Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

„Eu trebuia să mor, demult, la Kursk“
EVZ vă spune uluitoarea poveste a lui Gheorghe Cojocea, fost Leutnant în Wehrmacht, singurul supravieţuitor român al bătăliei de la Kursk (4-23 iulie 1943), cea mai mare încleştare a blindatelor din istorie.
[citeste]

Edward era iubit de către camarazi, tot astfel după cum fusese iubit de către colegii săi de studii, nu numai pentru frumuseţea stranie a naturii sale, cît mai ales pentru curajoasa lui independenţă spirituală, care l-a îndrumat, indiferent de consecinţe, spre acte de generoasă frăţie. Cu simpatie instinctivă pentru „the under dog" (cel năpăstuit), E dward obişnuia să fie prietenos şi cu camarazii care din greşeală involuntară, sau incidental, nu erau simpatici. Muzica însă era suprema mîngîiere şi încîntare a lui Edward; muzica îl exalta, înălţîndu-l peste „neplăcutul circumstanţelor pricinuite de război", transportîndu-l în minunate sfere, unde imaginaţia lui delicată şi impresionabilă peregrina liberă şi voioasă. Imaginaţia aceasta a lui Edward l-a făcut atît de simţitor la grozăviile şi chinul războiului şi l-a făcut să suporte - la fel cu răniţii ce-i transporta, - toate rănile lor. După armistiţiu, în loc să se reîntoarcă acasă cu unitatea sa, Edward s-a înrolat, din nou, ca voluntar în Comisiunea de Ajutorare „Hoover Food Commission" şi, după ce a servit un scurt timp la Paris, a fost trimis cu un mic grup să aducă ajutor săracilor din România, în suferinţă. Şi astfel, lucrînd la opera de ajutorare şi refacere, în mijlocul nevoilor, foametei şi epidemiilor, Edward se îmbolnăvi de vărsat şi muri în 7 mai 1919 la Bucureşti, unde a fost înmormîntat, primind onoruri militare. Simpatiile pe care şi le cucerise Edward în Romania, pînă la acea dată, erau numeroase, căci generozitatea sa era promptă şi largă, iar caracterul său drept şi loial. Prietenii, care la aflarea morţii sale au scris îndureratei lui mame, erau cu toţii impresionaţi de faptul că Edward nu se îndepărtase niciodată prin cuvînt sau faptă de la „înaltele idealuri de curată şi adevărată omenie" pe care le-a apărat şi pentru care se jertfise. „Nu numai că sprijinea dreptul şi binele" - raportă foaia lui matricolă -, dar „el avea şi supremul curaj al convingerilor sale". Această înlănţuire dintre calităţile sale morale şi spirituale poate singură să facă mai suportabilă celor ce l-au iubit tragedia nădejdilor şi ambiţiunilor sale nerealizate, d in pricina morţii care l-a secerat nemilos şi care ni l-a dăruit tainic, făcîndu-ne scumpă amintirea lui. (Sfîrşit)

Altădată la mii de leghe una de alta, peste mări şi ţări, două necunoscute, două străine, ne aflam acum împărtăşindu-ne din această comuniune dumnezeiască. Uitasem de expoziţie, uitasem de extraordinarele strădanii materiale omeneşti, uitasem de însuşi scopul vizitei mele la Bibliotecă, trăiam o clipă frăţia cea adevărată - frăţia cea de „O Fiinţă ". Miss Merrill se apropie de noi tăcută şi parcă înseninată: „I see, you are happy" (iată, sînteţi fericite)! Eram amîndouă, într-adevăr! Prin grija lui Dorothy, care se afla în termenii cei mai buni cu familia logodnicului ei, am cunoscut apoi pe mama, tatăl şi sora lui Edward. Iar ultima zi a şederii mele la Chicago am închinat-o amintirii lui Edward, petrecînd-o întreagă în mijlocul acestei familii greu încercate, în casa din Howard Avenue 1430, printre lucrurile familiare şi scumpe lui Edward, unde mama lui, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, şi tatăl lui, cu fruntea prinsă în mîini, mi-au depănat firul amintirilor şi al durerii lor neţărmurite. Edward se născuse la 5 aprilie 1896, la Florence, Wiscounsin - unicul fiu al reverendului Edward N. şi al Corei Willis Ware. Educaţia şi-o făcuse la Lake View High School, Chicago. A urmat cursurile Universităţii Northwestern Evanston, Illinois, seria 1919. S-a înrolat în armata americană în 5 mai 1917 şi a fost ataşat la Sec. XIII Ambulance Service şi trimis pe frontul francez. În 1917, în noiembrie, a fost grav rănit la Verdun. Însănătoşit, în 1919, în februarie, a fost încadrat la Paris în Comisiunea de Ajutorare a fostului preşedinte Hoover. În mai, acelaşi an, moare la Bucureşti. Edward avea o sensibilitate artistică deosebită, moştenită de la mama sa, o foarte bună pianistă şi compozitoare; el se interesa în special de muzică şi arhitectură, la aceste calităţi însă se adăuga şi o remarcabilă fermitate de caracter. Astfel, după primul an de facultate, Edward, nevrînd să mai fie o povară pentru bugetul slab al reverendului, intră în lumea de afaceri, chiar împotriva celor mai scumpe aspiraţii ale sale, dar unde realiză astfel de succese, încît numai după 4 ani de muncă a cîştigat cît i-a trebuit pentru continuarea studiilor şi a reuşit să-şi reia locul la Universitatea din Evanston, la Şcoala de Inginerie. Apoi, deveni un iniţiat în Fraternitatea „Beta, Theta, Pi", unde ajunsese leader, „un izvor de inspiraţii pentru toţi aceia care erau asociaţii lui". Arhitectura a fost idealul său, spunea mama lui, căci spre arhitectură îl mînau abilitatea sa constructivă, cît şi sensibilitatea lui artistică. În Universitate, Edward progresă cu uşurinţă şi era notat foarte bine pe „Rolul de onoare" pentru ca să obţină dreptul unei noi burse - la acea dată, însă, războiul întrerupse pentru a doua oară şi definitiv cariera sa. Edward se înrolă în armată şi plecă în Franţa, în 5 mai 1917. „Era cel mai curajos şi cel mai neînfricat dintre noi", scria unul dintre camarazii săi, într-o scrisoare adresată mamei sale după moartea lui; iar alţii relevă „minunatul lui devotament pentru răniţii săi. În noiembrie 1917 fusese rănit grav la Verdun, dar iubirea lui pentru activitate, cît şi dorinţa de a fi mai curînd cu Secţiunea lui, l-au dus din nou pe front din spital, unde ar fi putut rămîne pentru o convalescenţă mai î ndelungată

Un erou american, îngropat în Cimitirul Bellu Militar
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=14739
Î n Cimitrul Militar Bellu, cu doi brazi la căpătîi, odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale lui Edward Newell Ware, singurul soldat american mort în România, pentru „Cauza cea Sfîntă”. Atît ştiam despre soldatul american, înfrăţit de-a pururi cu pămîntul românesc şi, chiar atunci, cînd din iniţiativa oficialităţii şi concursului Societăţii „Amicii Statelor Unite ale Americii” în 1927, la alcătuirea programului pentru pomenirea lui Ware, nu bănuiam că viitorul apropiat îmi va face posibil să cunosc în amănunt şi tragicul din viaţa acestui erou, oarecum necunoscut. În anul 1933, mă aflam la Chicago, participînd la Congresul Internaţional al Femeilor. Tot la acea dată se deschisese şi expoziţia Mondială „Un Secol de Progres”, desfăşurare gigantică şi uimitoare a realizărilor spiritului şi energiei omeneşti. Întreaga mea atenţie şi simţire erau absorbite de minunăţiile variate pe care curiozitatea şi ochii minţii mele le înregistrau încîntate, pe cînd întregul complex al sentimentelor mele sufleteşti părea înăbuşit sub umilitoarea forţă a materialismului triumfător. Calitatea mea de participantă la congres mă punea în situaţia de a face cunoştinţă cu diversele personalităţi interesante şi să vizitez sau să cercetez instituţiuni din cele mai importante. Astfel se ivi şi prilejul de a o cunoaşte pe miss Julia Merrill, chiar în seara deschiderii Congresului. Miss Merrill era directoare la „American Library Association”, care a fost înfiinţată în 1853 la New York şi dezvoltată mai tîrziu prin donaţia lui Andrew Carnegie. Această Asociaţie este cea mai mare organizaţie bibliotecară din SUA (are şi casă proprie de editură) şi numără peste 300 de sucursale în SUA şi altele pe tot globul. Cea mai importantă este cea de la Paris, din 10 Rue de L’Elysée. Mă interesa să cunosc colaboratorii acestei instituţii tot atît cît ţineam să vizitez sediul central, cu întregul rulaj bibliotecar; mai ales că nădejdea mea de mult nutrea dorinţa că aceşti activi şi bine intenţionaţi pionieri culturali se vor hotărî să dea Bucureştilor o sucursală a acestei American Library Association, care să servească în Balcani drept centru de distribuţie a cărţilor americane, tot astfel după cum sucursala acestei Asociaţii din Paris face acest oficiu în occidentul Europei. Cu aceste năzuinţi păşeam pragul sediului American Library Association din 520, Michigan Avenue, cînd răspundeam la invitaţia pe care mi-a făcut-o miss Merrill. După prezentările de rigoare, începurăm să vizităm instituţia - întîi sălile de lectură, apoi am trecut la „Laboratories”, cum le numea miss Merrill, şi unde fiecare directoare de secţie avea o specialitate; catalogare, rezumări, publicitate – cu informaţii şi reclame etc. În cea de-a treia sală, miss Merrill, prezentîndu-mi o tînără simpatică brună - i se adresă oarecum grăbită: „Iată românca, vine direct din România!” şi ne lăsă singure, scuzîndu-se. Surprinsă întrucîtva de această prezentare în nota caracteristică americană - acel „Made in Romania”, materie şi sursă autentică aplicată la persoana mea -, îmi provocă în primul moment o amuzantă stare de spirit – apoi, privindu-mi atent interlocutoarea – am sesizat intuitiv ceea ce blînda şi încîntătoarea Dorothy îmi confirmă negrăit şi infinit mai duios din mărgelele înlăcrimate ce jucau în ochii ei castanii. I-am strîns mîinile ca unei prietene pe care demult o ştiam undeva, departe, şi, cu un glas ce nu mi-l cunoşteam, înăbuşit de o emoţie fără nume, i-am spus: - iubeşti ţara mea?! Cu sfială în privire şi încetineală în gest, Dorothy scoase de la sîn un medalion, îl deschise: pe o parte era fotografia unui tînăr chipeş, cu doi ochi scînteietori de viaţă, de tinereţe, de bunătate: era Edward Newell Ware, logodnicul brunei încîntătoare din faţa mea. Din cealaltă parte a medalionului scoase un plic mic, împăturit: era pămînt românesc - mărturie de pe mormîntul lui Ware. O clipă de înfiorare – şi un fulger prin nepătrunse căi îmi străbătu inima şi cu uimită şi înfrigurată înduioşare strînsei pe sufletul meu pe aceea pe care pămîntul sfînt al ţării mele mi-o făcuse soră bună.

Un cimitir pentru ostasii romani cazuti in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, inaugurat in Republica MoldovaZeci de persoane, in special rude ale militarilor romani cazuti in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, au participat duminica trecuta la inaugurarea unui cimitir al ostasilor romani in satul Nicolaieuca, raionul Orhei (Republica Moldova). La festivitati au participat oficiali de la Bucuresti - Eugen Tomac, consilier in administratia prezidentiala pentru romanii de pretutindeni, reprezentanti ai Oficiului National pentru Cultul Eroilor (ONCE), Consiliului Mondial Roman (CMR), Ambasadei Romaniei de la Chisinau, dar si oficiali din Republica Moldova, printre care deputati, reprezentanti ai administratiei publice locale. Evenimentul a fost organizat cu sprijinul ONCE si CMR.
Inaugurarea cimitirului a inceput cu arborarea drapelelor Romaniei si Republicii Moldova si intonarea imnurilor celor doua state - “Desteapta-te romane” si, respectiv, “Limba noastra”. Un sobor de preoti de la Mitropolia Moldovei (subordonata Bisericii Ortodoxe Ruse) si Mitropolia Basarabiei (subordonata Bisericii Ortodoxe Romane) au sfintit cimitirul si au sustinut o ceremonie religioasa. Au urmat declaratiile oficialilor prezenti la festivitate, intre care consilierul prezidential Eugen Tomac, reprezentantul Ambasadei romane, Laviniu Ene si Neculai Popa, secretar general al CMR.
In cimitirul de la Nicolaieuca sunt ingropati circa 42 de ostasi romani, cazuti in luptele de la Hirova din iulie 1941. Acesta este amplasat la o margine a cimitirului din sat. Pana nu demult, cimitirul era imprejmuit de un gard de copaci si sarma, iar la capatul mormintelor erau cruci de lemn deja putrezite. Dupa reconstructie, acesta a fost inconjurat de un gard de metal, mormintele au fost refacute, au fost construite 15 cruci din piatra, amplasate cate trei in cinci randuri, iar pe fiecare dintre ele a fost plasata inscriptia “eroi romani necunoscuti”. La intrarea in cimitir a fost instalata o troita din lemn, sculptata de mesteri romani. In dreapta acesteia este amplasata o piatra in care sunt incrustate numele a 41 de ostasi din Divizia 5 infanterie, morti in luptele de la Hirova, din 13-14 iulie 1941. In stanga, intr-o alta lespede de piatra, este incrustata stema Romaniei.
Mai multe manifestatii dedicate eroilor romani cazuti pe teritoriul Republicii Moldova in cel de-Al Doilea Razboi Mondial
s-au desfasurat saptamana trecuta, cu prilejul Zilei Eroilor. Astfel, in satul Cunia, raionul Cantemir (sudul Republicii Moldova) a fost sfintita o troita in memoria celor cazuti in cel de-Al Doilea Razboi Mondial si au inceput lucrarile de amenajare a unui cimitir, cu sustinerea Oficiului National pentru Cultul Eroilor din Romania. Dupa aceasta, a avut loc o slujba religioasa la Tiganca, la cimitirul ostasilor romani. Sambata au inceput lucrarile de amenajare a unui alt cimitir al ostasilor romani, la Chistelnita, raionul Stefan Voda (zona de est a Republicii Moldova).

Ultimul supravieţuitor al grupului de ofiţeri care a încercat să-l ucidă pe Hitler a murit
Vineri 02 mai 2008, 16:07

Baronul Philipp von Boeselager, ultimul supravieţuitor al grupului de ofiţeri care a încercat să-l ucidă pe Hitler, la 20 iulie 1944, a murit joi, la vârsta de 90 de ani, la Altenahr (vestul... continuare

Experimentul Philadelphia
Istoria începe cu Morris Ketchum Jessup, un om de ştiinţă insteresat de numeroase subiecte. În anii 20 el preda astonomia şi matematiaca la Universitatea Drake, în Yowa, şi la Universitatea din Michigan. După ce şi-a sustinut teza de doctorat, a efectuat cercetări care au dus la descoperirea mai multor stele duble catalogate şi de către Royal Astronomical Society. Jessup a petrecut mult timp studiind ruinele maya si inca. El a ajuns la concluzia ca aceste monumente au fost construite cu ajutorul unei tehnologii superioare, venita din altă lume. Printre altele a mai scris 4 cărţi pe acest subiect. El crede că studiul teoriei câmpului unificat va furniza răspunsul la problema sursei de energie utilizata de OZN-uri. La 13 ianuarie 1956, Jessup a primit 2 scrisori de la un cititor care semna Carlos Miguel Allende cât şi Carl M. Allen. În ele, pline de greşeli de ortografie, Allende îl punea în gardă pe Jessup contra interesului său pentru teoria câmpului unificat. El a afirmat că marina americană aplicase, în 1943, această teorie: în timpul unei experienţe, un vas a fost făcut invizibil timp de câteva clipe, ceea ce a provocat traumatisme grave în rândul echipajului. Această experienţă a avut loc în mare în octombrie 1943 şi Allende a asistat la ea, la bordul vaporului Andrew Furuseth. El a raportat ca Eldrige se scalda într-un straniu câmp de forţe, care acoperea 90 de metri de-o parte şi de alta a vasului. Experiemntul a avut succes, dar el a provocat teribile şi stupefiante efecte secundare membrilor echipajului. Unii au murit, alţii au fost cuprinşi de nebunie şi unii au rămas invizibili pe vecie. Allende susţine că un ziar din oras ar fi povestit toatea acestea în toamna sau iarna lui 1944 sau 1946. El a povestit deasemenea o experienţă în timpul căreia alt vas ar fi fost teleportat de la un chei la altul al portului Philadelphia la cel din Newport News, în Virginia. Dar Allende nu a asistat la acest experiment ci doar a citit într-un ziar din Philadelphia.

Descendentii victimelor politice ale nazismului din Austria vor primi despagubiri
Circa 3.300 de descendenti ai victimelor austriece ale represiunii politice orchestrate de regimul nazist vor primi cite 1.000 de euro, dupa cum a stabilit vineri, 11 aprilie, Parlamentul de la Viena, cu ocazia implinirii a 70 de ani de la Anschluss (anexarea Austriei de catre Germania nazista) din 1938, relateaza AFP.
Numai deputatii de extrema dreapta din FPOe s-au opus acestei decizii, in timp ce alte forte politice, intre care un alt partid de extrema dreapta BZOe, au sustinut-o.
In trecut, Austria a alocat in patru rinduri prime similare (1975, 1985, 1988 si 2005).
Dupa anexarea tarii de catre Germania nazista in 1938, 80.000 de cetateni din Austria, intre care 65.000 de evrei, au fost asasinati si 130.000 au fost nevoiti sa plece in exil

Sclavi folosiţi de Biserica Catolică [2008-04-10]
Biserica Catolică din Germania a dat publicităţii o listă cu 5.900 de persoane - muncitori şi prizonieri de război - care au fost forţaţi să lucreze în instituţii administrate de biserică în timpul regimului nazist, informează Deutsche Welle şi BBC. [Citeste]

64 de ani de la bombardamentele americane

În aceste zile de solemnă linguşire a celui mai important pământean aflat pe pamânt românesc, cum este numit preşedintele Americii, nu ar fi rău să ne amintim un episod de istorie cenzurat şi de comunişti şi de guvernele post-revoluţionare, probabil pentru a nu ne pune prea multe întrebări şi a ramâne cobnsumatori docili.
Acum câtiva ani, a fost inaugurat cu pompã în Parcul Cismigiu un monument sub formã de carte, cu inscriptie bilingvã, în memoria celor 269 de soldati americani morti pe teritoriul Românei în Al Doilea Rãzboi Mondial „pentru eliberarea Europei si pentru gloria Statelor Unite”. Inscriptia nu metioneazã însã cã o parte din acestia au fost doborâti de antiaeriana romana, odatã cu bombardierele pe care le deserveau, şi nici că aceştia au fost agresori.
În zilele de 3 si 4 aprilie 1944 au fost bombardate masiv orasele Ploiesti si Bucuresti, cu 2 valuri de bombardiere B-52 care au decolat de la bazele Foggia şi Aviano, Italia. Dupã unele surse, se estimeazã peste 4900 de români morti si rãniti grav, majoritatea populatie civilã si personal CFR.
La Ploiesti bombardamentele au vizat triajul feroviar, ce reprezenta cel mai important nod de cale feratã al tãrii, cât si rafinãriile ce prelucrau petrolul extras din zonã, furnizând combustibil tãrii si aliatului german. Sistemul defensiv antiaerian a pus mari probleme atacatorilor. Acesta cuprindea, pe lângã bateriile antiaeriene, recipiente metalice rãspîndite pe strãzi si în afara orasului, pe o razã de 5 km în jurul rafinãriilor, continând o substantã lichidã ce în contact cu aerul devenea un gaz opac, creând astfel o ceatã care a învãluit o arie cu latura de 10 km, având orasul si triajul într-un colt, rafinãriile în centru, si în rest câmpuri agricole.
Americanii însã au bombardat uniform toatã zona, mai ales triajul feroviar, unde se aflau si bateriile antiaerienei. Doar aici personalul CFR a numarat 800 de bombe. Au fost distruse antrepozite si vagoane cu marfã si alimente (datoritã incendierii unui tren plin cu zahãr toatã zona mirosea a zahãr caramelizat), un depozit de combustibili, restaurantul si partial clãdirea gãrii. La 30 m de garã era un buncãr subteran care a adãpostit cam 200 de oameni – personal CFR si localnici. În oras au cãzut bombe pe strãzi si clãdiri, ucigând sute de oameni si distrugând valori arhitecturale.
În Bucuresti, pierderile umane au fost cele mai grave, fiind vizate tinte civile si lipsind protectia cetii ca în Ploiesti. Cele mai grav lovite au fost zona Gãrii de Nord (Cal. Grivitei, Plevnei, Bd.Titulescu, Dinicu Golescu, sos. Orhideelor), cart. Giulesti si Crângasi, cartierul Rahova, antiaeriana dintre bd. Ghencea si Alexandriei si cea din Bãneasa. Clãdirea gãrii a fost distrusã în totalitate.
Cei mai in varsta relateazã scene de groazã. Pe calea Giulesti erau corpuri sfârtecate cu organele interne si intestinele atârnând în copaci, bãlti de sânge si cadavre carbonizate, iar pe calea Grivitei, un cal de la o trãsurã fusese proiectat la etajul unui bloc ruinat. Au fost distruse multe case vechi si blocuri, oamenii care nu au mai încãput în adãposturi s-au ascuns în subsoluri, multi fiind striviti între dãrâmãturi sau axfisiati.
Nu trebuie să uităm de eroismul piloţilor de vânătoare şi al servanţilor bateriilor antiaeriene care au reuşit să doboare multe avioane americane, limitând astfel numărul morţilor din populaţia civilă românească. Şi asta cu o dotare net inferioară, convoaiele de B-24 fiind escortate de englezi cu Spitfire şi Mustang, mult mai fiabile decât ale noastre IAR 80 şi 81.
Acestui bombardament masiv i-au urmat altele, chiar si dupã întoarcerea amelor (23 aug 1944), având ca scop blocarea aprovizionãrii armatei germane cu combustibil si distrugerea trupelor si bazelor acestora de pe teritoriul tãrii noastre. Sã nu uitãm însã de „victimele colaterale”, care au fost oameni nevinovati, compatrioti de-ai nostri.
Dumnezeu să odihnească!

EPOPEEA DE PE MURES
EROI ROMANI CAZUTI IN SATUL ABUS, COMUNA MICA!

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=36119Atestarea documentara a satului Abus, comuna Mica, judetul Mures, este din anul 1361. La infaptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, a avut 432 de locuitori, din care romani -215, ceilalti unguri. La ultimul recensamant al populatiei a avut 358 de locuitori, din care romani - 138, maghiari -193 si 27 de tigani.

In batalia din Epopeea de pe Mures, din perioada 5 septembrie -10 octombrie 1944, au cazut sub drapel peste 15.000 de militari romani (morti, raniti si disparuti). Pentru apararea satului Abus si-au dat viata in lupta cu inamicul ungaro-fascist 22 de militari romani din regimentele 11, 24, 35 si 82-infanterie. Din studiul facut am aflat ca 15 eroi sunt din Basarabia:

1). Sold. Vasile Botezan, nascut in Oniscani-Orhei, R.11-infanterie; 2). Sold. Constantin E. Cioroi, nascut in Costamagalia-Cahul, R. 35- infanterie; 3). Sold. Constantin-Ioan Cojocaru, nascut in 1924, Cozmesti, judetul Tecuci, mort la cota 483, din R. 24-infanterie; 4). Serg. Culita I. Craciun, nascut in Ivesti, judetul Tecuci, din R. 35-infanterie; 5). Sold. Alexe I. Dragomir, nascut in Volintiri, Cetatea Alba, R. 35-infanterie; 6). Sold. Epuraniu Iacob E., nascut la 14 iulie 1922 in Cirpesti-Cahul, R. 82-infanterie; 7). Sold. Vasile I. Galba, nascut in 1920 in Borogani-Cahul, R. 82-infanterie; . Sold. Ion-Vasile Guta, nascut in 1924, in Guresti-Tecuci, R. 24-infanterie; 9). Frt. Florin P. Has, nascut la 3 noiembrie 1920, in Crisu Negru-Bihor, R. 82

infanterie; 10). Sold. Ioan Harcioaga, nascut in Crisu Negru-Bihor, din R. 11-infanterie, 11). Sold. Gheorghe V. Iliescu , nascut in Crasnaseni-Orhei, R. 35-infanterie; 12). Sold. Constantin Istrate, nascut in Crasnaseni-Orhei, R. 11-infanterie; 13). Sold. Vasile Jalba, nascut la 4 septembrie 1920, in Borogani-Cahul, R.82-infanterie; 14). Sold. Teodor V. Linga, nascut la 16 decembrie 1922 in Tignesti-Cahul, R. 82-infanterie; 15). Sold. Pavel I. Lungu, nascut la 1909, Chisinau-Lapusna, R. 35-infanterie; 16). Caporal Gheorghe Oprea, nascut la 1 iunie 1922, Inotesti-Prahova, din R. 82-infanterie; 17). Sold. Gheorghe I. Rama, nascut in Oniscani-Orhei, R. 35-infanterie; 18). Sold. Dumitru Z. Sirbu, nascut la 3 octombrie 1922, in Tabacaria Veche-Lapusna, R. 82-infanterie; 19). Sold. Mihail I. Suvac, nascut in Saseni-Orhei, R. 35-infanterie; 20). Frt. Grigore N. Talasan, nascut la 15 februarie 1922, in Saseni-Orhei, R. 82-infanterie; 21). Serg. maj. Dumitru Z. Zarbau, nascut la 13 octombrie 1922, in Chisinau-Lapusna, R. 82-infanterie; 22). Sold. Dumitru D. Voda, nascut la 14 august 1923, in satul Bord, comuna Cucerdea, judetul Mures, R. 82-infanterie; 23). Sold. Gheorghe N. Rindunica, nascut la 1924, Aninoasa-Cetatea Alba, R. 35-infanterie.

Colonel (r) prof. VASILE T. SUCIU,

presedinte de onoare al Asociatiei Nationale "Cultul Eroilor" Mures

Voytek - soldatul cu blana

Ultima conflagratie mondiala a reprezentat o veritabila hecatomba pentru omenire, zeci de milioane de pamanteni pierzandu-si viata si destinele a sute de milioane fiind schimbate pentru totdeauna. Conflictul, purtat pe durata a aproape sase ani (1939-1945) a oferit multor soldati sau civili posibilitatea de a-si dovedi patriotismul, eroismul si curajul. Dar printre cei ce au infruntat la fiecare pas moartea, in acest razboi, nu s-au numarat doar oamenii ci si necuvantatoarele. Desigur, cel mai celebru exemplu de „soldat fara grai” a fost Voytek, ursul brun originar din Iran, care a servit in randul trupelor aliate pana la sfarsitul ostilitatilor.

Cel mai mare buncăr nazist a fost pus în vânzare

Cheltuielile pentru întreţinerea Complexului Valentin deveniseră o povară pentru Ministerul german al Apărării O fabrică de submarine construită în timpul celui de-al Treilea Reich
Cheltuielile pentru întreţinerea Complexului Valentin deveniseră o povară pentru Ministerul german al Apărării
O fabrică de submarine construită în timpul celui de-al Treilea Reich lângă Bremen a fost pusă în vânzare. Această construcţie uriaşă, cu pereţi de şapte metri grosime, este cel mai mare buncăr nazist care a rezistat după cel de-al Doilea Război Mondial, relatează "The Times".
Preţul de pornire nu este încă stabilit cu precizie, însă oficialii guvernamentali spun că ar putea face reduceri pentru orice client serios. Edificiul a devenit o povară, deoarece întreţinerea sa înghite anual până la 800.000 de euro din bugetul Ministerului Apărării.
"Această sumă de bani reprezintă numai investiţiile absolut necesare pentru ca buncărul să nu ajungă o ruină", spune comandantul Wolfgang zu Putlitz, care este însărcinat cu administrarea Complexului Valentin. Îngrijorat că Germania era pe cale de a pierde războiul pe mare, Hitler a ordonat construirea acestei uzine, în apropiere de Bremen, cu scopul de a fabrica în timp-record un nou tip de submarin - un model sofisticat demn de secolul XXI.
Uzina, ce a primit numele de cod Valentin, era considerată ultima şansă de către liderul nazist pentru a face faţă în lupta cu forţele maritime ale aliaţilor. Pentru a nu fi bombardat, complexul Valentin - care avea dimensiunile unei catedrale (426 metri lungime, 97 metri lăţime şi 25 metri înălţime) - a fost prevăzut cu pereţi groşi de beton.
La unul din capete se afla un bazin destinat ultimelor teste pentru submarine, înainte de a ajunge în râul Weser şi, de acolo, în Marea Nordului. Însă niciun submarin nu a apucat să iasă din această fabrică, care în martie 1945 era construită numai în proporţie de 80%.

13 martie 1938 - Anexarea Austriei de catre Germania

Evenimentele desfasurate in ziua de 13 martie 1938 au reprezentat apogeul presiunilor de unificare a populatiei germane din Austria cu „tara-mama” Germania, intr-o singura natiune. A fost un act dirijat in totalitate de la Berlin, atat direct cat si indirect, prin sprijinul acordat de Hitler Partidului National-Socialist Austriac, pentru ca acesta sa acapareze puterea la Viena.

Austriecii au comemorat 70 de ani de la anexarea de către Germania nazistă
Joi 13 martie 2008, 09:39

Austriecii nu i-au uitat pe cei ce şi-au pierdut viaţa în urmă cu 70 de ani, în timpul dominaţiei lui Hitler, când ţară a fost anexată Germaniei naziste. 80.000 de lumânări au fost... continuare

Marea evadare

Generatiile mai in varsta au fost captivate de aventurile lui Papillon, ocnasul care, in urma unor intamplari extraordinare, reuseste sa evadeze din infernul Guyanei. Tinerii din ziua de azi sunt innebuniti dupa „Prison Break” – povestea detinutilor dintr-o inchisoare americana care pun la cale o evadare „ca-n filme”, ghidandu-se dupa un plan super inteligent. Putini stiu insa ca in realitate au existat evadari mult mai spectaculoase, dovada ca viata bate filmul... Una dintre aceste evadari, la randul sau devenita subiect de filme si de romane, a fost celebra „Mare Evadare” din lagarul german Stalag Luft III, petrecuta in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

BULGARII SCOT LA LICITAȚIE TANCURI NAZISTE

Mai multe tancuri naziste, care au zăcut părăsite zeci de ani pe câmpurile din Bulgaria, de-a lungul graniței cu Turcia, urmează să fie scoase la licitație, pentru sume de minimum 100.000 de euro. Relicvele din cel de-al Doilea Război Mondial au servit, din anii 1950, drept scut defensiv, extrem de rudimentar, împotriva unei eventuale invazii a NATO în fostul bloc comunist din Europa de Est. De la finele războiului rece însă, piesele - constând în blindate Panzer, distrugătoare Jagdpanzer și tunuri Sturmgeschutz - au fost date uitării. După ce hoții, întreprinzători, au jefuit aproape tot ce se putea jefui și au dispărut anul trecut cu una dintre cele mai valoroase piese, guvernul bulgar a decis să lanseze un program de reabilitare pentru mașinăriile rămase. Deși majoritatea acestora au fost „curățate“ de hoți, Ministerul bulgar al Apărării anunță acum scoaterea la vânzare a 22 de tancuri de asalt și blindate. Potrivit presei bulgare, prețul de pornire este de 100.000de euro, iar piesele cele mai bine păstrate vor fi oferite muzeelor, înainte de a fi scoase la vânzare publică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bulgarii au primit de la naziști 200 de tancuri și piese de artilerie grea. După ce Bulgaria și-a schimbat orientarea, în 1944, armele au fost întoarse împotriva naziștilor și au servit la izgonirea germanilor din sud-estul Europei. După război, majoritatea tancurilor naziste din Bulgaria au fost topite, dar aproximativ 40 au fost îngropate de-a lungul graniței cu Turcia. Anul trecut, în luna decembrie, autoritățile bulgare au arestat doi cetățeni germani și un ofițer al armatei bulgare, care ar fi furat unul din blindate și plănuiau să fure încă un altul, în apropierea orașului Jambul. Colecționarii au fost gata să plătească milioane de euro pentru tancul furat, care se pare că era un cadou personal din partea lui Adolf Hitler către fosta regină a Bulgariei. Majoritatea celorlalte piese sunt considerate mai puțin valoroase.
[citeste]

Vânătoare de tancuri naziste


Armata bulgară caută blindatele germane abandonate la graniţa cu

Autorităţile bulgare au hotărât să pornească vânătoarea de tancuri nemţeşti, care datează din epoca celui de-al Doilea Război Mondial. Mai precis, de săptămâna trecută, soldaţii din armata bulgară au primit sarcina de a găsi toate maşinăriile de război abandonate, de obicei în câmp, de-a lungul frontierei de sud-est a Bulgariei, relevă AFP.
Tancurile de fabricaţie germană, lăsate de izbelişte de mai bine de 50 de ani, transformă peisajul din apropierea graniţei cu Turcia într-unul care aminteşte de cele din jocurile video. Soldaţii trebuie acum să identifice tancurile, dar şi armele de atac abandonate după cel de-al Doilea Război Mondial, iar pentru asta sunt nevoiţi să cerceteze minuţios toată regiunea.

„Când Bulgaria a intrat în război alături de Germania nazistă, ţara a primit 97 de tancuri de tip Panzer IV, circa o sută de blindate de tip Sturmgeschütz III şi distrugătoare de tancuri Jagdpanzer IV“, a explicat directorul adjunct al Muzeului de istorie militară din Sofia, Blagoy Milenov.

Nostalgicii ar da şi două milioane pe un Panzer

Interesul pentru tancurile abandonate a crescut după ce, în decembrie anul trecut, s-a raportat dispariţia unuia din regiunea Lesovo. La scurt timp, un ofiţer al armatei bulgare şi doi nemţi au fost arestaţi, bănuiţi fiind că au vrut să trimită vechiul blindat în Germania. Potrivit colecţionarilor, „comorile ascunse în câmp“ valorează milioane de euro.

„Colecţionarii, mai ales admiratorii Führerului - şi aceştia mai există încă -, sunt gata să plătească sume enorme pentru aceste tancuri“, a precizat Milenov. Acesta a declarat că, recent, un colecţionar rus a oferit 2,5 milioane de euro pentru un Panzer IV care se află, în prezent, la muzeu. În anii de după război, dar şi în perioada Războiului Rece, Bulgaria a decis amplasarea acestor tancuri în special în zona frontierei de sud-est. După dizolvarea Pactului de la Varşovia, în 1991, tancurile au fost abandonate.

Multe au căzut pradă hoţilor care sustrăgeau diverse piese pentru a le vinde apoi ca fier vechi. În momentul de faţă, nu se cunoaşte numărul exact al tancurilor abandonate. După ce acestea vor fi inventariate, armata va decide care va fi soarta acestor piese unice. Muzeografii speră însă ca o parte să le revină instituţiilor pe care le reprezintă, sugerând că unele pot fi vândute, totuşi, colecţionarilor.
[/b][citeste]

Aurul nazistilor, scos la iveala in Germania Vinatorii de comori germani sustin ca ar fi gasit, intr-o pestera, aurul si chihlimbarul furate de nazisti din Palatul Ecaterinei din Sankt Petersburg.

Lagărul de la Crăciuneşti
O mie de deţinuţi sovietici au murit în perioada 1941-1943 la mai puţin de 50 de kilometri de Deva, în cel mai dur lagăr de prizonieri de război din România.
[citeste]

Crăciunul însângerat de la Bastogne

Ultima mare ofensivă germană de pe Frontul de Vest a început în zorii zilei de 16 decembrie 1944, la ora 05.30, după o puternică pregătire de artilerie executată de către Armata 6 blindată SS. Valul de foc german avea să se abată asupra zonei în care se aflau cantonate unităţile Corpurilor V şi VIII americane. Ultimul „Blitzkrieg“ german va începe la ora 08.00 şi va angrena 250.000 de soldaţi germani, peste 2.000 de avioane, mii de tancuri pe un front de 140 de kilometri, de la Monschau la Echternach.

În faţa comandanţilor germani de pe Frontul de Vest, Hitler va declara, la 10 decembrie 1944 că: „Această ofensivă ne va decide soarta: viaţa sau moartea; ofensiva va fi un război fără scrupule şi fără milă, un val de groază trebuie să-l preceadă, orice rezistenţă va trebui zdrobită prin teroare“. Pe întregul Front de Vest, germanii dispuneau de 68 de divizii, faţă de 61 cât aveau Aliaţii Occidentali. Ofensiva germană din Ardeni va impune participarea la atac a 29 de divizii germane, dintre care 12 blindate, împotriva celor opt divizii, dintre care una blindată, din compunerea Corpurilor V şi VIII americane.

Atacul fulgerător al trupelor germane de sub comanda generalilor von Zangen, Branderburger, Sepp Dietrich şi von Manteuffel, cu obiectivul Anvers şi Bruxelles, a luat prin surprindere Înaltul Comandament Aliat. Generalul Bradley a concluzionat că este vorba de un atac de diversiune, însă veştile au început să curgă extrem de repede: frontul din Ardeni tăiat în două, regimente întregi ale armatei americane încercuite de către germani, fără putinţă de scăpare, lipsă de armament şi muniţii, lipsă de soldaţi, 10.000 de soldaţi americani capturaţi de către germani, drumul spre Meuse deschis în faţa unităţilor germane. Dezastrul este total, iar spectrul campaniei germane din 1940 pluteşte, din nou, deasupra Parisului. Bătălia de la Bastogne reprezintă unul dintre cele mai dure episoade ale Bătăliei din Ardeni, desfăşurată în zilele de Crăciun ale anului 1944. Eroismul soldaţilor din Divizia 101 aeropurtată americană a rămas în legendă şi în istoria războaielor. Bătălia de la Bastogne va începe la 17 decembrie 1944, la ora 13.20, când Gruparea de luptă „B“ din Divizia 10 blindată americană, care se afla în zona Saar, începe să se deplaseze către frontiera franco-luxemburgheză unde va rămâne în aşteptare. Divizia 101 aeropurtată americană este alarmată, la ora 20.30, şi primeşte ordinul de deplasare către Bastogne. În cursul dimineţii de 18 decembrie 1944, colonelul Roberts, comandantul Grupării de luptă „B“, primeşte ordinul de a bloca cele trei căi de acces către Bastogne, respectiv şoselele dinspre Houffalize, Sainth-Vith şi Wiltz. Avangarda Diviziei 101 aeropurtată, reprezentată de Regimentul 501 paraşutişti, ajunge la Bastogne în seara zilei de 18 decembrie, la ora 22.30. Un batalion antitanc, aflat la nord de Aix-la-Chapelle, a primit ordinul, la ora 18.00, de a se îndrepta către Bastogne unde va ajunge, după numeroase peripeţii, abia a doua zi, 19 decembrie, la ora 20.30.

Eroismul soldaţilor din Divizia 101 aeropurtată americană a rămas în legendă şi în istoria războaielor
În seara zilei de 18 decembrie 1944, elementele înaintate ale Diviziei 2 tancuri germană au ajuns la est de localitatea Longvilly şi schimbă direcţia de înaintare spre nord-vest pentru a putea începe operaţiunea de încercuire a trupelor americane din Bastogne. Divizia „Panzer Lehr“ soseşte şi ea în zona localităţii Bastogne şi se grăbeşte să desăvârşească încercuirea. Rezistenţa unor grupuri de luptă americane aflate în ariergardă, respectiv Grupările „Cherry“ şi „O’Hara“, îi neliniştesc pe germani. După lupte extrem de grele cu blindatele germane, Regimentul 501 paraşutişti se retrage între orele 17.00 - 18.00 pe înălţimile de la Bizory unde i se va alătura şi un batalion din Regimentul 327 aeropurtat care va întări flancul drept. Rezistenţa extrem de puternică a Grupurilor „Cherry“ şi „O’Hara“, cu efective reduse, aveau să-i impresioneze pe germani, lăsându-i să creadă că forţele americane erau mai numeroase. În dimineaţa zilei de 20 decembrie 1944, Divizia 2 tancuri, Divizia „Panzer Lehr“ şi Divizia 26 „Volksgrenadier“ au început asediul de la Bastogne şi după lupte extrem de înverşunate au silit trupele aeropurtate americane să se replieze pe noi poziţii de rezistenţă. Înaintarea germană este oprită, însă contactul între unităţile americane se pierde. Până la căderea serii, toate localităţile învecinate oraşului Bastogne aveau să cadă în mâinile germanilor. În Bastogne, la cartierul general al colonelului Roberts, comandantul Grupării de luptă „B“, domneşte descurajarea. Colonelul Roberts interzice civililor din Bastogne să părăsească oraşul de teamă ca debandada refugiaţilor să nu încurce convoaiele militare. Deşi luptele au fost extrem de dure, niciuna dintre cele trei divizii germane ale Corpului XLVII blindat nu a reuşit să pătrundă în Bastogne. În dimineaţa de 21 decembrie 1944, toate şoselele care duceau la Bastogne erau interceptate de către germani: 45.000 de germani au încercuit 18.000 de americani (Divizia 101 aeropurtată americană, Gruparea de luptă „B“, un batalion antitanc, două divizioane de artilerie suplimentare de 155 mm, resturi ale Grupării de luptă „R“ din Divizia 9 blindată, precum şi câteva sute de oameni din Divizia 28 infanterie americană).

În dimineaţa de 21 decembrie 1944, toate şoselele care duceau la Bastogne erau interceptate de către germani: 45.000 de germani au încercuit 18.000 de americani
Generalul Anthony C. McAuliffe, comandant ad interim al Diviziei 101 aeropurtate, preia comanda tuturor forţelor americane din Bastogne. „Trebuie să înţelegi, Roberts. Oamenii tăi s-au apărat bine, dar sunt terminaţi. Acum e rândul lui McAuliffe şi al paraşutiştilor săi“, îi declară generalul Middleton colonelului Roberts, comandantul Grupării de luptă „B“. Ziua de 22 decembrie se anunţa a fi extrem de dificilă, dar şi decisivă. Divizia 26 „Volksgrenadier“ a generalului Heinz Kokott bate pasul pe loc în faţa Bastogneului, comandantul german considerând că este incapabil să zdrobească rezistenţa americanilor. Problemele generalului Anthony C. McAuliffe sunt multiple: nu mai sunt alimente şi muniţii, iar vremea rea care persistă împiedică orice zbor la joasă altitudine. Aprovizionarea trupelor asediate la Bastogne devine imposibilă, astfel, pe calea aerului. Nervii trupelor asediate sunt puşi la grea încercare, totodată, şi de zăpada grea şi îngheţată care cădea necontenit, biciuind nervii combatanţilor. Vârfurile înaintării germane se găsesc la mai puţin de trei kilometri de centrul oraşului Bastogne.

Pe 22 decembrie, în jurul prânzului, un zvon începe să se răspândească prin oraşul asediat: germanii au cerut capitularea necondiţionată a trupelor aeropurtate americane. Generalul Anthony C. McAuliffe a dat o citire notei germane şi a emis un sonor „aw nuts !“. Expresia tipic argotic americană poate fi tradusă, în general, prin „rahat“ sau „baliverne“. De fapt, replica se apropie mai mult de faimosul cuvânt pronunţat de Cambronne la Waterloo. Pe o foiţă, ruptă din notesul său, generalul McAuliffe avea să scrie: „Comandantului forţelor germane: NUTS!“. Când cei patru soli germani se vor întoarce în liniile germane, colonelul Harper le declară emisarilor germani: „Dacă nu ştiţi ce semnificaţie are «Nuts», aflaţi că asta vrea să însemne «Duceţi-vă la dracu!»“. Asaltul decisiv al germanilor nu se va produce în următoarele ore, precum se aşteptau americanii, iar acţiunile unei grupe de comando şi înaintarea unor Panzere în sudul frontului sunt respinse. Totul pare să fie un bluf în ceea ce priveşte ameninţările germanilor.

„Dacă nu ştiţi ce semnificaţie are «Nuts», aflaţi că asta vrea să însemne «Duceţi-vă la dracu!»“ (Din răspunsul americanilor la cererea de capitulare făcută de germani)
Celor 18.000 de americani li se alătură 3.000 de bastognarzi ascunşi în pivniţe şi adăposturi. Moralul celor asediaţi este la pământ, iar foamea începe să-şi facă simţită efectele. Seminarul teologic din Bastogne devine, în curând, centrul vital al oraşului încercuit. Populaţia înfometată se organizează sub bagheta abatelui Louis Dethienne şi a medicilor Heintz şi Govaerts, şi începe să sacrifice animalele din oraş pentru a supravieţui foamei. Oamenii încep să mănânce mai bine decât soldaţii, însă oraşul este dominat de spaimă. O spaimă care stăpâneşte sufletele celor încercuiţi toată noaptea de 22 spre 23 decembrie 1944. În zorii zilei de 23 decembrie, soarele se ridică pe cer şi împrăştie ceaţa. Aviaţia Aliaţilor occidentali trece la acţiune şi reuşeşte să paraşuteze 250 de tone de muniţii şi 18.000 de preţioase „raţii K“. Pe 24 decembrie 1944, în Ajun de Crăciun, artileriştii de la Bastogne primesc containere cu material de artilerie, precum şi medicamente.

În condiţiile în care unităţile Diviziei 4 blindate din Armata 3 americană a generalului Patton începea să-şi facă simţită prezenţa în apropiere de Bastogne, conducerea germană a hotărât să dea asaltul decisiv. Diviziile 26 „Volksgrenadier“ şi 15 „Panzergrenadier“, împreună cu Divizia 5 aeropurtată germană, vor începe atacul în zorii zilei de 25 decembrie 1944. Asediaţii din Bastogne vor sărbători Naşterea Mântuitorului sub spectrul iminentului atac german. Melodia „Noapte liniştită, noapte sfântă...“ smulge lacrimi soldaţilor Diviziei 101 aeropurtate americane şi bastognarzilor care asistă la mesa de Crăciun. La ora 02.45, puţin după terminarea liturghiei de Crăciun, artileria germană deschide focul. Marea bătălie pentru Bastogne, din noaptea de Crăciun, începea. Infanteria şi tancurile germane trec la atac la ora 03.30. În prima parte a zilei de 25 decembrie, blindatele şi artileria germană au bombardat liniile apărătorilor de la Bastogne şi au încercat să străpungă dispozitivul aliat. Singura pătrundere în interiorul perimetrului apărat de paraşutiştii lui McAuliffe s-a soldat cu distrugerea totală a atacatorilor. La ora 15.00, dispozitivul aliat era restabilit, după eliberarea localităţii Champs Cherry. Curajul şi spiritul de sacrificiu ale apărătorilor au fost impresionante, în condiţiile în care apărătorii nu dispuneau de câmpuri de mine şi de ajutorul aviaţiei.
Primele elemente ale Diviziei 4 blindate americane vor face joncţiunea cu apărătorii de la Bastogne, la ora 15.00, în cursul zilei de 26 decembrie 1944. Începea contraofensiva Aliaţilor, iar Bătălia din Ardeni intra în faza agoniei. Visurile germanilor erau spulberate. Bilanţul era extrem de dur: 32.000 de morţi (24.000 de germani şi 8.000 aliaţi), 111.000 răniţi (63.000 de germani şi 48.000 aliaţi), precum şi 2.500 de civili căzuţi victime atrocităţilor naziste. Crăciunul însângerat de la Bastogne avea să rămână în amintirea combatanţilor pentru foarte multă vreme, iar rezistenţa din acele memorabile zile, dar mai ales din cea de Crăciun, avea să influenţeze soarta războiului de pe Frontul de Vest.