duse doar cu ajutorul săbiilor, bâtelor şi suliţelor. Descoperirea prafului de puşcă în China secolului al IX-lea avea să fie catalizatorul care a schimbat pentru totdeauna arta militară.


Adus în Europa secolului al XIII-lea, probabil pe Drumul Mătăsii, praful de puşcă a fost numitorul comun al tuturor armelor de foc. El a fost utilizat atât în artileria grea, cât şi pentru armele individuale. Confecţionate din bronz sau fier, acestea din urmă au apărut pe la începutul secolului al XIV-lea. Iniţial, pistoale funcţionau cu un sistem de aprindere primitiv, asemănător unei tigăiţe în care se păstrau cărbunii aprinşi, de la care utilizatorul aprindea praful de puşcă. Dezavantajele acestui sistem sunt evidente: era foarte greoi şi devenea inutilizabil în cazul în care ploua. Un pas important în evoluţia pistoalelor s-a făcut la începutul secolului al XV-lea, o dată cu apariţia mecanismului cu fitil. Ceva mai complex, acesta înlocuia vechiul recipient în care erau păstraţi cărbunii aprinşi. Deşi nici acest sistem nu era lipsit de pericolul stingerii, el permitea însă utilizatorului o mai mare mobilitate. Primele pistoale perfecţionate aveau, la început, un singur glonţ, tras dintr-o ţeavă groasă care-l făcea să semene cu un tun miniatural.

EVOLUŢIE. O schimbare importantă a constituit apariţia unui alt tip de dispozitiv de aprindere a pulberii. Era vorba despre o serpentină metalică, prevăzută la unul dintre capete cu un fitil. Montată în apropierea patului armei, aceasta aprindea praful de puşcă în urma balansării generate de trăgaci.

La începutul secolului al XVI-lea, Leonardo da Vinci propunea însă un alt sistem de aprindere – cel cu rotiţă şi cremene. Era un mecanism revoluţionar care, înlăturând posibilitatea stingerii fitilului, facilita utilizarea armei în orice condiţii meteorologice. În aceeaşi perioadă a apărut mecanismul numit placă cu cremene, care avea să fie utilizat în următoarele două secole, atât la pistoale, cât şi la puşti. Acesta avea avantajul de a fi un mecanism ieftin şi practic, cremenea fiind un material foarte rezistent. În momentul acţionării trăgaciului, placa de oţel, ce acoperea locaşul prafului de puşcă, era dată la o parte, lăsând cale liberă scânteii.

BOGĂŢIE. La începutul secolului al XIX-lea, mecanismul de tragere cu percuţie, pe baza utilizării fulminatului de mercur, avea să revoluţioneze, încă o dată, armele de foc. Acelaşi secol, extrem de bogat în inovaţii militare, a adus cu sine şi capsele pirotehnice, care au permis confecţionarea primului cartuş. “Vedeta” secolului al XIX-lea a fost însă revolverul, care permitea trăgătorului să lanseze salve succesive de proiectile.


Revolverul Colt Paterson



Arma poartă numele inventatorului său, Samuel Colt, care a obţinut patentul în anul 1836, simultan în SUA, Franţa şi Anglia, şi pe cel al oraşului în care a fost construit pentru prima dată, Paterson din statul american New Jersey. Deşi beneficia de un încărcător cu cinci gloanţe, reîncărcarea sa constituia un dezavantaj, deoarece trăgătorul trebuia să dezasambleze parţial arma. Din această cauză, trei ani mai târziu, revolverului i se ataşa un dispozitiv special pentru reîncărcare. Cel mai cunoscut model al revolverului Colt Peterson este Holster nr. 5, de calibru 36, produs doar în 1.000 de exemplare.

Tancul Spiritul războinic al omului şi mintea sa ingenioasă au generat, de-a lungul istoriei, idei năstruşnice, care au dat naştere unor arme înfricoşătoare.

Nu se poate stabili cu exactitate perioada în care omul a trecut de la armele defensive la cele ofensive, dar cert este că războaiele din antichitate au fost purtate cu armament care îmbina conceptele de deplasare militară. Astfel, se poate spune că principiile care stau la baza construirii tancului – armă mobilă, blindată, ofensivă – au o vechime de câteva mii de ani. Grecii foloseau un turn de asediu, numit “helepol”, la adăpostul căruia soldaţii înaintau până la zidul cetăţii asediate, romanii utilizau turnuri mobile dispuse cu catapulte, iar chinezii – care armate denumite “dongwu che”.

Primii care au ridicat problema construirii unei temute maşinării de luptă care să poată nimici inamicul au fost britanicii. Până să primească denumirea de “tanc”, aceste vehicule se numeau “nave de uscat” (“landships”) şi erau iniţial construite în secret. La 24 decembrie 1915, ei au anunţat oficial construirea unei arme mortale, puternice, masive, care avea să schimbe conceptul de război în secolul al XX-lea. Primul tanc trimis în luptă a fost un Mark I (la 15 septembrie 1916, în Bătălia de pe Somme) Mark I era dotat cu două mitraliere detaşabile şi două puşti, avea formă romboidă şi centrul gravitaţional apropiat de sol; era dotat cu şenile şi avea capacitatea de a traversa tranşee şi a înainta pe terenuri accidentate, “adăpostea” opt piloţi, cântarea 28 de tone şi avea un blindaj de 6-12 mm, rula cu o viteză de 6km/h şi avea o autonomie de 36 km.

EFECTE. Pe continent, francezii încercau să ţină pasul cu vecinii lor, asamblând primele tancuri (Schneider CA1, folosit prima dată în bătălia de la Cambrai, din 20 noiembrie 1917), oferindu-le nemţilor un motiv în plus pentru a găsi soluţii ingenioase de apărare împotriva acestor arme. Germania a fost, în primul război mondial, un producător de tancuri cu puţin succes. Replica sa a constat în construcţia unor “monştri” neîndemânatici cântărind 30 de tone şi având un echipaj de 18 oameni. Până la sfârşitul războiului nemţii construiseră 15-20 astfel de tancuri.

PERFECŢIONARE. În perioada interbelică, tancurile erau încadrate în mai multe categorii: tancuri uşoare, având până la zece tone, utilizate în misiunile de cercetare, tancuri mijlocii sau “crucişătoare” (având posibilitatea de a circula cu o viteză mai mare) şi tancurile de infanterie (extrem de rezistente, dar şi foarte grele, fapt care le determina să se deplaseze cu o viteză foarte mică). Primul tanc construit de germani pentru al doilea război mondial a fost Panzer I. Până la sfârşitul războiului, germanii au reuşit să construiască tancul Panther (45 de tone), dotat cu un tun rapid de 75 mm.

În perioada postbelică, s-a pus accent pe dezvoltarea tancurilor mijlocii şi grele. Cele uşoare erau, în general, folosite la misiuni de recunoaştere sau ca sprijin pentru forţele aeropurtate. Britanicii au continuat să uimească piaţa de armament prin construirea tancului Centurion, folosit în timpul războaielor din Coreea şi Vietnam. Armata britanică l-a scos din uz în 1990.

ROMĂNIA. România a construit, după modelul sovietic T-55, tancul TR-85M1 (Bizonul). Versiunea a fost dotată cu un motor diesel de 860 CP, are o autonomie de 400 de km, un sistem de tir Ciclop-M1, un telemetru laser, senzori de armă laser cu sensibilitate mărită, un tun de 100 mm calibru, o mitralieră jumelată de 7,62 mm, o mitralieră antiaeriană de 12,7 mm. Este un tanc mijlociu, în greutate de 50 de tone, condus de un echipaj de patru militari.

DA VINCI. Primul care a imaginat o astfel de armă a fost Leonardo da Vinci, în evul mediu. Schiţa unui dispozitiv militar de asediu – o maşinărie în formă circulară dotată cu tunuri – făcea parte din setul de vehicule destinate războiului pe care Da Vinci le-a imaginat pentru ducele Ludovico Sforza, fără, însă, a le construi. Tancul lui Da Vinci implica utilizarea a trei principii de bază: deplasarea cu ajutorul roţilor, protecţia celor aflaţi în interior şi dotarea cu tunuri a vehiculului. Construcţia tancurilor a devenit realitate abia după 500 de ani, în contextul primului război mondial.

ARME DE FOC: Puşca Aceste arme au schimbat, de-a lungul secolelor, strategiile de război şi metodele de luptă ale infanteriştilor. Puştile, asemenea pistoalelor, au fost îmbunătăţite permanent, atât din punctul de vedere al aspectului, cât şi al mecanismelor de aprindere.


În Europa, povestea acestei arme de foc portativă şi individuală cu patul de lemn şi ţeavă lungă începe la jumătatea secolului al XIV-lea, când se folosea un fel de "tun de mână", care funcţiona pe baza prafului de puşcă. Trăgătorul care utiliza această armă nu putea însă să utilizeze ambele mâini pentru a fixa traiectoria glonţului, deoarece praful de puşcă trebuia aprins cu ajutorul cărbunilor aflaţi, alături, pe o tigăiţă.

Primul mecanism reprezentativ pentru istoria puştilor a fost cel cu fitil, deoarece a eliminat impedimentul manevrării armei. Puştile confecţionate pe baza acestui mecanism, apărute la jumătatea secolului al XV-lea, aveau avantajul de a oferi trăgătorului posibilitatea de a-şi concentra privirea asupra ţintei, fără să fie distras de aprinderea prafului de puşcă.

Puştile europene cu fitil foloseau un sistem simplu, format, la capătul pârghiei de metal denumită serpentină, dintr-un cârlig căruia îi era ataşat un fir de bumbac răsucit aprins. În urma acţionării unui al doilea cârlig, serpentina determina coborârea fitilului în locaşul prafului de puşcă. Un tip de astfel de puşcă este archebuza, utilizată între secolul al XV-lea şi al XVII-lea. Aceasta a fost îmbunătăţită în secolul al XVI-lea prin adaptarea mecanismului de aprindere cu rotiţă, transformându-se astfel în prima armă cu aprindere proprie. Modelul de aprindere cu rotiţă poate fi comparat cu cel al brichetelor din zilele noastre, deşi mecanismul în sine era mai complex. Archebuzele aveau, în general, un suport de metal la gura ţevii, pentru ca arma să poată fi sprijinită în momentul tragerii, astfel fiind micşorat impactul reculului.

Tot în secolul al XVI-lea a apărut şi o alternativă pentru archebuză. Muscheta avea principalul avantaj de a lansa încărcătura mai grea, care puteau penetra armurile archebuzierilor, deoarece o dată cu evoluţia armelor de foc s-au dezvoltat şi metodele de protecţie a infanteriştilor. Gloanţele muschetei reuşeau să străpungă aceste armuri, însă arma propriu-zisă devenise, de asemenea, mai grea. Din această cauză trăgătorii au renunţat treptat la armură pentru a se putea mişca mai rapid, dar, datorită acestui sacrificiu, erau plătiţi dublu în comparaţie cu lăncierii aflaţi în primele rânduri. În ceea ce priveşte evoluţia mecanismului de aprindere, tot la începutul secolului al XVI-lea, a apărut sistemul cu placă de cremene. O variantă a muschetei a fost baioneta, utilizată pentru prima dată în secolul al XVII-lea, în armata franceză. Ataşarea lamei în vârful muschetei a venit ca o soluţie pentru lupta armată a infanteriştilor aflaţi foarte aproape unul de celălalt, deoarece în această situaţie traiectoria glonţului era greu de stabilizat.

Muschetele au fost utilizate până la jumătatea secolului al XIX-lea, mecanismul lor de aprindere fiind îmbunătăţit pe măsură ce se descopereau noi astfel de sisteme, mecanismul cu percuţie înlocuind, la final, sistemul cu cremene. Aceasta a fost prima metodă de dare a focului prin explodarea unui detonator chimic ce avea în componenţă fulminat de mercur.


PUŞCA AUTOMATĂ
Primele modele ale mitralierelor au fost fabricate în Franţa şi Germania, la începutul secolului al XX-lea, fiind utilizate pe frontul de vest în timpul primului război mondial. Aceste arme erau iniţial manevrate cu ajutorul unei manivele pentru a trage un număr mare de gloanţe pe minut. Majoritatea armelor automate din zilele noastre au opţiunea de a fi transformate în arme semi-automate pentru a fi prevenită irosirea muniţiei. Mitralierele au fost importate şi de ţara noastră încă din timpul primei conflagraţii mondiale. Numai în anul 1917 armata română a fost echipată cu 1.760 de mitraliere şi 150.000 de puşti.

Arme de foc: tunurile Praful de puşcă a fost utilizat pentru arme după trecerea unui secol de întrebuinţare în scopuri paşnice. Tunul sau, mai bine zis, strămoşul lui a fost prima armă de război funcţională cu ajutorul prafului de puşcă.


Primele elemente de artilerie au fost construite de poporul chinez la începutul secolului al XII-lea, tunurile fiind descendente ale tuburilor de bambus umplute cu praf de puşcă, utilizate ca aruncătoare de flăcări. Cea mai veche dovadă a existenţei tunurilor constă într-o sculptură din secolul al XII-lea, găsită în provincia chineză Sichuan. Opera înfăţişează o persoană transportând un aruncător de flăcări şi o ghiulea. Cel mai vechi tun păstrat până în zilele noastre datează din anul 1288 şi are un diametru de 2,5 centimetri. Tunurile au ajuns în Europa în secolul al XIII-lea, cel mai probabil aduse din est, pe Drumul Matăsii. Uneori, aceste elemente de artilerie sunt menţionate ca fiind cele mai potrivite arme pentru bătăliile dintre două corăbii, datorită combinaţiei explozive a muniţiei din cărbune cu sulf. Diametrele gurilor de tun primitive nu se potriveau însă aproape niciodată cu cele ale ghiulelelor, astfel încât trebuiau efectuate ajustări cu ajutorul paielor, beţelor de lemn sau a bucăţilor de cârpă, pentru a fixa ghiulelele.

Un secol mai târziu, în timpul războiului de 100 de ani, francezii utilizau primul tun construit în totalitate din fier, denumit şi "pot-de-fer" sau "vasul de fier", datorită formei sale neobişnuite, aspectul său fiind asemănător unei sticle cu gâtul îngust şi corpul bombat. Praful de puşcă era introdus pe la gura tunului cu ajutorul unei săgeţi, asemănătoare celei de arbaletă, îmbrăcată în fier. Pe tun se afla un orificu în formă rotundă prin care trecea un fir care, odată aprins, genera explozia prafului de puşcă şi lansarea ghiulelei. În Anglia, primele tunuri au fost utilizate împotriva Scoţiei, în bătălia din anul 1327.

ARTILERIE ROMÂNEASCĂ. Prima baterie de artilerie românească a fost înfiinţată în anul 1843, în Ţara Românească, după întoarcerea domnitorului Bibescu de la Constantinopol cu patru tunuri de bronz primite cadou din partea sultanului. Anterior acestui an, tunurile existente erau împărţit doar în cadrul structurilor de infanterie. Prima baterie de artilerie pedestră a Moldovei a fost organizată în 1849, având în componenţă şase tunuri. Un secol mai târziu, la începutul celui de-al doilea război mondial, armata română dispunea de 8.301 piese de artilerie, dintre care 2.160 artilerie uşoară, 492 artilerie grea, 200 artilerie antitanc, 4.758 artilerie reglementară şi 691 artilerie antiaeriană.


Evoluţie

Un pas important pentru evoluţia tunurilor a fost făcut în timpul Dinastiei Tudorilor. Pentru a împiedica invaziile masive din Spania şi Franţa, la jumătatea secolului al XVI-lea, Henry al VIII-lea a construit fortificaţii de artilerie în care au fost utilizate pentru prima dată bateriile de tun. Tunurile deveniseră astfel nelipsite din dotarea armatei engleze, deoarece zidurile fiecărui fort erau dotate cu mai mult de 200 de astfel de piese de artilerie. La sfârşitul aceluiaşi secol, tunurile au devenit parte obligatorie a artileriei navale, datorită puterii mult mai mari de distrugere în comparaţie cu cea a catapultei. Cele mai bune tunuri erau construite din bronz, fiind perforate astfel încât ghiulele din piatră, fier sau plumb să stea fixate fără a necesita ajustări ulterioare.

12 noiembrie 1942 inceputul bataliei pentru portavionul nescufundabila

Guadalcanal Si ultimii samurai

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1008

La o luna dupa batalia de la Midway, comandamentul american a hotarat sa treaca la actiuni ofensive in sud-estul Pacificului. La 6 iulie 1942, comandamentul japonez a debarcat trupe si personal de constructii pe insula Guadalcanal si a inceput amenajarea unui aerodrom si a unei baze in vederea operatiunilor viitoare. Pentru desfasurarea cu succes a ofensivei prevazute, americanii erau obligati sa cucereasca “portavionul nescufundabil” din sudul insulelor Solomon.
Anihilarea bazei japoneze din insulele Solomon era absolut necesara pentru americani. Si cea mai sigura cale era cucerirea insulei Guadalcanal. Amiralul Robert Lee Ghornley a primit ordinul de a pregati si executa o debarcare pe insula. Generalul MacArthur urma sa sprijine operatiunea cu aviatia pe care o conducea, prin neutralizarea bazei aeriene japoneze de la Rabaul, iar amiralul Chester Nimitz avea sarcina de a-si folosi submarinele pentru a impiedica interventia fortelor japoneze de la puternica baza aero-navala Truk.
Portavionul
nescufundabil
Atat americanii, cat si japonezii acordau o mare importanta insulei. Constiente de faptul ca obtinerea victoriei in lupta pe uscat depindea de aprovizionarea trupelor si de intarirea unitatilor din zona, ambele parti s-au straduit sa impiedice prin toate mijloacele intarirea fortelor inamice, care nu puteau fi facute decat de pe mare. Dupa un sir de lupte aeronavale prelungite pana la sfarsitul lunii octombrie, in care ambele parti au inregistrat, deopotriva, cand succese, cand infrangeri, intre 12-15 noiembrie 1942 s-a desfasurat o mare batalie navala, al carei rezultat a facut ca aliatii sa obtina in cele din urma o victorie decisiva. O victorie platita cu moartea a 2.000 de soldati si a amiralilor Scott si Callagan.
Flota americana de debarcare avea in compunere 23 de nave de transport, la bordul carora se gaseau peste 19.000 de oameni. Escorta, formata din 8 crucisatoare si 15 distrugatoare, avea rolul sa asigure protectia apropiata a navelor de transport si sa sprijine debarcarea. O puternica flota (formata din 3 portavioane, un cuirasat, 6 crucisatoare si 6 distrugatoare) era menita sa intervina impotriva flotei japoneze daca aceasta si-ar fi facut aparitia si sa asigure sprijinul si protectia aeriana gruparii care se indrepta spre Guadalcanal.



Punctul de cotitura



Comandamentul american a realizat o mare superioritate asupra celor 2.000 de japonezi din Guadalcanal si a celor 1.500 de luptatori de pe insula Tulagi (din imediata apropiere). Americanii au mizat pe elementul “surpriza”, fapt ce le-a marit considerabil sansele de succes. Gruparea americana care s-a apropiat de Guadalcanal au fost supuse unui masiv bombardament al avioanelor de pe portavioane si al artileriei grele si supragrele de pe navele de suprafata. Concomitent, alte unitati cucereau, fara mare greutate, insula Tulagi.
Infanteria marina americana condusa de generalul Vandegrift a debarcat pe insula Guadalcanal, incepand un razboi de uzura caruia urma sa-i faca fata cu greu (din cauza solicitarilor extreme la care au fost supusi, oamenii lui Vandegrift au fost inlocuiti la un moment dat de infanteristii generalului Patch). Comandamentul japonez a reactionat extrem de violent, pentru ca acorda insulei Guadalcanal o importanta primordiala, apreciind ca: “succesul sau insuccesul in recucerirea Guadalcanalului este punctul de cotitura al drumului ce duce spre victorie, pentru ei sau pentru noi”, cum era consemnat intr-un document capturat de americani.
Batalia de la Guadalcanal, castigata de americani, nu a fost ultima din zona. Ultima mare confruntare navala din cadrul campaniei a avut loc la 30 noiembrie 1942, langa Tasafarogo. Plasata in imediata apropiere a pozitiilor japoneze din Pacificul de sud-vest, insula Guadalcanal a constituit o baza de mare importanta strategica pentru actiunile ulterioare ale aliatilor de recucerire a teritoriilor pe care japonezii pusesera stapanire in prima etapa a razboiului din Pacific.



Noii samurai



“In momentul in care americanii ii izoleaza in jungla, japonezii sunt nevoiti sa traiasca cu vegetale si animale salbatice moarte. Nu dispuneau de nici un material sanitar, fiind expusi in permanenta imbolnavirii datorita plantelor infectate de veninul scorpionilor si de tantarii anofeli. (…) Trebuie subliniat faptul ca una din calitatile armatei japoneze a fost puterea de adaptare la conditiile grele de lupta: soldatii se confunda cu natura, surprinzandu-i in orice moment pe americani, pe care ii hartuiesc pana la exasperare sau delir. (…) Pentru a-si tine oamenii in mana, Tojo, care refuza sa-si recunoasca incapacitatea pe plan logistic, nu dispune decat de doua arme: traditia militara, care nu-i ofera soldatului decat o singura posibilitate – victoria sau moartea – si razboiul psihologic pe frontul interior, prin care cultiva ideea ca Japonia este invulnerabila si invincibila. (…) Traditia militara japoneza nu este compatibila cu legile razboiului. Soldatii nu se predau niciodata, lupta pana la ultimul, iar apoi se sinucid, dupa ce, in prealabil, executa bolnavii si ranitii. La nevoie, ofiterii ii ajuta pe lasi. In acelasi mod, inamicii care se salveaza sarind cu parasuta din avioanele avariate sau cei care parasesc in diferite feluri navele inainte de a se scufunda, sunt mitraliati fara mila. (…) Acestor oameni, exceptional antrenati, nici nu le pasa de dificultatile terenului, de lipitori sau de malarie. Ei se multumesc zilnic cu un pumn de orez si dorm in picioare, rezemati unii de altii, pentru a se feri de atacurile serpilor.” – Jacques de Launay, in diferite lucrari de specialitate.



Generalul invins



In 4 ianuarie 1943, constient de faptul ca nu poate evita esecul, generalul Tojo (in fotografie) a semnat ordinul de evacuare progresiva a insulei, incepand cu data de 1 februarie. In cursul noptii de 7 spre 8 februarie, flota japoneza a reusit, printr-o manevra tactica abila, sa evacueze 13.030 de ofiteri si soldati, pierzand doar un singur distrugator si 18 avioane. Din acest moment, generalul Patch a putut lua in stapanire insula fara nici o dificultate. Din cei aproximativ 29.000 de oameni debarcati pe insula, japonezii au evacuat doar 13.000. Ceilalti au pierit in lupta sau secerati de boli, 1.000 fiind facuti prizonieri. Numarul mic al prizonierilor se explica prin fanatismul cu care luptau soldatii si ofiterii japonezi, chiar in situatii lipsite de orice perspectiva. Prizonierii, in marea lor majoritate, erau raniti sau bolnavi, incapabili de lupta. Batalia de la Guadalcanal a fost unul dintre actele importante ale celui de-al doilea razboi mondial, desavarsind cotitura radicala in desfasurarea conflictului armat din zona Oceanului Pacific si marcand destramarea “sferei de coprosperitate a Marii Asii Orientale” create de Imperiul nipon intre India si Hawaii, intre Siberia si Australia, pe o suprafata uriasa, de circa 77.000.000 de kilometri patrati.



Superioritatea americanilor



Batalia pentru Guadalcanal a marcat sfarsitul primei campanii din insulele Solomon, care a coincis cu momentul in care industria americana, adaptata la cerintele razboiului, a inceput sa produca in cantitati suficiente armament de calitate superioara celui japonez si munitii pentru toate tipurile de arme. Desi pierderile in tonaj ale celor doua parti au fost comparabile, datorita potentialului economic al SUA (mult superior celui japonez), pierderile americanilor au fost repede inlocuite. Noi portavioane, submarine si cuirasate rapide au intregit flota, astfel incat, la inceputul anului 1943, superioritatea in forte si mijloace si, o data cu aceasta, initiativa strategica au trecut definitiv de partea americanilor. Americanii au transportat spre Oceanul Pacific 600.000 de tone de materiale pe luna, fara a mai lua in considerare carbunele si carburantii. Aceste “cantitati logistice” reprezentau aprovizionari zilnice, avioane si tancuri transportate in subansamble, chiar si dotarea completa a unui aerodrom (14.000 de tone), pe care 66 de ofiteri si 1.600 de specialisti erau gata sa-l monteze pe orice teren pregatit in prealabil de genisti. Americanii au pus la punct o masina de razboi imensa. Japonezii nu au putut tine pasul, constructiile lor navale fiind insuficiente. In 1943, celor 356 de nave noi ale adversarului, niponii n-au putut sa le opuna decat 72.



Situata in sudul arhipelagului Solomon, Guadalcanal este o insula de 148 km lungime si 45 km latime cu un relief muntos (varful cel mai inalt atinge 2.420 m) acoperit de paduri virgine si cu o fasie ingusta de coasta, singura cat de cat accesibila pentru o debarcare. Cucerirea insulei, pe care japonezii incepusera construirea unui aerodrom, avea o mare importanta strategica si tactica, fiind un veritabil portavion spre Noua Caledonie. Insula avea sa devina teatrul unor inversunate batalii desfasurate pe apa, in aer si pe uscat, care s-au prelungit pe durata a sase luni.



Boala ucigasa



Americanii au adus pe insula efective (artilerie si tancuri), iar pe aerodromul cucerit de la japonezi au sosit avioane de bombardament si de vanatoare, care au asigurat un sprijin extrem de pretios infanteriei debarcate. Respingerea repetata a incercarilor japoneze de a recuceri insula Guadalcanal si dificultatile tot mai mari in aprovizionarea trupelor de pe insula au facut ca rezistenta japonezilor in fata presiunii unitatilor americane si australiene sa fie din ce in ce mai slaba. Cu fortele aduse pe insula (inferioare numeric celor americane), generalul Nyakutaka a incercat sa recucereasca aerodromul, dar atacurile au fost respinse cu mari pierderi pentru japonezi. Americanii au trecut apoi la contraofensiva, silindu-i pe japonezi sa cedeze treptat si, in februarie 1943, sa paraseasca definitiv insula Guadalcanal.
La sfarsitul lui 1942, 60.000 de soldati americani trecusera pe la Guadalcanal. Marina americana minase caile de acces spre insula, astfel incat garnizoana japoneza nu mai putea conta pe sosirea unor intariri. La Tokio, amiralul Yamamoto a cerut evacuarea din Guadalcanal, dar generalul Tojo s-a opus categoric, sustinand ca perimetrul defensiv trebuie mentinut cu orice pret. Tojo accepta cu greu ca oamenii lui mureau, chiar si fara prezenta americanilor pe insula. Bolile erau suficiente pentru a decima o forta aproape epuizata: 9.000 de japonezi murisera deja din cauza bolilor.



“Acceleratul de Tokio”



In batalia pentru Guadalcanal, cele mai spectaculoase au fost luptele navale. Unele s-au purtat de aviatia de pe portavioane (fara ca navele celor doi adversari sa se vada intre ele); altele s-au dus cu artileria cuirasatelor si crucisatoarelor ori cu torpilele distrugatoarelor si submarinelor; multe s-au desfasurat pe timp de noapte (cand radarul americanilor a jucat un rol esential, constituind un important avantaj fata de japonezi, care nu-l aveau). Victoria a oscilat, dupa situatie, raport de forte si conditiile in care au fost angajate. In tot acest timp s-au dus lupte grele si pe uscat. Pentru a-si intari trupele terestre, japonezii au folosit initial navele de transport care au suferit pierderi mari (din cauza aviatiei si submarinelor americane). In aceste conditii, comandamentul japonez a inaugurat un sistem nou: a folosit navele de razboi (in special distrugatoarele, care erau mai rapide), care navigau numai noaptea, din insula in insula, descarcau oamenii si materialele si se inapoiau tot noaptea la bazele de aprovizionare. “Acceleratul de Tokio”, cum numeau americanii convoaiele de distrugatoare japoneze, a reusit sa debarce pe insula Guadalcanal efective numeroase, tancuri, armament, hrana si munitii. Cu toate acestea, capacitatea de transport a distrugatoarelor era limitata si folosirea lor in astfel de misiuni le sustragea de la adevaratul lor rol: de nave de lupta.

Petele negre ale istoriei

Daca un mare scriitor rus spunea candva „omul, ce mandru suna acest cuvant”, sa ne aducem aminte ca latinii aveau o vorba la fel de adevarata: homo homini lupus. Si din pacate, mult prea adesea, in decursul secolelor, omul a fost lup pentru semenii sai, comportandu-se fata de acestia cu o cruzime demna mai curand de fiarele salbatice. Mai grav e faptul ca, pe langa violenta dovedita in razboaie, cand oamenii s-au ucis unii pe altii luptand de la egal la egal, agresivitatea umana s-a manifestat si fata de persoane lipsite de aparare. Despre cateva dintre cele mai faimoase masacre ale istoriei va invitam sa cititi in randurile ce urmeaza.

Geniul dement al razboinicilor

Cu nimic deosebit, ca viclenie si cruzime, de fiarele salbatice din randul carora s-a ridicat, in urma cu multe mii de ani, omul a stiut insa ceva ce acestea nu au stiut: sa apeleze la unelte spre a-si invinge adversarii si, cand pietrele sau batele n-au mai fost suficiente, a inventat tot soiul de arme, de la arcul cu sageti la mitraliera, astfel incat David sa-l invinga, de la distanta, pe Goliath, nu doar in legendele biblice, ci si in realitate. Caci in materie de ucis, imaginatia semenilor nostri s-a dovedit mereu de-a dreptul diabolica si daca nu credeti, haideti sa parcurgem impreuna o trecere in revista a catorva dintre cele mai stranii, socante si letale arme nascocite vreodata de om.

Nimic nou pe frontul de vest! ● Winston Churchill l-a mituit pe generalul Franco

Primul ministru al Marii Britanii in timpul celui de al doilea razboi mondial, Winston Churchill, a obtinut neutralitatea Spaniei cu ajutorul mai multor miloane de dolari, platite generalului Franco.

Dezvaluirile sunt facute de catre istoricul Pere Ferrer in cartea "Juan March: Cea mai misterioasa persoana din lume", rezultata in urma unor amanuntite cercetari in arhivele de razboi britanice si americane.

Conform lui Ferrer, Churchill a reusit cooptarea ca agent secret a unui important bancher spaniol, Juan March, cu ajutorul caruia a cumparat neimplicarea Spaniei in conflict alaturi de Germania.

In timpul ofensivei victorioase germane asupra Europei, in 1940, Churchill, era foarte preocupat de potentialul pericol ca Spania sa se alature fortelor germane, dupa ce primise numeroase rapoarte ce indicau faptul ca cele doua tari planuiau o ofensiva asupra Gibraltarului.

Un ofiter britanic, Alan Hillgarth, a propus ca solutie mituirea generalilor spanioli, pentru castigarea de avantaje politice din partea acestorai, asa cum reiese dintr-o scrisoare adresata superiorilor de catre un agent de spionaj american din Portugalia.

Bazele transferului bancar au fost puse prin crearea unui depozit de 10 milioane de dolari intr-o banca americana.

Intreg planul era a fie dat peste cap de catre Trezoreria Americana, care a crezut ca fondurile respective erau destinate sprijinirii actiunilor germane si care a blocat contul.

A fost necesara interventia ambasadorului britanic la Washington din acea vreme pentru a-l convinge pe presedintele Roosevelt ca de utilizarea acestui cont depind interese militare britanice pentru ca sumele sa revina celor carora le erau destinate, intre 3 si 5 milioane de dolari fiind utilizati in acest sens.
www.telegraph.co.uk

6 iunie 44 Debarcarea

Anul 1943 fusese, pentru industria de razboi germana, unul de varf. Cu toate bombardamentele aviatiei anglo-americane, cu toate rateurile de pe frontul de Est, cu toate sabotajele, industria aflata sub conducerea competenta si autoritara a lui Albert Speer reusise sa asigure combatantilor tot ce le era necesar. Si inca ceva pe deasupra, caci noile arme, inclusiv bomba atomica, aflate pe plansetele proiectantilor sau in poligoanele de testare, fagaduiau o sporire semnificativa a puterii de foc a Wehrmacht-ului. Anul 1944 urma, asadar, sa se desfasoare sub auspicii favorabile pentru Führer si pentru cel de-al III-lea Reich.

La München, Europa a sacrificat Cehoslovacia de dragul „păcii”

Rusia dezvăluie procesele politice care au dus la dezmembrarea Cehoslovaciei în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial în urma acordului de la München.
Serviciul rus de informaţii externe a anunţat că Rusia a deschis arhivele secrete ale statului cu privire la acordul de la München.

Prin înţelegerea semnată pe 30 septembrie 1938, puterile europene i-au permis lui Hitler să anexeze teritoriile sudete din Cehoslovacia, locuite preponderent de etnici germani.

„Documentele declasificate ale serviciilor de informaţii arată procesele politice care s-au desfăşurat înainte şi după semnarea acordului de la München”, a spus Serghei Ivanov, purtătorul de cuvânt al serviciului de informaţii externe al Moscovei.

Printre documentele arhivate se numără şi scrisorile schimbate între ambasadorii europeni şi guvernele lor. În arhive se găsesc şi scrisorile şefilor misiunilor diplomatice franceze şi britanice la Praga adresate premierului cehoslovac, în care ambasadorii insistau ca teritoriile sudete să fie cedate Germaniei pentru „a păstra pacea în Europa”.

„Este evident că politica de concesiune a lui Hitler nu a funcţionat şi nu a făcut decât să-l stimuleze pe agresor”, crede un fost membru al serviciilor secrete sovietice, Lev Sotskov.

Cehoslovacia nu a fost invitată la conferinţa la care au participat doar Adolf Hitler, premierul britanic Neville Chamberlain, prim-ministrul Franţei, Edouard Daladier, şi Benito Mussolini. Întrucât în urma acordului Cehoslovacia a dispărut ca stat independent, pactul este supranumit şi „Dictatul de la München”. Cehii şi slovacii vorbesc şi de „trădarea de la München”, pentru că Franţa nu a respectat alianţa militară cu Cehoslovacia.

Cehoslovacia s-a reunit de-abia după Al Doilea Război Mondial şi a devenit republică sovietică în 1948. Şi-a recăpătat independenţa, după Revoluţia de catifea din 1989, iar 4 ani mai târziu, cele două entităţi s-au separat de comun acord.

17 septembrie 1944: ziua celui mai mare desant aerian din istorie
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=954
Operatiunea Market-Garden
Batalia de la Arnhem, cea mai mare operatiune aeropurtata din istorie, s-a soldat cu o infrangere pentru Aliati, chiar daca unele obiective propuse au fost atinse. Din pacate pentru anglo-americani, germanii au continuat sa detina controlul asupra zonei Rinului, ramanand in Olanda pana in 25 martie 1945. In plus, garnizoanele germane din Olanda nu au fost incercuite, bazele rachetelor V2 au ramas intacte, iar portul Anvers a ramas inutilizabil pentru Aliati.
In perioada august-septembrie 1944, Germania nazista se afla intr-o situatie dezastruoasa. Trupele celui de-al treilea Reich erau impinse de catre Aliati pe toate fronturile inapoi spre Germania. In rasarit rusii, si in apus anglo-americanii, pareau de neoprit in inaintarea lor spre Berlin. Putini dintre generalii germani mai sperau intr-o rasturnarea a situatiei si in posibilitatea ca Germania sa castige razboiul. La inceputul lunii septembrie, cuvantul de ordine pentru trupele germane era retragerea.
In tabara aliatilor nimeni nu se indoia de victorie, chiar daca intre englezi si americani existau divergente privind modul in care trebuia continuat razboiul pana la victoria finala.
Planul “Market-Garden”
In septembrie 1944, principala “batalie” s-a dat intre generalul american Patton si britanicul Montgomery, ambii afirmati in bataliile date impotriva genialului Rommel, pe nisipurile din nordul Africii.
Patton cerea o inaintare rapida a trupelor sale pana in regiunea industriala Saar si de acolo in inima Germaniei. In opozitie cu Patton, Montgomery a propus un plan al carui nume de cod a fost “Market-Garden”. Una dintre cele mai ingenioase actiuni din cadrul celui de al doilea razboi mondial era de fapt planul celei mai ample operatiuni de desant aerian combinat cu forte terestre din istorie.
Montgomery (poreclit “Monty”) cerea declansarea unei “ofensive puternice si impetuoase asupra Berlinului”. Eroul de la El Alamein credea ca strategia frontului larg era depasita si se impunea un atac concentrat pentru a supune fortele germane. Fortele aeropurtate urmau sa ocupe o serie de poduri de-a lungul unui coridor prin teritoriul inamic si astfel sa asigure inaintarea tancurilor Armatei a 2-a britanice pana la Arnhem, oras ce reprezenta punctul terminus al acestui coridor. Seful trupelor aliate, Eisenhower, entuziasmat de ingeniozitatea planului, i-a dat castig de cauza lui Montgomery.
Lui Monty i-au fost puse la dispozitie mijloace importante: Corpul aeropurtat britanic (doua divizii britanice si o brigada poloneza) si Corpul 18 aeropurtat american (Diviziile 82 si 101 aeropurtate), sustinute de trei grupuri de transport. Se forma astfel Armata 1 aeropurtata, care trebuia sa deschida un culoar de 100 km Armatei a 2-a britanice, condusa de Dempsey, care inainta cu mijloace motorizate terestre.
In 10 septembrie 1944, la comandamentul lui Montgomery a avut loc consfatuirea finala in legatura cu operatiunea Market-Garden. Pe o harta erau marcate cele cinci mari poduri care trebuiau sa fie cucerite. Generalul-locotenent Frederic Browning a indicat pe harta podul de la Arnhem, intrebandu-l pe Montgomery cat timp le trebuie tancurilor pentru a ajunge acolo. Englezul a raspuns fara sa ezite: “doua zile”. Privind in harta, Browning a afirmat: “noi il putem tine patru zile”, iar dupa cateva secunde a adaugat: “domnule maresal, ma tem insa ca acest pod este prea indepartat.”
Desi n-am aprobat niciodata planul acela plin de riscuri, trebuie totusi sa recunosc ca a fost unul dintre cele mai geniale din tot razboiul”, afirma generalul Omar N. Bradley. Majoritatea istoricilor militari considera insa ca “Market-Garden” a fost cea mai grava eroare strategica din al doilea razboi mondial.
Declansarea operatiunii
In dimineata zilei de 17 septembrie 1944 a fost declansata operatiunea Market-Garden. Asupra artileriei antiaeriene si a terenurilor aviatiei de vanatoare germane au fost aruncate 3.139 de tone de bombe. Apoi, de pe 24 de baze aliate, si-au luat zborul 1.544 de avioane de transport (care duceau trupe si 478 de planoare), escortate de 1.171 de avioane de vanatoare, avand ca destinatie sud-estul Olandei.
Artileria antiaeriana germana nu a cauzat flotei aeriene aliate decat pierderi neinsemnate. Trupele aeropurtate (35.000 de oameni) au ajuns in trei sectoare (Arnhem, Nijmegen si Eindhowen), dispunand de 5.230 de tone de material si de 1.927 de vehicule. Cea mai grea misiune ii revenise general-maiorului Roy Urquhart care comanda trupele parasutate in trei puncte din vecinatatea Arnhemului (situate la o distanta de 10-13 km de podul ce trebuia cucerit). Bombardamentele oraselor Arnhem, Wolfheze, Oesterbeek, Nijmegen si Eindhowen nu i-a alarmat pe comandantii germani, fiind considerate “operatiuni obisnuite” ale Aliatilor.
Fortele lui Urquhart au aterizat intr-un procent satisfacator in imprejurimile Arnhemului, iar generalul era multumit de operatiunile ce se desfasurau fara probleme din partea germanilor. “Totul merge prea bine, nu-mi place”, afirma Dennis Simpson, unul dintre locotenentii britanici, anticipand astfel desfasurarea viitoare a evenimentelor. Englezii s-au confruntat la Arnhem cu o prima problema neasteptata: mijloacele lor de comunicatie radio nu mai functionau, fiind inutilizabile in incercarile de a cere sprijin din partea aviatiei.
In timp ce britanicii soseau la podul din Arnhem in grupuri separate, generalul Brian Horrocks si-a pus in miscare tancurile, declansand “faza Garden” a operatiunii. Inaintarea blindatelor a fost insa destul de repede oprita de artileria si infanteria germana care supravietuise barajului realizat de bombardierele anglo-americane.
Reactia germanilor
In apropiere de Arnhem se aflau Diviziile 9 si 10 de tancuri SS pentru “refacere si recuperare”, comandate de general-locotenent Wilhelm Bittrich. Acesta a fost primul comandant german care a reactionat in momentul in care si-a dat seama ca Aliatii vizeaza ocuparea podurilor de la Arnhem si Nijmegen. Bittrich a cerut distrugerea acestor poduri, dar cel care s-a opus a fost maresalul Model, care inca nu aflase ca Hitler il inlocuise la comanda trupelor germane de pe frontul de vest cu von Runstedt.
In zona se aflau si trupele de parasutisti conduse de general-colonel Kurt Student. Aceasta armata era un amestec pitoresc de soldati din aproape toate armele germane. Student avea sarcina de a aduna trupele de parasutisti risipite prin armata nazista. Acestea nu mai fusesera folosite din 1941, din Creta, cand pierderile inacceptabil de mari l-au facut pe Hitler sa interzica orice alte operatiuni de desant aerian. Parasutistii lui Student au fost aruncati imediat in lupta.
Reactia germana a fost destul de prompta si cele trei grupuri de asalt de la Arnhem au fost impiedicate sa faca jonctiunea. La acest succes german a contribuit in mod hotarator faptul ca oamenii lui Student au reusit sa recupereze de la bordul unuia dintre planoarele doborate de artileria antiaeriana germana planul intregii operatiuni. Elementul surpriza pe care Aliatii mizau nu a mai avut rolul scontat.
Zile de cosmar
In zilele urmatoare, Aliatii au lansat alte valuri de asalt. Pana in 22 septembrie, mii de avioane si planoare au decolat din Anglia pentru a se indrepta spre Olanda. Unele s-au intors din drum, putine au fost doborate, iar cele mai multe au ajuns la destinatie. Au existat si exceptii: la Arnhem, 33 de planoare au aterizat sub focul inamicului si 390 de tone de provizii au cazut in mainile germanilor. Soldatii aterizau in mijlocul unor lupte crancene care, conform instructajului, nu trebuiau sa mai existe. In plus, germanii stiau cu precizie locurile de aterizare si au trimis trupe pentru a intampina unitatile aliate nou sosite.
In a sasea zi a bataliei, cerul a fost acoperit de nori si nu s-a mai efectuat nici un zbor. Fara apa si hrana, cu foarte putine munitii, Divizia aeropurtata britanica de la Arnhem se afla in dificultate cu toate ca oamenii lui Urquart ajunsesera la capatul sudic al podului.
Din Berlin a sosit general-maior Heinz Harmel care, fara sa ezite, a mobilizat tancurile Diviziei Frundsberg in directia podului. Locuitorii din Arnhem au incercat sa opreasca inaintarea tancurilor asezand cadavrele aliatilor si inamicilor de-a latul strazilor, formand baricade umane de aproape 2 metri inaltime. In acest timp, inaintarea tancurilor aliate se afla in mare intarziere.
In 20 septembrie, artileria si tancurile grele aflate sub comanda lui Harmel au distrus casele in care se adaposteau britanicii. Urquart a primit rapoarte asupra pierderilor. Concluziile erau tragice: toate batalioanele sale erau decimate. Generalul a luat hotararea de a renunta la ideea cuceririi podului si a dat ordin trupelor sa se retraga spre Oesterbeek si sa se regrupeze intr-o pozitie defensiva.
Panorama infrangerii
In vreme ce Model pregatea declansarea contraatacului, polonezii lui Sosabowski se aflau inca in Anglia, vremea neprielnica impiedicandu-le plecarea. Aliatii au obtinut totusi un succes prin cucerirea podului de la Nijmegen, aflat la 18 km de Arnhem. Toata lumea se astepta la o inaintare vijelioasa spre Arnhem, dar blindatele n-au facut nici o miscare, avand ordin sa astepte sosirea infanteriei pentru a asigura pozitia cucerita. A fost cea mai mare eroare din intreaga operatiune.
Daca blindatele ar fi pornit in acel moment, poate ca soarta confruntarii ar fi fost alta. Cu trei ore inainte ca tancurile britanice sa treaca peste podul de la Nijmegen, primele trei tancuri germane reuseau sa strabata marele pod de sosea din Arnhem, coplesindu-i pe ultimii aparatori ai capului de pod, parasutistii colonelului John Frost.
In 21 septembrie, pentru englezi totul se terminase. Tancurile britanice au fost oprite la 10 km de Arnhem de un tun de asalt german si de infanteria germana. Urquhart si supravietuitorii diviziei sale se aflau intr-o situatie disperata. Singura speranta era sosirea polonezilor lui Sosabowski ce aveau sa treaca Rinul cu un bac din satul Driel. Insa bacul fusese luat de ape si brigada n-a mai avut cum sa ajunga la Urquhart pentru a intari capul de pod si asa abia mentinut de britanici. Contraatacul lui Model a dat rezultate, tancurile germane reusind sa intrerupa coridorul de la Veghel.
In 26 septembrie, 219 avioane de transport au reusit sa aterizeze pe un teren amenajat sumar, la 12 km de liniile inamice, si din peste 10.000 de oameni ai lui Urquhart s-au mai intors in Anglia doar 2.165 de supravietuitori. “Astfel a esuat cea mai mare operatiune de desant aerian din timpul acestui razboi. Desi Montgomery a declarat ca ea constituia un succes in proportie de 90%, afirmatia sa a fost o simpla figura de stil consolatoare. E adevarat ca, in afara de Arnhem, fusesera cucerite toate obiectivele, dar fara Arnhem celelalte nu valorau nimic. Drept rasplata pentru o bravura extraordinara si pentru atatea sacrificii, aliatii au castigat un de 80 km care nu ducea nicaieri”, afirma C. Ryan.
In ziua Z a debarcarii din Normandia, pierderile fortelor aliate au fost estimate la 10-12.000 de soldati. In cele noua zile ale operatiunii Market-Garden pierderile (morti, raniti, disparuti) s-au ridicat la peste 17.000 de oameni. Germanii au pierdut 3.300 de oameni, dintre care 1.300 de morti, iar din randurile civililor, pierderile ramase nedeclarate par sa fi fost sub 500 de oameni.
Acuzatiile printului
Printul Bernhard al Olandei considera ca infrangerea de la Arnhem ar fi putut fi evitata. Dupa parerea sa, Monty a refuzat sa admita ca tancurile nu se puteau deplasa in afara drumurilor obisnuite, inpotmolindu-se in solul format in urma retragerii apelor marii (el nu credea nici in necesitatea ca infanteria sa inainteze in acelasi timp cu tancurile, cu scopul de a elimina capcanele antitanc). In fine, printul aprecia ca lansarea de parasutisti la distanta mare in nordul Arnhemului a fost o greseala, in conditiile in care serviciile de spionaj semnalasera forta apararii germane.
Presupusa tradare a lui “King Kong”
Pentru a-si scuza greselile de apreciere, serviciile de informatii aliate au facut sa se vorbeasca imediat de tradare, pe care au imputat-o unui agent al Rezistentei olandeze, Christiaan Lindemans, supranumit King Kong, care fusese arestat si care s-a sinucis in inchisoarea de la Scheveningen, in iulie 1946 (…) Lindemans ar fi predat sefului serviciului Abwehr III F un mesaj britanic adresat luptatorilor din rezistenta Eindhovenului, in care le ordona sa astepte arme si instructiuni, inainte de a declansa insurectia. Era vorba deci de o posibila ofensiva apropiata, nicidecum de o certitudine (…) Colonelul Oreste Pinto, care l-a cunoscut pe Lindemans la Anvers, a folosit orice mijloc pentru a-l condamna pe acesta, dar nu a adus niciodata probe care sa-i dovedeasca vinovatia in legatura cu o operatiunile de la Arnhem.” – Jacques de Launay
Sustinatorul riscului
Pana la planul elaborat de Montgomery nimeni nu se gandise vreodata la folosirea pe scara atat de larga a trupelor aeropurtate in combinatie cu o intreaga armata de tancuri ce ar fi putut sa ajunga in inima Germaniei, dandu-i lovitura finala. Insasi ideea de a ateriza la 100 km in spatele liniilor inamice si sa cuceresti un teritoriu vast era atat de indrazneata si de riscanta, incat a starnit imediat antipatia multora si sprijinul pentru ea s-a limitat practic la acela care conta cu adevarat: cel al lui Eisenhower. Riscurile derivau tocmai din ingeniozitatea planului si erau inerente unei desfasurari atat de mari de forte in plin teritoriu inamic. Exista riscul unor informatii gresite despre fortele inamice si aparitia in zona de lupta a unor trupe germane care nu fusesera luate in calcul. Un aspect deosebit de important al planului l-a reprezentat dependenta victoriei de indeplinirea tuturor obiectivelor pe toata lungimea coridorului, un singur esec putand impiedica ducerea la bun sfarsit a operatiunii.

Conditia era insa ca Imperiul Britanic sa controleze restul lumii, indica arhive desecretizate facute publice ieri de Londra.

James Lonsdale-Bryans, sim­patizant al fascismului, s-a deplasat la Roma in primele zile ale razboiului pentru a incerca sa negocieze aceasta propunere cu Ulrich von Hassell, ambasadorul Germaniei in Italia, transmite Mediafax. Arhivele serviciilor de securitate arata ca Ministerul de Externe era la curent cu intentiile lui Lonsdale-Bryans si ca era jenat de activitatile sale. Nu exista informatii referitoare la nivelul de sustinere pe care il avea Lonsdale-Bryans din partea secretarului Ministerului de Externe in perioada respectiva, lordul Edward Halifax, si a Foreign Office. "A plecat in Italia, deplasare cu care Ministerul de Externe era la curent, in scopul dezvoltarii contactelor sa­le. El a depasit exagerat instructiunile", se arata intr-un document al serviciilor de se­curitate. "Ideea lui Bryans era ca lumea trebuia sa fie divizata in doua parti. Ca Germania trebuia sa controleze Europa, iar Imperiul britanic sa guverneze restul lumii", potrivit documentului. "Nu sunt sigur ca acesta este un moment foarte potrivit pentru a face public acest punct de vedere", comenteaza autorul anonim al Notei informative. Lonsdale-Bryans l-a contactat pe secretarul Ministerului de Externe pentru a-i impartasi proiectele, generand panica in randul oficialilor. De asemenea, potrivit arhivelor, se spune ca Lonsdale-Bryans a incercat sa discute despre planurile sale cu oficiali americani de rang inalt, printre care Dwight D. Eisenhouwer, care a fost co­mandantul suprem al trupelor aliate in Europa in timpul raz­boiului.
http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-09-01&id=242123

Nemţii folosiţi după război pentru deminare cer compensaţii

26 Aug 2008
1.800 de prizonieri germani au murit în timp ce deminau câmpurile franceze, în perioada 1945-1948.

Buncăre naziste fac plajă în Danemarca

01 Aug 2008
Patru buncăre naziste construite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost descoperite accidental de nişte copii pe o plajă din nord-vestul Danemarcei.

O EXPOZITIE PENTRU ISTORIE SI PENTRU SUFLET
http://www.7plus.ro/?arhiva=19/07/2008&id=8615

Ruleta rusească a memoriei (ro.)

Trei submarine germane din Al Doilea Razboi Mondial descoperite pe fundul Marii Negre
Relicvele a trei submarine germane, denumite “flota pierdută a lui Hitler”, au fost descoperite pe fundul Mării Negre, în largul coastelor Turciei, după mai mult de 60 de ani de la încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, relatează The Sunday Telegraph, în ediţia electronică.
Submarinele străbătuseră circa 3.200 de kilometri din Germania, pentru a ataca flota rusă, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, însă au
eşuat, spre sfârşitul războiului. La peste 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea Război Mondial, exploratorii au descoperit relicvele celor trei submarine în largul coastelor Turciei.

Rusii se codesc sa inchida dosarul masacrului din padurea Katyn