Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

FOTO: Imagini color uimitoare din Londra, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Daily Mail publică, în premieră, fotografii color, realizate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care arată distrugerile provocate în Londra de către nazişti.
Imaginile au fost date publicităţii la exact 70 de ani de când primul-ministru britanic Winston Churchill a lansat campania "V for Victory" (V pentru victorie). Churchill, precum şi unul dintre miniştrii belgieni, sunt cei care au patentat, practic, semnul victoriei în Europa, fiind urmaţi de alţi lideri.
Campania primului-ministru britanic a fost lansată la scurt timp după ce forţele aeriene naziste au atacat Londra. Raidurile au avut loc între 7 septembrie 1940 şi 10 mai 1941, când un milion de case au fost distruse. La nivelul întregii ţări, peste 40.000 de oameni au murit din cauza naziştilor.
Totuşi, chiar şi după opt luni de atacuri continue, producţia industrială a Marii Britanii nu a fost grav afectată. Nici spiritul britanicilor nu a fost foarte zdruncinat: după cum se vede într-una dintre fotografiile de mai jos, un londonez citeşte liniştit pe o bancă dintr-un parc, deşi în jur se pregăteşte un nou atac aerian.

Medicii sovietici încercau să creeze "super-soldaţi". Un experiment oribil, de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial
Istoricul american Jeff Strasberg a vorbit într-unul din volumele sale despre faptul că Uniunea Sovietică ar fi lucrat la un proiect secret pentru a crea "super-soldaţi". Spre deosebire de soldaţii nazişti, aceştia nu erau îndopaţi cu droguri, ci li se implantau electrozi în creier pentru a le fi anihilat centrul durerii, scrie Pravda.ru.
Totodată, soldaţilor li se înlocuiau anumite oase din picioare cu implanturi de titan ca să poată rezista ma bine în faţa gloanţelor, minelor sau obuzelor. Istoricul spune că în acest experiment au luat parte aproximativ 300 de tineri soldaţi. Toţi aceştia au fost obligaţi să semneze ulterior un contract conform căruia plăteau cu viaţa în cazul în care ar fi dezvăluit informaţii despre experiment.
Jumătate dintre soldaţii care au luat parte la experiment au fost adunaţi într-o unitate specială, care a fost spulberată de artileria germană în prima zi al celui de-Al Doilea Război Mondial. Totuşi 150 de soldaţi victime ale oribilelor experimente au rămas în viaţă
În 1945, aliaţii SUA au capturat în Germania o fostă clădire ce servea drept spital. În acest spital s-au descoperit cel puţin 20 de cadavre ale acestor soldaţi, pe care s-au efectuat autopsii. Oasele din corpurile acestora au fost înlocuite cu proteze de oţel, iar într-unul dintre cadavre inclusiv coastele erau din metal. Sovieticii au renunţat după război la proiectul super-soldaţilor.

Recuperare spectaculoasă a unui submarin german scufundat în al Doilea Război Mondial
Cercetătorii au descoperit în largul coastei sudice a Braziliei un submarin german care se scufundase în iulie 1943, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, anunţă printr-un comunicat Universitatea Valle de Itaji (Univali).


Cercetătorii au descoperit în largul coastei sudice a Braziliei un submarin german care se scufundase în iulie 1943, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, anunţă printr-un comunicat Universitatea Valle de Itaji (Univali). Este vorba despre primul U-Boot descoperit dintre cele 11, care au fost scufundate în apele brazilliene de către forţele aliate, potrivit AFP.

Brazilia s-a alăturat luptei împotriva Germaniei naziste în anul 1942. Cercetătorii de la Institutul brazilian "Kat Schurmann" şi de la Univali "au localizat un submarin german, cu numărul U-513, care s-a scufundat în largul statului Santa Catarina pe 19 iulie 1943", a anunţat Univali în comunicat.

Această descoperire reprezintă încununarea a doi ani de căutări întreprinse de la bordul navei Aysso pentru descoperirea submarinului. "Descoperirea are o foarte mare importanţă istorică şi culturală", a declarat presei locale cercetătorul Rafael Medeiros de la Univali, care nu a oferit detalii în legătură cu starea în care se găseşte submarinul german.

Cine a devastat Chişinăul în iulie 1941?

Numărul din luna iulie al revistei „Historia“ tratează o problemă care stârneşte şi astăzi discuţii în capitala moldoveană: cine a ruinat oraşul în urmă cu 70 de ani?
În retragere, sovieticii au creat „batalioane de distrugere“ care să facă una cu pământul clădirile importante şi obiectivele industriale din oraşele basarabene.


Problema distrugerii Chişinăului a rămas în sfera dezbaterilor publice până în ziua de azi. Dacă ar fi să trecem în revistă principalele probleme în discuţie, ele ar putea fi grupate astfel:
1) Conform tezei oficiale sovietice, Chişinăul a fost distrus de bombardamentele germano-române în iunie-iulie 1941 şi, mai ales, la retragerea armatelor germane din august 1944.
2) Devastarea oraşului s-ar fi datorat marelui cutremur din 1940.
3) Capitala basarabeană a fost distrusă de trupele sovietice în retragere în 1941 şi de bombardamentele aliate (inclusiv anglo-americane) din 1944.
Ce a mai rămas din piaţa oraşului, în urma acţiunii batalioanelor speciale



Multiple mărturii, dar mai ales cadre din cronicile video şi foto arată distrugerile masive la care a fost supus oraşul în vara lui 1941. În această ordine de idei, nu rezistă unei critici elementare ideea efectului devastator al cutremurului din toamna lui 1940 asupra oraşului. Cele câteva zeci de clădiri distruse şi câteva sute avariate nu au fost în stare să paralizeze viaţa urbană şi administrativ-politică în proaspăta capitală sovietică (represaliile şi deportările au continuat „conform planului"), într-aşa măsură cum au făcut-o cele din vara următoare.
Pe Bulevardul Alexandru cel Bun erau concentrate principalele instituţii ale oraşului



Nu putem ignora faptul că la aceasta şi-a adus „prinosul" şi aviaţia româno-germană. Bombardările Chişinăului, un centru strategic important, încep chiar în dimineaţa lui 22 iunie 1941. Ţinta atacurilor au constituit-o, înainte de toate, punctele strategice - gările (centrală, nodurile feroviare de la Visterniceni şi Revaca), precum şi locurile de concentrare a trupelor. Avem informaţii că au fost bombardate staţiile electrice, Casa Radio şi alte obiective industriale. Totuşi, bombardamentele nu au fost deloc haotice, adesea avioanele fiind ghidate de la sol de către spioni, care indicau ţinta. Ele nu erau nici masive, deoarece asediatorii nu aveau niciun interes să distrugă total oraşul, cu atât mai mult să traumatizeze psihologic populaţia, considerată şi tratată drept parte a României.

Astfel, la începerea asaltului Chişinăului din noaptea de 15 spre 16 iulie, comandamentul Diviziei blindate româneşti a ordonat deschiderea focului doar „la vederea inamicului" pentru a evita „distrugerea inutilă a oraşului şi focuri asupra populaţiei româneşti".

Incendierile, în intervalul 8-16 iulie
Chişinăul, aşa cum l-au găsit trupele române la intrarea în oraş (16 iulie 1941)



Cu toate acestea, mai ales partea centrală a oraşului a fost distrusă într-o proporţie extrem de mare, având de suferit cu precădere artera principală a Chişinăului, strada Alexandru cel Bun, unde erau concentrate instituţiile administrative şi monumentele istorice. Cine a fost interesat să le ruineze metodic? De ce au fost distruse aceste clădiri? Din informaţiile pe care le avem, înţelegem că incendierea şi minarea clădirilor s‑au făcut în intervalul de timp când trupele germano-române se regrupau în preajma oraşului, în săptămâna cuprinsă între 8-16 iulie. Au fost distruse clădirile administrative şi cele cu funcţii militare, obiectivele industriale care nu au reuşit să fie evacuate şi instalaţiile ce făceau parte din infrastructura oraşului.

„Batalioane de distrugere", în Basarabia

O comisie tehnică a proaspăt instalatei administraţii româneşti întocmea un raport de evaluare a situaţiei chiar în perioada 25-30 iulie 1941, adică la câteva zile după preluarea controlului asupra Chişinăului. În el citim că la plecarea din oraş a armatelor sovietice „majoritatea clădirilor publice, multe clădiri particulare, precum şi toate clădirile industriale şi comerciale au fost distruse prin minare şi incendiere". Conform raportului, zona cea mai distrusă a fost partea centrală a oraşului, strada principală Alexandru cel Bun, unde este şi centrul comercial (piaţa centrală), str. Carol Schmidt, str. Ştefan cel Mare, „zonă care prezenta în data cercetării aspectul unor vaste ruini, pe alocuri încă fumegânde".
Moară distrusă în satul basarabean Căuşani, 30 iulie 1941



În ce context s-au produs devastările? La 25 iunie 1941, CC al PC(b)M ordona crearea unor „batalioane de distrugere", pe lângă secţiile raionale şi orăşeneşti ale NKVD-ului, care aveau misiunea să lupte cu trupele de paraşutişti şi cu diversioniştii inamicului. La Chişinău, în acest detaşament au intrat 480 de comunişti, adică cei mai loiali regimului. Dar în iulie 1941 misiunea acestora nu s-a limitat doar la prinderea diversioniştilor, ci batalionul a avut drept obiectiv şi distrugerea clădirilor oraşului.

Un membru al batalionului povesteşte

În 1988, atunci când sub impactul Perestroikăi, cenzura a mai slăbit, unul dintre membrii „batalionului de distrugere", arhitectul Valentin Mednec, recunoştea într-un interviu acordat revistei „Orizontul": „În 1941, în toate oraşele şi orăşelele din Moldova au fost create batalioane de distrugere a clădirilor. Eu cu mâna mea am aruncat în aer Banca de stat din Bender. La Chişinău a fost deteriorată toată strada Lenin (Alexandru cel Bun, azi Ştefan cel Mare, n.ns.). (...) Astfel se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea duşmanului. În timpul războiului, Chişinăul a fost puţin bombardat, dar, în pofida acestui fapt, a apărut o versiune oficială precum că oraşul a fost distrus de bombele inamicului".

Într-adevăr, propaganda sovietică a schimbat vectorul, aruncând responsabilitatea pentru distrugerea Chişinăului asupra „ocupanţilor germano-români" aflaţi în retragere în august 1944. Astfel, aceştia ar fi „pregătit din timp cele necesare pentru a arunca în aer toate clădirile publice şi de producţie mai importante din Chişinău. (...) Ofensiva fulgerătoare a oştirilor noastre (sovietice, n.ns.) a salvat oraşul de nimicire complectă. Grupele de ostaşi sovietici care pătrundeau în oraş îi nimiceau pe loc pe artificierii vrăjmaşi în momentul când aceştia se pregăteau să-şi săvârşească crima" („Istoria Partidului Comunist al Moldovei", Chişinău, 1968, p. 348).

Trecerea Prutului: Apa curgea roşie la vale

22 iunie 1941. Împuşcături, răniţi, morţi, incertitudine, frică. Aşa a rămas acea zi, dar şi primele două săptămâni de război, în amintirea bătrânilor de azi – pe-atunci copii – care mai locuiesc în satele de pe malul Prutului.

Ca şi în 1941, Pintilie Voicu (85 de ani) trăieşte la doar 300 de metri de râu. A rămas în viaţă ca printr-o minune. Prima lovitură, de sub „dealul roşu“ de pe malul drept al Prutului, a fost dată chiar în Măcăreşti, Ungheni, în apropierea casei sale. „Era duminică, ora patru dimineaţa. Dormeam învelit într-o cuvertură de lână, făcută de bunica. Am auzit o bubuitură străşnică, de s-a cutremurat toată casa. Oglinda a căzut peste mine şi s-a făcut cioburi. Am alergat repede la tata. El, invalid după Primul Război Mondial, m-a strâns la piept şi mi-a spus: «E război! Ai grijă de surorile tale.» Parcă îi aud şi azi cuvintele“, povesteşte Pintilie Voicu.



„Apa curgea roşie la vale”

Au urmat apoi un râu de sânge, morţi luaţi de ape şi multă frică. „Ruşii care alergau prin tranşee ne-au avertizat că ar trebui să ne evacuăm. Vedeam românii de pe malul drept care încercau să treacă pe malul stâng. Îmi amintesc că sovieticii, fiind, probabil, mai puţini, au instalat într-o casă pustie o mitralieră. De acolo se vedea bine Prutul.

Când soldaţii români încercau să treacă râul cu barca, apa curgea roşie la vale. Dacă închid ochii văd bine fiecare mişcare“, spune bărbatul, care, şi după 70 de ani de la începutul războiului, mai îngână în rusă: „La 22 iunie, exact la ora patru dimineaţa, Kievul era bombardat, am fost anunţaţi că începe războiul.“ Acesta a fost începutul, iar moş Pintilie povesteşte cu amănunte, cu ochii miraţi ai copilului de-atunci: „La vreo şase kilometri de casă aveam câţiva boi care păşteau pe un câmp. Am mers după ei. Soldaţii au împuşcat în direcţia noastră de vreo trei ori. Boii s-au speriat atât de tare încât au luat-o în toate părţile. M-am apucat de coada lor şi fuga acasă!“.



„Zvârcolirile” de pe Prut

Printre gloanţe şi comenzile date ostaşilor de pe ambele maluri, cei din Măcăreşti au trăit vreo patru zile. Apoi, în sat nu a mai rămas nimeni. Toţi au fost evacuaţi în localitatea din apropiere, Boldureşti. Rămaşi fără provizii, soldaţii intrau în casele localnicilor să ceară de mâncare. „Sărmanii, intrau să ceară de-ale gurii. Mama avea porci. I-au împuşcat ostaşii pe toţi. Of, şi pentru noi era greu. Mâncam din colacii vechi, rămaşi de la bunica“, povesteşte Natalia Muşetu (74 de ani), şi ea din Măcăreşti; avea pe atunci doar cinci ani.

FOTO: Pinitilie Voicu (85 de ani) ştie şi acum unde a căzut prima bombă în Măcăreşti

La doar doi kilometri, în satul Costuleni, tot pe malul Prutului, pentru Irina Chirinciuc (83 de ani), iunie 1941 a însemnat o mare sărăcie şi o stare de incertitudine pe care moldovenii nu o mai simţiseră până atunci. „Ba plecaseră românii şi veniseră ruşii, apoi românii începuseră să împuşte de pe celălalt mal. Nu se mai înţelegea nimic. Noi trăiam doar cu frica bombelor ce cădeau peste case şi ne rugam în şoaptă să nu fim noi cei «aleşi»“, povesteşte Irina Chirinciuc, care pe atunci abia împlinise 13 ani.

Soţul ei, Ion Chirinciuc (91 de ani), îşi aminteşte că, înainte de a începe luptele, românii au trimis câţiva ostaşi în cercetare pe malul drept. „Au trecut vreo patru cu o barcă. Au intrat în grădina unui om. Au văzut că stăpânul era întins la pământ; omul se prefăcea. «Dă-l bă’naibii, că e mort», au zis ei. Au mers apoi la o altă casă, unde au găsit un bărbat şi pe feciorul acestuia. I-au dus pe malul drept ca să afle de la ei mai multe. Voiau să ştie câtă armată era pe malul stâng“, spune Ion Chirinciuc. Bătrânul îşi aminteşte că, atâta timp cât s-au „zvârcolit“ la Prut, ostaşii români au reuşit să ridice la Costuleni un pod din lemn. „L-au făcut în mai puţin de două zile. Era o construcţie trainică. Treceau pe el şi tancuri, şi mitraliere. În schimb, sovieticii erau foarte puţini pentru a face faţă“, povesteşte Ion Chirinciuc, care, la 21 de ani, câţi avea pe atunci, vedea luptele de la fereastra casei părinteşti.



„Dacă am fi avut măcar un gard de floarea-soarelui între noi...”

Lui Constantin Mihailov (90 de ani), din Frăsineşti, i-au rămas în memorie căştile soldaţilor români, pe care le zărise când încercau să înece o familie de evrei din localitate. „Bărbatului i-au legat mâinile şi picioarele ca să nu poată ieşi din apă. Războiul a semănat multă ură în sufletele noastre. Eram des întrebaţi cu cine era mai bine, cu ruşii sau cu românii. Era bine şi cu unii, şi cu alţii, dar dacă am fi avut măcar un gard de floarea-soarelui între noi, tot ar fi fost mai bine“, spune bătrânul. Localnicii au şi o explicaţie: „Când veneau românii nu mai ieşeam din «bolşevici», iar ruşii ne numeau «ţigani»“.

Şi la Bărboieni, raionul Nisporeni, o altă localitate de pe malul Prutului, luptele au fost crâncene. Gheorghe Cornici (87 de ani) îşi aminteşte de soldaţii ruşi de pe turnurile de supraveghere şi de ostaşii români care strigau: „Să intrăm în Basarabia mai întâi! Apoi vom merge înainte“.

După două săptămâni de măcel, viaţa moldovenilor de la Prut şi-a reluat cursul obişnuit. Însă nu pentru mult timp. Chiar dacă frontul a înaintat, localnicii nu au uitat de război. „Antonescu dal prikaz, vsia Ruminia na Kavkaz“ (Antonescu a dat ordin, toţi românii au pornit spre Caucaz – n.r.), repetau oamenii; care îşi mai amintesc acum şi faptul că autorităţile le cereau să adune piei de miel din care se coseau cuşme pentru soldaţii români, care luptau pe timp de iarnă la Stalingrad. A urmat apoi mobilizarea în armata română şi mai târziu luptele pe baricadele lui Stalin.

Campania militara a Romaniei din 1941 A FOST LEGITIMĂ. Presedintele Rusiei isi asuma mostenirea ideologica criminala a Uniunii Sovietice
„În numele Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii" dorim să ne exprimăm profunda revoltă ce ne-au provocat-o declaraţiile preşedintelui rus Dmitri Medvedev, făcute în cadrul recentului summit NATO-Rusia, declaraţii pe care le considerăm ca lipsite de cel mai elementar simţ politic, constituindu-se într-o adevărată blasfemie la adresa milioanelor de victime ale comunismului sovietic", se arata intr-un comunicat preluat de Romanian Global News.
„Este limpede pentru oricine că, în condiţiile în care Uniunea Sovietică, în acord cu Germania hitleristă, comisese un rapt teritorial împotriva României, ocupînd samavolnic estul Moldovei (Basarabia), orice român s-ar fi aflat în locul lui Ion Antonescu ar fi facut acelaşi gest: atacarea URSS pentru realipirea la teritoriul naţional a provinciei răpite.

Actul declanşării atacului împotriva Rusiei sovietice a fost deci unul legitim şi firesc, şi el va constitui întotdeauna pentru poporul român o faptă de mândrie identitară, alături de celelalte acte de vitejie din istoria naţională, indiferent de persoana celui care în acel moment a reprezentat conducerea statului român.

Ceea ce ne revoltă este cinismul cu care actuala conducere a Rusiei îşi asumă moştenirea ideologică a stalinismului, refuzînd să admită că riposta armată a României de acum 70 de ani a fost îndreptată împotriva Uniunii Sovietice, nu împotriva actualei Federaţii Ruse. În acest fel, preşedintele Rusiei, precum şi ceilalţi oficiali ruşi care au făcut declaraţii în acelaşi sens, demonstrează că actuala conducere de la Kremlin reprezintă o structură de extracţie sovietică, care nu va putea niciodată să se detaşeze de mentalitatea sistemului comunist, al cărei produs politic este.

Reprezentanţii ministerului rus de externe invocă ipocrit, în susţinerea acestei atitudini politice, memoria „milioanelor de victime ale fascismului", dar nu suflă o vorbă despre zecile de milioane de victime exterminate, în Europa şi în lume, de regimul comunist, instaurat prin ocupaţie armată de Uniunea Sovietică. Dacă vom judeca lucrurile din această perspectivă, adevărul istoric este acela că intervenţia armată a Regatului României din iunie 1941 a avut caracterul limitării genocidului desfăşurat de soviete în Basarabia, Ucraina şi în celelalte ţări ocupate de comunişti. Campania din 1941 poate fi pusă, fără teama de a greşi, alături de campania militară iniţiată de România în 1919, prin care a fost zădărnicită bolşevizarea Ungariei şi transformarea ei în teatrul unui alt genocid comunist.

Prin aceasta dorim să reiterăm rolul de pivot de stabilitate jucat de statul român în secolul XX în partea central-sud-estică a Europei. Iar Rusia de astăzi va trebui să identifice în România tocmai acest factor de stabilitate, debarasîndu-se de clişeele propagandei sovietice", se arata in comunicatul Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii".

Cum a fost scufundat cuirasatul Graf Spee - VIDEOLa sfârşitul secolului al XIX-lea, profesorul american Alfred Thayer Mahan (1840-1914) a publicat o carte, intitulată "Influenţa puterii navale asupra istoriei", prima dintr-o serie de trei lucrări ce aveau să definească felul în care se vor desfăşura conflictele pe mare în conflagraţiile mondiale ale secolului XX. Mahan a demonstrat avantajele de care beneficiau puterile maritime, faţă de cele continentale, prin controlul rutelor de transport şi prin condiţiile conferite de natură în a preîntâmpina agresiunile. Germania, un stat eminamente continental, a încercat - atât în Primul, cât şi în Al Doilea Război Mondial - să-şi constituie o flotă capabilă să impună o blocadă eficientă inamicilor dependenţi de traficul naval (îndeosebi Marea Britanie). Acordul naval anglo-german din 18 iunie 1935 - care autoriza Germania să construiască un tonaj egal cu 35% din cel al Marii Britanii pentru navele de suprafaţă şi unul egal pentru submarine - a permis Berlinului o primă abatere de la Tratatul de la Versailles. Marele-amiral Erich Raeder, comandantul Kriegsmarine (Marina de Război), a elaborat un plan îndrăzneţ şi bine echilibrat, intitulat Planul Z, care prevedea construirea, între 1939 şi 1946, a 800 de unităţi navale (13 cuirasate, 4 portavioane, 15 "cuirasate de buzunar", 23 crucişătoare şi numeroase nave de tonaj mai mic). Acest plan era în concordanţă cu viziunile lui Hitler ulterioare semnării acordului naval anglo-german, cancelarul german fiind convins de faptul că un război cu Anglia nu era previzibil înainte de 1945 (1). Raeder avea să scrie, la 3 septembrie 1939: "Forţele noastre de suprafaţă sunt atât de inferioare forţelor britanice corespunzătoare, încât, chiar operând în bloc, ele nu pot decât să arate cum se moare cu onoare pentru a pune bazele unei viitoare reînvieri".



Un corsar din secolul XX
Într-o mohorâtă dimineaţă de noiembrie a anului 1939, petrolierul britanic Africa Shell naviga pe apele liniştite ale Oceanului Indian, îndreptându-se spre ţărmurile mozambicane. Comandantul micului petrolier de 750 de tone, Patrick Dove, aflat pe puntea de comandă, cerceta cu mare atenţie orizontul. Izbucnit cu mai bine de două luni în urmă, războiul părea mai degrabă o proiecţie imperceptibilă, rodul unei imaginaţii macabre, decât o realitate palpabilă. Viaţa în aceste părţi ale lumii îşi urma cursul ei firesc, molcom, dar de curând Dove primise avertismente despre prezenţa unei nave-corsar germane în zonă. Oarecum neliniştit, expusese în careul ofiţerilor poze ale cuirasatului Deutchland, despre care se presupunea că s-ar afla în Oceanul Indian, deşi considera că, în cazul unei asemenea "întâlniri", rapida identificare a inamicului n-ar fi servit oricum la nimic.
O uşoară pată pe linia orizontului i-a atras atenţia şi, ridicând binoclul, a avut - după cum avea să declare mai târziu - un adevărat şoc: în lentilele obiectivului apăruse o navă de război. Redobândindu-şi rapid sângele rece, de marinar experimentat, Dove a analizat cu atenţie profilul vasului. Nu se zărea nici un steag, nici un semn de identificare, dar camuflajul gri-închis nu era unul specific navelor de război aliate. În faţa punţilor etajate ale suprastructurii se zărea o impunătoare turelă, iar valul înalt ridicat de provă dovedea viteza cu care bastimentul se deplasa. Intenţia de a-i intercepta devenise evidentă şi, în curând, pe catarg apăru semnalizarea: opriţi! Bătrânul lup de mare nu s-a lăsat intimidat şi, în timp ce semnalizatorul "încurca" fanioanele, schimbă drumul, încercând să dirijeze Africa Shell spre apele teritoriale mozambicane. Reacţia corsarului a venit prompt: o flacără la gura ţevii primului tun din turela prova, un mic nouraş de fum şi câteva secunde mai târziu proiectilul exploda în apropierea tribordului. Resemnat, Dove ordonă oprirea motoarelor şi încredinţă mării un săculeţ în care se găseau documentele vasului şi pistolul personal. Între timp nava de război stopase şi ea, arătându-şi profilul impresionant şi steagul cu zvastică arborat la pupa. O şalupă de mare viteză se desprinse de bordajul vasului şi în curând o duzină de marinari germani, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi având insigne naziste la buzunarele cămăşilor, verificau cu dexteritate fiecare colţişor al navei. Ofiţerul care îi însoţea şi care se prezentase ca fiind locotenentul Hertberg, l-a bătut cu condescendenţă pe umăr, spunându-i într-o engleză impecabilă: "Aşa e războiul... Aţi avut ghinion. Trebuie să vă scufundăm vasul."
În timp ce era transportat la bordul celui ce avea să se dovedească a fi cuirasatul "de buzunar" Graf Spee, Dove privea sutele de marinari germani care îi făceau semne ironice, fără însă cea mai mică urmă de ostilitate. Cu siguranţă nici unul nu bănuia că faima (tardivă, pentru mulţi dintre ei) a scurtei, dar glorioasei cariere a navei lor se va datora şi cărţii scrisă de Patrick Dove: Prizonier pe Graf Spee, care va deveni, la scurt timp după apariţie, un best-seller internaţional, apărând inclusiv în limba română, la Bucureşti, în 1945.


O navă "mai rapidă şi mai puternică"
După încheierea primului război mondial, aliaţii au încercat să oprească orice încercare ulterioară a Germaniei de a revendica statutul de mare putere, inclusiv navală. Republicii de la Weimar i s-a permis să deţină 6 cuirasate de tip vechi, din clasa Deutschland şi Lothringen, 6 crucişătoare, 12 distrugătoare şi 12 torpiloare. În conformitate cu articolul 190 din Tratat, cuirasatele puteau fi înlocuite după 20 de ani cu unităţi noi, dar care nu trebuiau să depăşească 10.000 de tone deplasament. În consecinţă, în 1928 s-a demarat construirea primului cuirasat de tip nou, Panzerschiff A, denumit mai târziu Deutschland. Franţa fiind considerată, în acea perioadă, principalul potenţial inamic, noul bastiment a fost conceput pentru a putea ameninţa traficul comercial francez în Atlantic. Conceptul era, cel puţin teoretic, destul de simplu: navele trebuiau să fie mai rapide decât inamicii mai puternici (din punct de vedere al calibrului artileriei principale) şi mai bine înarmate decât inamicii mai rapizi. Plecând de la aceste premise, noile Panzerschiffe (cuirasate) au fost construite folosindu-se tehnici revoluţionare în epocă pentru nave de asemenea dimensiuni. Propulsia era realizată cu ajutorul unor performante motoare Diesel, cu care s-a reuşit obţinerea unei autonomii foarte mari, iar corpul navei a fost omogenizat pentru a se reduce, pe cât posibil, greutatea. Toate cele trei proiecte, denumite "Westentaschen-Schlachtschiffe" (cuirasate de buzunar) în afara Germaniei, aveau la bază un design identic, cu anumite deosebiri la nivelul suprastructurilor.
Contractat la 23 august 1932 de firma Marine Werft din Wilhelmshaven, Graf Spee a fost lansat la 30 iunie 1934, fiind botezat de Humberta von Spee, fata vice-amiralului Maximilian von Spee. A fost livrat Marinei de Război (Kriegsmarine) la 6 ianuarie 1936 şi pus sub comanda căpitanului de rangul I (kapitän zur See) Konrad Patzig. Cu un deplasament (greutate) real de 14 890 t. (mult peste limita celor 10.000 t. impuse de clauzele Tratatului de la Versailles), Graf Spee avea un armament principal impresionant, 2 turele triple cu tunuri de 280 mm. Calibru, fiind capabil de o viteză maximă de 28,5 noduri. Puterea de foc era completată de numeroase tunuri de diferite calibre, inclusiv piese de artilerie antiaeriene, precum si 8 tuburi lanstorpile. Dotată cu două hidroavioane, nava avea o rază de acţiune de 8900 mile marine la o viteză de croazieră de 22 de noduri şi era, fără îndoială, o realizare de excepţie a constructorilor germani.
Până la declanşarea războiului, Graf Spee a fost folosit în misiuni de patrulare în apele teritoriale ale Spaniei în primii ani ai războiului civil şi a participat la numeroase parade navale internaţionale. La 21 august 1939 nava a părăsit portul Wilhelmshaven, îndreptându-se spre Atlanticul de Sud, la comandă aflându-se, de la 1 noiembrie 1938, käpitan zur See Hans Langsdorff. La 26 septembrie, cuirasatul a primit ordin să atace rutele comerciale aliate, prima victimă fiind, la 30 septembrie, cargoul Clement. Până în prima săptămână din decembrie nava-corsar germană a scufundat alte opt nave aliate, pe o rută ce l-a purtat până în largul insulei Mozambic şi înapoi în Atlanticul de Sud, în apropierea coastelor Uruguayului, periclitând transportul comercial aliat şi silind Anglia şi Franţa să formeze unităţi navale cu misiunea de a anihila nava germană. Divizia maritimă din America de Sud a Marii Britanii, Denumită Forţa G, era compusă din crucişătoarele grele Exeter şi Cumberland şi crucişătoarele uşoare Ajax şi Achilles 8 (staţionate în Port Stanley, insulele Falkland). În ziua de 2 decembrie, comandantul Forţei G, comandorul sir Henry Harwood, a fost înştiinţat că nava Doric Star fusese atacată şi scufundată de o mare unitate navală germană în largul coastelor insulei Sf. Elena.
A doua zi, un alt cargou a avut aceeaşi soartă, la 170 mile marine sud-vest faţă de locul atacului din ziua precedentă. Intuind că bastimentul inamic - identificat cu acurateţe ca fiind Graf Spee - încearcă să atace rutele comerciale ce legau Marea Britanie şi Franţa de America de Sud, Harwood a calculat cu precizie viteza şi direcţia probabilă a "cuirasatului de buzunar". Două rute rămâneau probabile, estuarul golfului La Plata sau coastele din apropierea portului Rio de Janiero. Harwood a decis ca navele Exeter, Ajax şi Achilles să se îndrepte spre estuarul golfului La Plata, dând ordine ca Graf Spee sa fie atacat, "ziua sau noaptea", din momentul în care era observat.


Bătălia de la Rio de la Plata
În dimineaţa zilei de 13 decembrie, veghea de pe Graf Spee a comunicat apariţia la orizont a unor catarge. Curând a fost cu precizie identificat crucişătorul Exeter, dar cele două crucişătoare uşoare au fost considerate ca fiind distrugătoare, o confuzie ce avea să aibă consecinţe destul de grave în timpul bătăliei. Bazându-se pe puterea superioară a artileriei sale, Langsdorff a decis să atace. La o elevaţie de 40 de grade, tunurile de 280 mm. ale lui Graf Spee aveau o rază de acţiune de 36 km., mult peste tunurile de 203 mm. ale lui Exeter. Tactica germană era - cel puţin teoretic - simplă, constând în menţinerea la o distanţă care să îi permită să atace navele britanice fără să intre în bătaia tunurilor. Dimpotrivă, Forţa G a căutat să dividă focul inamic pentru a se putea apropia cât mai mult, inclusiv pentru a putea lansa torpile.
În timp ce Ajax şi Achilles au schimbat cursul, încercând să se apropie de nava germană din flanc, Exeter a continuat un drum de intercepţie cu Graf Spee, fiind supus unui puternic tir de artilerie, care l-a avariat destul de grav. A continuat să răspundă focului inamic, până când cele două crucişătoare uşoare s-au apropiat şi au deschis focul la rândul lor. Nevoit să-şi împartă tirul asupra celor trei nave, fiind de asemenea lovit de numeroase proiectile, Graf Spee a manevrat către vest, lansând un ecran de fum, urmărit de cele două crucişătoare uşoare şi scăpând ocazia de a-l scufunda pe Exeter, grav avariat. După aproximativ patru ore de luptă, bastimentul german s-a îndreptat spre portul Montevideo, unde a ancorat puţin după miezul nopţii în ziua de 14 decembrie.




O dramă fără epilog
În conformitate cu Convenţia de la Haga din 1907, o navă beligerantă nu putea staţiona într-un port neutru mai mult de 72 de ore şi doar o singură dată în decurs de trei luni. Timpul era, fără îndoială, insuficient pentru reparaţii, dar autorităţile uruguayene au fost ferme în această privinţă, îngrijorate de consecinţele ce le-ar fi putut avea o încălcare a legislaţiei internaţionale. Iniţial, Langsdorff a fost tentat să se îndrepte spre Buenos Aires, în Argentina, o ţară unde simpatiile progermane erau mult mai pronunţate. Dezinformat însă că în largul estuarului La Plata aşteaptă o forţă navală britanică puternică care, în realitate, se afla încă la sute de mile marine depărtare el a luat decizia să sabordeze nava, influenţat şi de ordinele exprese ale lui Hitler care îi cereau să facă totul pentru a împiedica o eventuală capturare a bastimentului.
După ce i-a eliberat pe marinarii englezi captivi pe Graf Spee, Langsdorf s-a îngrijit apoi de înmormântarea marinarilor morţi în timpul bătăliei şi a primit asigurări că restul echipajului va fi internat în Argentina. În seara zilei de 17 decembrie, având la bord doar un minim de marinari necesari pentru manevrele de bază, Graf Spee a fost sabordat în largul portului Montevideo. Ultimul act al dramei s-a derulat într-o cameră din Arsenalul Naval din Montevideo, unde, la 20 decembrie, Hans Langsdorff s-a împuşcat, întins pe un steag al Marinei Imperiale Germane din primul război mondial - cu care, de altfel, a şi fost înmormântat - un ultim act de frondă al unui personaj controversat din punct de vedere al capacităţilor militare, dar a cărui verticalitate morală nu poate fi pusă la îndoială. La funeralii a participat inclusiv un reprezentant al prizonierilor englezi recent eliberaţi...
Pierderea lui Graf Spee a produs mutaţii importante la nivelul concepţiei strategice navale a Germaniei. Hitler a început să-şi piardă încrederea în capacitatea navelor mari de suprafaţă de a acţiona drept nave-corsar, dând credit submarinelor aflate sub comanda amiralului Karl Dönitz. Pentru aliaţi (îndeosebi pentru autorităţile de la Londra) această victorie a fost o lovitură de moral într-o perioadă în care cursul războiului curgea exclusiv în favoarea Germaniei.
Deşi timp de mai bine de jumătate de secol s-a crezut că episodul Graf Spee va rămâne doar un moment dramatic al celui de Al Doilea Război Mondial, în 2004 o organizaţie - în care sunt implicate atât autorităţile uruguayene, cât şi persoane particulare, îndeosebi din Germania - a cumpărat epava cu scopul declarat de a o scoate la suprafaţă. Între timp, diverse obiecte de pe navă au fost recuperate, recondiţionate şi expuse. Epopeea "cuirasatului de buzunar" Admiral Graf von Spee continuă!

Pe 22 iunie 1941 ştiam despre ruşi, cât despre...
La declanşarea ofensivei pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, majoritatea trupelor române, dar şi societatea românească nu erau deloc pregătite pentru un conflict de o asemnea proporţie. Memoriile ofiţerul de geniu Kiriţescu K. Vladimir stau mărturie acestui fapt. Mulţi considerau atunci că nici nu vor apuca să lupte şi pacea va fi semnată. Lucrurile au stat complet diferit. Iată deci o frântură de viaţă cotidiană din primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial.
„Duminică, 22 iunie 1941
La ora şase dimineaţa mă aflam într-un tramvai care circula din piaţa Buzeşti către Dinicu Golescu şi în jos, spre Cişmigiu. Urma să cobor la Sanatoriul Militar «Elena Heraclide» (anexă a Spitalului Militar Central, situată vizavi de fostul local al Clubului Sportiv al Armatei «Steaua», strada Virgiliu colţ cu Calea Plevnei – n.a.), unde eram internat din cauza unui accident suferit pe zonă lângă Huşi, încă înainte de sosirea medicilor sanatoriului. Plecasem în seara precedentă cu asentimentul tacit al sorei-şefe, pentru ca să-mi petrec noaptea acasă la mama mea, pe [strada] Doctor Felix, unde se afla şi soţia mea.
Înainte de a coborî din tramvai am observat un ziar desfăcut pe pupitrul de conducere al vatmanului şi, sub titlul ziarului, inserate cu litere mari, cuvintele: «OSTAŞI! ORDON TRECEŢI PRUTUL!»



Am înţeles dramaticul adevăr. Războiul a cărui fantomă se plimba prin Europa încă de la ocuparea Austriei, încă de la cedarea zonei sudiţilor, urmată de transformarea Cadrilaterului Bohemiei în protectorat german, războiul, care devenise un fapt oficial recunoscut de marile state europene după intrarea trupelor germane, succedate de cele sovietice, peste biata Polonie, acest război cu perspective înfiorătoare, care ne smulsese printr-un Ultimatum brutal şi un Diktat perfid şi umilitor, în 26 iunie 1940, braţele ţării cu umeri cu tot, Basarabia şi Transilvania, de acum urma să ne cuprindă în flăcările lui mistuitoare, efectiv.
M-am grăbit să ajung în salonul în care eram repartizat şi să-mi aranjez ţinuta corespunzătoare de pacient.
Cu oarecare surprindere mi-am dat seama că ceilalţi ofiţeri pacienţi erau deja la curent cu uluitoarea ştire. Mai surprinzătoare mi-a fost satisfacţia, oarecum exuberantă, a unora mai tineri care declarau că au auzit cu urechile lor clopotele Catedralei din Chişinău răsunând în difuzoare, semn că trupele noastre eliberaseră deja acest mare şi tradiţional oraş. Desigur, fusese vorba de o trasmisie a unei înregistrări mai vechi.


Unii mai tineri şi mai naivi se temeau să nu ajungă pe front tocmai la încheierea păcii!
Bucuria manifestată dovedea, în realitate, cât de mult acest ţinut dintre Prut şi Nistru – Basarabia – era considerat parte integrată a ţării, România Mare, cât de profundă fusese durerea fiecăruia dintre noi, care ne identificasem integral şi indisolubil cu acest adevăr istoric şi faptic, cât de mare fusese durerea şi poate şi dezamăgirea, la cedarea acceptată în faţa presiunilor ameninţătoare ale Uniunii Sovietice cu un an înainte, cu cât de mare entuziasm era privit acest act de reparare al nedreptăţii istorico-politice săvârşită, indiferent de preţul ce va fi dat să-l plătească din nou mult încercatul nostru neam românesc, indiferent de sacrificiul ce ar fi urmat să-l suporte fiecare dintre noi. (...)
Aşa că, plini de încredere în dreptatea cauzei noastre, în nedreptatea comisă împotriva ţării şi poporului nostru de către ruşi, fiecare încercam să învingem teama de marele necunoscut, războiul, şi să afişăm un entuziasm faţă de orice ar fi să fie, numai să revedem Basarabia readusă acasă din scurta ei pribegie; fiindcă Transilvania nu putea să nu ne fie recunoscută după potolirea viforniţei iscate de Răsărit. Poate că raţionamentul momentului era simplist. Dar el s-a dovedit bine intuit până la urmă.
Rezultatul acestei stări de spirit, pe care o trăiam şi eu în mediul din spital din acele zile, a fost că fiecare din cei internaţi ruga pe medicul curant să-i deie drumul să plece la unitatea militară din care făcea parte. Merită semnalat faptul că unii mai tineri şi mai naivi se temeau să nu ajungă pe front tocmai la încheierea păcii!
La această stare de spirit contribuiau nu numai naivitatea şi lipsta de maturitate în aprecierea evenimentelor, dar şi o superficială pregătire politico-militară pe care o căpătasem în şcolile de specialitate. Habar nu aveam ce este comunismul, ce reprezintă în realitate URSS, ce organizare politică are, ce şi cine fusese Lenin, cine şi ce reprezenta Stalin cu întregul său Stat Major politic, într-un cuvânt, ştiam despre ruşi tot atât de puţin ca despre chinezi. O eroare fundamentală din partea conducerii armatei române, născută din stupida teamă de a nu facilita eventuale contaminări în rândul armatei şi al cetăţenilor «de bolşevism».
Când despre un fapt sau o stare de lucruri nu ştii aproape nimic şi nici nu ai cum să-ţi procuri surse informative demne de încredere, corespunzătoare realităţii, orice fabulaţie, oricât de deplasată, poate prinde contururi credibile.
Am să amintesc fapte ce, astăzi, par de domeniul anecdoticei. Cu câteva zile înaintea lui 22 iunie, un ofiţer Stat Majorist, internat şi el în salon cu noi, a fost învoit să meargă la serviciul său pentru motive personale. Întrucât tensiunea unei posibile crize politico-militare dăinuia în ţară încă de la începutul anului, ca dovadă dislocarea unor unităţi militare pe zona de frontieră de Est, toţi ne-am repezit la ofiţerul cu pricina să ne spună eventualele nouăţi de ultimă oră. Doar venea de la Marele Stat Major! Bine dispus, respectivul ne-a spus:
-Dom-le, am stat de vorbă cu câţiva ofiţeri germani. Nici pomeneală de izbucnirea ostilităţilor între nemţi şi ruşi. Nemţii spun că nu pot fi atât de inconştienţi încât să deschidă un nou front în Est, când problema engleză şi nordul Africii sunt departe de a fi definitiv rezolvate. Plus că, nici în Grecia, campania nu poate fi considerată complet încheiată cu toată capitularea armatei lor continentale. Aşa că staţi liniştit şi gândiţi-vă la vreun concediu medical; să mai scăpaţi de necazurile vieţii de pe zonă (zona de concentrare de-a lungul frontierei). Război va fi; dar probabil că la anul! Acum, în Rusia, în curând vor începe ploile de toamnă. Drumurile în «Sfânta Rusie» sunt ca şi inexistente. Ce se fac nemţii cu toată armata lor motorizată şi mecanizată? Cum o vor aproviziona în special cu muniţii şi combustibil? Fiţi pe pace, că e pace.


Opinia unor strategi de cafenea
Ni s-au părut atât de rezonabile argumentele, luând seama şi de sorgintea lor, încât parcă încercam un sentiment de regret că biata Basarabie mai avea de suferit încă un an «cizma de iuft rusească».
Dar ştirea concorda şi cu alte zvonuri cam pe acelaşi sens, ca de pildă opinia unor strategi de cafenea, dar care păreau bine informaţi, şi anume că nemţii se tem să izbească prea puternic Rusia într-un Blitz-krieg (război-fulger, lb. germană), aşa cum procedaseră în Apus, fiindcă s-ar dărâma «atât de repede şandarmaua», încât, luaţi prin surprindere, n-ar şti cu ce s-o înlocuiască şi, în locul unei conduceri cu Stalin, s-ar putea trezi cu o adevărată revoluţie, lucru de nedorit cât timp Europa nu era complet rezorganizată.
Evenimentele ulterioare au dovedit totala lipsă de pregătire psihologică nu numai a armatei, dar şi a populaţiei, de către o conducere care dorea să se avânte într-o acţiune militară de asemenea anvergură împotriva unui inamic cu disponibilităţi geografice imense, cu resurse materiale necunoscute, cu o structură social-politică pe cât de necercetată, pe atât de nedrept evaluată şi desconsiderată. Şi doar, ca regulă teoretică, ştiam, de la sublocotenent la general, unul din principiile de bază ale strategiei: «Nu subaprecia adversarul!» Surprinzător este că însuşi nemţii au comis această gravă eroare, în afară de sfatul ce-l primiseră de la Moltke: «Război pe două fronturi, în nici un caz!»
Am inserat aceste modeste observaţii pentru a sublinia încă o dată că nepregătirea României pentru un război de asemenea proporţii era cvasitotală, atât pe plan psihologic, cât şi pe plan material. Entuziasmul romantic şi îndeosebi marea încredere în forţa armatei germane, cuceritoarea întregii Europe în aproape doi ani de zile, erau argumente destul de şubrede pentru un guvern conştient de răscrucea momentului istoric căruia urma să-i facă faţă, ca şi pentru un Stat Major profund cunoscător al raportului de forţe existent între propria armată şi inamicul de combătut.
Dar, din păcate, alternativa era mai dramatică. Neutralitatea totală era imposibilă din cauza nemţilor care n-ar fi îngăduit-o. Transilvania ar fi fost, imediat şi integral, dăruită ungurilor care atât aşteptau. Dobrogea – cedată bulgarilor, foştii aliaţi ai nemţilor şi în Primul Război Mondial.


A îngădui trecerea nemţilor peste România, fără colaborare, s-ar fi soldat cu represalii imediate şi greu de apreciat ca efect din partea ruşilor. Ce ar fi putut face, cum ar fi trebuit să procedeze mai înţelept şi mai util pentru integritatea noastră teritorială şi libertatatea acestui neam, vitregit de destin din punct de vedere geo-politic, conducătorii acelei clipe istorice din România, o va spune istoria în viitor! Contemporanii i-au criticat şi i-au hulit, iar mai apoi i-au chinuit şi i-au ucis. Ca o ironie a soartei, tot istoria, pe unii s-ar putea să îi transforme în martiri. Cred că niciunui critic istoric nu i-ar fi îngăduite concluzii, dacă nu ar lua în consideraţie şi atitudinile şi procedeele adoptate în perioada respectivă de către Polonia, Ceholsovacia sau Iugoslavia, precum şi situaţiile în care s-au aflat fiecare dintre ele după 1945 şi câteva decenii după aceea.
Aceste aprecieri însă depăşesc cadrul şi timpul amintirilor mele.
S-a mai întâmplat un lucru curios în cele câteva zile cât am mai rămas în sanatoriu. Într-o seară târzie, alarmă aeriană. Toţi pacienţii capabili să se deplaseze am fost anunţaţi să trecem la adăpost, nişte şanţuri săpate probabil de infirmierii spitalului, conform Instrucţiunilor A.A., aflate vizavi de poarta sanatoriului, pe un fost teren de sport.
Ne-am dus la locul indicat pentru a nu contrazice regulamentul de ordine interioară. Eram doar ostaşi! În interval de peste o jumătate de oră am auzit huruit de avioane pe cerul Bucureştilor, câteva rafale ale apărării antiaeriene şi un şir de explozii care dovedeau că au fost lansate bombe. Efecte ale exploziilor, incendii, care s-ar fi putut observa uşor noaptea, nimic. A doua zi am aflat că au fost găsite câteva bombe aruncate, dar care, fie nu au explodat din cauza focusului defect, fie erau pline cu nisip.
Aceste zvonuri au gâdilat grozav încrederea noastră într-o victorie facilă, precum şi pofta de ironii la adresa ruşilor. De-ar fi ştiut ei rezultatul obţinut, sunt sigur că ar fi repetat de mai multe ori «figura» pentru a ne alimenta şi mai mult naivitatea”.

Vladimir Kl. Kiriţescu, Amintiri pentru viitor. 2951 de zile în captivitatea sovietică (manuscris confiscat de Securitate la 14 mai 1985 şi ajuns, în august 1985, în Fondul Special al Muzeului Militar Central – astăzi Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”). Ediţie îngrijită şi note de Neculai Moghior şi Raluca Anca Ionescu, Editura Detectiv

22 iunie 1941: «Soldaţii sovietici săreau pe...
În aprilie 1990, Dumitru Arapu (născut la Zimnicea, în 1915), fost colonel de artilerie în statul major al armatei române, stabilit în 1978 în Franţa, a publicat la editura Academiei Europene a Cărţii o carte de memorii din timpul participării sale la campania pe Frontul de Est. Pentru cei obişnuiţi cu o imagine eroic-idilică asupra armatei române în timpul „Războiului sfânt”, observaţiile, faptele şi opiniile aşternute de colonelul Dumitru Arapu vor fi şocante, dezvăluind adevăruri incomode privind una dintre instituţiile în care avem cea mai mare încredere.

„În acel timp (1940 – n.tr.) eram un tânăr ofiţer de artilerie, care-şi făcuse stagiul de sublocotenent într-unul dintre cele mai vechi regimente de artilerie, purtătorul unor frumoase tradiţii, care repurtase în timpul Primului Război Mondial glorioase succese şi primise titlul onorific de «Regiment La France»; pe epoleţii ofiţerilor săi era înscris «R.F.» (...) Priveam cu o profundă nelinişte cum această enormă forţă militară germană, căreia nu-i puteam nega calităţile, era dirijată de o putere politică criminală şi iresponsabilă, îndreptată spre acte catastrofice, împotriva intereselor umanităţii şi, în final, contra propriului popor. În conformitate cu tradiţiile de disciplină ale armatei, care prevedeau executarea fără ezitare a ordinelor, aşteptam cu înfrigurare desfăşurarea evenimentelor.

Divizia a 10-a Infanterie, din care făceam parte, era dislocată – după ce Basarabia fusese ocupată de către URSS într-o manieră la fel de arbitrară cum fuseseră smulse şi celelalte teritorii româneşti prin Dictatul de la Viena – în nordul Dobrogei, pe Dunăre, inclusiv pe braţul septentrional al Deltei, faţă în faţă cu R.S.S. Moldovenească. Deoarece tocmai urmasem un curs de specializare pentru comandanţi de unităţi de observare/reperare, mă aflam în fruntea unei astfel de unităţi dispuse în faţa diviziei. Aceasta mi-a dat posibilitatea să fac observări mai ample şi mai aprofundate şi să apreciez mai bine desfăşurarea operaţiilor militare.



Salva a plecat cu tun cu tot

Perioada de pregătire şi tensiune nu a fost lipsită – aşa cum se anticipa – de încăierări, cu toate că exista un Pact de neagresiune între Germania şi URSS. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă noroasă, deci cu o vizibilitate redusă, din primăvara anului 1941, o navă militară sovietică camuflată a încercat să pătrundă în Deltă, sub pretextul unor cercetări hidrologice în apele teritoriale române. Comandantul diviziei, Generalul de infanterie G. Avramescu (ulterior comandant al Armatei a 4-a în 1944-1945 – n.tr.), i-a cerut generalului Costin Ionaşcu, comandantul artileriei (viitor şef al Marelui Stat Major între 1945-1947 – n.tr.), să deschidă focul dacă nava nu se supunea somaţiei de a se retrage.



„24 Iulie. Intrăm în Volintiri, care arde” (albumul cu fotografii al căpitanului Neagu)

În calitate de adjutant al brigăzii de artilerie, asiguram legătura telefonică între cele două comandamente, deoarece, pentru motive mai mult sau mai puţin oficiale, Ionaşcu se afla la Bucureşti, unde locuia familia sa. Acesta l-a informat pe Avramescu că planul de foc era perfect pregătit şi că ordinul de tragere putea fi dat fără riscuri. Am transmis acest ordin şi salva a plecat. De la cea mai apropiată gură de foc, un vechi tun Debange, veteran al fortificaţiilor din Primul Război Mondial, transportat cu dificultate cu un atelaj cu boi, proiectilul a plecat, dar din nefericire nu singur, ci cu tun cu tot. De mult timp acesta nu mai fusese pus în funcţiune. Efectul balistic a fost nul, dar zgomotul a fost impresionant. Rezultatul: nava spion s-a retras, convinsă de eficacitatea planului de foc al artileriei noastre. Pentru noi experienţa ar fi putut fi utilă dacă am fi avut posibilitatea de a înlocui acest material de mult timp depăşit.



Atac neaşteptat: soldaţi sovietici sărind pe ferestrele cazărmilor

Lucrurile au rămas neschimbate, într-un calm aparent. În acel moment, sovieticilor le lipseau incredibil vigilenţa şi prevederea, iar cauza venea de sus. La toate informaţiile privitoare la concentrările de forţe duşmane la frontieră, informaţii pe care statul major i le furniza, generalissimul Stalin răspundea că toate acestea nu erau decât propagandă pentru a se forţa ruperea pactului de neagresiune cu Germania hitleristă. Rezultatul a fost acela că începutul războiului, pe 22 iunie 1941, la ora 4 dimineaţa, l-a surprins total, atunci când ar fi putut să evite acest lucru. La prima salvă de artilerie am văzut soldaţii sovietici sărind pe ferestrele cazărmilor din Reni şi din alte localităţi, când, în mod normal, acestea ar fi trebuit evacuate de multă vreme. În acea zi, prin ordinul generalului Antonescu, devenit comandant al Forţelor aliate din Sud, «Vă ordon: treceţi Prutul», a fost declanşată ofensiva generală.

Forţele de la Dunăre nu puteau adopta altă atitudine decât una defensivă, date fiind lipsa lor de efective şi importanţa obstacolului (Dunărea era foarte largă în acel loc). Aceasta nu a însemnat că nu s-a încercat ca această atitudine să fie una mai activă, mai ales din partea comandanţilor, care căutau să se facă remarcaţi chiar cu preţul unor mari şi nejustificate sacrificii. De exemplu, trimiterea în incursiuni a unor oameni neexperimentaţi şi cu un material neadecvat (simple bărci de pescari), pentru verificarea eficacităţii focului inamic şi a manierei sale de ripostă din Basarabia, avea o oarecare justificare la început, dar repetarea ulterioară, sistematică, a acestora nu mai avea nici o raţiune. Mult mai tristă a fost ambiţia comandantului diviziei de a primi cea mai înaltă distincţie – ordinul Mihai Viteazul – care nu putea fi obţinut decât prin mari fapte de arme, posibile doar prin importante pierderi umane şi materiale.



„...vei muri cu toată compania ta, ca un idiot”

Având observatori în toată Delta Dunării, am putut să constat că ocuparea insulelor din apropierea braţului de nord, din faţa malului basarabean, care avea o altitudine mult mai mare, nu avea nicio valoare practică pentru apărarea Deltei în ansamblul său. Într-adevăr, nu puteau fi săpate în aceste insule nici adăposturi, nici tranşee, pentru că la o adâncime de douăzeci de centimetri dădeai de apă şi pentru că ele nu puteau fi protejate de artileria noastră, aflată la sud de Deltă, la o distanţă de douăzeci de kilometri şi în afara câmpului ei de bătaie.



„12 august 1941. La marginea pădurii Bulboaca. Căzuţi pentru luarea Tighinii” (albumul cu fotografii al căpitanului Neagu”)

În schimb, ele puteau fi măturate în întregime de forţele sovietice, chiar de mortierele cu bătaie mică, din cauza diferenţei de nivel. O astfel de insulă, a cărei ocupare nu avea nici o raţiune tactică, a fost invadată din ordinul comandantului diviziei de către o companie a regimentului de infanterie care avea garnizoana la Tulcea. Sovieticii, care cunoşteau ordinea de bătaie a regimentelor româneşti de la frontieră, au anunţat prin megafon, cu intenţii propagandistice: «Căpitane Palon, retrage-te de pe insulă înainte de seară, pentru că mâine dimineaţă te vom bombarda şi vei muri cu toată compania ta, ca un idiot». Acest lucru a fost raportat comandantului diviziei, generalul de brigadă Ionel Glogojanu. Aşa cum era de aşteptat, el a răspuns că nu va ceda niciun metru de teren. Dacă această primă operaţie ar putea fi justificată, repetarea unor ordine asemănătoare, pentru alte companii, după ce i se raportase că nu mai rămăsese niciun supravieţuitor din prima companie, nu poate avea pentru mine altă explicaţie decât cea enunţată mai sus.

Trecerea Dunării nu s-a făcut prin forţă, această acţiune fiind imposibilă din cauza lipsei de efective de pe malul sudic (era o singură divizie în toată Dobrogea), ci ca urmare a slăbirii rezistenţei sovietice în urma înaintării forţelor aliate (germane – n.tr.) spre Est, dincolo de Nistru. Toate forţele române au fost dirijate spre Odessa, marele port de la Marea Neagră, a cărui cucerire a fost încredinţată Armatei a 4-a române.



La capitolul aprovizionare şi muniţie stăteam prost, foarte prost

Armata română – repet acest lucru – era insuficient dotată şi aprovizionată. În ciuda tuturor sacrificiilor asumate şi a eroismului soldatului român, înaintarea noastră a fost oprită pe un aliniament circular format din localităţi fortificate, Divizia a 10-a aflându-se la vest de linia Dalnik-Tatarka. Precaritatea acestei situaţii era compensată doar de slăbiciunea armamentului sovietic. Mai ales la început, avioanele de vânătoare RATA erau greoaie, fără supleţe şi ineficace. Ele trebuiau să părăsească spaţiul aerian atunci când apăreau Messerschmitt-urile, chiar dacă acestea erau mai puţine ca număr. Apariţia acestor avioane nu ne mai trezeau nici o emoţie; le botezasem «bărzăunii».



„20 Iulie 1941. Între Gura Galbenă şi Fetiţa. RATA dat jos de A.C.A. Diviziei din Buţieni” (albumul cu fotografii al căpitanului Neagu)

Ceea ce era mai grav pentru noi era lipsa aprovizionărilor. Multă vreme, soldatul român s-a hrănit doar cu produse găsite la faţa locului, iar uneori doar cu arahide, pe care tot noi le dezgropam. Formaţiunile noastre de servicii erau hipomobile, la fel ca şi majoritatea artileriei, deplasându-se încet, sub forma unor coloane nesfârşite de căruţe acoperite cu prelate. Nu mai vorbesc de brutăria noastră de campanie, care a parcurs timp de trei ani mii şi mii de kilometri, trasă de o pereche de boi slăbănogi. Glumeam pe seama lor, propunându-i pentru o înaltă decoraţie de război pentru «activitate prelungită pe front».

Şi mai gravă era lipsa de muniţii, chiar dacă tehnica de artilerie era suficientă, uneori chiar excesivă. Adesea se întâmpla să se regăsească într-un spaţiu restrâns piese de artilerie de diferite calibre, provenind de la diferite unităţi. Muniţia era însă atât de puţină, încât folosirea tehnicii era tot atât de limitată ca şi într-un poligon de trageri în timp de pace şi, ca urmare, pierderile erau destul de grele. Tehnica militară era grea, fiind expusă ca ţintă pentru aviaţie şi pentru bateriile inamice, fără posibilitate de ripostă pe măsură. Nivelul pierderilor noastre era de nejustificat. Au fost ordonate numeroase atacuri punctuale, necoordonate, insuficient pregătite de artilerie, fără nicio şansă de reuşită. Un comandant de armată care s-a declarat împotriva acestei strategii (generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, iunie 1940-13 septembrie 1941 – n.tr.) a fost înlocuit cu un altul, mai docil (generalul de corp de armată adjutant Iosif Iacobici, ulterior şef al Marelui Stat Major 1941-1942 – n.tr.) (...)

Am avut ocazia să circul în Basarabia după trecerea Dunării şi am traversat oraşe şi sate care ofereau peisajul de neuitat al ruinelor fumegînde. Aceasta se explică în mare parte prin ura şi dorinţa de răzbunare împotriva unei populaţii care nu era rusă şi care nu trebuia să revină sub fosta heghemonie română în condiţii normale de viaţă şi activitate. Semnificativ este faptul că în Odessa au fost distruse (la retragere de către sovietici – n.tr.) doar obiectivele pur militare”.

(Dumitru Arapu, Souvenirs de Campagne. 1941-1944, Front Est, Académie Européenne du Livre)

Presa austriacă pune la zid România din cauza lui Băsescu



"România laudă operaţiunea nazistă Barbarossa"


"Die Presse", cel mai important ziar de orientare centru-dreapta din Austria, mătură pe jos cu România din cauza declaraţiilor lui Traian Băsescu referitoare la trecerea Prutului în 1941.
Ziarul austriac are un titlu şocant pe prima pagină: "România laudă operaţiunea nazistă Barbarossa" (n.red. Barbarossa - numele de cod pentru invazia Germaniei naziste şi a aliaţilor săi în URSS, la 22 iunie 1941)". În deschiderea articolului, jurnaliştii de la "Die Presse" spun că preşedintele României Traian Băsescu "aplaudă participarea ţării sale la ofensiva Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice", fapt care a determinat o reacţie extrem de dură din partea Kremlinului.
"Die Presse" relatează pe larg filmul evenimentelor care au condus la replica tăioasă de ieri a Ministerului de Externe rus dată declaraţiilor ciudate ale lui Băsescu. Austriecii redau într-o notă ironică şi "mirăririle" de ieri ale preşedintelui atunci când a aflat de reacţia dură a Moscovei. "Acest Băsescu", spun ziariştii de la "Die Presse", "a afirmat joi seara că el nu a înţeles furia Moscovei, mai ales din moment ce Uniunea Sovietică nu mai există astăzi". De remarcat faptul că, pe parcursul întregului articol, "Die Presse" se referă la Traian Băsescu folosind expresia dispreţuitoare "acest Băsescu".
Jurnaliştii de la cunoscutul ziar austriac nu au pierdut ocazia să îl urecheze pe Băsescu şi pentru grosolăniile spuse de acesta despre Regele Mihai. Mai mult chiar, austriecii de la "Die Presse" explică foarte clar că aberaţiile lui Băsescu despre "Regele Mihai, trădător, sluga ruşilor, vinovat de Holocaust etc." sunt contrazise de adevărul istoric certificat. "În acelaşi interviu TV Traian Băsescu l-a numit pe Regele Mihai I trădător şi l-a acuzat de implicare în Holocaust. Acest lucru spus de preşedintele României este contrazis de adevărul istoric garantat", se arată în "Die Presse".
Lovitura de graţie pentru Traian Băsescu vine la finalul articolului, acolo unde ziariştii de la "Die Presse" spun fără prea multe menajamente că cine are cultul mareşalului Ion Antonescu şi îl defăimează pe Regele Mihai I este ori propagandist al dreptei radicale româneşti, ori al fostei Securităţi: "Pentru Studierea Holocaustului în România, Ion Antonescu a fost responsabil, în timp ce Regele Mihai a căutat mereu contact cu puterile occidentale, iar încheierea alianţei ţării sale cu Germania a fost forţată de Antonescu. Cultul mareşalului Ion Antonescu, aliatul Germaniei naziste, precum şi defăimărea Regelui Mihai I fac parte din propaganda dreptei româneşti radicale, dar mai ales din cea a susţinătorilor Securităţii comuniste, fosta poliţie secretă a regimului Ceauşescu".
Reamintim că „Die Presse" este acelaşi ziar (nota bene! de centru dreapta) care, în octombrie 2009, atunci când Traian Băsescu a refuzat numirea lui Klaus Iohannis în postul de prim-ministru din partea coaliţiei PSD-PNL-UDMR, l-a făcut praf pe preşedinte acuzându-l de xenofobie pentru că "a refuzat desemnarea unui etnic german ca prim-ministru".

Româncele, îndemnate să fie elegante, chiar dacă e...

Pantofi şi poşete din lemn acoperit cu pânză, rochii reciclate din anii trecuţi, pardesie şi pălării vechi, dar accesorizate în aşa fel încât să pară noi. Afectată de conflagraţia mondială, moda a căutat soluţii de supravieţuire. În 1941, acestea au fost găsite nu în croieli inedite ale hainelor, ci în combinaţii de materiale diferite, de care nu era nevoie pe front.

O discuţie despre moda anilor 1940 nu-şi are rostul fără a înţelege impactul pe care l-a avut cel de-Al Doilea Război Mondial asupra vieţii de zi cu zi. Conflagraţia mondială a schimbat, astfel, faţa modei pentru totdeauna. S-ar putea spune chiar că moda feminină a perioadei a fost dictată de Adolf Hitler. Invadarea Poloniei de către Germania nazistă în septembrie 1939 a dat tonul a tot ceea ce s-a întâmplat în următorul deceniu. Iar moda a urmat trendurile sociale şi evenimentele din sfera economică. Lumea era în război şi preocupările legate de vestimentaţie au trecut în plan secund, influenţate, în mod evident, de privaţiunile impuse de conflictul global. Japonezii îi bombardau pe americani la Pearl Harbor, în 1941, la 7 decembrie, iar Germania invada Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia şi Franţa.
Raţionalizare, cuvântul de ordine



Aprovizionarea fabricilor a fost raţionalizată. Nylonul şi lâna erau necesare frontului, iar importul de mătase japoneză a fost întrerupt după episodul Pearl Harbor. Vâscoza, un material sintetic, înrudit cu nylonul şi descoperit în 1930, devine astfel cel mai utilizat material pentru confecţionarea hainelor.

FOTO: Pantofi cu talpă din lemn şi cu ţinte, purtaţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

În iunie 1940, Marea Britanie e atacată de nazişti, iar blocada implicită îi determină pe britanici să recurgă la instaurarea unui sistem de cupoane. Adulţii din insulă primeau 66 de cupoane pentru haine pe an. Resursele erau puţine, iar preţurile mari. Multe guverne au instituit restricţii prin care era interzisă utilizarea materialelor necesare militarilor pentru confecţionarea hainelor civile. După ce Londra a fost bombardată, iar oamenii se aşteptau la un atac cu gaze din partea germanilor, designerul Harvey Nichols a scos pe piaţă un costum din mătase impregnată cu ulei, în culori diferite. Deşi semăna mai degrabă cu un costum de protecţie, multe femei alegeau să şi-l pună îndată ce se auzeau sirenele. Noua creaţie era călduroasă şi confortabilă şi era dotată cu buzunare pentru acte şi obiecte de preţ.

În perioada cu pricina, Parisul pierde locul fruntaş în lumea modei. Casele de modă rămân deschise, dar fără clienţii din ţările aliate, care nu puteau accepta că unii dintre designeri cooperează cu naziştii. Coco Chanel, de pildă, faimoasa creatoare de modă, îşi închide magazinele în timpul războiului, dar e aspru criticată pentru relaţiile strânse cu naziştii. Chanel a sprijinit, de asemenea, şi detestatul regim de la Vichy, regim considerat drept criminal de Rezistenţa Franceză şi de posteritatate. Aşa se face că, într-o perioadă în care omenirea făcea cu greu faţă catastrofelor, Parisul scotea pe piaţă stofe şi croieli sclipitoare, inclusiv manşete şi mâneci impunătoare, nasturi nefuncţionali, stofă încreţită şi buzunare acoperite.
Moda de la Viena – copiată la Bucureşti



Dacă aruncăm o privire asupra creaţiilor vestimentare din primăvara lui 1941, observăm că ele nu diferă deloc de cele din 1940, ci păstrează aceeaşi linie. Rochiile sunt scurte şi largi, au cute sau pliuri şi talia foarte bine marcată. Buzunarele abundă şi ele la orice tip de rochie. Jachetele şi taioarele sunt lungi, cambrate pe talie şi încheiate în faţă cu nasturi. Fusta de la taior e dreaptă, aproape strâmtă sau foarte puţin evazată.Se poartă jachetele în culori vii – roz ridiche, verde bob de mazăre sau galben lămâie – care să înveselească rochiile din anul precedent. Pardesiele rămân şi ele identice cu cele din perioada anterioară: lungi, fără guler şi, adesea, din stofă ecossaise, prinse uneori în cordoane pe talie.

Dacă în materie de haine schimbările sunt aproape inexistente, nu acelaşi lucru se poate spune despre accesoriile anului 1941. Poşete, pantofi, eşarfe, voalete, toate sunt create cu ingeniozitate din materiale refolosite sau neobişnuite. Astfel, lemnul e la mare modă pentru confecţionarea poşetelor şi pantofilor. Şi aceasta nu pentru că ar fi mai bun, ci pentru că piele şi talpă nu se mai găseau aproape deloc. Nici în Franţa, nici în Germania, nici în Italia... niciunde. Dar această nevoie de a face pantofi din lemn (izvorâtă din necesităţile timpului) nu i-a împiedicat pe creatori să mizeze pe culoare şi să dea o aparenţă de eleganţă. Talpa pantofilor era vopsită, astfel, în roşu aprins, bleumarin sau galben, iar căputa era din pânză sau stofă. Talpa groasă de câţiva centimetri era bătută în ţinte, la fel ca bocancii de armată. Doar că ţintele erau din cauciuc şi mari cât o monedă, fapt care împidica alunecarea din picior.



FOTO: Vânzare pe cupoane la magazinul londonez Selfridges, în 1941

O altă invenţie sunt pantofii confecţionaţi din aceeaşi stofă cu rochia, purtaţi după-amiază. Au toc înalt şi talpă din trei bucăţi prinse între ele cu benzi de cauciuc pentru a da mai multă flexibilitate piciorului. Pantofii de seară sunt îmbrăcaţi în mătase colorată şi brodaţi cu perle. Cu toate acestea, sunt confecţionaţi tot din lemn. Acelaşi material a fost folosit cu succes şi pentru poşete. Acestea sunt mari, din lemn natural, lăcuit sau vopsit în culori vii. În unele modele e valorificată chiar şi scoarţa copacilor. Altele, mai elegante, combină lemnul cu stofa şi mătasea cu fermoare strălucitoare din metal.

Pălăriile sunt însoţite de voaletă. Calota îngustă şi înaltă cu boruri largi e înfăşurată în voal alb sau negru. Toca din voal avea de obicei forma unui turban sau a unei tamburine înclinate pe stânga, iar capul e înfăşurat în două benzi de voal înnodate la ceafă.

Pentru românce, azimutul în materie de modă era Viena. Femeile sunt îndemnate prin revistele de modă să fie elegante chiar dacă e război – şi privaţiunile nu lipsesc – şi sunt învăţate cum să valorifice vechile ţinute astfel încât să pară noi.
Americancele îşi taie părul



Dacă Parisul decade, industria modei se mută în New York-ul aflat în ascensiune. Creatoarea Claire McCardell, de exemplu, utiliza pentru hainele sale toate materialele care nu erau supuse restricţiilor guvernamentale. Adică bumbacul, denimul, jerseul, materiale care erau funcţionale şi confortabile şi puteau fi purtate cu orice ocazie. Îmbrăcămintea „ca de război” devine o tendinţă. Culorile la modă sunt cele ale steagurilor naţionale. Cum lâna se folosea pentru păturile militarilor, creatorii o reciclează pe cea existentă sau o înlocuiesc cu fibre sintetice precum vâscoza.

Atât Marea Britanie, cât şi Statele Unite au impus restricţii asupra folosirii materialelor în producţia de îmbrăcăminte. Ordinul L-85 preciza cantitatea de stofă care trebuia să fie folosită pentru un obiect vestimentar. Femeile care trecuseră prin austeritatea Marii Crize de după 1929 se descurcau reciclând stofa şi făcându-şi haine şi jachete din pături uzate. Căptuşeala hainelor de iarnă a început să fie umplută cu pluş şi câlţi.

Mai puţină stofă înseamna un stil auster, cu croială strânsă peste şolduri şi cusături economicoase. Scurt şi drept erau cuvintele de ordine ale modei acelei perioade. Pentru că multe dintre americance au fost nevoite să se angajeze în fabrici pentru a susţine efortul de război, şi-au tăiat părul purtat până atunci în bucle răsfirate. În plus, saloanele de coafură erau scumpe şi nu oricine şi le putea permite.

Ca să dea o turnură şi mai paradoxală modei de criză, paietele imitând zechinii, preţioasele monede renascentiste, au început să orneze îmbrăcămintea, adăugând o notă de strălucire ieftină. Şi, cu toate că Hollywood-ul continua să etaleze staruri atrăgătoare, vedetele feminine aduceau pe ecrane un nou tip de eleganţă. În filmul „Mildred Pierce” (1945), Joan Crawford personifică o mamă singură care, pentru a atrage atenţia, se îmbracă cu haine atractive, dar cu o tăietură sobră. În „Somnul de veci”(The Big Sleep, 1946), frumoasa Lauren Bacall se înfăţişează sexy şi atrăgătoare, în haine largi care reproduc multe dintre fanteziile modei din acea perioadă. Rochiile scurte pe care le impunea economia de material au deplasat atenţia asupra picioarelor femeilor. Picioarele deveniseră, astfel, personajele principale ale industriei filmului şi celebra fotografie a lui Betty Grable îmbrăcată într-un costum de baie şi privind peste umăr este exemplară pentru importanţa pe care o căpătaseră picioarele femeilor în imaginarul masculin al unei lumi aflate în miezul războiului.

Sexul în armată - o realitate de sute de ani

Instinctul sexual nu cunoaşte poziţia de „drepţi“ şi nici pe cea de „pe loc repaus“. Deşi este pomenit în regulamentele militare, instinctul sexual le ignoră şi, în plus, face abstracţie de loc, naţionalitate şi grad militar. Aşadar, nimic mai firesc şi mai uman decât faptul că, recent, un foarte respectabil colonel german, excelent profesionist şi tată a patru copii, s-a îndrăgostit de o conaţională pe timpul lungilor luni de misiune NATO în Afganistan. Din clipa în care şi-a recunoscut sentimentele şi a făcut raport să locuiască în aceeaşi cameră cu iubita lui, în trei zile generalul comandant american i-a expediat pe amândoi acasă, în Germania.

Despre gloria vivandierelor de altădată

Încă din timpurile homerice ale amazoanelor, femeile au însoţit, în diferite ipostaze, armatele formate din soldaţii-masculi luptători: fie purtau haine bărbăteşti şi arme luptând alături de cruciaţi, fie lucrau ca spălătorese sau bucătărese, fie doar pentru susţinerea moralului, tonusului şi libidoului vajnicilor luptători. Francezii – cine alţii? – au fost cei care au creat încă de la 1650 onorabilitatea statutului femeilor ataşate corpului militar, prin corpul aşa-numitelor „vivandiere“ (de la viande – carne, în franceză, sau vivenda – hrană, în latină). Vivandierele, spre deosebire de „cantiniere“ – care puteau lucra doar în tabere militare –, erau acceptate şi pe câmpul de luptă propriu-zis, pentru aducerea mâncării sau ca infirmiere. Vivandierele au început să dobândească un statut oficial mult mai bine conturat pe timpul războaielor napoleoniene, fiind apoi consfinţit şi printr-o uniformă aparte în armata celui de-al doilea imperiu francez. Marea majoritate a acestor vivandiere erau soţii ale militarilor, dar unele mai tinere se bucurau de o aură romantică, fiind considerate mascotele sau fiice ale regimentului, precum în opera omonimă a lui Donizetti.

În aceeaşi perioadă a mijlocului secolului al XIX-lea, în Statele Unite, femeile au fost acceptate să însoţească trupele pe fronturile Războiului Civil, fie ca soţii, fie ca furnizoare a diferite servicii menajere sau sexuale, ceea ce, inevitabil, a dus la înflorirea prostituţiei şi proliferarea bolilor venerice aferente. Ca urmare, considerentele de ordin dermato-veneric s-au adăugat celor moral-creştine în a restrânge accesul prostituatelor şi al femeilor, în general, în apropierea sau chiar în mijlocul maselor din ce în ce mai mari de militari concentraţi în tabere sau pe fronturilor Primului Război Mondial. Prin Actul Conscripţiei din 1917 americanii au interzis prostituţia (adică bordelurile) şi vânzarea alcoolului în vecinătatea taberelor militare de instrucţie. Cu toate temerile morale şi medicale, ei nu s-au putut dispensa de înfiinţarea unui atât de necesar Corp permanent al infirmierelor din trupele terestre şi navale. Imensa nevoie de personal de sprijin specializat, creată de complexitatea din ce în ce mai mare a ducerii operaţiunilor militare din cel de-al Doilea Război Mondial, avea să deschidă însă definitiv porţile instituţiei militare în faţa avalanşei nestăvilite a urmaşelor Evei.

Război fără femei, nu se mai poate…

Aproape toate filmele despre cel de-al Doilea Război Mondial, fie acestea americane sau sovietice, depun mărturie despre prezenţa, în diferite posturi, a femeilor în uniformă, cu inevitabilele poveşti de dragoste adiacente. Statutul lor era însă diferit. Hitler rezervase femeilor germane doar funcţia de născătoare de copii arieni pentru proliferarea rasei germane, rolul tatălui fiind dedicat îndeobşte bărbaţilor din SS sau şi mai umilitoarea poziţie de sclave sexuale pentru menţinerea voinţei combative a soldaţilor germani. Conform reţetei naziste, sexul a fost militarizat şi ideologizat, fiind redus la o mecanică animalică, uneori violent-bestială, fie şi pentru a descuraja flagelul homosexualităţii din armata germană interbelică, încriminat de articolul 175 al Codului Penal, dar stimulat de practicile spartane din Hitlerjugend şi SS.

Bolşevicii lui Lenin şi Stalin au ideologizat şi ei sexualitatea, acoperind-o cu o ipocrită pudibonderie prin lozincile eliberării femeii de sub corupta şi decadenta morală burgheză, proclamând egalitatea femeii cu bărbatul atât în uzină, cât şi în armată sau politică. Astfel a apărut femeia-bărbat, care, dacă partidul o cerea, putea deveni femeia-comisar, femeia-soldat, femeia-erou-al-muncii-socialiste şi, în sfârşit, mama-eroină. Relaţia bărbat-femeie, dacă nu era strict tovărăşească, trebuia să fie musai principială, indiferent de locul în care aceasta se înfiripa: în pauza şedinţelor comsomoliste, în fabrică sau pe fronturile Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Există însă o tulburătoare scenă ce contrazice clişeul ideologic în filmul Enemy at the Gates ce descrie sălbatic-disperata bătălie pentru Stalingrad, în care doi tineri soldaţi ruşi (interpretaţi de Jude Law şi Rachel Weisz) fac dragoste printre trupurile extenuate şi împuţite ale camarazilor adormiţi în pauza bombardamentelor germane.

În fine, americanii, la fel ca britanicii, au înrolat masiv femei în armatele lor pe funcţii specifice (dactilografe, telefoniste, şoferiţe, administratoare etc.) în cadrul Corpului Femeilor din Trupele Terestre (Women’s Army Corps), dar au distribuit şi prezervative, au difuzat trupelor şi filme documentare educative despre efectele devastatoare ale sifilisului şi gonoreii precum şi metodele de prevenţie, iar după 1944 au tratat infecţiile venerice cu penicilină. Yankeii (cu Richard Gere şi Vanessa Redgrave) sau Strada Hanovra (cu Harrison Ford, Christopher Plummer şi Lesley-Anne Down) sunt doar două dintre multele filme care vorbesc despre faptul că militarii timpurilor moderne nu sunt nişte produse regulamentare obediente aşa cum şi-ar dori generalii şi politicienii, ci bărbaţi şi femei din carne şi oase care-şi cer drepturile.

Pe timpul Războiului Rece, cam în perioada Războiului din Vietnam, în Occident a avut loc şi o Revoluţie Sexuală iniţiată de dr. Ben Kinsey, de festivalul de la Woodstock, de Beatles, de studenţii de la Sorbona şi care a fost resimţită doar de Lumea liberă, deoarece dincolo, în Lumea comunistă, se experimenta Omul nou multilateral dezvoltat. Vetustele şi ipocritele prejudecăţi sexuale au fost măturate de câmpul de trupuri goale ce ascultau Joan Baez, Janis Joplin şi Jimi Hendrix făcând dragoste şi nu război (Make Love, Not War), la doar câţiva ani după ce Marilyn Monroe le cântase în Coreea soldaţilor americani intraţi în delir. A apărut, în schimb, mai ales prin armatele occidentale (deoarece în cele comuniste funcţiona imbatabil castrarea ideologică de masă), spectrul ameninţător al SIDA şi al extinderii homosexualităţii, cel care va deveni un flagel al fostei falnice Armate Roşii abia după anul 2000, sub forma prostituţiei masculine.

… și nici război fără sex

Abia în anul 2008 a fost relaxată politica sexuală americană în campusurile militare din teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak, în sensul că, deşi sunt descurajate, relaţiile sexuale nu mai sunt interzise cu desăvârşire, cu excepţia cuplurilor legal căsătorite, aşa cum era înainte. Această decizie a autorităţilor militare, mediatizată prin cotidianul forţelor armate americane Stars and Stripes, vine după ce multe voci tinere trimise să lupte şi să moară pentru ţara lor clamaseră, sub rezerva anonimatului, evidenta realitate că la acea vârstă tinerii fac sex în mod firesc (detaliu mărunt, care se pare că fusese ignorat de artizanii celei mai perfecţionate maşini de război din lume). În ciuda aparenţelor, nici homosexualii nu o duc prea bine în armata americană, în pofida intervenţiei legislative clintoniene din 1993 în favoarea admiterii lor oficiale în cadrul forţelor armate: practic, ordinul prezidenţial a fost ignorat şi înlocuit printr-o politică de compromis, rezumată prin dictonul Nu spune nimic şi nu pune întrebări! Oricum, situaţia este mai fericită decât cea din armata rusă unde au fost semnalate repetate cazuri de prostituţie masculină ca urmare fie a sărăciei, fie a presiunilor superiorilor.

Armata fiind un mediu predominant masculin (în armata SUA, femeile în uniformă ating astăzi un procent de 14%), sexul, femeia, erotismul ocupă o poziţie centrală în ethosul cazon şi în fantasmele colocviale de bivuac sau de birou, bahice sau nu. Indiferent de gradul militar, de vârstă, de ambientul ostil, de însemnul naţional purtat pe mâneca stângă, bărbaţii şi femeile sunt iremediabil atraşi unii de alţii în dorinţa, adesea oarbă, de a face uneori dragoste şi adesea sex. Aceste reacţii sunt cu atât mai irezistibile într-un stresant şi frustrant teatru de operaţii şi mult mai domoale în condiţiile normale de acasă, unde bordelurile sunt oricând la îndemână, asta în caz că nu există deja un partener/parteneră.

Au fost cazuri recente şi în mioritica noastră oştire în care o tânără locotenentă a făcut o casă trainică de piatră şi iubire cu un vajnic general, iar un maistru militar a făcut-o fericită pe o tomnatică (foarte!) căpităneasă. La fel de adevărat a fost şi penibilul caz semnalat de Academia Caţavencu în 2007 al unui aproape sexagenar general român ce se ocupa cu o libidinoasă hărţuire sexuală a subordonatelor sale. La vremea aceea, respectivele poveşti au făcut carieră în respectabila instituţie a bârfei derulată la capătul culoarelor din sinistra clădire a Ministerului Apărării, dar ele erau de fapt un simptom clar de însănătoşire a armatei noastre: spre deosebire de vremurile Tratatului de la Varşovia, generalii români încă mai sunt virili (cu real succes), locotenentele au studii superioare, se dau cu Chanel no.5 şi se îmbracă de la Sinequanone, iar majoritatea subofiţerilor tineri ştiu engleză, au charismă şi nu au burtă.

Desigur, pe timpul celor şase luni de misiune dintr-un teatru de operaţii (Kosovo, Irak, Afganistan), lucrurile se complică prin înceţoşarea aurei romantice, creşterea pulsiunilor sexuale, amplificarea interdicţiilor şi frustrărilor de tot felul: sunt strict interzise relaţiile sexuale ale peace-keeperi-lor cu localnicele (în timp ce bordelurile sunt inaccesibile din considerente de securitate), site-urile erotice sunt restricţionate (cele care conţin imagini cu peste 60% piele), intervin asprele reglementări şi sancţiuni referitoare la hărţuirea sexuală şi, colac peste pupăză, stresul şi adrenalina aferentă ating cote insurmontabile… Pentru că, aşa cum spuneam, militarii, de oriunde ar proveni şi oricât de aspru instruiţi sau bine plătiţi ar fi, sunt şi ei oameni din carne şi oase.

Sursă: Revista Flacăra

Ofiţerii români, ţinta lunetiştilor inamici din...

La declanşarea ofensivei pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, majoritatea trupelor române erau echipate cu uniforme şi echipament md. 1939, realizate pe baza cercetărilor efectuate în cursul anilor 1930 în vederea găsirii unui model mai practic decât cel folosit în timpul Primului Război Mondial.


Pentru trupele de uscat uniforma consta din bonetă, veston şi pantaloni, fiind confecţionată din postav kaki. Pe timp de vară se puteau purta vestoane din doc sau din pânză, având aceeaşi croială cu cele din postav. Vestoanele aveau două buzunare aplicate la piept, prevăzute cu burduf şi clapă dreptunghiulară, fiind încheiate printr-un nasture metalic, vopsit kaki.



Nu aveau buzunare laterale şi nici şliţ la spate. Manşetele erau rotunde, tip cămaşă, încheiate cu câte doi nasturi dispuşi vertical, care permiteau ajustarea mânecii. Vestoanele pentru trupă erau lipsite de orice însemn – paspoal sau petliţe – care ar fi putut indica apartenenţa militarului la o unitate sau armă. Doar însemnele de grad, care constau din trese de bumbac galben pentru gradaţi sau din fir auriu pentru subofiţeri, erau aplicate pe epoleţi.
Casca olandeză şi silueta inconfundabilă a ostaşului român



Pantalonii erau largi, tip golf, fixaţi la glezne prin intermediul unor jambiere din piele, încheiate lateral prin trei cureluşe mici, prevăzute cu catarame. Bocancii pentru trupele de infanterie erau confecţionaţi din piele neagră, cu talpă din toval, întărită cu ţinte şi blacheuri metalice.

FOTO: Soldatul român pe Frontul de Est, în 1941. Planşă color realizată de Horia Şerbănescu pentru lucrarea The Romanian Army of World War 2 (seria Men-At-Arms, Editura Osprey Military)

Mantaua, deşi nu a fost purtată în timpul primelor luni de campanie, se afla în dotarea ostaşilor şi era transportată fixată la raniţă sau era depozitată la trenul regimentar. Ea era confecţionată din postav kaki, fiind încheiată la două rânduri de câte patru nasturi metalici simpli, brunaţi sau vopsiţi kaki. Avea două buzunare laterale, cu clape dreptunghiulare şi o martingală (gaică) la spate. Ca şi vestonul, mantaua era lipsită de petliţe şi alte însemne.

Drept coifură, trupa purta o bonetă confecţionată din postav kaki, mai simplă şi mai economică decât tradiţionala capelă românescă (adoptată în anul 1881); aceasta oferea însă o protecţie mai redusă împotriva soarelui sau a intemperiilor.

Casca aflată în dotare era de model olandez şi a fost adoptată de armata română în 1939, în urma unui contract cu firma olandeză „Verblifa”. Introducerea în dotare a căştii olandeze a fost motivată de faptul că ea oferea o siluetă inconfundabilă ostaşului român în raport cu armatele statelor vecine, potenţial inamice. Într-adevăr, după capitularea rapidă a armatei olandeze în aprilie 1940, casca olandeză a fost utilizată doar de armata română pe tot parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial ajungând să se identifice cu imaginea ostaşului român din acea perioadă. Iniţial, căştile olandeze au fost ornate în faţă cu monograma regelui Carol al II-lea, dar după abdicarea acestuia monograma a fost ştearsă. După ocuparea Olandei de către trupele Wehrmacht-ului, a fost livrat României un nou lot de căşti, fără monogramă. Trupele din spatele frontului sau cele care aparţineau unor arme şi servicii auxiliare au purtat în continuare căştile franceze, model „Adrian”, din vremea Primului Război Mondial, de pe care fuseseră îndepărtate monogramele regilor Ferdinand I sau Carol al II-lea.
Uniforme mai vechi pentru unităţile din spatele frontului



Faţă de acest echipament standard, unele unităţi create la mobilizare şi formate din rezervişti au fost echipate cu uniforme mai vechi, model 1924 sau versiuni ulterioare ale acestora, aflate în stocurile de rezervă. Aceste uniforme erau compuse din vestoane kaki cu buzunare îngropate, dispuse la piept şi lateral, prevăzute cu clape dreptunghiulare. Pantalonii erau bufanţi, mai largi pe coapse şi strânşi pe gambă, fiind purtaţi cu moletiere. Coifura consta dintr-o capelă de postav kaki, prevăzută cu cozoroc şi cele două „vârfuri” specifice. Toate aceste articole de uniformă erau paspoalate în culoarea distinctivă a armei. Doar petliţele şi numerele de unitate de pe epoleţi şi capelă fuseseră îndepărtate pentru a se conforma reglementărilor din 1939. În general, aceste uniforme au fost distribuite unor unităţi din spatele frontului sau aparţinând unor arme şi servicii speciale (grăniceri, jandarmi). Pentru a proteja uniformele din postav, la instrucţie, diferite lucrări dar uneori şi în campanie, au fost utilizate salopete (combinezoane) md. 1940, confecţionate din pânză de căptuşeală de culoare kaki. Acestea se puteau îmbrăca şi peste uniforma de postav.
Elemente specifice fiecărei arme



Vânătorii de munte aveau uniforme asemănătoare cu ale infanteriei, însă drept coifură purtau bereta specifică, confecţionată din postav kaki. În general, pe beretă nu era fixat niciun însemn, însă unii militari purtau ramura de brad cu o coroană deasupra – semnul tradiţional al vânătorilor de munte – confecţionată din metal.



Pantalonii erau drepţi, ca şi la infanterie, strânşi la glezne cu un şiret. Vânătorii de munte nu purtau jambiere, ci doar şosete albe răsfrânte peste bocancii speciali, de munte, prevăzuţi cu crampoane şi ţinte metalice. În multe cazuri, vânătorii de munte, în special cei din unităţile constituite la mobilizare, purtau bocanci obişnuiţi de infanterie, cu jambiere din piele sau moletiere. Regimentele de vânători moto şi cei din Regimentul de infanterie uşoară purtau berete de postav kaki, ca ale vânătorilor de munte.

FOTO: Soldaţi de cavalerie, 1941

Trupele călări (cavalerie şi artilerie) purtau pantaloni bufanţi, întăriţi cu bazoane din postav în zona şezutului şi cizme de călărie. Acestea erau decupate în „V” la partea superioară a carâmbului, sub genunchi, având ca ornament o rozetă din alamă în cazul trupelor de cavalerie (roşiori şi călăraşi) sau erau drepte la partea superioară, fără rozetă, în cazul călăreţilor din unităţile de artilerie. Toate trupele călări aveau pinteni din oţel fixaţi la cizmă prin curele de piele.

Trupa din unităţile de tancuri purta beretă neagră, fără însemn, restul uniformei fiind după modelul armatei de uscat. În activităţile de întreţinere erau echipaţi cu salopete din doc de culoare kaki sau ocru.

Unităţile din Divizia de gardă erau echipate cu uniformele obişnuite ale armatei de uscat, la care, cu ocazia ceremoniilor, se adăugau eghileţi împletiţi din bumbac galben, purtaţi pe umărul drept. Batalionul de gardă al Conducătorului Statului, înfiinţat în martie 1941 din Batalionul 1 al Regimentului 1 infanterie uşoară, aveau tot berete kaki, dar la ceremonie purta eghileţi (şnururi) de gardă pe umărul drept.

Unităţile de grăniceri şi jandarmi erau echipate cu uniformele obişnuite ale armatei de uscat, însă în timpul serviciului purtau elementele specifice armei din care făceau parte: eghileţi din bumbac, neîmpletiţi, de culoare verde deschis la grăniceri şi albă la jandarmi. În campanie, aceste accesorii specifice nu erau purtate.
Observaţiile lui Antonescu vizavi de uniformele ostaşilor



Uniformele model 1939 nu au corespuns însă pe deplin necesităţilor frontului şi, încă din vremea perioadei de pregătire a campaniei, autorităţile militare au emis o serie de critici şi au recomandat o serie de modificări. Referindu-se la uniformele armatei române, generalul Ion Antonescu făcea următoarele observaţii în vara anului 1941. „...Pentru trupe e bine să se adopte salopete, adică o uniformă de serviciu uşoară care ţine la tăvăleală, rezistentă, economisind în felul acesta haina de război. Pentru încheieturi se va avea o deosebită grijă ca să le menajăm pe vreme friguroasă, prin adoptarea unor şaluri, mânecuţe, ciorapi de lână etc., fiind că acestea sunt părţile cele mai vulnerabile la frig. Pantalonii să fie de model «golf», pretabil a fi ridicaţi până peste genunchi, pentru a-i feri de udătură atunci când este cazul. Pentru încălţăminte se recomandă cismuliţe, adică bocancii actuali, făcând corp comun cu jambiere scurte. În ceea ce priveşte capela, trebuie să ne întoarcem la cea veche românească, cu clape, cu care se poate dormi şi rezista pe orice vreme. Boneta actuală, care a schimonosit fizionomia ostaşului român, trebuie să dispară pentru că nu este potrivită cu situaţia noastră climatică.”

FOTO: Uniforma şi echipamentul de campanie al soldatului român pe Frontul de Est, colecţia Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”

Pentru a răspunde acestor cerinţe, în cursul anului 1941 s-au efectuat o serie de modificări la uniformele armatei: boneta a fost înlocuită prin capela românească tradiţională, vestonul md. 1939 a fost înlocuit printr-un nou model, care se încheia la 5 nasturi de uniformă aparenţi şi avea manşete în colţ, pantalonii golf, purtaţi cu jambiere din piele, au fost înlocuiţi cu pantaloni bufanţi, de model vechi, purtaţi cu moletiere din postav kaki, pentru a se economisi pielea... Aceste modificări nu vor putea fi vizibile însă decât în a doua parte a anului 1942, pe măsură ce uniformele md. 1939 s-au deteriorat şi au ieşit din uz.
Echipamentul de campanie



Echipamentul de campanie al infanteristului român utilizat în Al Doilea Război Mondial a fost adoptat tot în anul 1939 şi consta dintr-o centură din piele natur, încheiată dinainte cu o pafta din alamă sau din oţel brunat, pe care era ambutisată o coroană regală. Au fost însă distribuite şi paftale din oţel, lise, fără niciun ornament. Pe centură, încadrând paftaua, erau fixate două cartuşiere, fiecare conţinând câte cinci lamele a cinci cartuşe calibru 7,92 mm, pentru puşca „ZB” din dotare. Pe şoldul stâng se afla portbaioneta care era asigurată împotriva balansului prin cureluşa de fixare a lopeţii „Linemann”. Tot de centură era agăţat şi bidonul pentru apă. Erau utilizate mai multe modele de bidoane, confecţionate din aluminiu sau sticlă, îmbrăcate în postav kaki, pentru protecţie şi pentru a asigura o temperatură cât mai constantă lichidului din interior. Pentru a susţine greutatea accesoriilor de echipament atârnate de centură, infanteristul mai era dotat cu un ham din piele, cu două bretele în faţă şi una la spate, prevăzut cu catarame pentru ajustare şi inele metalice pentru fixarea unor accesorii de echipament suplimentare sau piese de armament (grenade).

Pe şoldul drept, infanteristul purta sacul de merinde. Pe capacul acestuia era fixată gamela individuală, confecţionată din tablă emailată, după modelul austro-ungar, sau din aluminiu, după modelul german. La interior, sacul de merinde trebuia să conţină: un cuţit, o lingură, o furculiţă, cana din metal pentru ceai, raţia de hrană de rezervă pentru două zile şi pâinea (pesmeţii) de rezervă. În cea de-a doua despărţitură a sacului era transportată trusa de întreţinere a puştii (bidonaşul cu petrol, câlţi, degetar, cilindru fals, câteva pene de lemn).

Pe şoldul stâng era purtat şi sacul pentru masca contra gazelor. Soldaţii români erau echipaţi cu măşti contra gazelor Md. 32, de fabricaţie poloneză sau produse, sub licenţă, în România, la fabricile „Sarogaz”, „Antigaz” şi „Fabrica materiale de protecţie”, sau măşti Md. 39B, o variantă perfecţionată a măştii Md. 32, de concepţie şi fabricaţie românească. Acestea erau transportate în saci de pânză kaki, care mai conţineau şi o trusă sanitară individuală pentru tratarea intoxicaţiilor cu gaze toxice de luptă.



FOTO: Infanterist român cu echipamentul complet, octombrie 1941

Infanteristul era dotat cu raniţă model 1939, confecţionată din pânză impermeabilă kaki, prevăzută cu curele şi bretele din piele. La extremităţi, bretelele aveau cârlige metalice care se fixau de inelele cartuşierelor, împiedicând alunecarea acestora în jos când erau pline cu muniţie şi echilibrarea greutăţii raniţei. Pe capacul raniţei era fixată casca olandeză, iar pe partea stângă raniţa era prevăzută cu un buzunar în care erau puse segmentele beţelor de cort, ţăruşii şi sfoara pentru realizarea unei jumătăţi de cort. Foaia de cort, model 1937, care putea fi folosită şi ca pelerină de ploaie, era fixată prin ciochinări (cureluşe) pe exteriorul raniţei, peste manta, dacă aceasta nu era îmbrăcată. În raniţă soldatul trebuia să aibă: o cămaşă, o pereche de izmene de schimb, două ştergare, o batistă, o pereche de ciorapi din bumbac sau din lână, o perie de bocanci, o perie pentru haine, un săculeţ cuprinzând diverse mărunţişuri (săpun, cremă de ghete, aţă, ace, nasturi, catarame etc.), o pătură din lână uşoară, o pereche de moletiere de rezervă şi o unitate de foc (50 cartuşe) plasate în cutii de carton. Bocancii de rezervă erau aşezaţi deasupra, sub capacul raniţei.

În realitate, tot acest echipament a fost rar purtat în campanie. Pentru uşurinţa deplasării, ostaşul lăsa raniţa la trenul regimentar şi păstra asupra lui doar sacul de merinde (în care transporta şi unele obiecte de folosinţă îndelungată sau imediată), masca contra gazelor şi mantaua sau foaia de cort, purtată în bandulieră.
Modificări ale uniformelor şi echipamentului ostaşilor români, survenite în primele luni de război



Încă din primele săptămâni de conflict s-au produs schimbări în ceea ce priveşte purtarea echipamentului, impuse de condiţiile specifice ale câmpului de luptă. Astfel, pentru a evita reflexia luminii, căştile au fost acoperite cu huse improvizate din foi de cort sau au fost fixate ramuri de frunze cu ajutorul unor plase din sfoară sau sârmă. Însă mijlocul cel mai des utilizat a fost acela de a mânji suprafaţa căştii cu noroi sau cu un amestec de noroi şi iarbă sau frunze. În cursul luptelor, soldaţii au mai utilizat semne tactice diverse. Astfel, în timpul luptelor pentru cucerirea Sevastopolului, militarii români au avut o dungă albă vopsită pe partea posterioară a căştilor, pentru a fi mai uşor identificaţi de observatorii artileriei proprii.

Din cauza asemănării între nuanţele de kaki ale uniformelor româneşti şi sovietice, încă din primele săptămâni de război militarii români au purtat ca semn de recunoaştere o brasardă galbenă pe braţul stâng.
Uniformele ofiţerilor



La intrarea în război, ofiţerii din trupele de uscat au purtat uniforme de serviciu şi campanie model 1934, cu modificările introduse prin Ordinul general nr. 7 din 4 aprilie 1941. Prin acest ordin au fost desfiinţate uniformele de ceremonie şi gală, introduse la începutul anilor 1930 de regele Carol al II-lea şi au fost efectuate o serie de simplificări la uniformele de serviciu, prin adoptarea epoleţilor moi, din stofă, cusuţi „în umăr” şi înlocuirea nasturilor metalici cu nasturi din os sau din lemn, îmbrăcaţi în piele maron.

Prin acelaşi ordin s-a redus numărul culorilor distinctive ale armelor şi specialităţilor, purtate de ofiţeri la banda şepcii şi la petliţe. Aceste culori erau: albastru – infanteria; verde închis – vânătorii şi vânătorii de munte; vişiniu – cavaleria (inclusiv Regimentul de gardă călare); negru –artileria; cenuşiu – tanchiştii; negru paspoalat cu roşu – geniul; bleu-gendarme – jandarmeria; verde deschis –grănicerii; alb – Batalionul de gardă al Palatului, aghiotanţii regali şi ataşaţii militari; roşu deschis –Batalionul de gardă al Conducătroului Statului; catifea vişinie – medicii; catifea verde – veterinarii; catifea albastră – farmaciştii (ofiţerii medici aveau o cruce emailată aplicată pe petliţă).

FOTO: Echipament de ofiţer pe Frontul de Est, în primele luni de război. Colecţia Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”
La ţinuta de serviciu era purtată caschetă, cu o calotă foarte mare, ornată în faţă cu emblema caracteristică armei sau specialităţii, încadrată de frunze de stejar, având deasupra o coroană regală. Cozorocul caschetei era simplu la ofiţerii inferiori şi ornat cu un rând de frunze de stejar, din alamă, pentru ofiţerii superiori. Vânătorii de munte, ofiţerii din infanteria uşoară şi vânătorii moto, precum şi tanchiştii preferau bereta de postav kaki, respectiv neagră, agrementată cu însemnul de armă brodat din fir auriu. În campanie, ofiţerii purtau boneta model 1939, ornată în faţă cu tresele de grad dispuse în formă de „V” răsturnat. Unii ofiţeri aveau ca însemn al gradului un pătrat din carton, îmbrăcat în postav kaki sau de culoarea armei, pe care erau dispuse orizontal tresele din fir auriu. Acesta era fixat pe partea stângă a bonetei.

Vestonul model 1934, purtat de ofiţeri şi la ţinuta de campanie, era confecţionat din stofă camgarn de culoare kaki, avea revere şi era încheiat la un rând de 4 nasturi aparenţi din piele maron. Vestonul avea patru buzunare aplicate, două la piept, prevăzute cu burduf şi două laterale, având clapă dreptunghiulară încheiată printr-un nasture mic de uniformă. Epoleţii erau confecţionaţi din stofă kaki, cusuţi în umăr şi aveau aplicate însemnele de grad (trese şi galoane din fir auriu). Pe reverele vestonului erau cusute petliţe din postav, de culoarea distinctivă a armei sau specialităţii. Pantalonii erau confecţionaţi din stofă camgarn de culoare kaki, fără vipuşcă şi erau purtaţi cu cizme lungi din piele neagră, prevăzute cu pinteni din oţel la ofiţerii de cavalerie şi artilerie sau la cei superiori. Mantaua ofiţerească era confecţionată din postav kaki, cu revere, încheiată la două rânduri de câte 4 nasturi, fiind prevăzută cu două buzunare laterale, orizontale, închise cu clapă rectangulară şi avea o martingală la spate, încheiată cu doi nasturi îmbrăcaţi în piele maron. Epoleţii şi petliţele erau ca la veston.

Ofiţerii de stat major purtau însemnele specifice ale specialităţii lor: eghileţi neîmpletiţi din fir auriu sau mătase galbenă, pe umărul drept al vestonului, petliţe brodate şi insigna de absolvent al Şcolii Superioare de Război, plasată deasupra buzunarului drept al vestonului.

Ofiţerii din unităţile de gardă (aghiotanţii regali, Batalionul de gardă al Palatului, Batalionul de gardă al Conducătorului Statului, Regimentul de gardă călare etc.) aveau pe umărul drept eghileţi împletiţi şi broderii de gardă aplicate pe petliţe şi paftalele de la manşete.

Ofiţerii de cavalerie purtau cizme cu rozete şi pinteni şi, ca semn al eleganţei militare şi nonconformismului specific acestei arme de elită, îmbrăcau adesea pantaloni de călărie de culoare bej. Este surprinzător faptul că şi mareşalul Antonescu, deşi milita cu severitate pentru respectarea întocmai a regulamentelor militare, ca ofiţer de cavalerie a purtat cu diferite ocazii pantaloni de călărie neregulamentari, de culoare deschisă.

Toţi ofiţerii aveau la ţinuta de campanie centură cu diagonală, model 1938 sau modele mai vechi. Pe şoldul stâng era fixat tocul de piele pentru pistoletul din dotare, tip „Beretta” md. 1934, cal. 9 mm. În fotografiile de epocă se poate totuşi observa că ofiţerii purtau şi alte tipuri de pistoale, neregulamentare, uneori fixate pe partea dreaptă a centironului. Sabia cu dragon de fir auriu era purtată doar la ceremoniile militare, iar pumnalul md. 1930 (sau o varianta a acestuia), la ţinuta de campanie.
Din pricina uniformei elegante, ofiţerii – ţinta preferată a lunetiştilor inamici



Generalii din trupele de uscat, indiferent de arma de origine, aveau drept culoare distinctivă roşu închis (la banda şepcii, petliţe, reverele mantalei şi lampasul dublu de la pantaloni). Peste emblema şepcii era aplicat „soarele de general” – o emblemă argintie cu raze în centrul căreia era fixată o steluţă aurie cu cinci colţuri – iar pe cozoroc erau aplicate două rânduri de frunze de stejar. Încă de la sfârşitul anilor ’30, unii colonei care îndeplineau funcţia de comandat de brigadă sau divizie au purtat însemne de general: „soarele”, două rânduri de frunze de stejar pe cozorocul caschetei şi lampas (vipuşcă) dublu, de culoare roşie, la pantaloni. Ei aveau pe epoleţi gradul de colonel şi erau denumiţi „colonei cu stea”.

Subofiţerii din trupele de uscat purtau uniforme cu aceeaşi croială ca uniforma ofiţerilor, dar confecţionate din stofă mai aspră. Emblema şepcii era brodată din mătase galbenă, în loc de fir auriu. Ei purtau centură ofiţerească fără diagonală.



FOTO: Soldaţi români pe poziţie, în primele luni de război. Poartă căşti camuflate cu noroi uscat

Pe timpul lunilor călduroase de vară, mulţi ofiţeri au preferat o ţinută mai lejeră compusă dintr-o bluză de bumbac sau doc kaki, încheiată până la jumătatea pieptului, prevăzută cu epoleţi şi buzunare la piept. Aceasta era purtată băgată în pantaloni, pentru a se deosebi de rubăştile ruseşti.

Uniformele de serviciu şi de campanie ale ofiţerilor, aşa cum au fost prevăzute prin regulamentele din 1934 şi 1941, nu corespundeau întrutotul condiţiilor grele de campanie. Erau elegante dar se diferenţiau destul de mult de uniformele trupei, ceea ce avut ca rezultat un procentaj ridicat de pierderi în rândul ofiţerilor, în special în primele săptămâni de război. Deveniţi ţinte preferate ale lunetiştilor inamici, ofiţerii de pe front au adoptat în mod tacit o ţinută mai puţin vizibilă. Acesta consta în uniformă soldăţească, agrementată sau nu cu petliţe şi însemne de grad pe epoleţi. Centura cu diagonală a fost simplificată prin renunţarea la diagonală sau adoptarea unei centuri soldăţeşti.

Pactul RibbentropMolotov (1939)
Istoria nu trebuie uitata!

Stalin si Ribbentrop la Kremlin, Moscova, in timpul semnarii Pactului,23august1939

Continutul Pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Guvernul Reih-ului German si Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redactiei: U.R.S.S.), orientate spre imbunatatirea pacii dintre Germania si U.R.S.S., si pornind de la Acordul de Neutralitate semnat in Aprilie 1926 intre Germania si U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord: Articolul I. Ambele Importante Parti Contractante se obliga reciproc a evita orice forme de violenta, orice actiune violenta, si orice atac una asupra celeilalte, atat individual, cat si in alianta cu alte Puteri. Articolul II. In cazul in care una dintre cele doua Importante Parti Contractante devine parte beligeranta cu o a treia Putere, cealalta Importanta Parte Contractanta trebuie sa se abtina de la oricare forme de ajutor pentru aceasta a treia Putere. Articolul III. Guvernele celor doua Importante Parti Contractante trebuie pe viitor sa mentina contactul reciproc in scopul consultarii pentru schimbul de informatii pe subiecte ce afecteaza interesele lor comune. Articolul IV. In cazul in care disputele si conflictele intre Importantele Parti Contractante vor creste, acestea vor participa in orice grupari de Puteri, care direct sau indirect tintesc cealalta parte. Articolul V. In cazul aparitiei disputelor sau conflictelor intre Importantele Parti Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele parti vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv in cadrul unor schimburi de opinii prietenesti sau, daca este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj. Articolul VI. Prezentul acord este elaborat pentru o perioada de zece ani, cu conditia ca, ulterior, una din Importantele Parti Contractante nu-l va denunta cu un an inainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeste cu inca cinci ani. Articolul VII. Prezentul Acord va fi ratificat in cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi facuta la Berlin. Acordul va intra in vigoare din momentul semnarii.

(Nota redactiei: Sectia de mai jos nu a fost facuta publica in momentul in care cea de deasupra a fost anuntata).

Protocolul Aditional Secret

Articolul I. In eventualitatea unor rearanjamente politice si teritoriale in regiunile ce apartin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenta ale Germaniei si U.R.S.S. In aceasta privinta interesul pentru Lituania in regiunea Vilna este recunoscut de ambele parti. Articolul II. In eventualitatea unor rearanjamente politice si teritoriale in regiunile ce apartin Poloniei, sferele de influenta ale Germaniei si ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei raurilor Narev, Vistula si San. Chestiunea privind modul in care interesele ambelor parti fac dorita pastrarea statului independent Polon si cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar in cursul viitoarelor discutii politice.

In orice caz, ambele Guverne vor rezolva aceasta intrebare printr-un acord prietenesc. Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atentia este atrasa de catre partea Sovietica privitor la interesul acesteia in Basarabia. Partea Germana declara dezinteresul politic total in aceasta regiune. Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele parti ca unul strict secret.

Moscova, 23 August 1939. Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop Plenipotentiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

Documente desecretizate: Cum plănuiau naziştii să invadeze Marea Britanie
Potrivit unor documente desecretizate legate de cel de-al doilea Război Mondial, englezii să temeau că naziştii aveau de gând să folosească un gaz toxic în încercarea de a invada Marea Britanie, scrie Daily Mail.


Potrivit serviciului secret britanic MI14, armata nazistă ar fi dispus de un arsenal imens de arme chimice şi ar fi testat mortiere infectate cu antrax şi virusul febrei aftoase. Într-unul dintre rapoartele care nu au fost confirmate scrie că naziştii ar fi creeat un gaz care putea opri motoarele autovehiculelor, arată documentele declasificate.
În ianuarie 1941 britancii se aşteptau ca germanii să atace. Serviciul secret credea că forţele lui Hitler aveau de gând să folosească gaz otrăvitor împotriva Marii Britanii.
"Dacă Germania va încerca să invadeze această ţară, va pune la cale una dintre cele periculoase operaţiuni al cărei premiu ar putea fi dominaţia mondială. În cadrul acestei operaţiuni naziştii îşi vor concentra toată puterea iar dacă sunt de părere că prin folosirea gazului şansele de a câştiga vor creşte, atunci nu vor ezita să folosească o astfel de armă," se arată în documentele MI14.
Potrivit rapoartelor, datorită industriei chimice foarte dezvoltate a Germaniei, naziştii aveau stocuri mari de iperită şi fosgen care ar fi fost pregătite în cazul unei invazii. Oficialii britanici erau de părere că gazele nu urmau să fie folosite pe civili, ci se intenţiona evacuarea zonelor de coastă înaintea invaziei. De asemenea, se spune că Hitler se pregătea să acuze Marea Britanie de un atac cu arme chimice pentru a-şi justifica o eventuală lovitură.

Cum şi cu ce se hrănea soldatul român

Ce mânca soldatul român pe Frontul de Est? Hrană caldă, hrană rece? Cum se transportau alimentele pe distanţe mici, dar mai ales pe distanţe mari? Cu ce erau hrănite animalele? Ce alimente avea în permanenţă la el un soldat? Ce mâncau românii şi ce mâncau germanii? Articolul de mai jos îşi propune să trateze câteva aspecte ale hrănirii trupelor române în războiul pentru apărarea fiinţei neamului (căci asta a reprezentat pentru români a doua mare conflagraţie a secolului XX).

Serviciul însărcinat cu hrănirea şi echiparea trupelor la pace şi la război îl formează serviciul intendenţei de la comandamentele marilor unităţi. Scopul acestui serviciu este de a asigura reaprovizionarea cu hrană, echipament, combustibil şi furaje etc., la timpul şi locul fixat de comandant,în condiţiile cele mai bune, oricare ar fi situaţia şi mijloacele de care dispune.

Principiile care stau la baza funcţionării serviciului de hrănire în timp de campanie sunt următoarele: 1) hrănirea trupelor prin resursele rechiziţionate din teritoriul unde operează armata (exploatare locală); 2) hrănirea trupelor cu subzistenţele trimise din urmă, în cazul când zona în care cantonează sau operează trupele nu oferă resurse suficiente; 3) serviciul subzistenţelor să fie organizat astfel ca în imediata apropiere a soldatului să se dispună de: hrană proaspătă pentru ziua curentă; hrană de rezervă care se va consuma când nu se poate asigura hrană caldă; mijloace pentru prepararea hranei (bucătării şi brutării); mijloace de transport pentru transportul şi recompletarea hranei consumate; 4) transportul subzistenţelor să se facă pe calea ferată, iar la convoiul de trăsuri sau convoiul auto să nu se recurgă decât în situaţia în care nu se dispune de cale ferată. 5) transporturile din urmă trebuie organizate astfel încât serviciul de reaprovizionare să funcţioneze automat.

Extrem de important este faptul că Serviciul Intendenţei trebuie să calculeze încă din timp de pace resursele de care au nevoie trupele atât pentru declanşarea războiului, cât şi pe timpul derulării campaniei. La aceste calcule se au în vedere atât resursele din depozitele armatei, cât şi resursele existente pe teritoriul naţional pe care se poate conta în mod sigur.
În Regiunea interioară se concentrează subzistenţele necesare armatei



La decretarea mobilizării, teritoriul naţional se împarte în două mari regiuni, şi anume: Regiunea Armatelor de operaţiuni şi Regiunea interioară. Regiunea Armatelor cuprinde o parte a teritoriului naţional, precum şi teritoriul ocupat de la inamic. Ea este pusă sub autoritatea Comandamentului de Căpetenie al Armatei, având ca organ de direcţie pe intendantul General al Armatei şi care face parte din Marele Cartier General. Regiunea Armatelor de operaţiuni este despărţită de Regiunea interioară printr-o linie care trece prin diferite puncte, pe cât este posibil, limitele politice-administrative (graniţa ţării, provincii, judeţe) sau limitele naturale geografice (râuri, creste de munţi, dealuri). Această linie ia denumirea de linie de demarcaţie şi se stabileşte de Marele Stat Major al Armatei împreună cu Guvernul. În timpul campaniei, ea se modifică în raport de operaţiunile militare. La rândul ei, Regiunea interioară cuprinde teritoriul din spatele liniei de demarcaţie, se găseşte sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale şi aici se concentrează şi se adună subzistenţele necesare armatelor de operaţii, fie din ţară, fie din import. Toate structurile industriale sunt militarizate, lucrând numai pentru armată.


Eşalonarea mijloacelor de subzistenţă la corpurile de trupă de diferite arme


Mijloacele de subzistenţă de care dispun corpurile de trupă pentru hrănirea efectivelor (oameni şi animale) sunt cele de mai jos:


Ce purta cu sine soldatul



Sacul de merinde, raniţa şi împachetajul de la şa (coburi, sacul de grăunţe, plasa de fân) sunt mijloacele puse la dispoziţia fiecărui om pentru a putea transporta pâinea proaspătă destinată a fi consumată pe ziua curentă şi cele două raţii zilnice de hrană de rezervă, alcătuite din:
Raţia de hrană de rezervă pentru cai era compusă numai din grăunţe.


De menţionat că în zona frontului se asigura hrană caldă în general, o mâncare scăzută la prânz şi seara, atunci când operaţiunile militare permiteau transportul hranei la luptători. Atunci când nu se putea asigura hrană caldă, la ordinul comandantului se consuma hrana de rezervă (din cele 2 zile de hrană de rezervă aflate permanent asupra luptătorului).

Organizarea de principiu a activităţii de hrănire presupunea organizarea unor subdepozite, depozite, centre de aprovizionare care procedau la aprovizionarea trupelor luptătoare. Având în vedere situaţiile des schimbătoare, determinate de acţiunile de luptă, anotimpul şi starea vremii, resursele zonei de exploatare, de cele mai multe ori sărăcite sau inexistente, este de înţeles că hrănirea trupelor nu s-a desfăşurat întotdeauna fără sincope, fără întrerupere şi fără greutăţi.



Bucătăriile de campanie

Fiecare mică unitate (companie, escadron, baterie), precum şi fiecare formaţiune similară de la diferite trupe şi formaţiuni de servicii, trebuia să fie dotată cu bucătării de campanie necesare pentru prepararea hranei calde. În principiu, trupele de infanterie erau dotate cu bucătării portative transportate pe trăsuri sau samare. Pentru transportul bucătăriilor portative, fiecare companie avea câte o trăsură numită trăsură de bucătării. Trăsurile erau de tip regulamentar; în lipsa acestora, se procurau trăsuri prin rechiziţie, la declararea mobilizării. La rândul lor, trupele călări (cavalerie, artilerie) şi formaţiunile de servicii erau dotate cu bucătării pe roate.

În staţionare, bucătăriile de campanie se găseau la trupe; în marş, ele mergeau la trenul de luptă (eşalonul II) al micilor unităţi, iar în timpul luptei rămâneau la locul stabilit de comandant prin ordinul de operaţii partea a II-a. Linia trenului de luptă a micilor unităţi era fixată de către comandanţii de Regimente, în principiu, la o distanţă de 4-5 km departe de trupe.


Trăsuri de aprovizionare



Fiecare campanie, baterie, escadron, precum şi formaţiunile similare de la diferite trupe şi formaţiuni de servicii aveau prevăzute câte o trăsură de aprovizionare, în scopul transportării necesarului de aprovizionat pentru o zi de la sursa de aprovizionare (gară de reaprovizionare, centru de reaprovizionare, coloană de subzistenţă). De regulă, aprovizionarea cu alimente se făcea numai în cursul nopţii, distribuind trăsurilor de bucătării jumătate din cantitatea de alimente necesară micilor unităţi pentru prepararea mâncării calde de prânz. După servirea mesei de prânz, trăsura de aprovizionare distribuia trăsurii de bucătărie cealaltă jumătate din raţia de hrană, pentru a se prepara masa de seară.În anumite situaţii, întreaga raţie zilnică de hrană se distribuia bucătăriilor de campanie, în afară de pâine, care se distribuia direct soldaţilor.

Trăsurile de aprovizionare, odată golite, se deplasau la sursa de aprovizionare stabilită prin ordinul de operaţii partea a II-a pentru a se reaproviziona cu alimentele necesare efectivului pentru a doua zi sau contribuiau efectiv la strângerea resurselor obţinute prin exploatarea locală din zona repartizată unităţii respective. Trăsurile de aprovizionare se deplasau cu trenul regimentar şi numai în mod excepţional puteau să meargă şi la trenul de luptă (în marşurile desfăşurate la depărtare de inamic).
Furgoane şi trăsuri de furaje



Pentru transportul grăunţelor şi al furajelor, corpurile de trupă aveau în dotarea serviciului de hrănire al fiecărei mici unităţi (batalion, divizion şi la comanda regimentului) trăsuri de furaje şi furgoane. Acestea erau destinate strângerii grăunţelor şi a furajelor din zona repartizată fiecărei unităţi. Atunci când zona de exploatare era săracă, trăsurile de furaje se deplasau la sursa de aprovizionare stabilită prin ordinul de operaţiuni, de unde primeau, transportau şi distribuiau la unităţi furajele necesare animalelor. De regulă, furgoanele se deplasau împreună cu trăsurile de aprovizionare la trenul regimentar, iar în marşul la distanţă de inamic se puteau deplasa şi la trenul de luptă al unităţilor respective. Trupele de infanterie erau dotate cu trăsuri de furaje, iar trupele călări (cavaleria şi artileria) – cu furgoane.
Trăsuri cu hrană de rezervă



În scopul transportului unei zile hrană de rezervă pentru oameni şi o raţie grăunţe pentru cai, fiecare regiment batalion şi divizion corp aparte (independent) dispunea de trăsurile necesare, numite trăsuri hrană de rezervă. Numărul acestora se stabilea în funcţie de efectivele în oameni şi animale ale fiecărei unităţi. Trăsurile cu hrană de rezervă se deplasau la trupe atunci când era necesară recompletarea hranei de rezervă consumată din sacul de merinde aflat asupra fiecărui luptător. În războiul de poziţie sau în orice altă situaţie operativă, când exista certitudinea că trupele nu se vor mişca un anumit timp, hrana de rezervă se descărca, depozitându-se în localuri închise sau în adăposturi improvizate, iar trăsurile erau întrebuinţate la colectarea resurselor procurate prin exploatarea locală, precum şi la reaprovizionări şi evacuări, dacă situaţia impunea majorarea numărului mijloacelor destinate acestui scop. Trăsurile cu hrană de rezervă se deplasau cu trenul regimentar; în marşul la distanţă de inamic ele se puteau deplasa însă pe căi de comunicaţie laterale sau intercalate între coloane.

Linia pe care urmau să fie instalate trenurile regimentare se stabilea de către Divizie, prin ordinul de operaţie partea a II-a, la o distanţă aproximativă de 7-8 km de linia trupelor. Distanţa era justificată prin aceea că trenul regimentar trebuia instalat în afara razei de acţiune a artileriei inamice. Această distanţă se stabilea însă în funcţie de situaţia operativă (ofensivă sau defensivă), teren şi stare a vremii, acoperiri naturale sau dispunerea localităţilor, astfel încât trenul regimentar să se poată distanţa chiar mai mult (la 9-10 km), în păduri sau după denivelări
de teren, pe contrapante mascate şi bine adăpostite de observaţia aviaţiei inamice. Terenurile în pantă uşoară erau preferabile, se evita fundul văilor din cauza atacurilor cu gaze. În plus, trenul regimentar urma să fie instalat cât mai aproape de drumurile şi potecile care duceau la unităţi, pentru a putea interveni la timp să recompleteze hrana consumată.
Cu ce se hrănea Regimentul 10 Artilerie înainte de război



Prezentăm, spre exemplificare, meniul săptămânal în perioada 22.09-28.09.1939, R. 10 Art., conform Livretului ordinar (documentul de stabilire săptămânală a modului de hrănire). Amintim că la 4 septembrie 1939 guvernul hotărâse mobilizarea generală.


Aveam obligaţia să-i aprovizionăm pe nemţi



În ceea ce priveşte obligaţia de a asigura hrana trupelor germane, activitatea se derula prin Direcţia Intendenţei din Ministerul Apărării Naţionale în relaţie directă cu Biroul German din cadrul Misiunii militare germane. În principal se solicitau animale vii care se livrau „la export”, la fabricile de conserve de carne, care produceau pentru germani diverse sortimente de preparate din carne (în special cârnaţi) şi conserve din carne (a 300 g/buc.). Contingentul de animale vii care se livra se stabilea săptămânal, împreună cu gara de destinaţie.

De la sosirea Misiunii militare germane s-a stabilit contingentul săptămânal de export în Germania, astfel: 200 capete de vite vii şi 400 capete de porci vii, în condiţiile acordului intervenit la preţurile de export (pentru vitele vii a câte 600 kg – 39 lei/kg în viu şi pentru porcii vii a câte 130 kg – 60 lei/kg în viu). Valabilitatea preţurilor era stabilită până la sfârşitul lunii februarie 1941. Dimensiunea contingentului de vite pentru germani a cunoscut însă modificări pe parcursul timpului. De exemplu, în ianuarie 1941 se stabilea livrarea a 400 de vite şi a 800 de porci, în februarie, contingentul se mărea la 1200 de vite şi 3200 de porci.

Pentru luna iunie 1941 (adresa nr. 74275/10 iunie 1941) se stabilea contingentul de export în Germania astfel:

• Vite a 400 kg, câte 30 bucăţi în garnizoanele: Bucureşti, Piteşti, Craiova, Caracal, Roşiorii de Vede, Constanţa, iar pentru Sibiu, 20 bucăţi;
  
• Porci a 150 kg, câte 60 bucăţi în aceleaşi garnizoane, iar în Sibiu, 40 bucăţi.
  

Producţia fabricilor de conserve şi preparate din carne care prelucrau carnea rezultată în urma sacrificării era preluată de germani şi distribuită trupelor proprii. În ceea ce priveşte acţiunile comune pe front, în situaţia în care trupele române erau angajate în acţiuni militare sub comandă germană, alocarea la drepturi de hrană (sarcinile de subzistenţă adică) revenea armatei germane.

CUM A OCUPAT ARMATA ROŞIE ŢINUTUL HERŢA
În majoritatea cazurilor, când veţi citi un material documentar ori vreo lucrarea despre teritoriile româneşti anexate cu forţa de Uniunea Sovietică în urma memorandumurilor din iunie 1940, veţi găsi menţionate “Basarabia şi Bucovina de Nord”. Intenţionat sau nu, nu pot acuza pe nimeni, se uită că, în acea perioadă tragică pentru România, mai ales pentru românii din ţinuturile respective, România a pierdut şi ţinutul Herţa.
Nu mulţi români cunosc că “„Ţinutul Herţa este un vechi şi dintotdeauna pămant romanesc care, cu o suprafaţă mai mică de 400 km2, era situat in fostul judeţ Dorohoi, in partea de nord-est a Romaniei (Vechiul Regat)”, dintr-o lucrare a prof.dr.doc. Ion Gherman. Deci acest ţinut nu aparţine nici Basarabiei, nici Nordului Bucovinei, ci Vechiului Regat, mai prtecis jud. Dorohoi. Cum a ajuns Armata Roşie acolo?
Pentru a găsi răspunsul la această intrebare, punctul de plecare trebuie să fie Raportul Informativ al Biroului de Statistică Militar Iaşi, din 29 iunie 1940. „Azi, 29 iunie, tancuri sovietice au intrat in Herţa. Tancurile au deschis foc, omorand pe căpitanul Boroş, doi soldaţi, rănind pe sublocotenentul Dragomir. In urma parlamentărilor s-au retras la ieşire N.V. Herţa.
Marele Stat Major Secţia Operaţii
Copie de pe telegrama nr. 5871 a Armatei a 3-a
Comunicare de la Ghiocel (colonel Halunga) la 29.06, ora 11.
1. Locotenentul, trimis de Colonelul Atanasiu (Comandantul Grupării Tactice de pe Masivul Păduros Herţa) să ia contactul cu elementele ruse intrate în Herţa, a comunicat că ruşii au declarat că au greşit că au mers până la Herţa. La ora 12, se aşteaptă răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuţi, unde au trimis un car de luptă după ordine, şi vor comunica rezultatul.
2. Detaşamentul, aflat pe Prut la Mamorniţa şi care fusese dezarmat de ruşi, a fost reînarmat, şi a primit ordin să se dirijeze la locul lui în dispozitiv.
Şef de Stat Major al lui Glia General (ss) Mazarini”2
Ceea ce trebuie reţinut cu precădere din acest raport este: a) rezistenţa opusă de militarii romani, care, ştiind că ţinutul Herţa face parte din Vechiul Regat, nu se aşteptau la intrarea trupelor sovietice, considerată pe bună dreptate ca o violare a teritoriului naţional; b) declaraţia militarilor sovietice că au greşit, pătrunzand pe teritoriul ţinutului Herţa. In cursul aceleiaşi zile, ministrul de Externe, Constantin Argetoianu, l-a informat pe Gheorghe Davidescu, ministrul Romaniei la Moscova, despre incidentele din Herţa şi despre faptul că trupele sovietice „au trecut mai departe cu 11 km. de linia de demarcaţie, pretinsă de URSS”, cerandu-i să intervină pe langă guvernul sovietic „să ia măsuri urgente pentru conducătorilor militari sovietici”.
Ministrul Gheorghe Davidescu a fost primit de V.M. Molotov, tot la 29 iunie, orele 17.30 (ora Moscovei) şi, in cursul convorbirii, l-a informat şi despre cele petrecute la Herţa. El a subliniat că Herţa era „un vechi teritoriu romanesc, aparţinand Romaniei incă inainte de războiul din 1914” şi că „problema are o mare importanţă pentru opinia publică romanească”. Şeful diplomaţiei sovietice a replicat că diplomatul roman nu luase harta care insoţea nota ultimativă sovietică din 26 iunie, astfel că nu cunoştea linia de demarcaţie din teren.
Nu excludem posibilitatea ca, pe harta din 26 iunie, ţinutul Herţa să nu fi fost inclus in teritoriul sovietic, iar intre timp, harta să fi fost schimbată pentru a „justifica” raptul teritorial. Intrebarea capitală pentru noi este: de ce militarii sovietici au recunoscut iniţial că au intrat in ţinutul Herţa din greşeală.
Cartea istoricului rus Mihail Meltiuhov, Osvoboditelnîi pohod Stalina (Campania eliberatoare a lui Stalin), aduce o informaţie de cel mai mare interes pentru cunoaşterea imprejurărilor in care URSS a anexat ţinutul Herţa. Inainte de a o prezenta, să precizăm că volumul lui Mihail Meltiuhov este preţios prin baza documentară, dar, in ceea ce priveşte interpretarea, autorul a rămas prizonierul vechilor clişee ale istoriografiei sovietice (am spune chiar staliniste), aşa cum se poate constata şi din titlu. Aflăm acum că, a doua zi, după demersul lui Gheorghe Davidescu. Statul Major General sovietic a cerut şefului de Stat Major al Frontului de Sud, N.F. Vatutin, să comunice, pană la orele 14, o evaluare a importanţei ţinutului Herţa din punct de vedere militar şi economic. Evaluarea suna astfel: „Herţa nu are o insemnătate deosebită din punct de vedere economic.Din punct de vedere militar, raionul Herţa, prin dispunerea sa pe malul de sud al raului Prut, ocupă o poziţie de comandă asupra raionului Novoseliţa (staţie de cale ferată), constituie un nod de drumuri şi un punct intărit. De aceea, este necesar ca raionul Herţa să se afle in mainile noastre”. Toate demersurile ulterioare ale guvernului roman in privinţa ţinutului Herţa au fost respinse de guvernul sovietic. Acum ştim de ce!
In lumina acestei noi informaţii, credem că: a) trupele sovietice au intrat, intradevăr, din greşeală in ţinutul Herţa; b) guvernul sovietic a avut ezitări in privinţa acceptării demersului guvernului roman; c) evaluarea insemnătăţii militare a ţinutului Herţa a decis guvernul sovietic să păstreze acest ţinut romanesc.

Jurnalul de front al actorului Constantin Popian (SMM nr. 8 si 10/2004) surprinde excelent momentele de panica si de demoralizare a trupelor aflate in situatii dificile pe campul de lupta, fara armamentul corespunzator si mai ales fara informatii clare despre inamic.

5 septembrie 1916. Bombardament de artilerie, ziua intreaga. Popa Ionescu aduce o pereche de desagi, plini cu pahare de pro­iectil, cu focoase, cu bucati de schije, din care reiesea ca inamicul ataca cu artilerie de 75, 105, 150 si 210. Noi aveam o singura baterie de 75, munte, o sectie de 105 obuziere si o sectie de 75 artilerie de camp, care era vesnic incadrata de inamic. Stiu ca am fost trimis chiar eu la o cercetare, cand un obuz de 210 inamic izbise un tun de 75 de camp, tocmai cand voia sa schimbe de pozitie si omorase patru cai, un sergent si ranise vreo trei-patru soldati; iar comandantul tunurilor, un locote­nent, nu mai avea curaj sa mai ocupe nici o pozitie. Sergentul acela fusese sufletul sectiei.

6 septembrie. Inamicul cearca sa ne atace din nou spre dimineata, dupa obiceiul lui. Il luam in chiot, in pripa, si-ntr-o jumatate de ora il silim sa renunte la expeditie. Tinea mortis sa ia pozitia noastra, scopul nu stiu care-i era. Am avut vreo 12 raniti si doi morti, intre care si caporalul Scordoc Preda, fost in plutonul meu, la Dragasani. Era, sarmanul, admirabil sef de patrula si la inapoierea din recunoastere a fost impuscat de ai nostri, care tocmai incepusera a trage spre inamic; iar el nu s-a ferit, se vede treaba.

Pe la ora 5-6 p.m. sosesc oamenii spre completare, de la partea sedentara. Printre ei erau Aron, Teodorescu, Muresan si altii. Oamenii acestia, absolut neinstruiti, fara arme, fara nici un fel de echipament, iti produceau si ras, si scarba. Cand i-am cntrebat „unde le sunt armele“, au raspuns ca li s-a spus de la P. S. ca ei vor lua arme de la cei morti si raniti. I-am repartizat cate 10 la o companie, cu toate ca erau companii – de pilda compania locotenentului Orezeanu – carora le lipseau chiar si cate 70 de oameni.

7 septembrie. Ne schimba Regimentul 48 Buzau. Ah! Buzoienii! Pareau ca merg la nunta. Cred ca Armata Romana a avut putine regimente echipate ca acesta. Ce trasuri, ce carute inflorate si bine invelite, ce cai pietrosi, cu hamuri noi si ajustate, ce popa in uniforma luxoasa, ce colonel cu scut si pieptar de otel – asa mi-au declarat ofiteri din acest regiment – iar soldatii, scosi din cutie. Cu flori la capela si la piept, de-i intrebam unde se duc, ne raspundeau, sfidandu-ne: „Sa cucerim ce-avem de cucerit!“1

Oh, ai nostri, sarmanii, ofiteri si trupa, de opt zile pe pozitie, in ploi si neodihna, pareau o laie de tigani, iar colonelul „Pustiulache“ (colonelul Dumitrescu Apostol - n.r.), un vataf, in dolmanul lui plin de noroi si cu capela soldateasca.

Cum au venit flacaii lui '48, cu viteazul lor colonel in frunte, au luat in primire intai si intai gardurile satului si mai apoi pozitia, pe care au recunoscut-o foarte sumar. Au carat blanarie pana seara, de ne minunam de unde dracu' iese atata si au inceput a croi bordeie acoperite cu scanduri. „Eu nu-mi tin trupa-n ploaie“, zicea colonelul Jecu. Credea domnia-sa ca-l vor lasa sa se odihneasca. Noi n-avusesem timp sa facem nici corturi. Colonelul Dumitrescu Apostol le-a atras indea­juns atentia asupra primejdiei ce-i astepta din clipa in clipa, dar a predicat in pustiu.

Seara tarziu, dupa ce am urat camarazilor, acum intai sositi pe campul de bataie, bun succes si noroc, ne-am retras, plini de bucurie, spre Vestem. Eram asa de voiosi, ca si cum terminasem razboiul si eram asa de obositi, incat seara in cantonament era liniste de moarte.

Eu a trebuit sa merg intai la Divizie cu raportul si nu m-am inapoiat decat pe la unu noaptea, in cantonament, unde n-am mancat nimic si m-am culcat, frant de osteneala, intr-un sopron cu fan, langa cal si langa credin­ciosul meu soldat, Fugaru Simion, care nu stia ce sa-mi mai faca. Habar n-am cand mi-a schimbat incaltamintea uda si m-a primenit.

8 septembrie. Sfanta Maria Mica. De dimineata, mergem la biserica din Vestem. Aici, romanii sunt uniti, dupa rit. Biserica era plina de soldati si ofiteri si slujba a facut-o popa al nostru, Capetel, care a predicat foarte frumos. Acest popa era numai suflet, tot. De aceea era foarte iubit de toti ofiterii. Era sprinten si facea servicii pe care, poate, multi ofiteri nu le-ar fi facut. Asa, spre exemplu, facea recunoasteri riscante, sta ore intregi la observatoare, iar noaptea, nu o data, pleca in inspectie, cu de la el initiativa, pe linia de santinele. Colonelul Apostol il iubea foarte mult si nu-l lasa niciodata de langa el, asemenea maiorul Balanescu.

Masa am luat-o intr-o fosta carciuma, unde era o sala curatica si mare. La masa a luat parte si generalul Castris T., care venise sa aduca multumiri regimentului nostru pentru felul cum se purtase in noaptea de 3 septembrie. Inaltatoare a fost cuvantarea din camp a colonelului Dumitrescu, care, asa mic cum era, parea ca tuna, vorbind in aceste clipe. Regimentul era in careu, pe aratura, de la marginea de Sud a satului Vestem. Generalul a vorbit la masa, care s-a terminat pe la ora 3 p.m. S-au servit mancaruri alese si s-a baut vin de Cisnadie. Tudorica, bucatarul nostru, a fost la inaltime.

Dupa masa, muzica regimentului, cu capelmaistrul Dumitriu, a cantat, in mijlocul satului, hore romanesti, adunand toate fetele satului, in mandrele lor costume ardelenesti: „Cu sorturi negre, prinse-n brau/Mladii ca spicele de grau…“2

Batranii lacrimau pe marginea horei, iar flacaii nostri din Vaideeni si babenarii chiuiau de mama focului: „Pe sub mana ca-i romana/Ca de-ar fi din alta lege/Pe sub mana mea n-ar trece!“

Uitasem, pe 3 septembrie, c-asa-i romanul. El, daca se hodina o tara, mananca ceva cald si se dichiseste nitel cu ceva vinisor, uita tot. Jucau laolalta, soldati si ofiteri, strangand la sold cate o codana bucalaie, fiecare. Si numai la cativa kilometri bubuia tunul, ba si mitraliera se auzea in rastimpuri, spre Sacadate.

Vestemul este sat curat romanesc insa nu tocmai bogat, nici asa frumos. E insirat pe soseaua Raul Vadului-Sibiu si inconjurat pe partea de rasarit de raul Cibin. Barbatii lipseau, mai toti, unii fiind catane, altii prizonieri la muscali; iar cei mai in varsta in rechizitii si la sapat de transee. Femeile si fetele, fricoase la inceput, stau mai mult dosite. Ungurii, in retragere, le spusesera ca vin cu noi si cazacii si le batjocoresc. In case, mai nici o mobila, deoarece sarmanele femei isi adunasera tot si varasera intreaga avere in desagi, gata de refugiu. Totusi, in toate casele domnea cura­tenia si eram peste tot primiti cu voie buna.

Soldatii nostri, departe de a corespunde, ne faceau mult de ocara cu grosolaniile si nesimtirea de care erau tixiti. De pilda, la un gospodar, am gasit doi caporali, lungiti in pat, cu bocancii plini de noroi, pe un strai de cele batoase, alb ca spuma. Gazda, biet, nu zicea nimic, dar ochii ei spuneau multe. In alte case scuipau pe jos si aruncau tigari pe scandura curata. O fata – Maria – m-a-ntrebat „cum de se face ca ficiorii nostri nu stiu toti ceti?“ Fata asta era indragostita de plutonierul Ilina si canta foarte frumos.

Ziua de 8 septembrie a fost cea dintai si cea dupa urma zi buna, pentru Regimentul 42, in luptele din Transilvania.

9 septembrie. Ora 3 si jumatate a.m. Pornim din Vestem la Selimbar. Ocupam liziera de sud a satului pe ambele laturi ale soselei principale. Artileria noastra de 75, sub comanda locotenentului Sandulescu, bate din cand in cand din adapostul ei, de dinapoia liniei ferate. Nu e descoperita de inamic, care bate fara mila satul. Scoala si alte cateva cladiri sunt gaurite ca vai de ele, oameni insa nu au fost loviti. Ceva greu ne apasa pe suflete si fiecare presimte inceputul unei nenorociri. Patrulele aduc stiri ca trupe germane sadea debarca in dosul Sibiului, hopna, hopna! Artileria bate din ce in ce mai infricosat, oprind inaintarea noastra, planuita pe aceasta zi, la ora 4 a.m. Ici-colo, infanteria noastra impusca des spre campul de exercitiu, din fata Sibiului, iar la dreapta, spre Gusterita, bate o mitraliera a Regimentului 44. Pe la ora 9-10 incep a se scurge pe dinaintea noastra care cu raniti care coborau de pe drumul Mohului, venind de la Dolman. Ce se intamplase? Regimentul 48, cel care ocupase pozitia Sud-Dolman in locul nostru, dintr-o incercare nechibzuita de a ataca pe inamic, suferise o infrangere foarte grea, din care pierdea peste 150 de oameni – morti si raniti. Oameni intrati proaspat in lupta, batuti cu eficacitate de artileria si multele mitraliere inamice, au fugit inapoi in cea mai indescriptibila debandada. Ranitii acestui regiment se scurgeau acum prin Selimbar, inapoia frontului, in care sasesti, cu boi rosii. Avusesera patru ofiteri, nebuni din cauza bombardamentului. Capitanul X trecea intr-o brisca cu cai, tinut de ordonanta lui si de alti doi soldati, si racnea, repetand intr-una cuvintele: „Ionescule, tine legatura la stanga, nu ma lasa, puiule! Ionescule, mitraliera la dreapta!“ Apoi asculta si soptea inecat: „Miselul, a fugit si m-a lasat singur! Ah, cum bubuie tunul! I-auzi! Hi! Ionescule!“ Etc…

Ne cuprindea groaza vazand si auzind atatea gemete si svarcoliri. Unii soldati, raniti mai usor la maini sau picioare, se uitau linistiti, ca si cum ar fi spus: „Bine ca ne-a scapat Dumnezeu!“

Pe la ora 1-2 p.m. vine generalul Popovici, comandantul grupului Olt, sa inspecteze operatiunile care incepusera a-l ingriji3, pe cat se parea. I se raporteaza telefonic de la Divizie ca Regimentul 48 a suferit infrangerea pome­nita mai sus si ca intreaga pozitie e neocupata in fata dusma­nului, in intreg sectorul Dolman-Harman. Aceasta, dupa raportul maiorului Mares Petre, comandantul Batalionului II din Reg. 42, care fusese trimis in ajutor cu cateva ore mai devreme, si care nu cuteza sa ocupe intreaga pozitie cu un singur batalion.

Cand sosi stirea telefonica, generalul Popovici convorbea langa automobil, in fata localului brigazii mixte din Selimbar, cu colonelul Mihailescu, comandantul Brigazii, si cu colonelul Dumitrescu Apostol, comandantul Regimentului 42.

Generalul se adresa colonelului Dumitrescu:

- Ai un ofiter bun, care sa ne aduca stiri precise?

Colonelul raspunse, aratand spre mine, care ma gaseam la zece pasi de grupul lor:

- In acest ofiter am toata increderea.

Generalul ma cheama si-mi spune, cu ton foarte grav:

- Vei merge, vei recunoaste toata pozitia si-mi vei raporta cu punctualitate tot adevarul. Orice minciuna o vei plati cu pielea dumitale! Cat timp iti trebuie?

Am raspuns inecat:

- Doua ore, domnule General!

- Te astept aici.

Incalec4 pe cal si plec spre locul dezastrului. In dealul Mohului ma trezesc sub o ploaie de srapnele care se spargeau foarte sus. Una se sparge jos, la vreo suta de pasi inaintea mea, una la aceeasi distanta, in urma mea. Sar de pe cal si-l tarasc intr-un tufaris, luand-o razna, inspre Sud. Ocolesc astfel si ajung intr-o ograda cu pruni, unde gasesc o trasurica, un cal si, langa trasurica, descult, intins pe iarba, mort de osteneala, colonelul Sava Dumitriu, care comanda brigada in care intra si regimentul 48. Ii raportez de insarcinarea ce aveam si ma roaga mult sa-i aduc si domniei sale stiri precise, caci nu stia exact de soarta Reg. 48, deoarece nu i se raportase inca totul.

O intind in galop prin Valea Harului si ori de cate ori ieseam la creasta ma pocnea cate un srapnel sau obuz, urmarindu-ma astfel tot drumul.

In apropiere de Harman, intr-o rapa adanca, dau peste un locotenent de rezerva, cu vreo 150 de oameni din Regimentul 48, care aveau insarcinarea sa aduca ranitii, efectele pierdute, armele, munitiile si sa le strecoare prin padurea N-Vestem la locul de refacere al regimentului – Talmaciu, dupa spusele lui. Imi povestea ingrozit de patania lor si ma ruga sa ma feresc, ca porumbul e plin de patrule inamice, care cauta raniti si urma­resc pe fugarii razleti. Langa el era o gramada enorma de efecte noi, lazi goale de cartuse si granate, arme etc. Inamicul ii urmarise pana deasupra Vestemului, dar se retrasese in vechea-i pozitie, deoarece el n-avea ordin de ofensiva, dupa cat se parea.

Merg ascuns, pe cat posibil, pe drumuri mai bune de goana, pana la locul unde fusesera bucatariile noastre; si de aci, de pe o cota mai inalta, observ cateva minute cu binoclul. Nimic si iar nimic! Cu cat ma convingeam mai strasnic ca nu e nimic, cu atat mi se facea mai urat. Campul acela, unde eu vazusem atata moarte, pe langa cota 540, mi se parea ceva straniu, mi se parea o cursa mare in care eram randuit sa alerg calare fara sa intampin nimic, nici o fiinta in cale. Ce era sa raportez generalului? Ca nu e nimic? Era sa ma creada? O pozitie de 7-8 km goala?

Si totusi, asa era. Dinspre inamic nu m-a suparat nimeni cu nici un foc de infanterie. La inapoiere, mi se parea drumul de 10 ori mai lung si mi se parea ca tot vad in urma cum inamicul ocupa pozitia, odata cu apunerea soarelui.

In marginea unui lan de cucuruz am gasit pe domnul maior Mares Petre cu tot batalionul masat sub o rapa, astepta venirea serii pentru a ocupa intreaga pozitie cu o linie subtire de tragatori. Vazandu-ma pe mine, parea ca a vazut pe Dumnezeu. M-a asigurat ca, intr-adevar, pozitia e desarta de inamic si m-a rugat sa raportez si din partea dumisale acest lucru si sa cer ajutor cel putin un regiment, deoarece inamicul aducea mereu trupe inapoia satului Dolman.

- Vesnic urla automobile mari, in dosul padurii, pe soseaua ce vine dinspre Ocna Sibiului – zicea domnul maior Mares.

Fug in cea mai mare graba posibila, trec pe la colonelul Dumitriu-Sava si-i raportez, apoi in goana mare la generalul Popovici, care ma astepta langa automobil. Ii raportez intocmai, adaug ca atat la ducere cat si la intoarcere am fost batut de artilerie, in dealul Est-Mohu. Domnia Sa ordona colonelului A. Dumitrescu sa mearga imediat sa-si reocupe pozitia, ca unul ce o pascuse opt zile. Ii atrage atentia sa inconjure dealul Mohului.

Eu cu locotenentul Balaceanu Gh. mergeam inainte, calari, iar in urma noastra, Batalionul III al maiorului I. Balanescu. Cu tot ocolul facut, artileria lunga dusmana tot ne-a ajuns in cateva locuri, omorandu-ne ceva oameni.

Innoptandu-se, am ajuns cu bine si am ocupat pe intuneric pozitia, fara sa fim suparati de inamic.

La 11 si jumatate noaptea am pornit la Talmaciu, cu raportul la Divizie, de unde am venit a doua zi, pe la orele 5 a.m.

Stam pe loc inca doua zile. Dimineata aveam liniste, iar dupa amiazi, incepand de pe la 4 p.m., bombardament napraznic de artilerie, de toate calibrele. Urla vazduhul si cu mare greutate puteam „tine“ in transeele prost facute pe cei din linia intai.

Doamne, ce nenorocire! In santuri simple, pentru tragatori, in picioare, fara santuri de comunicatie, sedeau bietii oameni, hraniti, din seara-n seara, sub ploaia de srapnele, iar de indrasneau sa scoata capul, apoi ii pocnea si infanteria din pozitiile ei mai inaintate. Vezi, Doamne, pozitia inamica predomina. Pana seara tarziu bubuia tunul, iar peste noapte ne luminau din vreme in vreme artificiile multicolore cu care acum ne deprinsesem si ne produceau placere. Ah, ce ciuda ne era ca n-avem si noi asa jucarii frumoase!>>>>>
http://ro.altermedia.info/calendar/

Concluzii si invataminte de ordin strategic, operativ si tactic rezultate
din actiunile desfasurate de armata romana in cel de-al doilea razboi mondial
Experienta participarii Romaniei la marea conflagratie a pus in lumina
numeroase concluzii si invataminte cu privire la strategia si arta militara,
la organizarea si ducerea actiunilor de lupta. Daca in ceea ce priveste
conditiile politico-militare, practica militara romaneasca din perioada
razboiului a fost incorsetata de conceptiile doctrinar-strategice germane
si, ulterior, sovietice, gandirea militara antebelica si chiar cea din
anii conflagratiei a dovedit de multe ori originalitate si caracter novator.

In perioada celui de-al doilea razboi mondial, strategia militara
romaneasca s-a manifestat de sine statator in doua actiuni deosebit de
importante: actul istoric de la 23 august 1944 si operatia de acoperire
din perioada 24 august – 5 septembrie 1944.

In legatura cu evenimentele dintre 23-31 august 1944, se poate arata
ca surprinderea realizata prin pastrarea secretului operatiilor, in pregatirea
in ascuns a actiunilor si declansarea lor simultana pe intreg teritoriul
national a dus la paralizarea comandamentelor germane si punerea lor in
imposibilitatea de a reactiona coerent si de a coordona actiunile trupelor
hitleriste din spatiul romanesc.

Totodata, rapiditatea cu care armatele 3 si 4 de pe frontul din Moldova
s-au desprins de trupele sovietice din contact si de trupele germane vecine
a facut ca flancul drept al frontului german de est (Grupul de armate „Ucraina
de Sud") sa se disocieze complet si sa nu mai poata opune nici un fel de
rezistenta trupelor sovietice (Fronturile 2 si 3 ucrainene) intre Marea
Neagra si Carpatii Padurosi. Ca urmare, aliniamentul de contact intre trupele
hitleristo-horthyste si cele sovieto-romane s-a mutat in cateva zile cu
aproximativ 600 km mai spre vest, punand in pericol situatia tuturor fortelor
germane din Balcani.

Marsul trupelor sovietice si actiunile fortelor romane pentru realizarea
dispozitivului strategic pe noul aliniament s-au desfasurat sub acoperirea
Armatei 1 romane, care a asigurat, astfel, crearea unui nou front in Transilvania
si Banat. In cadrul acestei actiuni strategice s-au evidentiat, in special,
capacitatea organizatorica si de conducere a Marelui Stat Major si rapiditatea
manevrelor de forte si mijloace. Dupa numai 48 de ore de la primirea misiunii,
trupele romane se gaseau in dispozitiv, gata de lupta, fiind in masura
sa interzica orice interventie a fortelor germane si ungare din partea
de nord a Transilvaniei, din Ungaria, Iugoslavia si Bulgaria.

Conceptia operatiei de acoperire a dovedit capacitatea si nivelul de
pregatire ale comandamentelor romane in aplicarea cu ingeniozitate a principiilor
luptei moderne, prin concentrarea si esalonarea adanca a fortelor pe directiile
amenintate si prin realizarea unei cooperari operative si tactice deosebit
de eficiente.

In acelasi timp cu actiunile duse pentru lichidarea fortelor germane
din interiorul tarii, trupele romane au consolidat si completat succesiv
dispozitivul strategic de acoperire si aici evidentiindu-se supletea si
simplitatea manevrelor pentru executarea inlocuirilor si regruparilor.

Invataminte semnificative rezulta si din participarea la lupta a fortelor
militare romane alaturi de cele germane, pe frontul de est si de cele sovietice,
in razboiul de vest. Participarea nu a fost lipsita de seroase animozitati
datorate unor masuri la nivelul comandamentelor ce nu tineau de realitati,
de forta marilor unitati romane, de dotarea sau regulamentele lor de lupta.
Atitudini susceptibile a leza prestigiul ofiterilor si ostasilor romani,
utilizarea efectivelor romanesti in situatii ce le expuneau unor grave
pericole, discriminarile in ce priveste aprovizionarea trupelor romane
cu subzistente, echipament si mijloace de lupta etc., toate acestea au
constituit practici ce veneau in contradictie cu reglementarile purtarii
razboiului de coalitie.

In domeniul tactic a fost dobandita, in mod firesc, o ampla
experienta, comandamentele si trupele romane avand posibilitatea sa se
manifeste, in multe situatii, de sine statator, fara ingerinte straine.

Atat in campania din rasarit cat si in cea din vest, trupele romane
au desfasurat actiuni de lupta in terenuri deosebit de diverse, in toate
anotimpurile si in conditii de timp si stare a vremii foarte variate. Experienta
armatei noastre in cel de-al doilea razboi mondial a dus la perfectionarea
continua a formelor si procedeelor, metodelor de organizare si conducere
a actiunilor de lupta, ca rezultat al perfectionarii armamentului si tehnicii,
al complexitatii elementelor dispozitivelor de lupta.

In aparare, marile unitati tactice, de tip divizie, adoptau dispozitive
de lupta, de regula, pe doua esaloane, in fasii cu o dezvoltare frontala
de 6-10 km ( pe perioada initiala chiar 20-30 km). Adancimea fasiei de
aparare a diviziei a crescut de la 3-4 km la 5-7 km.

Organizarea si mentinerea continua a cooperarii, cercetarea inamicului,
asigurarea flancurilor si jonctiunilor, conducerea continua, energica si
centralizata, asigurarea materiala si tehnica a trupelor au fost elemente
importante, care au asigurat succesul fortelor in lupta de aparare.

Ofensiva a fost executata, de regula, impotriva unui inamic puternic
organizat la teren pe mai multe fasii de aparare, fiecare compusa din mai
multe pozitii esalonate in adancime si amenajate in sistem transee, uneori
cu cazemate si intariri cu retele de sarma si campuri de mine. Trecerea
la ofensiva era precedata de o scurta pregatire de artilerie si uneori
de aviatie, dar de o mare intensitate.

Largimea fasiei de ofensiva a scazut in comparatie cu prima parte a
razboiului, diviziile trecand la ofensiva pe fronturi cu o dezvoltare cuprinsa
intre 1,5-5,2 km, uneori si mai putin; corpul de armata trecea la ofensiva
in fasii cuprinse intre 10-15 km; au fost insa numeroase situatii cand
aceste marimi au fost depasite. Adancimea dispozitivului era, de asemenea,
variabila, in functie de taria apararii si de gradul de dezvoltare a amenajarii
genistice, de raportul de forte, de teren si conditiile meteorologice.
O caracteristica a luptei ofensive in ultima perioada a razboiului consta
in realizarea frecventa a incercuirii in campul tactic.

In concluzie, ultimul razboi mondial a marcat progrese mari in dezvoltarea
artei militare: s-au fundamentat noi principii si s-au verificat unele
conceptii privind trecerea la ofensiva din miscare, modul de desfasurare
a operatiilor combinate cu forte terestre, aeriene si maritime. Armamentul
s-a inmultit si diversificat, au aparut mijloace de lupta noi, metodele
si procedeele artei militare s-au imbunatatit treptat, adaptandu-se la
mijloacele tehnice care-si faceau prezenta in campul de lupta, folosind
experienta acumulata.

A fost evidentiata capacitatea comandamentelor si statelor majore romane
de a insusi si aplica principiile ducerii actiunilor de lupta moderne,
de a rezolva in timp optim situatii dintre cele mai complexe, de a pune
in aplicare planurile elaborate de instantele operative. Or, se stie ca
realizarea concordantei intre conceptie si executie constituie dezideratul
major al oricarei actiuni militare.

Actiunile militare desfasurate de armatele romane in faza finala a
luptelor pe teritoriul national, la Cluj, Carei, Satu Mare, Oradea si in
alte locuri au avut consecinte importante pentru desfasurarea generala
a operatiilor militare, inamicul fiind impins, intr-un timp scurt, spre
vest, cu aproximativ 200 km. Datorita luptei eroice a armatei romane, intrandul
pe care-l forma dispozitivul inamic in nord-vestul Romaniei a fost eliminat,
frontul de est capatand practic o configuratie aproape liniara intre Marea
Baltica, valea Dunarii si Marea Adriatica. Diviziile Armatei 1 care au
actionat la vest de Carpatii Occidentali au oprit singure sau au participat
la oprirea a doua mari ofensive inamice si la operatia Debretin.

Eliberarea partii de nord-vest a tarii, finalizata in chip stralucit
la 25 octombrie 1944 a fost obtinuta prin jertfa a 58.330 de militari,
ucisi, raniti sau luati prizonieri. Pierderile provocate inamicului s-au
ridicat la 82.934, dintre care 76.275 prizonieri.

Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei nu a insemnat insa si incetarea
luptei alaturi de coalitia Natiunilor Unite. Armata romana a continuat
operatiile militare, in cooperare cu armata sovietica, pe teritoriile Ungariei,
Cehoslovaciei si Austriei, pana la victoria finala asupra Germaniei naziste.
Armata romana in operatiile militare pe teritoriul Ungariei
Actiunile militare duse de armata romana pe teritoriul Ungariei au inceput
la 24 septembrie 1944, cand primele unitati romane au depasit frontiera
romano-ungara, la vest de Salonta, in urmarirea trupelor hitleriste si
horhyste.

In ansamblu, operatiile armatei romane pe teritoriul ungar, desfasurate
in cooperare cu fortele sovietice, au acoperit un spatiu vast din partea
estica a Ungariei, pana la Tisa (pe cursul superior si mijlociu al acesteia),
pe caile de acces si in interiorul Budapestei, in Muntii Hegyalia, Bükk
si Matra, pe valea Hernadului etc., fiind incluse in doua mari operatii
ofennsive de anvergura: „Debretin" si „Budapesta", organizate si conduse
de comandamentul sovietic.

In cadrul operatiei „Debretin", pe teritoriul Ungariei, armata romana
a participat cu peste 182.000 de militari, in trei focare principale: Debretin
(cu 5 divizii), Nyiregyhaza (13 divizii, inclusiv cele care luptasera la
Debretin) si pe cursul mijlociu al Tisei (4 divizii).

Pe directia principala de ofensiva spre Budapesta a actionat si Corpul
7 armata roman, care, la 30 octombrie si-a inceput, din capul de pod de
la nord-vest de localitatea Alpar, gloriosul drum de lupta ofensiv ce va
lua sfarsit 80 de zile mai tarziu, la 2 km de Dunare, in interiorul capitalei
maghiare. Atacand cu multa vigoare, cele trei divizii romane au ajuns la
30 decembrie 1944 la periferiile Capitalei ungare, iar la 1 ianuarie au
reluat ofensiva in interiorul Budapestei. Prin luptele grele de strada
si asalturi eroice, militarii romani au patruns aproximativ 10 km in interiorul
Budapestei, ajungand in seara zilei de 15 ianuarie 1945 la mai putin de
2 km de Dunare. Pentru eliberarea Budapestei, Corpul 7 armata roman a pierdut
10.708 militari, morti, raniti si disparuti, adica circa 30 % din cei 36.348
militari care au participat la lupte.

Concomitent cu participarea Corpului 7 armata roman la eliberarea Budapestei,
celelalte doua mari unitati ale Armatei 1, diviziile 2 si 3 munte au contribuit
la eliberarea localitatii si a zonei Miskolc, apoi au zdrobit, pana spre
mijlocul lunii decembrie, inamicul in Muntii Bükk. In acelasi timp,
in masivul Matra, a actionat Divizia „Tudor Vladimirescu – Debretin", care
la 31 decembrie a atins si ea frontiera ungaro-cehoslovaca la nord-vest
la Salgotarjan.

Cu deosebita bravura au actionat pe teritoriul Ungariei si diviziile
Armatei 4 romane, care, dupa ce au trecut Tisa prin capul de pod realizat
de sovietici la nord de Tiszalök, au zdrobit rezistentele inamice
din zona localitatilor Tokaj, Csobaj, Szerencs, Halmaj etc., apoi a atacat
impetuos pe valea Hernadului, creand conditii favorabile manevrarii rezistentelor
inamice din Muntii Hegyalja. Dupa ce a infrant fortele adverse din acest
masiv muntos (in 17 decembrie) Armata 4 si-a trecut toate fortele la vest
de Hernad depasind, in ziua urmatoare, frontiera ungaro-cehoslovaca.

Pe timpul celor aproape patru luni cat a luptat pentru eliberarea Ungariei,
armata romana a intrebuintat in lupte 17 divizii de infanterie, munte si
cavalerie, un corp aerian, doua brigazi de artilerie antiaeriana, o brigada
de cai ferate si numeroase alte unitati si formatiuni militare, insumand
peste 210.000 de militari. Participand la 7 mari batalii, in care a desfasurat
81 de lupte mai importante, cele doua armate romane au patruns pe teritoriul
Ungariei 250-300 km, au strabatut prin lupte trei masivi muntosi, au fortat
patru cursuri mari de apa (Tisa, Bodrog, Hernad, Ipoly), au eliberat 1237
de localitati, dintre care 14 orase si au produs inamicului pierderi ce
se cifreaza la 30.745 de militari (prizonieri si morti). Pierderile armatei
romane s-au ridicat la 42.700 de militari (morti, raniti si disparuti).
Armata romana in operatiile militare pe teritoriile Cehoslovaciei
si Austriei
Operatiile armatei romane pe teritoriul Cehoslovaciei s-au desfasurat
aproape in totalitate in regiunea muntoasa din estul si centrul tarii,
avand ca scop incercuirea sau nimicirea fortelor hitleriste si hortyste
din intrandul pe care-l forma aici aliniamentul frontului strategic german,
anihilarea capacitatii de riposta a trupelor inamice si impiedicarea lor
de a efectua contraatacuri spre sud si nord in flancurile fortelor Fronturilor
2 si 4 ucrainiene, care inaintau spre Austria si spre Germania.

Intr-o prima etapa, Armata 4 a executat intre 18 decembrie 1944 si
11 ianuarie 1945 operatia de aparare de la Seña-Turna imobilizand
importante forte adverse care nu au mai putut si folosite impotriva armatelor
sovietice ce inaintau spre Košice sau impotriva fortelor sovietice si romane
care luptau in sud-vest pentru eliberarea Budapestei. Concomitent, Corpul
4 armata din Armata 1, care depasise frontiera ungaro-cehoslovaca la 26
decembrie 1944, a luptat pe directia Iolytarnok-Hali?, manevrand dispozitivul
de lupta al gruparii germane din zona orasului Lu?enec.

In etapa a II-a (12 ianuarie – 25 martie 1945) Armata 1 romana a executat
operatia din Muntii Javorina si a iesit in valea Hronului, iar Armata 4,
operatiile „Rož?ava" (12-31 ianuarie 1945) si „Zvolen-Banska Bystrica"
(10 februarie – 25 martie 1945).

In etapa a treia, armatele 1 si 4 au executat intre 26 martie si 2
mai 1945 ample operatii intre Hron si Morava, iar intre 6 si 12 mai 1945
au participat la operatia „Praga", executand o viguroasa urmarire a inamicului
la vest de Brno spre capitala Cehoslovaciei.

La succesele repurtate de trupele romane in estul Cehoslovaciei si-a
insumat efortul si Divizia „Tudor Vladimirescu – Debretin", care a luptat
in compunerea Armatei 53 sovietice, la sud-vest de Lu?enec si in Muntii
Javorina, apoi in capul de pod de la est de Zarnovica, pana la 20 martie
1945 cand a trecut in rezerva si apoi a fost trimisa in tara.

Timp de cinci luni, cat au durat operatiunile pe teritoriul Cehoslovaciei,
17 divizii romane de infanterie, munte, cavalerie si artilerie antiaeriana,
Corpul 1 aerian, Brigada de cai ferate, Regimentul 2 care de lupta si alte
unitati si formatiuni militare, cu un total de 248.430 militari, au patruns
peste 400 km in dispozitivul inamic, au fortat 4 cursuri mari de apa (Hron,
Nitra, Váh si Morava), au strabatut prin lupte 10 masive muntoase,
au eliberat 1722 de localitati, intre care 31 de orase. Pe frontul din
Cehoslovacia, trupele romane au provocat pierderi inamicului care s-au
cifrat la 22.803 de militari (morti si prizonieri). Pierderile proprii
s-au ridicat la 66.995 de militari (morti si disparuti), adica aproximativ
30 % din totalul efectivelor angajate in lupta.

Pe teritoriul Austriei a fost angajat in lupte, in lunile aprilie si
mai 1945, in sprijinul unor mari unitati sovietice, Regimentul 2 care de
lupta, care a luptat eroic in zona localitatilor Hohenruppersdorf, Schrick,
Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Zistersdorf, Poysdorf etc. pana in apropierea
Vienei. In aceeasi perioada de timp, in spatiul austriac au fost prezente
si subunitati ale Grupului operativ al Brigazii romane de cai ferate, care
au participat la reconstructia sau repararea de poduri pe diverse tronsoane
de comunicatii, la sporirea capacitatii de garare a unor statii de cale
ferata etc.

Marea victorie asupra fascismului din mai 1945 a gasit armata romana
in prima linie de lupta alaturi de Natiunile Unite. Prin mobilizarea intregului
sau potential material si uman, poporul roman a adus o importanta contributie
la obtinerea victoriei de la 9 mai 1945.


_________________

Actiunile armatei romane in campania din vest (23 august 1944
– 12 mai 1945)

Actiunea energica a armatei romane a facut ca, intr-un timp foarte scurt
strategia germana privind restabilirea controlului in Romania sa sufere
un categoric esec, Wehrmachtul nazist nemaifiind in stare sa influenteze
evenimentele politice si militare din spatiul romanesc.

Actionand sub conducerea comandamentului national, armata romana a
reusit, in perioada 23-31 august 1944 sa elibereze, prin efort propriu
spatiile istorice ale Munteniei, Dobrogei, Olteniei, Banatului, Crisanei
si podisul transilvan de la nord de Carpatii Meridionali pana la linia
vremelnica de demarcatie. Concomitent, Armatele 3 si 4 au executat actiunea
de repliere din dispozitivul german si de regrupare in adancimea teritoriului
national in vederea deplasarii spre noul front din Transilvania. Operatia
s-a efectuat in conditii complexe, determinate de intercalarea diviziilor
romane cu cele germane si de comportarea comandamentelor si trupelor sovietice
care, in multe situatii au considerat trupele romane ca inamice si au actionat
in consecinta, continuand sa traga sau sa le dezarmeze si sa le captureze,
asa cum au procedat si cu majoritatea fortelor fluviale si maritime.

In acelasi timp, Armata 1 romana a executat „acoperirea" frontierei
nationale si a liniei vremelnice de demarcatie din podisul transilvan,
importanta operatie strategica desfasurata pe un front de aproximativ 400
km, prin care s-a interzis patrunderea unor noi forte inamice in spatiul
romanesc controlat de guvernul roman si pastrarea unui important cap de
pod la nord de Carpatii Meridionali si la vest de Carpatii Occidentali
in vederea declansarii viitoarei ofensive eliberatoare in partea de nord-vest
a tarii.

In numai 8 zile de lupte aprige, fortele militare si populatia romana
au provocat Wehrmacht-ului, cu pierderi proprii minime (8.586 militari
ucisi, raniti si dati disparuti) – mari pierderi umane cifrate la 61.500
militari germani ucisi si luati prizonieri, ceea ce echivaleaza cu 6 divizii
de infanterie si importante cantitati de tehnica de lupta (circa 300 de
avioane, 500 de nave fluviale si maritime, multe blindate, tunuri, mitraliere
etc.). Datorita realizarii surprinderii inamicului si ritmului rapid in
care au fost nimicite, capturate sau alungate, trupele germane nu au mai
avut posibilitatea sa execute distrugeri de obiective economice, ceea ce
a permis pastrarea intacta a acestora si punerea lor la dispozitia coalitiei
antihitleriste.

Deosebit de importante au fost si consecintele militar-strategice,
economice si logistice pe care le-a avut trecerea Romaniei de partea Natiunilor
Unite: deschiderea „Portii Focsanilor", una din cele mai puternice zone
fortificate din estul Europei si inlesnirea deplasarii fortelor sovietice,
practic nestingherite, prin Campia Romana spre noul front creat de armata
romana in podisul transilvan, Crisana si Banat; incetarea imediata si totala
a aprovizionarii Wehrmacht-ului din Romania, in special cu petrol si cereale;
prabusirea defensivei germane la aripa de sud a frontului sovieto-german;
pulverizarea dispozitivului amenajat de Wehrmacht in Peninsula Balcanica;
provocarea sau precipitarea unor grave crize politice in majoritatea statelor
ocupate sau aflate sub influenta Berlinului etc.
Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei de sub ocupatia horthysto-hitlerista
Dupa victoria repurtata asupra trupelor hitleriste in perioada 23-31
august 1944, fortele armatei romane au actionat eroic pentru eliberarea
partii de nord-vest a tarii rapita de Ungaria horthysta prin Dictatul de
la Viena din 30 august 1940. Armatele 1 si 4 si-au realizat dispozitivele
operative la nord de Carpatii Meridionali si la vest de cei Occidentali.

Comandamentul suprem sovietic a ordonat armatelor sale sa afluiasca
prin trecatorile Carpatilor Meridionali in podisul transilvan. In drumul
lor spre noul front de lupta diviziile sovietice au trecut prin orasele
Pitesti, Craiova, Turnu Severin, Brasov, Sibiu, Sighisoara, Medias, Lugoj,
Timisoara etc. si prin trecatorile carpatine fara a mai fi nevoie sa duca
lupte grele, asa cum procedau marile unitati care incercau sa traverseze
Carpatii Orientali de la est spre vest.

Hotararea conducerii politice si militare a U.R.S.S. privind subordonarea
fortelor armatei romane incepand cu noaptea de 6/7 septembrie 1944 a impus
insa, modificari esentiale in conceptia strategica a comandamentului militar
national privind eliberarea partii de nord-vest a tarii, acesta fiind practic
exclus de la conducerea operatiilor militare. Incorporate in dispozitivul
Frontului 2 ucrainean, armatele 1 si 4 romane au constituit, impreuna cu
cate o mare unitate sovietica similara, cate un grup de armate condus de
comandantul marii unitati sovietice. Desi, in acest context, atributiile
Marelui Stat Major roman au fost grav stirbite, acesta a continuat sa se
preocupe indeaproape de buna desfasurare a operatiilor militare, sa coordoneze
instructia contingentelor, aprovizionarile, evacuarile, completarile cu
personal si materiale etc.

Armata 4 a desfasurat cu fortele de la centru si flancul stang, intre
5 si 8 septembrie 1944, o ferma operatie de aparare, stavilind puternica
ofensiva declansata de inamic cu intentia de a impinge frontul pe coronamentul
Carpatilor Meridionali. De la 9 septembrie, Armata 4 a declansat o ofensiva
pe intregul front, actionand in cooperare cu trupele sovietice, care incepusera
sa afluiasca masiv la nord de Carpatii Meridionali. In partea de vest a
tarii, Armata 1 s-a gasit initial in aparare, intre 13 si 18 septembrie,
dupa care a trecut la ofensiva spre Salonta si Oradea, impreuna cu forte
sovietice.

La 9 octombrie, Armata 4 romana, actionand in cooperare cu forte sovietice,
a atacat cu impetuozitate pe directia Ludus, est Cluj, Carei, obligand
comandamentul hitlerist sa treaca de la aparare la retragerea treptata
prin lupta a fortelor prin „Poarta Somesului".

S-a produs, astfel, o cotitura de mari proportii in desfasurarea razboiului
si in istoria poporului rom. In seara zilei, Regele a anuntat la radio
un armistitiu inexistent si a ordonat armatei romane sa inceteze razboiul
contra armatelor sovietice. Rusii insa, nu stiau de vreun armistitiu si
au continuat operatiunile contra armatelor romane, facand prizoniere toate
trupele romane din Moldova si Basarabia, ajunse din urma de catre rusi.
Au impartasit aceasta soarta, luand calea lagarelor de prizonieri din Rusia
114.000 militari romani, capabili inca de lupta. Astfel, s-a consumat ultima
mare batalie pentru salvarea neamului, impotriva monstrului rasaritean.
„O politica de o usurinta fara precedent in istorie, politica unor partide
din opozitie, arestarea maresalului in palatul regal si ordinul regelui
de a inceta razboiul contra Rusiei, au permis trupelor rusesti sa treaca
peste linia Focsani-Galati fara nici o lupta" – spunea Gh. Margherescu.
3. Trecerea Romaniei de partea Natiunilor
Unite. Operatiile militare desfasurate de armata romana in perioada 23
august 1944 – 12 mai 1945
Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite, la 23 august 1944, ce
s-a produs concomitent cu inlaturarea de la putere a maresalului Ion Antonescu
si declansarea luptei impotriva Wehrmachtului nazist, intr-un context extraordinar
de complex in care nu se precizase cu claritate infrangerea Germaniei naziste
si in care nu se incheiase Conventia de armistitiu cu Natiunile Unite,
a reprezentat un moment important in istoria celui de-al doilea razboi
mondial, ale carui consecinte pentru desfasurarea razboiului au fost apreciate
de la inceput ca fiind incalculabile .

Ducand la indeplinire ordinele Marelui Stat Major, care pentru prima
data in cursul celui de-al doilea razboi mondial si-a asumat atributele
conducerii la nivel strategic a organismului militar national, armata romana
a reprezentat principalul instrument si elementul hotarator al asigurarii
victoriei asupra trupelor germane de pe teritoriul national aflat sub jurisdictia
guvernului roman in perioada 23-31 august 1944. Acest lucru a fost posibil
datorita faptului ca, spre deosebire de alte state care au trecut in diferite
faze ale razboiului de partea Natiunilor Unite, Romania dispunea de un
puternic potential militar, de o armata cu o conducere centralizata si
structuri bine definite, incadrata cu aproximativ 1.100.000 de militari
(circa 8,5% din populatia intregii tari si 15% din potentialul barbatesc),
care au fost declarate imediat utilizabile pentru frontul antihitlerist.

Fara nici un simptom de dezagregare, armata romana a incetat (initial
unilateral), ostilitatile cu trupele sovietice si a trecut imediat la indeplinirea
misiunilor de lupta incredintate.

Principalele misiuni indeplinite de armata romana in august 1944 impotriva
trupelor germane au fost precizate in Directiva strategica emisa de noul
sef al Marelui Stat Major, generalul de divizie Gheorghe Mihail, in seara
zilei de 23 august 1944 si au constat in lichidarea fortelor hitleriste
aflate in zona de competenta a guvernului roman in acel moment, regruparea
armatelor 3 si 4 romane de pe frontul sovieto-german din estul tarii, acoperirea
frontierei nationale si a liniei vremelnice de demarcatie impusa prin Dictatul
de la Viena din 30 august 1940 si pregatirea ofensivei eliberatoare in
partea de nord-vest a tarii. Indeplinirea misiunilor incredintate s-a realizat
prin tot atatea operatii militare de anvergura.

Percepand imediat consecintele catastrofale pe care le-a avut pentru
Germania hitlerista trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite, conducerea
suprema a Reich-ului a reactionat deosebit de violent, emitand in noaptea
de 23 spre 24 august, la 26 si 29 august 1944, trei directive strategice
privind situatia din Romania.

Luptele din Crimeea (octombrie 1943-mai 1944)
Incepand cu 9 octombrie 1943 si pana la 12 mai 1944 Crimeea avea sa
fie din nou teatrul unei confruntari de mari proportii intre cei doi adversari.
Partea germano-romana avea in Crimeea Armata 1 Germana, formata din doua
divizii germane si sapte romane, din care nici una blindata, cu care nu
s putea realiza o aparare eficienta in folosul aripei de sud a frontului
de est. In Stepa Nogaica, rusii inainta rapid amenintand sa inchida istmul
Perekop, iar in Marea Neagra detineau superioritatea navala. O evacuare
pe mare risca mult. In consecinta, comandantii Arrnatei 17 si a Grupului
de Armata „ A" a pregatit retragerea din Crimeea, dar Hitler nu a aprobat
si la I noiembrie 1943 Armata 17 a fost incercuita in Crimeea, fara alte
legaturi decat pe apa si in aer cu restul trupelor. Generalul Ion Antonescu
est si el ingrijorat de soarta trupelor romane din peninsula, intelege
inutilitatea rezistentei si propune in scris lui Hitler evacuarea imediata.
Refuzand, Hitler promite sprijin cu blindate, amiralul Doenitz asigura
ca dispune de mijloace in Marea Neagra pentru ca in 40 zile sa evacueze
pe cei 200 raniti luptatori si materialul militar.

La sfarsitul lui octombrie si inceputul lui noiembrie, rusii au atacat
la Perekop si la Kerci, reusind s realizeze capete de pod amenintatoare.
Diviziile romane au participat astfel, in dispozitivul initial d aparare:
diviziile 10 si 19 infanterie erau dispuse la nord si nord-est in istmul
Perekop; divizia 9 cavaleri la vest de Perekop, pentru supravegherea litoralului;
in peninsula Kerci se aflau diviziile 6 cavalerie si munte, ultima in rezerva
frontului de aici in muntii Yalta si pe coasta de sud se aflau exclusiv
Corpul d Munte cu diviziile 1 si 2 munte romane.Dupa ce criza de la inceputul
lunii noiembrie a fost depasita, presiunea rusa a scazut si trupele romano-germane
au atacat capetele de pod realizate de rusi.

Dar s-a intamplat ca Armata 6 Germana, aflata la nord de Niprul inferior
sa fie respinsa la 31 ianuarie 1944 spre vest si astfel sa se spulbere
ultima speranta pentru trupele din Crimeea de a fi eliberate pe uscat.
Ion Antonescu considera ca nu mai exista nici un motiv ca trupele romane
sa mai ramana in Crimeea, dar Hitler refuza sa accepte o evacuare. A facut-o
si in februarie 1944, cand Ion Antonescu 1-a vizitat in Germania si la
sfarsitul lui martie, cand printr-o scrisoare Ion Antonescu solicita sa
admita evacuarea „de buna voie". Soarta trupelor din Crimeea era astfel
definitiv pecetluita.

Raportul de forte era favorabil rusilor. Ei aveau la Perekop Frontul
4 Ucrainian care dispunea de 18 divizii de tragatori si doua corpuri de
armata blindate. Trupele romano-germane numarau trei divizii iar in rezerva
o parte din Divizia 3 Germana. La Kerci, rusii aveau 10 divizii de tragatori
si 100 care de lupta, iar apararea avea 4 divizii, din care 2 romane, iar
in rezerva restul Diviziei 3 Germana.

Ofensiva rusa in istmul Perekop a inceput la 7 aprilie cu o larga pregatire
de artilerie urmata de atacurile masive cu tancuri si apoi de infanterie.
Trupele germane si romane, doua divizii, rezistau si „valuri de atac ruse
erau transformate in mari gramezi de morti si raniti". Totusi, in noaptea
de 9/10 aprilie, rusii au debusat in campia Crimeii. Situatia operativa
in peninsula se complica rapid, Armata 17 Germana nu mai poate contraataca
si se impune retragerea tuturor fortelor germano-romane din Crimeea. Are
loc, mai intai, retragerea lor spre Sevastopol, sub presiunea tot mai puternica
a inamicului. Pana la 18 aprilie, toate fortele romano-germane, s-au concentrat
in zona Sevastopol, inregistrand insa, pierderi insemnate. In intervalul
9-18 aprilie 1944, Armata 17 a pierdut 111.000 oameni, ramanand doar 78.000
de germani si 46.000 romani.

Ion Antonescu continua sa solicite retragerea trupelor din Crimeea
si dispunerea lor in fata cavaleriei rusesti care se apropia de teritoriul
romanesc. Totusi trupele romane au ramas in dispozitivul Sevastopol cu
diviziile 1 si 2 munte, 10 infanterie si unitati ale Corpului de Munte
in sectorul de nord si cu diviziile 3 munte, 19 infanterie, 6 si 9 cavalerie
si unitati ale corpului de cavalerie in sectorul de sud. Toate aceste trupe
romane au fost subordonate comandantilor de corpuri de armate germane.

Inamicul avea in zona Frontul 4 Ucrainian cu trei armate si un total
de 24 divizii de tragatori, un corp de blindate, 2-3 divizii de artilerie
etc. Era clar ca Armata 17 Germana nu putea rezista si s-a cerut din nou
acordul lui Hitler pentru retragere. Acesta cerea Armatei 17 sa reziste
pana cand asteptata debarcare de vest va fi zdrobita, timp in care Turcia
va fi mentinuta neutra. El punea in cumpana si marea importanta politica
si economica a Crimeii, precum si speranta ca urmau sa apara armele noi
si pana atunci Crimeea trebuia mentinuta. Pe de alta parte cele 25 divizii
rusesti trebuiau tinute pe loc la Sevastopol cat mai mult timp si cu cat
mai multe pierderi, altfel rusii le deplasau in scurt timp in alt punct
al frontului.

Intre 25 aprilie si 3 mai, la noi insistente ale lui Ion Antonescu
sunt aduse in patrie ca sa apere acolo locurile lor de nastere inundate
de inamic: 29.000 romani dar si 13.400 germani, 6.00(` raniti germani,
2.000 raniti romani, 15.000 voluntari rusi, 700 soldati slovaci, 4.500
prizonieri si 3.000 civili).

In zilele de 5-7 mai 1944, rusii au atacat in ambele sectoare de la
Sevastopol cu forta formidabila, reusind sa distruga sectoarele a doua
divizii germane si sa patrunda adanc in spatele frontului. In seara zilei
de 7 mai, Hitler a aprobat evacuarea regiunii Sevastopol. Ea s-a facut
cu foarte mai greutati sub atacurile si bombardamentele de aviatie si artilerie
ale rusilor. Au fost scufundate vasele „Totila", cu 4.000 oameni, „Teja",
cu 5.000 oameni, vasele „Romania", „Danubius", „Helga" si „ Gneisenan".
In noptile de la 9 pana 11/12 mai au mai fost evacuati 25.697 luptatori,
6.011 raniti iar in afara de acestia 8.100 s-au inecat.

In total intre 12 aprilie si 13 mai, au fost evacuati 130.000 de germani
si romani din 230.000; aviatia a transportat si ea 21.457; 57.500 au fost
morti si disparuti iar la 20.000 nu li se cunoaste soarta. Romanii au pierdut
22.522 de militari, ceea ce inseamna 34% din efectivul aflat in Crimeea.
Apararea teritoriului national. Batalia din Moldova
In sectorul Grupului de Armate Sud, superioritatea rusa a devenit coplesitoare
si a obligat armatele germane la o retragere continua pe tot intinsul Rusiei
vestice, pana cand frontul a ajuns pe teritoriul romanesc.

In februarie 1944, linia frontului a ajuns pe teritoriul romanesc al
Moldovei si Basarabiei, unde au intrat masiv in dispozitiv de lupta si
trupele romane, cu ajutorul lor, oprindu-se inaintarea rusilor si consolidandu-se
aripa de sud a frontului de est. Batalia din Moldova si Basarabia, din
vara anului 1944, pentru apararea pamantului romanesc, avea sa fie ultima
mare batalie a Armatei Romane pe frontul de est.

Linia frontului urma inaltimile de la vest de Siret, din Bucovina pana
la sud de Pascani, apoi linia Tg. Frumos-Podul Iloaiei-masivul paduros
Cornesti-nord Chisinau-Tighina-Nistru pana la varsarea Marea Neagra, cu
un cap de pod rusesc la nord de Liman. Din acest front, lung de 650 km,
300 km erau acoperiti de trupele romane, incluse Grupului Armate" Ucraina
de sud", comandat, incepand cu 24 iulie 1944, de generalul Friessner si
cuprinza Grupul Wohler, cu Armata 80 Germana (generalul Wohler) si Armata
4 Romana (generalul Racovita) dispus din Bucovina pana la Prut; Grupul
Dumitrescu, cu Armata 3 Romana (generalul P. Dumitrescu Armata 6 Germana
(general Fretter-Pico), dispus pe frontul basarabean. In total, pe acest
front, erau puse 21 divizii germane si 23 divizii romane (inclusiv 4 brigazi
de vanatori de munte). In rezerva se ai 4 divizii germane si 3 divizii
romane.

Dispozitivul de lupta si pozitia erau destul de tari, cu exceptia sectorului
Tg. Frumos-Iasi, unde inamicul domina de pe pozitie mai inalta, si a zonei
Nistrului de jos, unde capul de pod pe malul drept, pe o lungime de 15
km, primejduia flancul drept al frontului. Configuratia de ansamblu a acestei
pozitii a pronuntate asemanari cu cea a frontului de la Stalingrad. In
conceptia lui Friessner, chiar in mometele preluarii comenzii, s-ar fi
impus retragerea apararii pe Prut tocmai pentru a evita o situatie similara
Hitler si Ion Antonescu nu au inteles similitudinea cu Stalingradul si
nu au acceptat ideea lui Friessner. Comandamentul sovietic avea in Moldova
si Basarabia Frontul 2 Ucrainian (generalul Malinovs dispus in sectorul
de vest de Prut si. Frontul 3 Ucrainian (general Tolbuhin), dispus in sectorul
basarab al frontului. Rusii dispuneau de circa 94 divizii de tragatori,
7 corpuri blindate, un corp de cavalerie doua armate aeriene. Comanda suprema
a tuturor acestor forte o avea maresalul Timosenko.

Ofensiva sovietica pregatita minutios si cu realizarea unei densitati
de foc pe care germanii nu o putusera realiza niciodata pe toata durata
razboiului, a inceput la 20 august 1944 pe intregul front dintre Siret
si Nistru, dar in doua zone cu presiune maxima: zona Podul Iloaiei-Iasi
si zona capului de pod de Nistru, nord Liman. In aceste sectoare se aparau
exclusiv trupe romane: Diviziile 5 Cavalerie s Infanterie la vest de Prut
si 4 Munte, 21 Infanterie in Basarabia. La inceput s-a executat o pregatire
artilerie cu intensitate formidabila de o ora si jumatate, care a impus
unor divizii romane sa se retraga chiar din timpul pregatirii de artilerie.
Ofensiva infanteriei si tancurile au dus inca din prima zi realizarea a
doua patrunderi in frontul romano-german. Era de asteptat ca inaintarea
rusilor sa continuu doua zi si sa arunce armata din Moldova spre vest,
iar Grupul general Dumitrescu sa fie incercuit in sudul Basarabiei. In
consecinta, in acord cu Ion Antonescu, aflat pe front la 20-21 august,
generalul Friessnf hotarat oprirea inaintarii inamicului pe linia Carpatilor
Orientali si linia fortificata Focsani-Galati. Dar a mai apucat sa o faca,
fiind arestat la 23 august 1944, in Palatul regal, din ordinul Regelui
Mihai.

La 26 decembrie 1942 s-a declansat o noua contralovitura sovietica
ceea ce a insemnat esuarea tuturor tentativelor de restabilire a situatiei.

Infrangerea din Cotul Donului a generat incordarea relatiilor romano-germane
si acuzatii la adresa militarilor romani care nu au vrut sa lupte si s-au
facut vinovati de situatia tragica ce s-a creat Armatei a 6-a Germane.

In realitate romanii au luptat ca la Marasesti, au suportat bombardamentele
de artilerie de o duritate extrema, au primit atacul unei mari mase de
tancuri, care au trecut peste ei, romanii neavand armamentul necesar pentru
a riposta. Maresalul Manstein aducea grave acuzatii romanilor. In scrisoarea
de raspuns a maresalului Ion Antonescu catre maresalul Manstein, la scrisoarea
memoriu, care aducea grave acuzatii romanilor, seful armatei romane face
dovada clasica de ceea ce inseamna mandria si demnitatea unui comandant
daruit, obligat sa suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei
armate loiale, sacrificata din vina comandamentului german. Maresalul roman
„trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportarii trupelor sovietice...,
ceruse intarirea frontului defensiv prin armament si munitie, dovedise
ineficienta rezistentei liniare, slabe peste tot, statice, fara rezerve
si fara posibilitatea de interventie a comandamentului. Nu se luase nici
o masura.

Maresalul Manstein este obligat sa recunoasca partea de vina a comandamentului
german si „serviciile aduse cauzei comune de catre Romania".

Apoi, generalul von Hauffe, in raportul intocmit asupra operatiilor
din sectorul Armatei a 3-a Romane aprecia „ca de la 19 la 27 noiembrie,
trupele romane ,s-au luptat cu vitejie si au consimtit sacrificii eroice",
iar generalul Hans Doerr, fost sef al detasamentului de legatura cu Armata
4 Romana in timpul acestei batalii scria: „Prabusirea frontului roman in
Cotul Donului si in Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane,
care in nemarginita ei ingamfare dadea aliatilor misiuni la care nu puteau
face fata".

Bilantul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii romane
participante, patru divizii de infanterie si o divizie de cavalerie au
fost incercuite, patru divizii de infanterie si divizia blindata au suferit
pierderi grele, iar patru divizii au ramas in aceeasi forma combativa.
Armatele 3 si 4 romane, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv
de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari
valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea
germana privind angajarea fortelor „oricum si oriunde", folosirea abuziva
a trupelor romane si despartirea trupelor de comandamentele organice; folosirea
artileriei grele, a aviatiei etc. doar in folosul trupelor si sectoarelor
germane, fara a tine cont de nevoile sectoarelor romanesti; atribuirea
de misiuni trupelor romane care le depaseau capacitatea tactica si operativa;
comportamentul inadecvat fata de militarii romani si nerespectarea regulilor
elementare ale unui razboi de coalitie.

Dupa batalia Stalingradului, Armata 3 Romana a mai ramas pe front cu
doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stanga. Armata 4 Romana
a fost retrasa pe un aliniament mai inapoi, dupa ce pierduse Corpul 6 Armata
si a fost intarita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie).
Ea a luat parte la operatiile Grupului de Armate Hoth, intre 12 si 23 decembrie,
in scopul salvarii trupelor incercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup,
epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat
si dupa alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiintat. Armata 4
Romana si-a pierdut astfel, orice valoare operativa.

Pe frontul Armatei 3 Romana si a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie
1942, rusii au reluat ofensiva in Cotul Donului, inaintand vertiginos spre
vest. Armata 3 Romana a fost scoasa definitiv din lupta.

Astfel, ramasitele celor doua armate romane au fost trimise in tara
pentru refacere si organizare.
Participarea trupelor romane la luptele din Caucaz
Un sector distinct al frontului de est unde au luptat si cateva mari
unitati romane, simultan cu actiunile din Cotul Donului, a fost cel din
Caucaz. Conform Directivei nr. 41 a lui Hitler pentru campania de vara
1942, planul german viza: lichidarea trupelor sovietice din Crimeea; ocuparea
Voronejului, ceea: ce ar fi expus atat partea centrala a Rusiei la sud-est
de Moscova, cat si Stalingradul; incercuirea si lichidarea principalelor
forte sovietice din Cotul Donului; ocuparea Stalingradului. Dupa aceea
fortele germane urmau sa fie orientate spre Caucaz, pentru a pune stapanire
pe zona petroliera Maikop-Groznii Baku si de a ajunge la granita Turciei
pentru a o forta sa intre in razboi alaturi de puterile Axei.

Oprirea germanilor la Voronej de catre rusi, esecul preconizatei incercuiri
a sovieticilor in Cotul Donului ca si succesul facil al nemtilor in ocuparea
Rostovului, l-au determinat pe Hitler sa isi schimbe planul initial. In
loc sa dezvolte succesiv operatiile, sa ocupe Stalingradul cu grosul fortelor
si apoi sa trimita acele forte in Caucaz, Hitler s-a hotarat sa execute
simultan doua operatii: ocuparea Stalingradului si ofensiva spre Caucaz.
El spera ca astfel, prin taierea caii de aprovizionare a Rusiei pe Volga
si ocuparea cele trei centre ale industriei petroliere, din Caucaz, in
foarte scurt timp sa distruga complet economia sovietica. Ocuparea orasului
Baku era prevazuta pentru sfarsitul lunii august 1942.

Daca intregul plan german pentru 1942 in sud-estul Rusiei era ambitios
si hazardat, presupunand dispunerea fortelor pe doua directii diferite,
aceleasi trasaturi le avea si planul de cucerire a Caucazului. El subaprecia
capacitatea de rezistenta a rusilor si isi propunea sa realizeze in Caucaz
prea multe directive deodata.

Constient de pericolul patrunderii germanilor spre Baku, comandamentul
sovietic si-a pregatit defensiva: 90 mii civili, zi si noapte, in august
si septembrie 1942, au construit fortificatii, amplasamente de artilerie,
santuri antitanc. In jurul orasului Baku au fost construite zece linii
de aparare. Armata Rosie dispunea in Caucaz de suficiente rezerve, constituite
in Frontul Transcaucazian, comandat de generalul Tiulenev. In plus exista
si posibilitatea aprovizionarilor pe Marea Caspica de la Krasnovodsk la
Baku.

Dupa o retragere grabita din Kuban si Caucazul de nord, regiunea agricola
cea mai bogata care mai ramasese Uniunii Sovietice in partea ei europeana,
sovieticii au reusit sa opreasca ofensiva germana prin darzenia deosebita
a trupelor, prin aliniamentele naturale de aparare si prin uriasa munca
pregatitoare depusa de soldati si populatia civila la realizarea liniilor
de fortificatii. Au fost realizate 100 mii de amplasamente pentru tehnica
de lupta, 800 km santuri antitanc, obstacole antiinfanterie pe o lungime
de 300 km si 1600 km transee.

Oprirea efectiva a inaintarii coloanelor de tancuri germane s-a produs
la cativa kilometri vest de Vladicaucaz, printr-o lovitura nimicitoare
data de trupele sovietice. Dupa aprecierile sovieticilor germani au pierdut
in cinci zile de lupta 140 tancuri, 2.500 autovehicule, o mare cantitate
de armament si 5.000 de oameni socotindu-i numai pe cei morti gasiti pe
campul de lupta.

Din acest moment germanii nu au mai intreprins actiuni ofensive, sperand
sa reia inaintarea in primavara urmatoare. Cum, insa, lucrurile evoluau
pe dos la Stalingrad, sovieticii preiau initiativa si planuiesc inchiderea
coridorului de retragere a germanilor spre Rostov si izolarea trupelor
din Caucaz din peninsula Taman – drumul pe care trupele germane si romane
se puteau retrage in Crimeea. Din mai multe motive sovieticii nu au putut
realiza acest plan si inaintarea lor a fost incetinita de retragerea organizata
a adversarului.

Situatia de la Stalingrad a impus ca Grupul de Armate "A" (von Kleist),
care ajunsese pe pantele d nord ale muntilor Caucaz pana in zona Groznii,
sa se retraga cu Armata I Blindata pe la Rostov si ca Armata 17 Germana
prin Kuban. In cadrul acestei din urma armate se aflau si diviziile 1,
2 si 3 munte romane, 10 si 17 infanterie si 6 si 9 cavalerie. La inceperea
retragerii, Armata 17 se afla pe aliniamentul Novorosisk (pe coasta Marii
Negre) pana la Nalcik unde se gasea Divizia 2 Munte. In fata acestei armate
se afla Grupul de armate Ieremenko, compus din 5 armate cu un total de
36 divizii infanterie, 37 brigada de tragatori, mai multe brigazi blindate
si doua flote aeriene. Conditiile retragerii au fost foarte grele di. cauza
drumurilor desfundate. For(ele romano-germane s-au retras spre aliniamente
succesive, pivotand spre dreapta la Novorosisk, pana la linia aleasa pentru
rezistenta in capul de pod Kuban. Inamicul, foarte activ si pe timp de
iarna, incerca prin toate mijloacele sa impiedice trupele germane si romane
sa se stabilizeze pe o pozitie si sa le impinga direct in Crimeea. Superioritatea
sa numerica ii permitea realizare acestui lucru. Rusii s-au straduit prin
atacuri masive repetate (sfarsitul lui aprilie 1943, 26 mai-6 iunie 16-22
iulie, 7-12 august) sa isi realizeze planul. Germanii rezistau, Hitler
voind sa mentina capul de pod Kuban ca baza de plecare a ofensivei de vara.
Rusii si-au dovedit superioritatea si nu mai putea fi vorba de reluarea
ofensivei germane. Retragerea nemtilor din zona nord Marea de Azov, l-a
obligat pe Hitler solicitat in acest sens si de Ion Antonescu, sa ordone
la 4 septembrie 1943 retragerea din Kubar Ariergarda a trecut la Kerci
in noaptea de 9/10 octombrie 1943. S-a terminat, astfel, batalia defensiva
di Kuban, care a durat sapte luni si jumatate si in care trupele romane
au avut o comportare onorabila. Armata romana a luptat in Caucaz cu 64.606
militari, din care a pierdut 1598 morti, 7.264 raniti si 806 disparuti.

Participarea romanilor la luptele din Crimeea
Marile unitati romane trecute in Crimeea au luat parte, in iarna 1941-1942,
la operatiile de oprire a inaintarii inamicului debarcat la Feodostia pe
coasta orientala a peninsulei si apoi la ofensiva pentru distrugerea lui.
Atacul inamicului debarcat la Feodostia a inceput la 15 ianuarie 1942,
cu doua corpuri de armata germane si Corpul de Munte roman, iar la 17 ianuarie,
inamicul era aruncat in mare, lasand capturati 10.000 prizonieri, 177 tunuri
si 85 care de lupta.

La sfarsitul lunii ianuarie 1942, la cererea generalului von Mannstein,
comandantul tuturor fortelor germane si romane din Crimeea, maresalul Ion
Antonescu a mai trimis in Crimeea diviziile 10 si 18 infanterie. Divizia
10 a primit misiunea sa asigure coasta apuseana a Crimeei, in special portul
Eupatoria, unde inamicul esuase in incercarea de a realiza un cap de pod,
iar Divizia 1 8 Infanterie a intrat in dispozitiv pe frontul din peninsula
Kerci. In aprilie 1942 au mai fost trimise pe front Divizia 19 Infanterie
si comandamentul Corpului 7 Armata, cu toate unitatile neindivizionate,
intre care si Regimentul 7 Artilerie Grea».

In iarna si primavara anului 1942 in peninsula Kerci s-au desfasurat
actiuni de mare amploare. Mai intai au fost respinse doua puternice ofensive;
pornite din peninsula Kerci spre vest si o ofensiva pornita din Sevastopol.
Desi superior numeric, inamicul nu a reusit nici sa iasa din peninsula
Kerci, nici sa rupa dispozitivul de incercuire de la Sevastopol.

La inceputul lunii mai 1942, au trecut la ofensiva trupele germane
5i romane pe frontul de la Parpaci in peninsula Kerci. Pe un front de 18
km rusii concentreaza doua armate, cu 26 de mari unitati, din care 17 divizii
de infanterie si 4 brigazi blindate. Armata 11 Germana avea 5 divizii germane
de infanterie, o divizie blindata germana si Corpul 7 Armata roman cu diviziile
10 si 19 infanterie si brigada 8 cavalerie. Actiunea ofensiva a reusit
pe deplin prin ruperea frontului inamic in flancul sau stang si apoi prin
incercuirea grosului fortelor aflate in adancime la flancul drept. „In
cinci zile intreaga peninsula Kerci era curatata de inamic. Sase divizii
germane si trei divizii romane au distrus 26 de mari unitati I ruse...
Planul ofensiv a, fost magistral intocmit, iar executia impecabila. A,
fost o batalie de conceptie napoleoneana. S-au capturat 770.000 prizonieri,
1.133 tunuri ,si 258 care de lupta „.

Cel de-al doilea punct al teatrului de lupta din Crimeea a fost fortareata
Sevastopol. La operatia pentru cucerirea Sevastopolului au luat parte 7
divizii germane si Corpul de Munte roman, comandat de generalul Avramescu
si avand in compunere diviziile 1 si 4 munte, 18 infanterie si trei divizioane
de artilerie grea, dispuse pe un front de 35 km. Adversarul facea apararea
cu o armata compusa din 7 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie,
luptand pedestru si trei brigazi de marinari, beneficiind de considerabile
lucrari de fortificatii completate cu zone naturale defensive. La un raport
de forte echilibrat, germanii si-au asigurat superioritatea cu numeroasa
lor artilerie grea. Au fost aduse in fata Sevastopolului tunuri de 190
mm, mortiere si obuziere de 305, 350 si 420 mm, plus doua piese speciale
de calibrul 600 mm, ca si celebrul tun de 800 mm „Dora", cu teava de 30
mm si un afet cat o cladire cu doua etaje I Atacul general a inceput cu
un masiv bombardament de aviatie si artilerie, pe durata a cinci zile,
asupra intregului dispozitiv sovietic. La 7 iunie 1942, a inceput atacul
infanteriei. Luptele au fost de o violenta extraordinara si au durat aproape
trei saptamani. „In acest timp fiecare adapost, fiecare cuib de rezistenta,
fiecare constructie betonata, sau nu, a fost cucerita prin lupta. Trupele
ruse aveau ordin sa moara pe loc. Sub conducerea fanatica a comisarilor
comunisti, soldatii rusi au depus o rezistenta nezdruncinata, aparand,
care fortificatie cu o tenacitate extraordinara".

La 1 iulie, trupele germane au intrat in ora 5, dar batalia a mai continuat
pana la 4 iulie in peninsula Herson, unde rusii au incercat sa rupa frontul
german ca sa ajunga in munti. Pierderile au fost extrem de mari (90.000
prizonieri rusi si un numar extrem de mare de morti si raniti), iar epuizarea
trupelor era totala.


Prezenta romanilor in batalia de la Stalingrad
Simultan cu actiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat
ofensiva in spatiul dintre Donet si Don spre Stalingrad si Caucaz. Obiectivul
lui Hitler era sa ajunga pe Volga ca sa opreasca aprovizionarile rusesti
pe fluviu si sa cucereasca regiunea petroliera din Caucaz.

La inceputul lunii august 1942, Grupul de Armate „A" a trecut Donul
pe la Rostov si a inceput inaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate „B"
a inceput atacul spre Stalingrad. Noul plan ducea la o lungire considerabila
a frontului la aripa lui de sud. In consecinta, maresalul Ion Antonescu
este solicitat si pune la dispozitia comandamentului suprem german doua
armate romane: Armata 3 Romana (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii,
grupate in patru corpuri de armata si Armata 4 Romana (generalul Constantinescu
Claps) cu patru divizii, grupate in 2 corpuri de armata. Ambele armate
sunt puse sub ordinele Grupului de Armate „B" si, pana la 15 octombrie
1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene si
germane, un sector de front in lungime de 110 km pe bratul de nord al Cotului
Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a fost dispusa intru-un sector
excesiv de larg pentru fortele de care dispunea (peste 200 km), la sud
de Stalingrad, in Stepa Kalmuca, intr-un teren uscat, nisipos si sarac,
dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de stepa.

O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 Romane era prezenta
pe malul de sud al Donului a trei capete de pod rusesti, din care cel de
la Deviatkin era foarte mare si foarte periculos. De la intrarea in dispozitiv,
generalul Petre Dumitrescu a cerut aprobarea de a elimina aceste capete
de pod, punandu-se la dispozitie aviatie, tancuri si artilerie grea necesare.
Comandamentul german nu a aprobat aceasta operatie si nici un atac cu forte
mai mari de un batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata a 3-a
Romana si-a plasat toate fortele in linia intai, ramanand fara nici o rezerva,
pe un front care era de doua ori mai lung decat puteau acoperi, normal,
trupele romane. Primise, in schimb promisiunea ca i se vor asigura rezerve
germane. Din capul locului cele doua armate romane au fost puse intr-o
stare de inferioritate fata de un inamic inzestrat cu puternice si moderne
mijloace de lupta. Ele erau lipsite de armament antitanc pe masura tancurilor
rusesti. Cel care exista era la nivelul primului razboi mondial, iar infanteria
nu dispunea decat de sticle cu benzina si somoioage de paie, mijloace improvizate
cu efecte minime. Armamentul antitanc al trupelor romane era de tip vechi,
calibre 37-47 mm, cu munitie care nu strapungea blindajul tancurilor sovietice.
Artileria grea era foarte putina iar cererile la germani nu au fost onorate.
In sectorul Armatei 4 fasiile diviziilor erau mari (25-40 km), in rezerva
existau doar cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la
regimente doar cate 4-5 oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri
antitanc de 88 mm. La 19 noiembrie, cand incepea ofensiva sovietica, Armata
3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar 75.580.

Inamicul avea in fata trupe considerabile. Fata de cele trei armate
romano-germane rusii aveau 11 armate cu un total de 80-86 divizii de tragatori,
19 brigazi de infanterie, 51 brigazi blindate, 7 divizii de cavalerie si
4 flote aeriene.

In ziua de 19 noiembrie, rusii au trecut la ofensiva de mari proportii
la vest si sud de Stalingrad. In sectorul Armatei a 3-a Romana, ofensiva
rusa a inceput din doua capete de pod, la centrul si in flancul drept al
armatei, cu forte mult superioare in tancuri si cavalerie. Frontul a fost
rupt pe doua directii intre care au fost incercuite trei divizii romane
(grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15 infanterie). Pana in seara de 19 noiembrie,
pe langa cele trei divizii incercuite, diviziile 9 si 14 fusesera distruse,
iar divizia 1 cavalerie intrase in sectorul Armatei 6 Germane. Pana la
25 noiembrie Grupul Lascar, desi a incercat sa se salveze nu a putut fi
ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri terestre si a fost lichidat.

Incepand cu 20 noiembrie, inamicul a dezlantuit o ofensiva puternica
si in sectorul Armatei a 4-a Romana, la sud de Stalingrad. Rusii au reusit
sa rupa frontul intre diviziile 1 si 20 infanterie, au impins-o pe aceasta
din urma spre nord si au prins-o in incercuire alaturi de Armata a 6-a
Germana, au distrus divizia 2 infanterie si au aruncat de pe pozitie toate
trupele armatei. La 22 noiembrie, cele doua ofensive sovietice au inchis
clestele incercuind Armata a 6-a Germana.

Corpul 1 armata roman (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate
operativa, la 19/20 decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive
sovietice de la 16 decembrie in sectorul A 8 italiene, dar la 21 decembrie
1942 majoritatea fortelor lui au fost incercuite. De asemenea Corpul 7
armata a fost puternic lovit la inceputul lunii decembrie 1942.

Operatiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22
decembrie 1942 n-a reusit. La ea a fost angajat si Corpul 6 armata roman.