Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Actiunile armatei romane in campania din est (22 iunie 1941 –
19 noiembrie 1942)

In fata Grupului de armate „general Antonescu" se gaseau trei armate
sovietice care dispuneau de 30 de divizii de infanterie, 14 brigazi motorizate
si 8 divizii de cavalerie.

La declansarea ostilitatilor, in zorii zilei de 22 iunie 1941, ordinul
de atac al generalului Ion Antonescu suna astfel: „V-am fagaduit din
prima zi a noii domnii si a luptei mele nationale, sa va duc la biruinta,
sa sterg pata de dezonoare din CARTEA NEAMULUI si umbra de umilire de pe
fruntea si epoletii vostri.

Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti
si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.
OSTASI,
Va ordon: Treceti Prutul! Zdrobiti vrajmasul din Rasarit si Miazanoapte!
Dezrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii vostri cotropiti! Re
impliniti in trupul Tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voievodali
ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre...!" Ostasi! Plecati azi pe
drumul biruintei lui Stefan cel Mare, ca sa cuprindeti cu jertfa voastra
ceea ce au supus stramosii vostri cu lupta lor. Inainte! Fiti mandri ca
veacurile ne-au lasat aici straja dreptatii si zid de aparare crestina.
Fiti vrednici de trecutul romanesc!
Intrucat frontul romanesc era mai inaintat spre est decat restul frontului
pana la Marea Baltica, s-a prevazut ca ofensiva pe Prut sa inceapa mai
tarziu, atunci cand celelalte forte germane vor fi la acelasi nivel de
inaintare. Astfel, in intervalul 22 iunie – 1 iulie 1941, de-a lungul Prutului
s-au desfasurat actiuni militare locale, incursiuni de pe un mal pe celalalt
ale ambilor adversari, un bombardament foarte puternic al aviatiei germano-romane,
care a distrus 400 de avioane ruse la sol, executarea de capete de pod
la Stefanesti, Sculeni si Ungheni, pe malul stang al Prutului, bombardamente
sovietice asupra centrelor urbane romanesti din Moldova si Muntenia.

In etapa urmatoare (2-26 iulie 1941) urma sa se desfasoare ofensiva
pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord. Se preconiza fortarea
Prutului, ruperea apararii sovietice si inaintarea spre est pana la Nistru.
Lovitura principala trebuia sa o de-a Armata a 11 germana, care trebuia
sa ajunga pe Nistru intre Moghilev si Vadul Rascu. Armata 3 romana urma
sa elibereze Bucovina de Nord iar Armata 4 sa execute actiuni demonstrative
pentru fixarea inamicului, urmand sa inainteze mai tarziu, dupa inaintarea
frontului in nord si la centru.

In zorii zilei de 2 iulie 1941, s-a trecut la ofensiva pe intreg frontul
romanesc. Diviziile de vanatori de munte au atacat pe directia principala
Radauti-Cernauti-Hotin, determinand Armata a 18-a Sovietica sa se retraga.
La 4 iulie a fost eliberat orasul Cernauti, apoi cele doua corpuri de armata
au trecut Prutul si, dupa patru zile de urmarire, au atins linia Nistrului.

In cadrul acestor actiuni, Divizia 2 Munte, comandata de generalul
Ion Dumitrache, a fost varful de lance. Impreuna cu Divizia 8 Cavalerie,
ea a fortat Prutul pe la Noua Sulita, indreptandu-se spre Hotin si ajungand
la periferiile acestuia la 6 iulie. Atacul din ziua urmatoare a obligat
fortele sovietice sa evacueze orasul si sa se retraga la est de Nistru.
In felul acesta, pana la 9 iulie, marile unitati romane din Armata 3 au
eliberat si detineau controlul asupra intregului teritoriu al Bucovinei
de Nord. Patrunderea adanca in dispozitivul adversarului era de natura
sa pericliteze flancul stang al frontului sovietic de sud-vest.

Marile unitati germane si romane din Armata 11-a Germana, au atacat
din capetele de pod de peste Prut, au infrant puternica rezistenta a inamicului
din masivul Cornesti si au eliberat orasul Chisinau la 9 iulie 1941. Pana
la 14 iulie, toate fortele armate erau pe Nistru. Astfel, in intervalul
2-15 iulie, divizii sovietice din compunerea Armatei 18 au fost alungate
la est de Nistru, iar fortele romano-germane au iesit pe cursul mijlociu
al fluviului.

Fortele din Armata 4 Romana, dupa ce au realizat la 2 iulie trei capete
de pod (Costuleni, est-Husi si Falciu), au inaintat simultan cu Armata
11 Germana, eliberand Basarabia de sud. Pana la 26 iulie si aceste forte
au atins Nistrul.

Dupa 33 zile de razboi, intreaga Basarabie si Bucovina de nord erau
eliberate. Comunicatul nr. 6 din 25 iulie 1941 al Comandantului frontului
romano-german avea urmatorul continut: „Lupta pentru dezrobirea brazdei
romanesti de la Rasarit s-a terminat. Din Carpati si pana la mare suntem
din nou stapani peste hotarele strabune".

Pretul eliberarii a fost platit de armata romana cu 4.112 morti, 12.120
raniti si 5.506 disparuti, ceea ce reprezinta aproximativ 60% din efectivele
angajate in operatiile din iulie 1941. Acest lucru dovedeste ca eliberarea
Basarabiei si a Bucovinei de Nord „nu s-a facut prin plimbari demonstrative
de osti in tinuta de razboi ci prin inclestari pe viata si pe moarte",
ca „au fost duse lupte darze pentru cucerirea fiecarei pozitii, fiecarei
linii de rezistenta", ca a curs „mult sange si multe vieti au fost aduse
ca pret statuarii vesnice a dreptului romanesc pe aceste tinuturi", dupa
cum apreciaza istoricul Gh. Margherescu.

Angajarea efectiva a armatei romane, la trecerea Nistrului si la actiuni
ofensive la est de Nistru a fost oficializata de generalul Ion Antonescu,
doar, dupa zece zile, adica la 27 iulie, cand a raspuns favorabil cererii
exprese a lui Hitler in acest sens.
Actiunile armatei romane peste Nistru, la Odessa si in Stepa Nogai
Linia Nistrului, frontiera dintre Romania Mare si U.R.S.S., fusese puternic
fortificata in perioada interbelica, cand se construise „linia Stalin",
pe trei randuri de cazemate in beton pe malul stang al raului. Depasirea
Nistrului era dificila si impunea o grea batalie. Armata romana va participa
la aceasta batalie cu Armata 3 romana, alaturi si sub ordinele Armatei
11 germane. In zilele de 17-20 iulie 1941 marile unitati romane de munte
si cavalerie au fortat Nistrul si au luat parte la strapungerea „liniei
Stalin", dupa care, la est de Nistru au facut siguranta flancului stang
al Armatei 11 germana si legatura ei operativa cu Armata 17 germana.

Angajarea armatei romane la trecerea Nistrului si la ofensiva in est
a fost oficializata de Antonescu doar dupa zece zile, adica la 27 iulie
1941, cand a raspuns favorabil cererii exprese a lui Hitler in acest sens.
A lipsit insa un tratat de alianta si o conventie militara cu Germania.

La Nistru si-a incetat existenta si Grupul de armate „general Antonescu".
Armata 11 Germana a trecut direct sub ordinele Grupului de Armate „Sud"
(maresal Rundstedt), cu misiunea de a continua inaintarea pana la Bug.
Cele patru divizii romane care ii fusesera subordonate operativ la inceputul
operatiunilor au fost trecute la Armata 4 Romana. Armata 3 Romana a fost
pusa sub ordinele Armatei 11 Germane. Acest fapt marca o forma de integrare
ne mai intalnita pana atunci si net dezavantajoasa pentru identitatea nationala
a unei tari mici: subordonarea unei armate de campanie unui esalon strain
de acelasi nivel. Misiunea acestei armate era urmarirea inamicului spre
est, pana la Bug.

Eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord
Declansarea razboiului mondial, prin atacarea Poloniei si masiva concentrare
de forte sovietice la granita poloneza, pe care au si trecut-o la 17 septembrie
1939, au impus guvernului roman sa ia o serie de masuri. urgente. Astfel,
la 11 septembrie 1939 s-a constituit grupul de armate comandat de generalul
Ilasievici, grup compus din armatele 3 si 4 si insarcinat cu siguranta
granitei de est si de nord-est.

Dar, rapturile teritoriale din iunie-septembrie 1940 au avut consecinte
grave asupra capacitatii de aparare a Romaniei. Disponibilul de mobilizare
s-a diminuat cu 1/3 (de la 3,5 milioane in 1937 Ia 2,2 milioane in 1941),
au fost abandonate numeroase amenajari genistice si capacitati industriale,
s-au produs modificari defavorabile in configuratia zonelor de operatii
prin pierderea unor aliniamente defensive fundamentale (spintecarea reductului
transilvan, pierderea „portii Somesului" si pierderea aliniamentului Nistrului
si a adancimii operative, la est.)

In consecinta, conducerea politica si militara a procedat la o serie
de masuri de reorganizare a armatei romane, in sensul reducerii cadrului
organizatoric si a efectivelor pentru „formarea unei armate mici, dar puternice",
cu o „perfecta incadrare si dotare, disciplina si instructie". La 1 aprilie
1941 structura de pace a armatei romane cuprindea: trei comandamente de
armata (1, 3 si 4), sase comandamente de corp de armata (1-5 si 7), 20
comandamente de divizie, doua brigazi de fortificatii, Corpul de Munte
cu patru divizii. Marele Stat Major, prin directivele operative, a asigurat,
pana in iunie 1941, fiecare zona de operatii cu fortele si mijloacele necesare
unor misiuni defensive, in concordanta cu estimarile privind intentiile
fortelor adverse si noul statut politic si militar al Romaniei, avand Germania
ca aliat si „garant" al noilor frontiere romanesti. Moldova dintre Carpati
si Prut urma sa fie aparata de Armata a 4-a (din aprilie si Armata a 3-a),
cu accent deosebit in sectorul de pe Prutul inferior si Dunare.

La operatia strategica ofensiva a Werhmacht-ului contra Uniunii Sovietice,
alaturi de Germania (152 de divizii), Ungaria (3 brigazi), Slovacia (3
divizii), Italia (3 divizii) si Finlanda (18 divizii), Romania participa
cu Armatele 3 si 4 Romane (circa 15 divizii) care numarau 325.685 militari.
Ele constituiau impreuna cu Armata 1 Germana, Grupul de armate „general
Antonescu", al trupelor germane care atacau U.R.S.S, inaintand pe directia
generala nord-est.

Primul obiectiv al acestor forte era eliberarea Basarabiei si a Bucovinei
de nord.

Dispozitivul de lupta realizat pe frontul roman a fost urmatorul: Armata
4 Romana (general Nicolae Ciuperca), compusa din corpurile 2, 3, 4 si 5
armata, cu un total de 8 divizii de infanterie si o brigada de cavalerie,
care era dispusa intre Gura Siretului si Comarna (sud-est Iasi), intr-un
dispozitiv de doua esaloane; Armata 11 Germana (general Eugen von Schobert),
compusa din 3 corpuri de armata, cu un total de 7 apoi 9 divizii de infanterie
germana si 4 divizii de infanterie romana era dispusa in continuare pe
Prut pana la Darabani; Armata 3 Romana (general Petre Dumitrescu) investita
cu misiuni operative, doar de la 2 iulie 1941, era compusa din Corpul de
Munte si Corpul de Cavalerie, in total 6 divizii si acoperea granita din
Bucovina pana la Carlibaba. Sectorul Dunarii maritime era acoperit de forte
ale Corpului 2 Armata, dispus in Dobrogea. Marele Cartier General roman
mai avea doua divizii la dispozitie, care au intrat ulterior in sub ordinea
germana, si aviatia de lupta, compusa din trei escadrile de bombardament,
opt escadrile de vanatoare si doua de recunoastere si legatura.

RAZBOIUL ROMANIEI PENTRU

REINTREGIRE NATIONALA (1941-1945)

http://www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_8.html#cauzele

1. Cauzele indepartate, apropiate si imediate
ale razboiului de reintregire
Poporul roman si armata romana au purtat razboiul impotriva Rusiei Sovietice
intre anii 1941-1944, avand la baza o solida motivatie istorica peste care
a cazut ca un trasnet invazia ruseasca si raptul teritorial din iunie 1940.

De la Petru cel Mare la Stalin, Rusia a dezvoltat continuu o politica
de agresiune imperialista, fie sub haina panslavismului, fie sub masca
ideologiei comuniste. Romanii erau ingroziti de primejdia de la rasarit
de se cutremurau la amintirea lungului sir de ocupatii tariste, intre care
cea din 1940 era a douasprezecea. (Cea de-a treisprezecea, cea mai cumplita,
avea sa se produca dupa 23 august 1944).

Prin urmare, au existat cauze indepartate, cauze apropiate si cauze
imediate ale razboiului din anii 1941-1944. Chiar de la primul contact
politico-militar al romanilor cu rusii – 1711 – desi tratatul incheiat
de Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare cuprindea numeroase garantii pentru
Moldova, iar Rusia inca nu cucerise Ucraina, pentru a ajunge cu granita
pe Nistru, apare teama de rusi iar faptul ca la Stanilesti, rusii nu au
invins, a fost mai degraba favorabil. Rusii invingatori „ar fi devenit
stapanul, nu numai economic dar si politic al Moldovei".

La scurt timp insa, a inceput seria invaziilor rusesti in Tarile Romane.
Prima s-a produs in 1739, cand Rusia a pretins Turciei sa acorde independenta
Moldovei si Munteniei si sa recunoasca punerea lor sub protectorat tarist.
Desi rusii i-au invins. pe turci, au trebuit sa accepte o pace de compromis
prin care Tarile Romane ramaneau in continuare vasale Portii. Au iesit
insa, in evidenta tendintele de cotropire ale Rusiei. Razboiul ruso-austriac
de la 1769-1774 aduce o ocupatie tarista de cinci ani asupra Tarilor Romane,
pe care le-a secatuit. Urmatorul conflict intre cei trei (1787-1792) pune
din nou pe tapet pretentia ruseasca de protector asupra Tarilor Romane
iar o buna parte a operatiilor militare se desfasoara pe teritoriul Moldovei
cu consecinte dezastruoase. Rusia, cucerind Crimeea si teritoriile de la
nord de Marea Neagra pana la Nistru, prin cuceriri succesive, ajunge, pentru
prima data, in granita comuna cu Moldova, deschizand o perspectiva si mai
primejdioasa pentru Tarile Romane.

Razboiul ruso-turc de la 1806-1812 a insemnat o noua invazie a rusilor
in ambele principate, ocuparea pentru alti cinci ani a acestora cu acordul
condamnabil al lui Napoleon Bonaparte. „Scopul cel mai evident si cel mai
important, aprecia ministrul de externe rus in numele imparatului, este
alipirea celor doua principate la Rusia. Nici o alta achizitie nu poate
sa le inlocuiasca".

Sub presiunea ofensivei lui Napoleon, tarul a fost obligat sa incheie
pace cu turcii si sa se multumeasca doar cu teritoriul dintre Nistru si
Prut, adica Basarabia. Actul a fost savarsit de Turcia prin cedarea acestui
teritoriu romanesc.

Razboiul ruso-turc de la 1828-1829 inseamna o alta perioada de cinci
ani de ocupatie (1829-1834), timp in care au introdus Regulamentele Organice
in principate, asigurandu-se preponderenta ruseasca pana la 1856. Interventia
impotriva Revolutiei de la 1848, aduce o ocupatie de un an pentru ambele
principate, dupa cum si razboiul Crimeei a adus numeroase consecinte nefericite.
Pacea care i-a urmat a pus insa, capat protectoratului tarist asupra Tarilor
Romane si a readus in componenta Moldovei sudul Basarabiei.

Dupa faurirea statului national roman modern (1859) si politica de
cvasi independenta promovata de Alexandru-Ioan Cuza si Carol I, rusii nu
isi mai permit sa invadeze Romania.

In anii primului razboi mondial, alianta Romaniei cu Rusia nu a impiedicat
guvernul rus sa negocieze in secret cu Puterile Centrale impartirea Romaniei.
Revolutia rusa si destramarea armatei tariste au impiedicat realizarea
acestui proiect. Daca, totusi, Rusia nu a putut jefui nimic din teritoriul
romanesc, ea a refuzat sa restituie tezaurul Romaniei, depus la Moscova
pentru a fi salvat de invazia germana.

Instalarea regimului comunist sovietic a amplificat tendintele expansioniste
ale Rusiei. Revenirea Basarabiei in componenta Romaniei, prin vointa romanilor
basarabeni din 1918, a generat alte numeroase frictiuni, incidente si atacuri
in relatiile Romaniei cu Uniunea Sovietica, fapte care au culminat cu actul
de brutalitate al rapirii Basarabiei si Bucovinei de nord prin ultimatumul
din 26 iunie 1940. Toate acestea au constituit „cauzele apropiate" ale
razboiului Romaniei contra Rusiei.

In iunie 1940, Romania, lipsita de aliati nu are nici o posibilitate
de a impiedica Rusia sa isi puna in aplicare planurile agresive la vest
de Nistru. Armata nu avea munitie decat pentru doua saptamani de lupte,
nu avea decat foarte putine blindate iar garantiile occidentale lipseau.
Rusia, prin pactul secret sovieto-german din 23 august 1939, obtinuse libertatea
de actiune in teritoriile romanesti vizate, iar din spate Romania se putea
astepta la un atac din partea Ungariei si Bulgariei, ceea ce ar fi insemnat
un dezastru.

Singura solutie era acceptarea conditiilor Rusiei. Armata si autoritatile
romane din Basarabia au fost supuse unei umilitoare retrageri, sub o agresiva
presiune a trupelor ruse. Ostasii romani au acceptat situatia de a se retrage
fara lupta si de a nu raspunde la actele de provocare ale armatei ruse.

Dupa ocuparea Basarabiei, a Bucovinei de nord si a tinutului Hertei,
Rusia a concentrat aici numeroase trupe iar pe noua frontiera cu Romania
au inceput o serie de incidente – focuri de arma nocturne, incursiuni peste
Prut si capturarea de prizonieri, victime printre soldatii romani, etc.
La scurt timp, puterile fasciste au impus Romaniei Diktatul de la Viena.
Oferta Germaniei de a garanta granitele sangerande ale Romaniei a fost
acceptata, mai ales ca Rusia continua provocarile pe Prut si Dunare si
ocupase cu trupe bratul Chilia. Amploarea primejdiei rusesti si iminenta
ei materializare sunt exprimate de Molotov, ministrul de externe sovietic
astfel: „Astazi problema este alta. Voi nu va ganditi decat la frontierele
voastre si nu va dati seama ca ceva cu mult mai pretios pentru voi este
in joc: independenta voastra si chiar existenta tarii voastre".

In acest context, Romaniei nu i-a ramas alta solutie decat sa urmeze
politica germana fata de Rusia. Aceasta profunda motivatie a razboiului
contra Rusiei sovietice a fost raspicat explicata de conducatorul statului
roman, generalul Ion Antonescu, care a ordonat trupelor sa treaca Prutul:
„In zilele traite de noi – se adresa el ostasilor printr-un ordin de zi
– de noi si de parintii nostri in ultimii 120 de ani, de la 1829 la 1940,
Tarile Romanesti au fost de nenumarate ori invadate si ocupate, dominate
si exploatate, saracite si umilite, jefuite si ciuntite de ostile rusesti".
In raspunsul maresalului Antonescu la Declaratia de razboi a Angliei, in
decembrie 1941, se exprima regretul ca o mare putere, care n-a cunoscut
de secole tragedia si umilintele ocupatiei straine „nu poate intelege micul
dar bunul si necontenit brav incercatul si pe nedreptul lovitul popor roman…,
zbuciumul si tragedia in care de secole se zbate, numai pentru a-si apara
fiinta si drepturile sale de viata si libertate, la liniste si la unire…
Noi am trecut de 2000 de ani, nu numai in cursul veacurilor, dar si in
cursul aceluiasi veac, din ocupatie in ocupatie, din umilinta in umilinta,
din tragedie in tragedie".

Cauzele imediate ale razboiului romanilor impotriva Rusiei sunt astfel
exprimate de acelasi om de stat: „Noi nu am fi atacat niciodata pe nimeni,
daca trei milioane de frati nu ar fi fost luati in robie si daca Basarabia
si Bucovina noastra nu ne-ar fi fost smulse intr-un moment cand Europa
s-a gasit la o raspantie fatala, cand nimeni nu ne-a putut sari in ajutor".
Intr-o scrisoare catre generalul englez Maitland Wilson, Antonescu scria:
„Noi am fost atacati, desi nu am atacat pe nimeni. Ceea ce a fost al nostru
de secole, ei ne-au luat. Aliatii si prietenii nostri au fost obligati
de evenimentele din 1940 sa ne abandoneze total; lasandu-ne astfel sa fim
jefuiti de lasii nostri vecini. Nici unul din marii nostri aliati de atunci
nu putea sa ne garanteze frontierele noastre reduse, ca raspuns la strigatul
nostru de alarma. Alaturi de Germania am fost nevoiti sa ne opunem Rusiei,
care zilnic ne umilea si ne ameninta".

Optiunea lui Ion Antonescu pentru razboi era impusa de starea conjuncturala
interna si internationala. „Ministrii au fost intru totul de acord cu hotararea
mea si a lui Hitler de atacare a Uniunii Sovietice (cu) toate ordinele
mele fara comentarii" – avea sa declare Ion Antonescu. Razboiul purtat
de Romania a fost, dupa aprecierea analistului Nicolae Baciu: „un razboi
de legitima aparare pentru a-si recuceri teritoriile cazute sub stapanirea
ruseasca, un razboi in care poporul roman isi apara existenta fizica si
nationala, un razboi in care poporul roman, victima a lui Hitler si Stalin,
a trebuit sa lupte alaturi de unul impotriva celuilalt.

Cum arată Al Doilea Război Mondial prin lentila aparatului de fotografiat
Uneori imaginile spun mai mult decât cele mai alese cuvinte. Oricât de dramatică ar fi perspectiva vizualizării unor poze din timpul războiului, necenzurarea obţinută în spatele obiectivului ne poate oferi acele informaţii din interior care sunt şi acum tabuuri istorice.

Dorinţa de a ilustra momentele decisive ale celui de-Al Doilea Război Mondial, momente care au modelat în mod decisiv lumea în care trăim astăzi a condus acţiunea jurnaliştilor de la The Atlantic de a alcătui un amplu eseu-fotografic pe această temă.

Astfel, se încearcă prezentarea evenimentelor din cadrul războiului, a vieţii celor de pe front, cât şi a celor care îi aşteptau acasă şi a efectelor provocate de conflict în rutina zilnică a oamenilor.

Fără îndoială că povestea celui de-Al Doilea Război Mondial ilustrază întocmai decursul secolului 20. Deşi oficial războiul a durat începând cu 1939 şi până în 1945, cauzele conflictului şi urmările dezastruoase s-au făcut simţite timp de mai multe decenii. Chiar dacă reuşitele tehnologice de excepţie ne mai inspiră şi astăzi, războiul a fost în mare parte izvor al distrugerii şi al unei nenorociri inimaginabile.
La sfârşitul anilor '30 populaţia globală se ridica la aproximativ 2 miliarde. În mai puţin de un deceniu, războiul a cauzat peste 80 de milioane de morţi, decimând în mod dramatic 4% din populaţia lumii.

Etapele premergătoare războiului

Anii care au precedat declararea războiului între Axă şi Forţele Aliate în 1939 au reprezentat o perioadă tumultoasă pentru populaţia întregului Glob: Marea Depresie începuse deja în urmă cu o decadă, lăsând cea mai mare parte a oamenilor fără loc de muncă şi disperaţi.
Totodată, Naţionalismul făcea furori în Germania, instigând lumea împotriva măsurilor restrictive impuse de către Tratatul de la Versailles, care marcase încheierea Primului Război Mondial. După formarea Ligii Naţiunilor, ţările membre Germania, Italia şi Japonia ocupau ţările învecinate, încurajaţi de lipsa rezistenţei şi a consecinţelor.
În alt colţ al lumii, între China şi Imperiul Japoniei războiul era în toi, în urma invaziei trupelor japoneze în Manciuria în 1931.
În Spania Războiul Civil izbucnise în 1936 şi a transformat ţara în teren de exerciţiu pentru viitoarele conflictele. Germania şi Italia au susţinut luptele sângeroase prin sprijinirea insurgenţilor fascişti conduşi de Generalul Franco; aproximativ 40,000 de naţionalişti europeni au plecat la luptă în Spania, hotărâţi să opună rezistenţă fascismului.
În ultimii ani de dinaintea războiului, Germania nazistă a pavat calea conflictelor prin reînarmare, semnarea unui tratat non-agresiune cu URSS, anexarea Austriei şi invadarea Cehoslovaciei.
Între timp, Statele Unite ale Americii şi-au susţinut în repetate rânduri neutralitatea, în încercarea de a evita implicarea în conflictele străine; americanii se concentrau pe revenirea după Marea Depresie şi după anii de secetă, perioadă cunoscută sub denumirea de Dust Bowl.

Pe urmele distrugătorului MoskvaMilitari ruşi şi români au comemorat ieri 70 de ani de la scufundarea distrugătorului sovietic Moskva la aproximativ 15 mile în largul Mării Negre.

Nava de debarcare Yamal a plecat ieri dimineaţă din Portul Constanţa către zona în care s-a scufundat distrugătorul Moskva, unde a avut loc ceremonia comemorativă de depunere a coroanelor de flori. De asemenea, la eveniment a fost prezentă şi nava Mărăşeşti, din partea Forţelor Navale Române.
După ce a ajuns în zona unde se află epava navei Moskva, la bordul navei Yamal s-a desfăşurat un ceremonial militar şi religios, mai multe coroane de flori fiind aruncate în apă, fiind intonate, de asemenea, imnul de stat al Rusiei şi imnul de stat al României. Epava distrugătorului Moskva a fost descoperită la începutul lunii mai de către o echipă de cercetători români, ruşi şi ucraineni la o distanţă de aproximativ 15 mile faţă de ţărm, aceasta fiind scufundată în urma unei explozii.
Conform reprezentanţilor echipei de cercetare, epava are o lungime de 90 de metri, se află într-o stare perfectă de conservare, la o adâncime de aproximativ 40 de metri. Claudiu Mişa, reprezentantul echipei care a descoperit epava, spune că aceasta poate fi văzută de turişti, dar că numai cei care au experienţă în scufundări pot face acest lucru.
Istoria naufragiului
În timpul bătăliei navale din 25-26 iunie 1941, liderul „Moskva", şi liderul „Harkov", parte din grupul operaţional „Vorosilov" s-au apropiat de ţărmul românesc şi au deschis focul asupra Portului Constanţa. Distrugătoarele româneşti „NMS Regina Maria" şi „NMS Mărăşti" s-au angajat în luptă şi împreună cu bateria de coastă germană „Tirpitz" au reuşit să respingă atacul. În timpul retragerii, liderul „Moskva" a suferit o explozie, s-a rupt în două şi s-a scufundat foarte repede.
Cauzele exploziei sunt necunoscute. Versiunea românească este că „Moskva" a lovit o mină din barajul Tuzla, iar versiunea rusească neoficială este că „Moskva" a fost lovit din greşeală de o torpilă trasă de pe un submarin sovietic. Marina Română a salvat din naufragiu 69 de supravieţuitori, inclusiv pe comandantul navei AB Tuhov.
OFICIAL
Omagiu pentru toţi marinaii dispăruţi
„Ceremonia comemorativă a fost destinată tuturor marinarilor dispăruţi în cel de-al doilea război mondial, dar în special celor de pe distrugătorul Moskva. Căutările au durat 30 de ani, iar la începutul lunii mai nava a fost găsită", a declarat consulul general al Federaţiei Ruse la Constanţa, Mihail Reva. „Sute de oameni aflaţi la bord şi-au pierdut viaţa şi cu toţii regretăm şi acum această tragedie", a spus generalul de aviaţie Gheorghe Constantin, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război Constanţa, în numele căreia s-a aruncat o coroană de flori în apă.

DOCUMENTE DESECRETIZATE: Cum credeau oficialii britanici că va fi cucerită Anglia de germani în al Doilea Război Mondial
Autorităţile britanice se temeau că naziştii vor folosi gaze toxice pentru a invada Marea Britanie, potrivit unor documente din cel de-al Doilea Război Mondial publicate recent.


Autorităţile britanice se temeau că naziştii vor folosi gaze toxice pentru a invada Marea Britanie, potrivit unor documente din cel de-al Doilea Război Mondial date publicităţii recent, relatează The Daily Mail.
Potrivit acestora, Germania ar fi avut o rezervă foarte mare de arme chimice şi experimentau deja posibilitatea de a răspândi bacilul anthracis, care provoacă boala mortală Antrax. Într-un alt document al autorităţilor se vorbea chiar despre o substanţă care ar fi putut bloca motoarele maşinilor, însă zvonurile nu au putut fi confirmate.
În ianuarie 1941, când Marea Britanie se temea de o invazie nazistă, serviciul de spionaj al armatei a conchis că Hitler va folosi, cel mai probabil, arme chimice pentru a provoca o evacuare forţată a coastei britanice. "Dacă Germania va invada ţara, va fi cea mai periculoasă misiune, al cărei premiu va fi dominaţia lumii. Germania va investi totul în această misiune, iar, dacă va considera că folosirea gazelor toxice îi va oferi un avantaj, nu va ezita să o facă", se arată în documentele dezvăluite recent.
Într-un alt document, din februarie 1941, ofiţerii serviciilor secrete britanice notau că Germania va acuza Marea Britanie de lansarea unui atac chimic pentru a justifica acţiunile lor. "Propaganda nazistă doreşte să pregătească opinia publică germană pentru folosirea gazelor toxice împotriva Marii Britanii", se arată în documentul care citează informaţiile unor diplomaţi germani.

Radioul si armata in anii celui de Al Doilea Razboi Mondial
Carol al II-lea a acordat o atentie deosebita influentarii tineretului, atat educarii sale in mediul scolar si extrascolar, cat si a capacitarii tineretului legionar pe care urmarea sa-l controleze, combatand astfel propaganda legionara. Pentru acest lucru a fost reactivata in decembrie 19381 o organizatie de tineret, Straja tarii, care a practicat o educatie paralela cu cea efectuata in scoala. Despre strajerie si obiectivele sale s-a vorbit mult la microfonul Radiodifuziunii mai ales in cadrul emisiunii Ora strajerilor, difuzata in fiecare sambata.

Mai mult, pentru tinerii care aveau varsta cuprinsa intre 18 si 21 de ani, s-a infiintat o organizatie premilitara, in programele Societatii fiind infiintata o emisiune speciala de o ora care se difuza la sfarsitul saptamanii, duminica: Ora premilitara 2.

Una dintre primele teme propagandistice abordate in emisiunea Ora premilitara a fost munca benevola, numita mai tarziu si voluntara sau patriotica, depusa de premilitari. Reprezentativ in acest sens este Jurnalul Premilitar din 14 aprilie 1940. Dem. Psatta, in textul Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti, adreseaza tuturor premilitarilor chemarea: „Iubiti premilitari ! Voi sunteti primavara neamului romanesc! Tara, prin conducatorii ei, va cheama sa va infaptuiti o sfanta datorie a ceasului de fata. Sa impliniti voi golurile lasate de cei care stau de veghe la hotar, sa rasturnati voi brazdele sfantului ogor romanesc, ca prin munca voastra fara preget, sa asigurati tarii belsugul de care are nevoie“3.

Tinerii erau atentionati ca aceasta chemare, trimisa „in aceste ceasuri de grea cumpana, nu e numai chemarea patriei, dar si porunca lui Dumnezeu. Sarind in ajutorul semenilor vostri dovediti ca sunteti crestini; lucrand si cel din urma petic de pamant, aratati lumii intregi ca taria unirii sufletelor noastre este zidul de granit pe care nu-l poate sfarma nici o vijelie. Astazi, munca ogoarelor este o datorie tot atat de mare ca si aceea de-a purta arma la hotar. Cel ce ar pregeta s-o faca e un fugar, nevrednic de-a se mai fali cu numele de roman!“4. Asa ca tinerii erau indemnati: „La munca deci, pentru binele aproapelui, pentru taria tarii, pentru fericirea neamului nostru! “5.

Textul din care am extras fragmentele de mai sus (Jurnalul Premilitar din 14 aprilie 1940) este dactilografiat pe cinci file, a fost avizat de doua persoane diferite, prin doua stampile cu semnatura; una a cenzurii, de forma rotunda, si una in forma dreptunghiulara, care mentiona bunul de difuzare intre orele orele 16,18 si 16,34. Dactilograma poarta, de asemenea, semnatura celui care a rostit textul.

Pe langa tema de propaganda, Jurnalul mai cuprindea zece stiri in care se aduceau multumiri celor care ajutau cu bani sau materiale organizatiile premilitare din tara si in care erau laudati tinerii premilitari care organizau serbari culturale, iar fondurile astfel adunate le donau armatei, sau le puneau la dispozitia statului.

La 3 martie 1940, in Radio Jurnalul Premilitar, maiorul Toma Stroescu amintea tinerilor ca se implinisera doi ani de la adoptarea Constitutiei lui Carol al II-lea. Stirea incadrata la rubrica de evenimente informa: „Un alt eveniment: in ziua de 27 februarie a.c., a avut loc cu mare fast, in intreaga tara, dupa cum ati auzit si voi, dragi premilitari, aniversarea a doi ani de la votarea Constitutiei.

In anumite localitati, poate ati luat parte si voi, premilitarii, la aceste festivitati.

Am tinut ca sa va amintesc, dragi premilitari, cetateni de maine ai tarii noastre, despre aceasta aniversare, pentru ca maine, cand veti fi chemati ca sa conduceti treburile in Stat, in cadrul acestei Constitutii, sa nu uitati ca sub ochii vostri de copii, scumpul nostru suveran – Majestatea Sa Regele Carol al II-lea – a plamadit si a dat viata acestei noi Constitutii, prin care s-a faurit o noua si solida temelie Statului nostru sub toate raporturile“6.

Radio Jurnalul premilitar, din 3 martie 1940, era format din opt pagini dactilografiate si avea in cuprins patru sectiuni.

In prima parte, maiorul Toma Stroescu le cerea premilitarilor sa-si informeze colegii „ce sunt departe, prin catunele din muntii nosti falnici si de prin campiile noastre manoase si, deci, nu au putinta ca sa ne asculte pe aceasta cale“, pentru ca „vestile bune ce le auziti voi, cu privire la ceea ce se realizeaza zi de zi, Institutia Pregatirei Premilitare, sa ajunga si la ei“. El le adresa urmatorul indemn: „Spuneti-le si lor din faptele bune ale camarazilor vostri premilitari“7.

A doua sectiune, intitulata Evenimente, trata trei evenimente petrecute pe parcursul unei saptamani, interval la care era difuzata emisiunea.

Sectiunea a treia se numea Infaptuiri bune si aducea la cunostinta tinerilor faptele bune realizate de premilitari. Iata un exemplu: „Premilitarul Gheorghita Stefan din comuna Mora, judetul Putna, a transportat tot fanul locuitorului Tudorica Ichim, ai carui boi erau rechizitionati pentru nevoile armatei“8.

Prin Recomandari, cea de-a patra sectiune, se adresa tinerilor indemnul: „Sa fiti nelipsiti de la datorie si sa cautati sa dovediti, mai ales in aceste vremuri, atat scumpului nostru suveran – ctitorul institutiei pregatirei premilitare – precum si tarii, ca ati corespuns tuturor asteptarilor“9.

In ceea ce priveste strajeria, relevante sunt conferintele sustinute de Constantin Radulescu-Motru, personalitate marcanta a culturii romanesti, care prin pozitia sa a fost ales sa influenteze opinia publica.

La 13 aprilie 1940, in conferinta Eroismul strajeresc pe care a sustinut-o la Radio Bucuresti, Constantin Radulescu-Motru afirma: „Institutia Strajeriei este menita sa faca educatia eroismului in tanara noastra generatie. Datoria noastra este sa ajutam la realizarea acestei meniri“10. Conferentiarul arata ca „avem nevoie de persoane pregatite pentru o viata de eroism. Avem nevoie de caractere de otel. Strajeria ni le poate da. Ea insa are o conducere luminata in mintea Marelui ei Strajer; are la dispozitie, in pepiniera bogata a romanismului, numeroase suflete de elita, pe care le poate plamadi in vederea menirii sale“11.

Constantin Radulescu-Motru era de parere ca pe teritoriul romanesc exista din plin eroism deoarece „cu eroism a fost sufletul romanesc daruit de Dumnezeu din belsug. In cursul istoriei, acest eroism s-a realizat cu prisosinta: in razboaie; in acte marinimoase de danie pentru biserici si spitale; in obiceiuri“12. Se atragea insa atentia ca desi „un fond bogat in eroism cuprinde natura sufletului romanesc, un singur pericol ameninta acest fond. Pericolul de a ramane necultivat si, astfel, de a cadea in paragina“13, dar „Institutia Strajereasca este chemata sa inlature acest pericol“14. Educatia eroismului trebuia realizata, in opinia sa, in felul urmator: „Tanarul strajer ajunge la un spirit de jertfa nu supunandu-se orbeste disciplinei, ci deprinzandu-se cu pretuirea propriilor sale insusiri. Increderea in sine este parghia care sustine orice sentiment de curaj, implicit de eroism. Cand tanarul strajer s-a ridicat deasupra micilor mizerii ale egoismului, in care sunt cuprinsi, de obicei, acei de o varsta si de o seama cu el; cand minciuna si lasitatea ii sunt nesuferite; cand cuvantul lui este cuvant, fiindca este cuvantul lui, si fapta lui este sincera, fiindca in ea se revarsa hotararea lui, atunci putin ii mai ramane tanarului pentru a-si desavarsi educatia. Aceea ce ii mai ramane va fi implinit de comunitatea strajeriei, unde altii, crescuti in acelasi spirit ca el, ii vor fi frati de credinta si de ideal“15.

La finalul conferintei, se subliniaza ca „Strajeria nu inventeaza eroismul, ci il capteaza si il indrumeaza. Prin acest eroism, pe care el il pune in valoare, se innobileaza tinerimea noastra, facandu-se dintr-insa o pavaza pentru Rege si tara“16.

Emisiunile ca Ora strajerilor si Ora premilitara aveau in vedere educatia tinerei generatii, in conformitate cu exigentele formulate de rege, pe care le gasim consemnate in revista Radio Adevarul din 23 aprilie 1939. Articolul numit Ora strajerilor la radio preciza: „Grija deosebita pe care o are Comandantul Strajii tarii pentru educatia tineretului va calauzi pe conducatorii «Orei» ca sa adapteze emisiunile strajeresti cerintelor tineretului, astfel ca «Ora» sa-si atinga tinta intru triumful ideii calauzitoare, statornicita tineretului tarii de catre Marele Strajer: Credinta si munca pentru tara si Rege“17.

Daca Ora strajerilor si Ora premilitara se adresau in special tineretului, Ora ostasului, introdusa in unda din 16 iunie 1940, avea ca public-tinta militarii, urmarind pregatirea populatiei pentru razboiul care devenise inevitabil. Nu este singura productie audio cu tematica militara. Din 2 august 1942, Radio Bucuresti si Radio Romania vor transmite Cronica razboiului, realizata de publicistul Romulus Seisanu. Radio Moldova va avea in programul sau incepand cu 17 ianuarie 1942, o Cronica Militara, realizata de locotenent-colonelul Al. Constantin Mihaiescu. Alte emisiuni cu continuturi militare au fost: Ora Germaniei, Ora Italiei, Ora ostaseasca germano-romana, Ora ostaseasca italo-romana, chiar si o Ora vesela a ostasului18.

Dupa cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord, propaganda dictaturii regale a incercat sa acrediteze ideea ca cedarea celor doua teritorii fusese necesara pentru protejarea restului spatiului romanesc, iar regele fusese cel care a avut puterea sufleteasca pentru a lua aceasta hotarare grea. Pe de alta parte, se anunta ca Romania nu va mai permite astfel de pierderi, iar restul teritoriului va fi aparat cu toate fortele disponibile.

Propaganda in favoarea razboiului s-a realizat mai ales prin intermediul emisiunii Ora ostasului. Dupa intrarea Romaniei in razboi, in prima faza, aceasta a fost transmisa zilnic, iar mai tarziu de trei ori pe saptamana. Sumarul emisiunii cuprindea:

· Cuvantul catre ostasi, rubrica ce trata o anumita tema, uneori semnata, dar de cele mai multe ori autorul era anonim.

· Stiri de pe front, rubrica introdusa dupa inceperea razboiului, in care erau prezentate actele de vitejie si faptele eroice ale soldatilor romani si, uneori, ale celor germani.

· Muzica militara si populara.

· Teatru scurt radiofonic sau poezii adecvate subiectelor tratate.

Iata cum arata sumarul emisiunii Ora ostasului, difuzata la 7 iulie 1940, la cateva saptamani de la prima emisiune:

1. Semnalul Orei.

2. Cuvant catre ostasi; Gazeta ostasilor.

3. Eroi au fost, de Bratianu (Corul A.C.T. condus de Dl. Radu Botez).

4. Altarul Manastirii Putna, de Ciprian Porumbescu (Corul A.C.T. acompaniat de Orchestra Radio).

5. Limba Noastra, de poetul basarabean Mateevici (recitata de Dl. At. Mitric).

6. Ostasul (mars national executat de Fanfara Jandarmilor Pedestri, condusa de Dl. Maior Albulescu).

7. Pe-al nostru steag (Corul A.C.T. condus de Dl. Radu Botez).

8. Fiii Romaniei (mars national executat de Fanfara Jandarmilor Pedestri, condusa de Dl. Maior Albulescu).

9. Rugaciune catre Iisus, de Radu Gyr (recitata de Dl. Nicu Dimitriu de la Teatrul National).

10. Semnalul orei (printr-un disc cu doua marsuri).

Din desfasuratorul emisiunii se poate observa ca peste 50% din spatiul emisiunii era alocat muzicii. Au fost difuzate patru marsuri, din care doua nationale, executate de Fanfara Jandarmilor Pedestri, condusa de maiorul Albulescu, alte doua fiind inregistrate pe disc. Corul A.C.T., condus de Radu Botez, a interpretat trei creatii: Eroi au fost si Pe-al nostru steag, iar in acompaniamentul Orchestrei Radio, Altarul Manastirii Putna, a lui Ciprian Porumbescu.

Rubrica Gazeta ostasilor prezenta, dupa spusele autorului ei, „fapte de lauda din randurile ostirii noastre si din viata civila care – prin faptele lor de buni romani – marturisesc marea lor dragoste de Neam si tara, in imprejurarile grele prin care trecem“19.

Ea era impartita in doua sectiuni. Prima parte era numita Fapte din ostire si cuprindea stiri care laudau curajul soldatilor sau modul in care isi faceau datoria. Spre exemplu: „Sergentul Pandariu Constantin ctg. 1938 si soldatul Iharov Ioachim ctg.1940 – de la Grupul 3 Graniceri Paza – fiind in patrulare, au surprins patru indivizi care incercau sa treaca frontiera.

Cu un curaj deosebit si insufletiti de acel simt al datoriei pe care orice ostas trebuie sa-l aiba, granicerii au reusit sa aresteze trei dintre fugari si apoi si pe al patrulea“20. Partea a doua, intitulata Fapte din viata civila, era alcatuita din stiri atent selectionate care prezentau fapte ale civililor, dar care priveau armata. Iata o astfel de stire: „Mecanicul Ion Dumitrescu, de la Institutul de Cercetari Agronomice, Baneasa, conducand un tractor in timpul retragerii din Basarabia, a reusit sa aduca si urmatoarele materiale pe care le-a predat autoritatilor militare: 52 arme Z.D.; doua pusti mitraliere; 50 de cartuse; o casca; o baioneta.

Aceste materiale le-a salvat mecanicul Dumitrescu luandu-le din mana soldatilor rusi si a celor care, in zilele grele si dureroase ale evacuarii Basarabiei, au fost instigati sa le arunce si sa plece la casele lor“21.

Cuvantul catre ostasi, din cadrul „Orei ostasului“, difuzat la 7 iulie, era semnat de Mircea Stefanescu. El explica, pe parcursul unui discurs ce se intindea pe zece pagini dactilografiate, de ce a fost absolut obligatorie cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. Mircea Stefanescu arata, chiar de la inceput, ca dorea sa spuna „de ce s-a intamplat ce s-a intamplat“ si ca va dezvalui „talcul adevarat al acestei mari intelepciuni si de cat patriotism grijuliu a fost insufletita aceasta tragica hotarare, care v-a intristat inimile pana la lacrimi si v-a nedumerit mintea pana la uimire, pana la incremenire“22.

Cauza pentru care Romania a fost obligata sa cedeze Basarabia si Bucovina de Nord a fost dorinta de a evita un razboi pe mai multe fronturi care ar fi dus la distrugerea tarii: „Intelegeti acum, ostasi, ca nu putea sa existe un roman cu adevarat roman, care sa-si faca o socoteala mai cuminte a clipei – oricat de dureroasa a trebuit sa fie – decat aceasta simpla intelepciune sa nu lasam toate portile deschise? Daca intr-o lupta inegala, Statul roman si-ar fi pierdut fiinta si noi toti libertatea, intelegeti bucuria salbatica a celor care ar fi navalit nesuparati prin toate portile deschise? Pe cand asa, in schimbul unei jertfe, am castigat ceea ce am fi putut pierde si ceea ce n-am fi putut reface: ne-am castigat pastrarea nestirbita a tuturor fortelor noastre armate, de care vom avea atata nevoie“23.

In ceea ce priveste mandria soldatului, M. Stefanescu preciza hotarat ca: „Nici o frunte de roman nu a fost umilita – nici o mandrie de ostas n-a fost tavalita! Greaua incercare prin care am trecut n-a lasat aspra noastra nici o pata, nici urma de infrangere“24. El ii indemna pe soldati nu numai sa nu creada zvonurile care circulau, ci sa le si denunte superiorilor lor: „Azi nu mai e vreme de gresala. O natie intreaga poate plati un singur minut de ratacire al unuia singur dintre voi. Iar prapastia pe care o va deschide va insemna robia instrainarii“25.

In incheiere se sublinia ca: „Armata e intreaga si va invinge atunci cand Carmaciul barcii neamului nostru va porunci“26. De aceea, li se cerea ostasilor sa ramana „uniti in jurul marelui Ostas, uniti in jurul sfetnicilor care vad viitorul mai limpede decat noi“27.

Tot in cadrul aceleiasi emisiuni au mai fost difuzate si poeziile „Limba noastra“ (a poetului A. Mateevici) si „Catre isus“ (a poetului Radu Gyr).

http://www.presamil.ro/SMM/2004/06-07/p%2022.htm

Admin a scris:Reporteri fara frontiere

In primavara lui 1939, agentia de presa britanica Reuter lansase pe fluxul de stiri informatia falsa ca autoritatile Reichului ar fi supus Romania unui ultimatum privind tratativele economice in curs de desfasurare la Bucuresti. Erau in discutie cantitatile de petrol pretinse de nemti si raportul dintre leul romanesc si marca germana. Daca ar fi fost doar atat, stirea ar fi fost clasata la Berlin drept un obisnuit siretlic al englezilor, destinat sa tensioneze relatiile dintre germani si alte state din Europa. Din nefericire, la initiativa agentiei Reuter se asociase si ministrul roman de la Londra, Viorel V. Tilea, care lucra mai mult in beneficiul Intelligence Service decat in folosul romanilor. Din acest moment, afacerea s-a inflamat pana la dimensiuni periculoase pentru statul roman si guvernul de la Bucuresti a fost nevoit sa dezminta minciuna, la 17 martie 1939.
Exact peste un an, in martie 1940, la Bucuresti desfasurandu-se o noua runda de tratative economice romano-germane, englezii au incercat sa repete figura, de data aceasta fara concursul lui Viorel V. Tilea, readus la ordine de Ministerul Afacerilor Straine. Informatia falsa despre un nou ultimatum german nu a mai fost transmisa de la Londra, ci de la Bucuresti, de catre corespondentul temporar al agentiei Reuter, Maurice Henry Lovell. Textul incriminat nu a trecut prin cenzura, care l-ar fi retinut, fiind scos probabil din tara prin corespondenta cifrata a Legatiei britanice sau printr-un curier diplomatic special. Si Lovell va fi expulzat, pentru tentativa de a produce zazanie intre Romania si Reich, intr-un moment cand diplomatiei bucurestene numai asta ii mai lipsea. Tara fiind incoltita dinspre toate frontierele ei, exceptand-o pe cea iugoslava.
Presa romaneasca nu a facut publica stirea si nici presa britanica, in consecinta imediata a expulzarii, nu a gasit de cuviinta sa dea incidentului vreo amploare. Dupa stiinta noastra, numai un ziar in limba ebraica din Palestina, Haboker, a incercat sa explice pe larg cele intamplate la Bucuresti. „Dl M. H. Lovell, ziarist englez si corespondent al agentiei Reuter - preciza aceasta gazeta -, a fost arestat pe neasteptate de politia din Bucuresti si tinut in arest patru ore, dupa care a fost expulzat peste frontiera ungara. Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucuresti, a prezentat o nota de protest ministrului de Externe Grigore Gafencu. Se crede ca aceasta expulzare a fost provocata de intrigi naziste, care aveau drept scop inlaturarea influentei engleze si franceze din Romania. Iata cum s-au petrecut faptele: atasatul comercial al Germaniei la Bucuresti, Arthur Konradi, a comunicat lui Lovell ca dr. Clodius, delegatul economic nazist in Romania, ar fi inaintat guvernului roman un ultimatum. Lovell s-a grabit sa trimita aceasta stire secreta la Londra. Indata ce aceasta a fost data publicitatii, Legatia Germaniei de la Bucuresti a protestat telefonic pe langa guvernul roman. Lovell a fost invitat la Ministerul Propagandei Nationale. In timp ce astepta pe coridor, a venit si corespondentul agentiei Deutsche Nachrichten Büro, care a inaintat un nou protest. Dupa aceasta, Lovell a trimis la Londra o dezmintire oficiala din partea guvernului roman, crezand ca afacerea s-a incheiat. A doua zi, Lovell a fost din nou chemat la MPN, de unde a fost arestat si expulzat. El a fost invinuit ca ar fi transmis o alta telegrama asupra sperantelor Germaniei de a rasturna guvernul lui Gheorghe Tatarescu si de a aduce in loc, ca sef al guvernului, pe Alexandru Vaida-Voievod. Lovell sustinea ca nu a transmis niciodata o astfel de telegrama. Intre timp, autoritatile romane nu au permis nimanui din partea Legatiei Angliei sa dea ochii cu el. Enigma celei de-a doua telegrame nu a fost inca dezlegata. Un singur lucru este cert: Lovell nu a trimis-o. Astfel, nazistii nu se dau in laturi de la nici o falsificare sau inselaciune pentru a compromite pe englezi in tarile neutre". Dimpotriva, englezii nu se dadeau in laturi de la nici un siretlic pentru a compromite relatiile Germaniei cu tarile in discutie. Arthur Konrady nu era atasat comercial, ci sef al Asociatiei Germanilor din Reich cu resedinta in Romania, dirija intreaga retea de spionaj din spatiul roman si era exclus ca el sa fi furnizat englezului o asemenea informatie in mod evident falsa. La ce i-ar fi folosit? Iar a doua telegrama putea fi transmisa la Londra odata cu cea dintai, agentia Reuter aruncand-o in joc numai atunci cand i-a venit ei mai bine.
Imediat dupa Maurice Henry Lovell a parasit Romania si ziaristul britanic Gordon Dudley Beckles Wilson, corespondent al lui Daily Mail, oprindu-se la Budapesta, de unde putea transmite la Londra telegrame necenzurate. Plecarea lui a fost considerata in relatie directa cu expulzarea compatriotului sau. Oricum, prima stire referitoare la incident a fost transmisa de agentia germana Transocean, la 4 aprilie 1940, orele 21. Un articol referitor la expulzarea lui Lovell a aparut si in cotidianul Egyptian Gazette din Cairo, la 13 aprilie 1940, sub semnatura lui Walter Duranty, care mintea la fel de apasat ca si in 1932-1933, cand nega teribila foamete din Ucraina. Iar ceva mai tarziu, la 16 mai 1940, s-a solicitat Directiei Generale a Politiei viza de iesire din tara pentru Hilda Lovell, sotia englezului expulzat. A parasit Romania prin punctul de frontiera Jimbolia. Cu plecarea Hildei Lovell din tara, afacerea nu s-a incheiat.
In discutiile purtate ulterior de catre partea romana cu Foreign Office, dirijorul politicii externe britanice, englezilor le-a fost solicitata o minima favoare: daca vor sa se bata cu nemtii, sa nu se mai bata pe teritoriul roman. Sa caute un alt teren de disputa. Se intelegea ca Foreign Office era de acord ca gestul britanic nu a fost inspirat. Si se subintelegea ca totul reprezentase un aranjament al Intelligence Service, la data aceea un conglomerat de structuri si servicii secrete, care, in debutul unui razboi pe cale sa devina devastator, incepuse sa joace pe barba lui. In corul aparatorilor lui M. H. Lovell s-a aliniase si americanul Frank Edward Stevens, corespondent pentru Christian Science Monitor. La 27 martie martie, acesta scria ca expulzarea englezului reprezenta o victorie germana, ceea ce era o minciuna. Era in discutie o infrangere a serviciilor secrete britanice.

22 iunie 1941: Aviatorii au trecut primii Prutul
Dacă în ceea ce priveşte trupele terestre, în vreme ce la radio se difuza „Marşul Basarabiei”, primii vor fi trecut în Basarabia spionii, cercetaşii în adâncime şi, nu în ultimul rând, pontonierii, abia la urmă grosul infanteriei, artileria şi celelalte, neîndoielnic, aviatorii au fost cei care, în noaptea de 21/22 iunie 1941, au primit cei dintâi misiunea de luptă. Iar dintre aceştia, la rândul lor, prioritate au avut cei din aviaţia de informaţie, adică de recunoaştere şi observaţie aeriană.

Aşa cum se preciza în articolul „Glorie mută”, publicat în numărul 1 din august 1941 al „Magazinului aeronautic”, piloţii de recunoaştere „nu fac picaje de sute de metri şi nici acrobaţii de degajare: materialul nu o permite şi nici misiunea nu o cere; observatorii nu au ocazia efectelor la ţintă şi nici satisfacţia unui rezultat imediat. (...) Dar pe ei se bizuie comandamentele superioare şi celelalte aviaţii, ei aduc ţintele. Din primele clipe ale războiului zeci de avioane informatoare au străbătut câmpul de luptă al inamicului. Aparate foto, carnete de notiţe şi hărţi, comunicate radio... Pândite şi vânate. Primul echipaj care a trecut Prutul în zorii lui 22 iunie a fost un astfel de avion. Şeful de escadrilă a ţinut să fie şeful primului echipaj. A pierit împreună cu observatorul, doborâţi de vânătoarea rusă. ...A murit glorios dar fără tresărirea noastră, nu doborâse avioane şi nu efectuase distrugeri, învăluit doar de tristeţea «băieţilor» şi a avioanelor escadrilei sale”.

Ce nume vor purta eroii aceştia vom afla ceva mai târziu, nu ca acum, când atâta le trebuie ofiţerilor însărcinaţi cu relaţiile publice să nu ofere presei orice informaţie legată de eroii căzuţi prin Afganistan, de exemplu. Astăzi, din sutele de mii de soldaţi care au trecut Prutul în acea noapte, mai exact în zorii acelei zile, foarte puţini mai trăiesc pentru a putea povesti. Şi fiind foarte tineri atunci, sigur că aveau funcţii militare foarte mici, cel mult comandanţi de companie. Iar dintre aviatorii pe care i-am auzit relatând odiseea acelei nopţi, deşi nu se mai află astăzi printre noi, cel mai interesant şi complet rămâne Sorin Tulea, unul dintre reporterii de front voluntari care a şi lăsat, de altfel, posterităţii o descriere a clipelor trăite atunci.


Cine este Sorin Tulea



Inginer ca formaţie profesională, sublocotenent rezervist în timpul războiului, pilot de bombardament greu, ajuns comandor după evenimentele din 1989, Sorin Tulea (1915-2005) a fost elev al renumitului instructor de zbor din anii interbelici, Florea (zis şi Virgil) Chifulescu, la Şcoala civilă de pilotaj „Mircea Cantacuzino” de la Băneasa. Brevetat ulterior pe aparatul de luptă Potez 25, la Şcoala de perfecţionare a aviaţiei militare de pe Otopeni, promoţia 1940, Tulea va avea „şansa” intrării în foc din prima clipă când, în vara lui 1941, s-a ordonat trecerea Prutului. Numai că, în acel moment, avea abia nouă ore şi cinci minute de antrenament – conform carnetului de zbor – pe bombardierul Heinkel 111, aparatul cu care, efectiv, va face războiul. Dincolo de misiunile de bombardament şi de cele specifice ofiţerului de legătură pe lângă aliatul de la acea oră, ca şi alţi piloţi români cu preocupări artistice, sublocotenentul Sorin Tulea va fi şi unul dintre corespondenţii responsabili cu ilustraţiile pentru „Aripi româneşti”, organul oficial de propagandă al Subsecretariatului de Stat al Aerului (în perioada 10 noiembrie 1942-20 septembrie 1944). Sorin Tulea a trăit o viaţă de roman, în parte relatată în cartea Amintiri din războaie neterminate, apărută însă doar în 200 de exemplare, câte şi-a putut permite să plătească autorul din pensia lui de invalid de război. Între altele, fostul corespondent de război a trecut vreo 15 ani şi pe la Aiud, întrucât, tot sperând că vor veni americanii, se apucase să „colecţioneze” armament şi muniţii pentru rezistenţă... Spre deosebire însă de mulţi alţii dintre camarazii săi de generaţie, el a apucat, totuşi, venirea americanilor. Chiar dacă la acea oră era deja în cârje şi nu mai avea de trăit decât un an.

(Foto: Sorin Tulea, cu pistolul Parabellum despre care mărturisea că nu s-a despărţit niciodată în timpul războiului)

Citiţi în „Historia”, în cele ce urmează, câteva frânturi din istoria acelei nopţi, aşa cum şi le aminteşte Sorin Tulea, care se afla atunci la Zimnicea, făcând parte din echipajele combatante ale Grupului 5 din Flotila 1 Bombardament din Braşov; concret, primii soldaţi români care au executat ordinul lui Antonescu de a trece Prutul.


Sorin Tulea: „Încep să intru la griji. Însemnează că ruşii, totuşi, nu dorm!”





„...Zilele ce au urmat prevesteau foarte clar furtuna care se apropie! Primul simptom a fost atunci când Comandantul flotilei, comandorul Sahini, a venit de la Braşov ca să inspecteze grupul. Apoi a venit inspecţia ministrului aerului, generalul Jienescu Gheorghe, care ne-a ţinut un discurs, combinat cu nişte recomandări ce ne-au pus pe toţi pe gânduri. Şi anume că «dacă va fi să fie răsboi cu U.R.S.S., atunci el aşteaptă ca fiecare echipaj să-şi facă datoria până la capăt. Iar dacă bombele nu îşi vor atinge obiectivul, atunci echipajul respectiv să se arunce în picaj cu avion cu tot asupra ţintei», după metoda care, ulterior, a fost perfecţionată şi pusă în practică de piloţii japonezi, kamikaze. (...) Din discursul ministrului, însă, până la sfârşit, nu s-a putut trage nici o concluzie. Adică nici că va fi, nici că nu va fi răsboi cu U.R.S.S.! A urmat, în aceeaşi zi, un discurs similar, însă fără recomandări cu caracter de kamikaze, şi tot cu un caracter ambiguu, făcut de locotenent-comandorul Paul Landmann (Comandantul Grupului 5 Bombardament Greu «Heinkel 111», aflat atunci la Ziliştea – n.a.).


Totul vibrează în jurul meu!



A doua zi dimineaţa, un telefon urgent îl cheamă pe Landmann, împreună cu adjunctul său, căpitanul Stoenescu Bill, să vină la Tecuci pentru o conferinţă militară. Suntem acum pe 21 Iunie 1941! Cei doi se duc, după care, în după-amiaza aceleiaşi zile, urmează adunarea generală a tuturor echipajelor, pentru a ni se comunica rezultatul discuţiilor avute dimineaţa cu forurile superioare ale aviaţiei. Landmann ne spune textual: «Situaţia politică între noi şi ruşi este foarte încordată.




(Sorin Tulea, lânga bombardierul Heinkel 111, cu care a făcut războiul)

Nu este exclus ca în zilele ce urmează să aibă loc o acţiune militară, când va trebui să facem, pe deasupra Basarabiei, un raid de demonstraţie a prezenţei aviaţiei române. Însă să nu vă faceţi griji, deoarece Grupul 7 vânătoare de Me 109, al lui Popişteanu, nebunul, vă va însoţi şi, dacă va fi cazul, vă va face protecţie!». Apoi urmează masa de seară. Vedem că şi la germani agitaţia era neobişnuită. Maşini, camioane, avioane de transport YU52, mişcări de trupe de la A.C.A. şi, în general, o atmosferă de praf ce făcea halouri de lumină în jurul becurilor electrice ale proiectoarelor de peste tot.

Ne culcăm! Şi astfel începe noaptea de 21 spre 22 Iunie 1941! Noapte în care, desigur, moartea, îmbrăcată în costumul ei tradiţional de culoare neagră şi cu celebra coasă în mână, şi-a făcut rondul pe la dormitoarele de la hangare, ca să-şi aleagă clienţii pentru zilele ce vor urma şi de la germani, şi de la români. (...) Sub impresia celor auzite în ziua precedentă, eu adorm greu. Deodată mă trezesc brusc, având senzaţia că se prăbuşeşte hangarul peste noi. Totul vibrează în jurul meu! Pereţii vibrează! Geamurile vibrează! Totul într-un zgomot apocaliptic, de sfârşit de lume. Era un zgomot de motoare de avion puse în plin, însă de o intensitate cum nu o mai auzisem niciodată. În momentul când m-am trezit, se deschide brusc şi uşa de la dormitor, se aprinde lumina unei lanterne şi agentul de legătură de la comandament intră şi, din cauza zgomotului infernal al motoarelor, strigă tare:

– Domnilor, deşteptarea şi prezentarea la comandament! Din acest moment suntem în stare de război cu U.R.S.S.!

Vibraţiile simţite atunci când m-am trezit erau provocate de motoarele puse în plin, în regim de decolare, ale zecilor de bombardiere germane Heinkel 111, care îşi luau zborul pe rând. În timp ce ne îmbrăcam în grabă, prin uşa deschisă de agent, aveam vedere directă spre pista de decolare. Aici, toate luminile de balizaj erau aprinse, iar proiectoarele de bord ale celor aproape 150 de avioane erau aprinse şi ele, deci 300 de motoare Yunkers Jumo 211, fiecare de câte 1200 CP, ambalate la maxim. Pot vedea grupuri de bombardiere, în formaţii de câte trei sau de câte şase, decolând şi lăsând în urmă un nor de praf care aproape că estompa lumina proiectoarelor de bord.
Este ora 0.30. A început ziua de 22 Iunie 1941!



Era ceva fantastic să văd cum cele 150 de avioane decolează în noapte pentru prima lor misiune de răsboi. Simţeam fiori în tot corpul şi făceam eforturi să-mi ascund lacrimile din cauza emoţiei provocată de măreţia momentului! Cu toţii eram conştienţi, de fapt, că trăim un mare moment, unic în istoria românilor, deoarece era pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la cei aproape 1000 de ani de năvăliri barbare şi de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru!

Mă uit la ceas. Este ora 0.30. A început ziua de 22 Iunie 1941!

De atunci a trecut o jumătate de secol. Iar acum, când scriu aceste rânduri, suntem în anul 1993 şi retrăiesc în gând acele momente, cu aceeaşi intensitate ca în 1941, făcând eforturi disperate să-mi stăpânesc anumite noduri din gât, când îmi amintesc de camarazii mei de sbor de atunci care şi-au dat viaţa pe «cerul de onoare al României», iar astăzi nici nu se mai vorbeşte de ei!

Bombardierele germane au decolat de pe Ziliştea, având ca primă misiune de luptă atacuri la Sevastopol, Kiev, Jitomir şi Kaumas. Decolarea lor s-a făcut cu o oră mai înainte de a li se comunica ruşilor declaraţia de răsboi, astfel ca această declaraţie să coincidă cu primele dâre de bombe peste obiectivele de mai sus.

Acum suntem toţi echipaţi şi ne îndreptăm spre cele trei autobuze care ne transportă la comandament. Suntem încă buimaci de somn şi de spectacolul oferit de colegii noştri germani de la KG 4 şi KG 27. Toată lumea tace! Dar este o tăcere care «vorbeşte»! Toţi vorbim cu noi înşine în gând! Deci... răsboi! Ce va fi? Cum va fi? În tot cazul... vom vedea. Mai ales, ştiam că într-un răsboi pot fi şi «cazuri mortale»! Aşa că nu ne rămâne decât să mergem la noroc. Comandamentul era instalat în grupul de case al fostului conac Marghiloman.




(Aviatorul român Sorin Tulea, într-un bimotor Savoia Marchetti)

De departe vedem agitaţia de personal în lumina puternică a becurilor alimentate de un grup electrogen. Avioanele au husele scoase, se văd stive mari de lăzi pentru bombe care acum sunt goale, cisternele de benzină trec de la un avion la altul, mecanicii de aerodrom pornesc motoarele şi le turează în regim de încălzire, iar echipajele se adună în front pentru a primi ordinele de misiune. Primul nostru atac se va produce asupra aerodroamelor din sudul Chişinăului, precum şi asupra gării de triaj, iar ca obiectiv special pentru escadrila 78, în plus, se cerea şi un atac asupra aerodromului din Tiraspol. Consultăm tabla neagră din faţa corturilor de la escadrile. Pe aceste table sunt scrise cu cretă numele membrilor din structura echipajelor, precum şi numărul avionului respectiv, care va participa la această misiune de luptă în premieră absolută. (...)

Este ora 3. Un prim bombardier He 111, pilotat de locotenent-comandorul Nagaevsky Gh., navigator fiind sublocotenentul (r) Radu Boldur, decolează, fiind primul avion românesc care, conform ordinului Generalului Antonescu, «a trecut Prutul». Misiunea acestui echipaj era de a recunoaşte traseul din punct de vedere meteorologic, reacţia A.C.A. (artileria contra aviaţiei, cum se spunea atunci – n.a.) sau vânătoare şi de a raporta comandamentului, prin radio, cele constatate.
Încă puţin şi suntem deasupra Basarabiei



Este ora 3.30. Decolează tot Grupul 5 la lumina proiectoarelor de bord şi cu toate luminile de poziţie aprinse. După decolare, însă, trebuie să stingem aceste lumini şi să zburăm într-o beznă absolută numai în P.S.V., adică numai după aparatele de bord. Imediat sunt conştient că, în asemenea condiţii, pericolul unei ciocniri în aer între avioane este imens. Totuşi, zborul a continuat fără incidente şi fără să distingem absolut nimic în jurul nostru. Însă noaptea fiind senină, la lumina palidă a stelelor vedem, la un moment dat, cum se reflectă această lumină peste o albie de râu ceva mai lată. Este Prutul! Încă puţin şi suntem deasupra Basarabiei, astfel că, după echipajul Nagaevsky-Boldur, avioanele din Grupul 5 «Heinkel 111», la rândul lor şi ele au executat acel ordin. De menţionat că, în acea noapte, din toată armata română, primii soldaţi care au executat acest ordin au fost constituiţi în echipajele combatante ale Grupului 5 din Flotila 1 Bombardament din Braşov. Echipaje din care am făcut parte şi eu. Până şi astăzi mă simt mândru de acest fapt. Iar «amintirile» pe care le port şi acum pe picioare, după această aventură care a fost răsboiul cu arma în mână în contra U.R.S.S.-ului, sunt pentru mine cele mai valoroase decoraţii de răsboi. (...) Am avut atunci o senzaţie stranie! Deasupra Basarabiei, totul părea mai negru decât noţiunea de negru valabilă deasupra României! Îmi făcea impresia că zburam sub o uriaşă mantie neagră purtată personal chiar de diavol. Sigur că această nouă valoare a culorii de negru era de natură pur psihică... (...)

Este ora 5. Apare Nistrul, iar în fundal, pe malul opus, prin atmosfera de pâclă a dimineţii, se ghiceşte şi oraşul Tiraspol. În curând identificăm şi aerodromul. Însă surpriza noastră de astă dată a fost într-adevăr sigură şi totală. Aerodromul era părăsit! Nici un avion pe el! Era clar că am venit degeaba la Tiraspol. În partea de sud-vest, totuşi, identificăm o mulţime de magazii şi un parc imens de camioane ce stăteau aranjate frumos, în stocaj. Era singurul obiectiv militar din regiune demn de acest nume. Zburam la o altitudine de 500 m şi ne hotărâm să atacăm. Eu fac o serie de fotografii în timp ce jumătate din bombele de 220 kg cad pe ţintă şi explodează. (...) De jos nu a fost nici o reacţie terestră sau aeriană, afară de faptul că am simţit efectul propriilor noastre bombe. (...) În jurul nostru mai erau două avioane din componenţa escadrilei 78. Celelalte se împrăştiaseră în timpul zborului de noapte şi nu le puteam vedea.



Atunci hotărâm să ne întoarcem şi cu restul încărcăturii de bombe să atacăm triajul de la Chişinău. De departe se putea vedea fumul exploziilor provocate de bombele aruncate de celelalte echipaje care s-au dus direct la gara de triaj sau la aerodroamele din sud. În curând suntem peste obiectiv. Până acum nu am avut nici o reacţiune din partea A.C.A.-ului sovietic. Locotenentul Pădureanu execută operaţia de vizare a ţintei cu ajutorul aparatului Zeiss şi, după ce larghează toată porţia de bombe, luăm cap compas de întoarcere către Ziliştea. În prealabil, am avut însă şi un prim contact cu inamicul!
„Atenţie! Vânătoare inamică!”



La un moment dat, telegrafistul nostru, care avea vedere liberă spre spatele avionului, strigă cu o voce sugrumată: «Atenţie! Vânătoare inamică!». Văzuse patru puncte negre care picau spre noi. După descrierea lui erau patru din celebrele avioane Rata, care însă nu au apucat să ne atace, deoarece erau şi ele fugărite de câteva din Messerschmitt-urile Grupului 7, ce ne făceau protecţie. Aşa că ne continuăm zborul şi ajungem fără nici un incident major înapoi, la Ziliştea, unde găsim şi cele două grupuri germane făcându-şi procedurile de aterizare. Este ora 7.15... (...)

Telefonul sună brusc şi o voce strangulată comunică de la Statul Major al Aerului, din Tecuci, că în timpul atacurilor asupra aerodroamelor au fost doborâte două Los-uri de la Grupul 4, unul din ele fiind lovit în plin de un proiectil de A.C.A. şi calălalt din motive necunoscute. Unul din ele era al echipajului sublocotenentului (r) Florin Teodorescu-adjutant major Vârlan, cu care petrecusem, în timpul concentrării din acel an celebru 1940, toată vara.

De asemenea, ni se comunică din partea aviaţiei de recunoaştere că a fost doborât şi comandorul Vătăcui. Încep să intru la griji. Însemnează că ruşii, totuşi, nu dorm!”

Primul documentar din seria "Al doilea război mondial, aşa cum l-au văzut germanii": Istoria panzerelor 1914 - 1945


17:57„Adevărul" şi „Historia" vă prezintă începând cu data de 15 iunie, 14 documentare istorice despre armata germană în cel de-al Doilea Război Mondial. Documentarele vor fi difuzate câte unul pe săptămână, integral pe site-ul adevarul.ro şi parţial pe historia.ro, prefaţate de scurte interviuri cu istorici renumiţi din România. Primul documentar vă prezintă evoluţia tancurilor germane între 1914 şi 1945

Cum a intrat România în războiul din Est

Mărturiile ofiţerilor români arată noi faţete ale conflagraţiei mondiale.
Ofiţerul superior George Magherescu, din Statul Major al Armatei Române, un apropiat al generalului Ion Antonescu, ne-a lăsat mărturii deosebit de interesante pentru cei ce studiază istoria celui de al doilea război mondial. La care se adaugă o completare absolut inedită: „Românii pe frontul de Est. Războiul între viaţă şi moarte", mărturiile a 12 veterani, participanţi pe frontul din Est - soldaţi şi ofiţeri - luate de cercetătorul Cornel Jurju, de la Institutul de Istorie Orală Cluj.
În trenul „Patria"
Magherescu îşi amiteşte că, în după amiaza zilei de 21 iunie 1941, a fost chemat în trenul „Patria", unde se aflau mai mulţi ofiţeri din Statul Major, vicepremierul Mihai Antonescu, dar şi şeful de cabinet al generalului Ion Antonescu, colonelul Elefterescu, precum şi doamna Maria Antonescu, a cărei prezenţă semnifica un eventual eveniment ieşit din comun. Generalul Ion Antonescu se întreţinea pe peron cu Ioaniţiu, în aşteptarea cuiva important, ceea ce se întâmpla în jurul orei 1.00 din noaptea de sâmbătă spre duminică, 22 iunie, când l-a întâmpinat pe generalul comandant al Armate 11 germane, Friedrich Schebert.

Acesta şi armata lui făceau parte din Grupul de Armate de sub conducerea generalului Ion Antonescu. Apoi, toată lumea a intrat în vagonul salon, unde, cu cupele de şampanie pline, au fost prezentaţi ofiţerii oaspetelui german, după care generalul Antonescu, în picioare, a anunţat că a sosit „ceasul luptelor pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe a armatei şi că, în puţin timp, armata va primi ordinul să treacă Prutul".

Apoi, a dat oficial ordinul: „Ostaşi! Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte! Dezrobiţi de sub jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi! Reîmplantaţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voivodali ai Bucovinei (...) Ostaşi! Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare (...)".
Ofensiva a început la ora 02.00
Şi astfel, în zorii zilei de 22 iunie, ora 02.00, trupele române şi germane de la frontiera de est a ţării, au început ofensiva. Era războiul ce va deveni mondial, ceea ce, după cum ştim, a marcat profund şi România, care a dat o mare jertfă de sânge, iar prin actul de la 23 august 1944, când România a trecut de partea Naţiunilor Unite, ţara noastră a scurtat durata războiului cu cel puţin şase luni.

Interesante şi chiar emoţionante sunt şi amintirile unor veterani de război, aşa cum le-a înregistrat Cornel Jurju şi le-a publicat în Anuarul Institutului de Istorie Orală. Aceştia au afirmat, la „unison", că „am plâns de bucurie aflând ordinul generalului „Soldaţi, treceţi Prutul!". În ziua aceea, toată lumea a îngenuncheat unde s-a aflat, în Moldova sau în Ardeal.

La Sibiu, mărturisea altul, toată piaţa era plină de lume şi, când s-au tras clopotele, oamenii s-au pus în genunchi şi s-au rugat. În toată ţara a fost o atmosferă de entuziasm şi speranţe, cu toate că, se ştia, războiul înseamnă moarte, distrugeri, suferinţe.

Dar odiosul şi nedreptul

Diktat de la Viena i-a înăsprit pe oameni, revoltaţi că Ardealul a fost cedat fără să fi tras măcar un cartuş. La fel s-a întâmplat, în iunie 1940, şi cu Basarabia şi cu Bucovina de Nord, iar în septembrie 1940, cu Cadrilaterul.

De aceea, românii au plecat pe front cu un entuziasm de nedescris şi, oarecum, nefiresc, iar acolo, în tranşee, nu-şi doreau decât un singur lucru: să nu rămână mutilaţi. Orice, chiar şi moartea, le era mai convenabilă decât mutilarea, au mărturisit veteranii de război intervievaţi de Cornel Jurju. Încolo au răbdat cu stoicism mizeria tranşeelor, foametea, istovirea până cădeau cu capul culcat pe trupul unui inamic mort, dar, în luptă, erau neînfricaţii care aminteau de Mărăşeşti şi Oituz, bătăliile primului război mondial.

Cu toate acestea, urmările celui de-al doilea război mondial au fost pentru România şi poporul său catastrofale, din toate punctele de vedere. Concret, ele au însemnat o jumătate de secol de regim comunist, dur şi criminal.

Prizonierii-artişti din Al II-lea Război Mondial

Sintagma "prizonieri de război" a devenit odată cu încheierea celui de-Al II-lea Război Mondial echivalentul noţiunii de evadare. Sunt cunoscute tentativele celor închişi în lagărele de muncă forţată ale Reich-ului, care dădeau dovadă de curaj şi ingeniozitate în încercarea prin orice metode de a trece de gardurile din sârmă ghimpată. Însă au fost şi prizonieri care au făcut mari eforturi pentru a învinge gândurile negre ale captivităţii, pentru a-şi păstra dorinţa de a rămâne în viaţă fără a apela la gesturi riscante.
Cei care îşi doreau libertatea cu orice preţ
Aceştia săpau tunele, îşi falsificau cu măiestrie actele şi îşi croiau haine de civili din pături, pentru a se pierde prin mulţimi odată evadaţi, după cum aminteşte Daily Mail. O astfel de poveste- deşi tratată umoristic, a prizonierilor britanici şi americani care încearcă cu disperare să scape din coşmarul nazist este foarte bine ilustrată în producţia cinematografică „The Great Escape", adaptare după evenimente reale. Ofiţeri şi alţi gradaţi ai trupelor Aliate, înverşunaţi împotriva ideii de captivitate, se organizează şi pun la cale planuri de evadare folosind unelte rudimentare. Săpau tunelele cu linguri, găleţi şi uneori cu mâinile goale, iar apoi goleau pământul în curtea lagărului. Din păcate, chiar dacă încercările extenuante le asigurau scăparea, viaţa lor era pusă în pericol şi în afara gardurilor.
Cei care îşi doreau pur şi simplu să rămână în viaţă
Însă în timp ce unii îşi riscau constant viaţa pentru a găsi o portiţă de scăpare, majoritatea prizonierilor, oamenii obişnuiţi care s-au înrolat odată cu izbucnirea războiului, s-au conformat. Pentru ei era importantă supravieţuirea de pe o zi pe alta.
Dintre cei aproximativ 290,000 de soldaţi luaţi prizonieri în Europa şi Japonia, cei mai mulţi erau tineri la momentul capturării. Astfel, aceştia abandonaseră cariere promiţătoare când au luat decizia să îşi servească patria. Printre ei se aflau actori, muzicieni, fotbalişti , doctori şi avocaţi.
Aceştia îşi foloseau abilităţile şi, cu entuziasm, încercau să păstreze ridicat moralul celorlalţi deţinuţi. Înfiinţau universităţi, puneau în scenă piese de teatru, făureau ustensile medicale, învăţau limbi străine, dădeau examene, scriau poezii. Pe lângă toate acestea, probabil cele mai importante erau prieteniile pe care le legau. Relaţiile puternice dintre ei erau mai presus de clasă şi naţionalitate.
Cei care au reuşit
Din nefericire, mulţi dintre cei care au fost brutalizaţi în mod iremediabil- cele mai multe astfel de cazuri au fost în închisorile japoneze- nu şi-au mai revenit niciodată psihic şi fizic. Însă pentru mulţi experienţele detenţiei i-au ţinut pe linia de plutire, le-au deschis noi orizonturi.
Terry Frost, care a iubit dintotdeauna arta, însă nu a fost încurajat de părinţii care considerau astfel de îndeletniciri mai degrabă potrivite unei fete şi-a urmat visul în lagărul Stalag 383, în Bavaria. Aici, el l-a cunoscut pe Adrian Heath, fost student la Arte. "Pentru mine Stalag 383 a fost o Universitate", a declarat acesta în cartea "University of Barbed Wire: How British prisoners studied for degrees and trained to be doctors in World War II captivity", a autoarei Midge Gillies.
După eliberare, deţinutul care picta portrete în culori trimise pe furiş de Crucea Roşie, cu o pensulă confecţionată cu smocuri de păr din coada calului care ajuta la curătarea latrinei a devenit unul dintre cei mai apreciaţi artişti abstracţi ai perioadei ce a urmat războiului.
Clive Dunn, un alt deţinut care a avut îndeletniciri artistice şi şi-a amuzat colegii de detenţie în producţiile dramatice pe care le punea în scenă în tabără a avut de asemenea un viitor strălucit. A devenit un nume cunoscut în teatru odată cu întoarcerea acasă.

Foto-document. Pentru slovaci, românii sunt Eliberatorii



În timpul Campaniei din Vest, perioada decembrie 1944-mai 1945, armata română a avut o contribuţie deosebit de importantă la eliberarea Slovaciei de sub ocupaţia celui de-al Treilea Reich. În peste 50 de localităţi din Slovacia sunt şi astăzi plăci, troiţe, monumente, obeliscuri sau cimitire militare, care-i amintesc şi-i omagiază pe soldaţii români căzuţi aici la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. La 65 de ani de la încheierea războiului în Europa, „Historia” vă prezintă o serie de fotografii inedite, realizate în Slovacia de fotoreporterii militari, între 18 decembrie 1944 şi 27 aprilie 1945.
După cum este consemnat în toate documentele militare de epocă, între 18 decembrie 1944 şi 27 aprilie 1945, Amatele 1 şi 4 române, în cooperare cu trupele Frontului 2 ucrainean şi unităţile de partizani slovaci, au desfăşurat ample operaţiuni militare pentru înfrângerea rezistenţei naziste de pe teritoriul Slovaciei, ducând lupte grele pentru forţarea zonelor muntoase Javorina, Metalicii Slovaci, Nitra, Fatra Mare, Fatra Mică, Inovec, Tatra Mică, Carpaţii Albi.

La începutul operaţiunilor militare din această ţară, generalul de Corp de Armată, Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 române în acea perioadă, făcea referire, într-un ordin de zi din 17 decembrie 1944, la relaţiile de prietenie dintre români şi slovaci şi-i atenţiona cumva pe soldaţi că armata română intră „într-o ţară prietenă, care ne-a arătat întotdeauna cea mai mare şi sinceră prietenie”. Aşa că „fiecare ostaş trebuie să caute a fi cât mai blând şi corect cu populaţia, tratând-o ca şi când ar fi românească”.
„Armata română dezrobitoare”

Cât priveşte începerea operaţiunilor militare propriu-zise în Slovacia, menţionăm că în perioada 18 decembrie 1944-17 ianuarie 1945, după eliberarea Ungariei, Armata 4 română a continuat înaintarea pe direcţiile Roznava-Košice, eliberând localităţile Buyica, Seňa, Perin, Jablonov, Turna, Lučka, Zádiel, Silica Brezová. În noaptea de Anul Nou (31 decembrie 1944-1 ianuarie 1945), diviziile 2 şi 3 Munte române au forţat râul Ipel, interceptând şoseaua Veliká-Trenč, eliberând, în continuare, localităţile Veliká, Jelsŏvec, Maškova, şi au participat, până la 12 ianuarie 1945, alături de Armata 27 sovietică la eliberarea oraşului Lučenec.
În comunicatul Marelui Stat Major român din 13 ianuarie 1945 se consemna: „În regiunea vest Lučenec vânătorii noştri de munte, continuând atacurile pline de avânt, au respins spre nord forţele inamice, care rezistau cu înverşunare în numeroase cazemate, cucerind alte câteva înălţimi importante”.
Între 12 şi 31 ianuarie, Armata 4 română a acţionat ofensiv pe direcţia Jablonov-Rožňava-Dobšiná desăvârşind cucerirea masivului muntos Silica Planina şi eliberând oraşul Rožňava, o adevărată poartă de pătrundere spre zonele centrale ale ţării.
Acţionând pe un teren muntos, pe ger puternic şi-un viscol aşijderea, ostaşii Regimentului 27 Dorobanţi, în cooperare cu partizanii slovaci – care i-au călăuzit pe cărările tainice ale munţilor în timpul nopţii de 27/28 ianuarie 1945 – au atacat prin surprindere inamicul la est de oraşul Tisovec, eliberând localitatea după o luptă de circa şase ore. Localnicii i-au primit pe români cu braţele deschise. În Jurnalul de Operaţii al Diviziei 3 Infanterie găsim consemnarea: „Aici, în mijlocul oraşului suntem primiţi de către autorităţi şi populaţia civilă care, cu lacrimi în ochi, îşi manifestă sentimentul de prietenie pentru armata română dezrobitoare”.

Ofensiva a fost continuată pe direcţia Cervená-Skola-Brezno şi pe direcţia Tisovec-Brezno, pe un ger de minus 16 grade Celsius şi cu o zăpadă care ajungea până la brâu. La 31 ianuarie, oraşul Brezno a fost şi el eliberat.
Eliberarea Zvolenului
Operaţiunea „Rožňava” a fost una dintre cele mai ample operaţiuni militare desfăşurate de Armata 4 română pe teritoriul slovac. În ea au fost angrenaţi peste 80.000 de militari care s-au desfăşurat pe o fâşie ofensivă având o lărgime cuprinsă între 20 şi 60 de kilometri şi o adâncime de peste 80 de kilometri. După douăzeci de zile de lupte în condiţii geografice şi climaterice deosebit de dificile, Armata 4 română a forţat masivul muntos Silica Planina, a interceptat comunicaţiile pe văile râurilor Štitnik, Slaná, Murań şi cursul superior al Hronului şi a eliberat peste 160 de localităţi.
Pierderile proprii s-au cifrat la 5.200 de ostaşi (morţi, răniţi şi dispăruţi). În perioada 10 februarie-26 martie 1945, românii au participat la operaţiunea ofensivă „Zvolen-Banská Bystrica”. În primă fază s-au purtat lupte grele pe valea Hronului spre Banská Bystrica şi pentru cucerirea munţilor Metalicii Slovaci; au urmat luptele pentru eliberarea oraşului Zvolen, între 25 februarie şi 14 martie, şi cele pentru eliberarea oraşului Banská Bystrica, între 14 şi 25 martie 1945.
La finalul acestei ample operaţiuni, generalul Nicolae Dăscălescu, de-acum comandantul Armatei 4 române, menţiona în raportul înaintat Marelui Stat Major român: „Trupele Armatei 4, după lupte grele de zi şi de noapte şi cu pierderi importante, în strânsă legătură cu trupele aliate, au cucerit zona industrială dintre Brezno şi Banská Bystrica. Cu toată apărarea îndârjită a inamicului, zeci de fabrici şi mult material brut pentru industria grea au rămas în mâinile trupelor noastre. Această fază a operaţiei a fost terminată prin cucerirea de către armatele aliate, în strânsă legătură cu trupele Armatei 4, a importantului oraş şi nod de comunicaţii Banská Bystrica”.
Asaltul continuă
În aceeaşi perioadă, Armata 1 română a desfăşurat o amplă şi dificilă operaţie ofensivă pentru cucerirea masivului muntos Javorina şi forţarea cursului mijlociu al râului Hron.
La 19 februarie 1945, generalul Vasile Atanasiu, comandantul Armatei 1 române, sublinia în raportul înaintat Marelui Stat Major român: „...după lupte grele, care au durat zile în şir, cu un inamic bine organizat la teren, dispunând de armament numeros automat, armament greu şi artilerie, trupele Armatei 1, învingând toate greutăţile anotimpului şi terenului accidentat, au reuşit să smulgă din mâinile inamicului cota 1044-nodul orografic al munţilor Javorina şi nodul de comunicaţii Orenov Laz prin care se deschide drumul spre centrul Senohrad şi Závadá”.
În continuare, la 25 februarie, Armata 1 a reluat ofensiva pentru desăvârşirea cuceririi masivului muntos Javorina şi interceptarea cursului mijlociu al Hronului. În seara zilei de 26 februarie, generalul Vasile Atanasiu raporta: „După două zile de atac, distrugând forţele inamice din faţă, Armata 1 a reuşit să cucerească înălţimea cu cota 1024, care este cel de-al doilea înalt punct din masivul Javorina, înălţimea cu cota 777 puternic apărată tot timpul de inamic, importantul nod de comunicaţii cu localitatea Senohrad, precum şi alte numeroase localităţi: Hreonjakova, Bučany, Pavlikov, Lonec Červená, Uhlinska pod Javorina, Palanka, Mladošovice”.
Ca urmare a acestor acţiuni, la încheierea primei etape a acestei mari operaţii ofensive, în comunicatul oficial al Marelui Stat Major român din 7 martie 1945 se preciza: „După lupte grele, care durează de o lună de zile, trupele Armatei 1 române au sfărâmat toate rezistenţele germano-maghiare din regiunea masivului muntos Javorina. În acest timp unităţile noastre, luptând cu un inamic extrem de îndârjit, într-o regiune muntoasă foarte greu de străbătut şi în condiţiuni atmosferice nefavorabile, au pus stăpânire pe întreg acest masiv adânc de 35 kilometri, producând inamicului pierderi foarte mari: morţi, prizonieri şi material de război. Au fost cucerite peste 110 localităţi”.
A urmat ofensiva pe direcţia Dobrá Nina-Gunda şi cucerirea aliniamentului Dol. Breznica-Bácurov-Kozelnika, până la 19 martie, inamicul fiind aruncat la vest de Hron pe întregul front al Armatei 1.
Pentru efectuarea acestei mari ofensive, în perioada 30 ianuarie-19 martie 1945, Armata 1 română a angrenat în lupte un efectiv de peste 71.000 de militari, înregistrând pierderi importante: 590 de ofiţeri, 670 de subofiţeri şi 14.565 de gradaţi şi soldaţi (mo­rţi, răniţi şi dispăruţi).
La sfârşitul acestei operaţiuni comandantul Armatei 1, generalul Vasile Atanasiu sublinia în ordinul de zi: „Ostaşi ai Armatei 1! În şapte săptămâni de iarnă aspră, prin atacu­rile voastre năvalnice de zi şi de noapte, aţi cucerit masivul Javorina şi, după o înaintare de 40 kilometri, aţi ajuns la Hron, la vest de Zvolen. Bătăliile de la Oremov Laz, cotele 1044-1027-777, Senohrad, Sása, Pliešovice, Dobrá Niva, constituie pagini de glorie nepieritoare, sunt frunzele cununilor de lauri ce împodobesc frunţile eroilor. Cu toate greutăţile de care v-aţi lovit în munţi şi păduri, pe viscole năpraznice, ger şi zăpadă mare, aţi luptat neîntrerupt, neobosiţi, sfidând moartea şi, făcând eforturi supraomeneşti, aţi învins un inamic dârz şi perfect înarmat, îndeplinindu-vă glorios datoria... strălucitoarele voastre fapte de arme vor rămâne de-a pururea pildă vie în istoria poporului român. Pentru binele ţării, care se bizuie pe voi, duceţi tot mai departe gloria neştirbită până la înfrângerea completă a inamicului”.
Trupuri în pământul negru al Cehoslovaciei
În a doua jumătate a lunii martie 1945, Armatele 1 şi 4 române se aflau în dispozitiv pe linia râului Hron şi au fost, între 25 martie 15 aprilie, angrenate în operaţiunea ofensivă dintre Hron şi Morava, care s-a desfăşurat până la 27 aprilie 1945. Se cuvine a fi amintită în acest context colaborarea dintre armata română şi partizanii slovaci şi cehi, care s-a manifestat permanent pe parcursul celor 147 de zile de crâncene încleştări cu forţele inamice. Dintre care, 74 de zile în condiţii de iarnă grea...
Mărturiile simpatiei şi recunoştinţei populaţiei locale sunt numeroase, atât documentar, cât şi iconografic. Iată ce-i spunea, la începutul lui februarie, învăţătoarea din localitatea Palanka comandantului Diviziei 9 Infanterie: „Am aşteptat de multă vreme ziua de astăzi ca să vă primim aici, în ţara noastră slovacă, unde fraţii din munţii Tatra vă aşteaptă cu nerăbdare. V-am aşteptat fiindcă ştiam că ne aduceţi eliberarea de sub jugul ocupanţilor germani... Sfântă şi frumoasă este misiunea dumneavoastră de a reda poporului nostru libertatea şi posibilitatea de a-şi croi un destin propriu”.
Pentru cinstirea memoriei ostaşilor români, imediat după încetarea ostilităţilor pe front, pe teritoriul recent eliberat au fost ridicate numeroase monumente, obeliscuri, troiţe şi alte însemne omagiale. Festivităţi solemne s-au desfăşurat la Oremov Laz (2 iunie 1945), Kroměřiž (21 iunie 1945), Pieštany (24 iunie 1945), Lučenec (6 iulie 1945) etc. Primarul oraşului Kroměřiž a ţinut să spună următoarele: „Numele eroilor căzuţi ale căror trupuri odihnesc în pământul negru al Cehoslovaciei vor rămâne întipărite de-a pururi cu litere de aur în istoria acestui oraş şi nu numai în cronici, dar vor rămâne mai ales, şi cu atât mai mult, în adâncul inimilor locuitorilor recunoscători. Aceştia nu vor uita niciodată că numai datorită ostaşului român, oraşul Kroměřiž a rămas aproape intact şi nu a suferit decât neînsemnate pagube materiale... Iar pentru viitor aceste monumente vor adânci o legătură frăţească durabilă dintre naţiunile română şi cehoslovacă”.

Bucureştiul, în primele zile de război


Acum 56 min.Un fotoreportaj vă arată Bucureştiul în primele zile de mobilizare, iar ofiţerul Vladimir Kiriţescu povesteşte, în volumul său de memorii, care era starea de spirit a Capitalei la debutul războiului.

Mult mai spectaculos decât teleportarea reusita în laborator, experimentul Philadelphia, desi petrecut în 1943, ramâne pâna astazi nedeslusit. Se pare ca autorii sai - înalti responsabili din marina militara americana - urmareau sa obtina nu deplasarea instantanee a unui vas de razboi, ci o ecranare a acestuia, adica invizibilitatea lui pe ecranele radar inamice. Numai ca întâmplarile din 28 octombrie 1943 au depasit orice imaginatie. Sub conducerea dr. Franklin Reno (sau Rinehart), s-a încercat o aplicatie militara a teoriei lui Einstein privind legatura dintre câmpul magnetic si cel gravitational. Unii cercetatori sustin chiar ca Einstein descoperise si o metoda de trecere în hiperspatiu (implicit, de teleportare), însa, îngrijorat de consecintele utilizarii acestor descoperiri de catre rauvoitori, le-ar fi tinut secrete. Experimentul Philadelphia a constat în generarea unui câmp magnetic de foarte mare putere, gratie bobinelor uriase amplasate pe alte nave, aflate în jurul vasului-cobai. Acest câmp magnetic ar fi produs trecerea distrugatorului DE-173, cu 37 de persoane la bord, într-un spatiu cu mai multe dimensiuni (hiperspatiu). În perioada “disparitiei” sale de la locul experimentului, ar fi fost remarcata prezenta navei în docul Norfolk, situat la 400 mile marine distanta! Întâmplarea a avut urmari catastrofale pentru membrii echipajului, majoritatea acestora suferind un soc psihic. Ulterior, s-a gasit un singur martor care sa declare ca ar fi observat disparitia distrugatorului în timpul experimentului si reaparitia ei dupa oprirea curentului prin bobine… Ceea ce s-a aflat cu certitudine este ca vasul a disparut, iar din cei 11 membri ai echipajului care au putut fi ulterior contactati, numai vreo 4 si-ar fi pastrat intacte facultatile mintale. În ceea ce o priveste, US Navy a intrat într-o mutenie absoluta.
Teodora Varlam
Misteriosul “Experiment Philadelphia”

A dispărut sau nu USS Eldgridge? A fost într-adevăr teleportat distrugătorul? Unii susţin că, la vremea respectivă, a fost într-adevăr descoperită călătoria în spaţiu şi timp. Alţii râd copios la auzul teoriilor existente. Şi unii şi alţii au întrebări fără răspuns legate de ceea ce a fost Experimentul Philadelphia.

Întreaga controversă a pornit de la premisa dispariţiei distrugătorului USS Eldridge, pe data de 28 octombrie 1943, din portul Philadelphia. Se spune că nava, de dimensiuni foarte mari, ar fi fost teleportată pe o distanţă de 600 de kilometri, ca urmare a unui experiment ultrasecret numit Proiectul Rainbow (Curcubeul), cunoscut publicului sub numele de Experimentul Philadelphia.

Se presupune că Marina Americană a fost interesată de teleportare, fiind în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, când orice avantaj militar era binevenit, şi a sponsorizat experimentul, punâ nd la dispoziţia cercetătorilor nava USS Eldridge. Primele testări au avut loc în vara anului 1943, când distrugătorul a devenit parţial invizibil. Membrii echipajului s-au plâns de senzaţie de rău, ameţeli şi dureri, aşa că testările au fost oprite până în octombrie 1943. Repetarea experimentului a dus la dispariţia completă a navei militare, care s-ar fi evaporat sub un gigantic fulger albastru. Se spune că nava ar fi ajuns la Baza navală din Norfolk, Virginia, aflată la 600 de kilometri depărtare de Philadelphia. Aici, USS Eldridge a fost văzut timp de câteva minute, ca apoi să apară din nou în locul iniţial. Deşi a fost cosiderat un succes, experimentul s-a dovedit a fi un dezastru. Mai mulţi membri ai echipajului au înnebunit, iar unii au dispă- rut pur şi simplu. Îngroziţi de ce au văzut pe navă, cercetătorii au întrerupt experimentele în această direcţie, şi, se spune, le-au spălat creierele celor de pe Eldridge, pentru a fi siguri că aceştia nu vor povesti ce au păţit. „Unii au luat foc, au înnebunit şi - într-un mod mai mult decât ciudat, unii dintre ei erau topiţi pe jumătate. Alţii oscilau între luciditate şi nebunie“, povesteş te Allen, cel mai cunoscut presupus martor ocular al experimentului. Multă lume refuză să creadă că aşa ceva s-ar fi putut petrece. „Dacă ar fi să-l credem pe Carl Allen, ierarhia noastră navală a abandonat sănătatea mintală şi precedentul istoric ducând la bun sfârşit un experiment de importanţă imensă ziua în amiaza mare, cu un distrugător care era mai mult decât necesar... Dacă cineva ar scrie adevărata poveste, cartea s-ar numi: Farsa Philadelphia: proiectul credulitate“, afirmă Robert A. Goerman.Totuşi, doi bărbaţi care au făcut parte din echipajul USS Eldridge, Al Bielek şi Duncan Cameron, susţin că au sărit de pe punte în timp ce nava călătorea în spaţiu şi au ajuns la staţia militară aeriană Montauk Point, din Long Island, în anul 1983, ei călătorind nu numai prin spaţiu, dar şi prin timp. Armata americană a negat în numeroase rânduri orice implicare în experimente care ar viza teleportarea. „Documentele din Secţiunea Arhivelor Operative al Centrului Istoric au fost cercetate în numeroase rânduri, dar nici un fel de indicii nu au fost găsite care să ateste acest eveniment sau vreun interes al armatei în această direcţie“, susţine armata Statelor Unite. Se spune că la baza acestui experiment ar fi stat lucrările savanţilor Albert Einstein şi Nicola Tesla, care studiau, întra-devăr, „complexul continuu spaţiu - timp“ la vremea aceea. Albert Einstein nu reuşise, la data presupusă a desfăşuăriii experimentului, să-şi termine cercetările, dar Nicola Tesla a pretins că a reuşit să dezvolte o teorie legată de călătoria în spaţiu şi timp, cu ajutorul câmpurilor electromagnetice. Moartea subită a lui Tesla în acelaşi an al desfăşurării Experimentului Philadephia i-a făcut pe mulţi să creadă că serviciile secrete americane ar fi reuşit să obţină documentele cercetătorului, iar apoi l-au omorât pentru a fi siguri că descoperirile nu vor ajunge pe mâinile altcuiva. Scepticii susţin că Tesla nu a descoperit nicio teorie legată de electromagnetism, el înnebunind în ultimii ani ai vieţii, lucru care i-a adus şi moartea. Totuşi, era posibil ca omul de ştiinţă să fi găsit modalitatea de a călători în timp şi spaţiu, din moment ce acest lucru s-a realizat ulterior. În octombrie, anul trecut, fizicienii de la Universitatea Duke au anunţat că au reuşit, cu ajutorul microundelor reflectate, să mute un obiect dintr-o parte în alta prin teleportare. Scepticii, însă, cosideră că un obiect de mici dimensiuni nu se compară cu o imensă navă şi adaugă că energia necesară pentru a muta în spaţiu un distrugător ar fi fost imposibil de găsit în anii 1940.
Experimentul Philadelphia

Memorii de pe frontul antihitlerist
Sfanta sarbatoare a Inaltarii Domnului Iisus Hristos este si ziua in care comemoram eroii neamului cazuti la datorie pentru apararea gliei stramosesti, pentru reintregirea neamului romanesc, dar si pe aceia care au supravietuit razboiului, veteranii de razboi. Cu aceasta ocazie doresc sa aduc un omagiu si recunostinta unui veteran de razboi, plecat de curand in lumea astrelor la frumoasa varsta de 90 de ani, un simpatizant al Astrei "Teodor Muica” din Sangeorgiu de Padure: Remus Muica. S-a nascut in Sangeorgiu de Padure in anul 1921 intr-o veche familie romaneasca, istoric mentionata documentar inca din anul 1685 in localitate. In "Memoriile” celui de- Al Doilea Razboi Mondial consemneaza ca in anul 1940 s-a refugiat in Vechiul Regat nu pentru favoruri, ci pentru a se inrola in Armata Romana la varsta de numai 21 de ani, in anul 1942. In anul 1944 a plecat voluntar pe frontul antihitlerist la Apelul Partidului National Taranesc – Iuliu Maniu, fiind incorporat in Regimentul 7 Pioneri Arad de unde a plecat cu Compania 19 Pionieri, Regimentul 19 Infanterie, comandat de maiorul Petrovici, care a cazut eroic la prima confruntare cu inamicul la Isaszeg, Ungaria. A participat la luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord, unde populatia din localitatile eliberate ii primea pe soldati cu bucurie si lacrimi in ochi, relatand viata lor amara si intunecata, de persecutii in cei patru ani de ocupatie horthysta. A luptat pentru eliberarea Ungariei, cele mai grele confruntari fiind pentru trecerea raului Tisa

prin localitatea Mindszent, batalii care au durat peste 20 de zile. Dupa trecerea Tisei s-au indreptat spre Cegled, iar de aici, prin lupte eroice s-au apropiat de capitala Ungariei, Budapesta, unde au intrat in noaptea de Craciun a anului 1944. Tot atunci s-a primit ordin ca Armata I sa ia drum de front spre Cehoslovacia. S-a executat trecerea raului Hron, la Zvolen (Slovacia), cu mari sacrificii si pierderi umane. De la Zvolen s-au indreptat cu lupte grele spre Banska-Bistryca, oras asediat timp de o luna. De aici au marsaluit spre orasul Brno unde au ajuns in ziua de 9 mai 1945, zi ce marca sfarsitul razboiului si ziua pacii. Luptele au continuat insa, in zona de front, pana la data de 13 mai 1945. Doua treimi din ostasi au cazut la datorie pe campurile de lupta. Trupurile eroilor romani presara campiile Ardealului Romanesc, Ungariei si Cehoslovaciei. Ziua Victoriei a fost una emotionanta, soldatii au fost cantonati timp de o luna la 40 km de Praga. In ziua de 23 august 1945 au intrat in orasul Arad unde soldatii au fost primiti cu entuziasm si bucurie de populatie. Pentru contributia adusa la victoria asupra fascismului, veteranul de razboi Remus Muica a fost decorat cu Crucea "Meritul Sanitar” clasa a III-a si medalia "Crucea Comemorativa a celui de-Al Doilea Razboi Mondial” (1941-1945) pentru servicii militare aduse statului roman. "Vesnica pomenire si recunostinta eroilor neamului”.

Prof. DOINA MUICA, Gr. Sc. "Sfantul Gheorghe” Sangeorgiu de Padure

O carte cu nuduri, printre lecturile preferate ale naziştilor. "Corpul uman era o unealtă de înmulţire, care trebuia hrănită precum un cal de curse"
Dorind să afle ce cărţi citeau germanii, în timpul nazismului, autorul Christian Adam a cercetat 350 de bestselleruri din cei 12 ani ai celui de-al Treilea Reich şi a făcut "descoperiri uluitoare", scrie Der Spiegel.
Astfel, pe lângă celebrele "Mein Kampf" de Adolf Hitler şi "Mitul secolului al XX-lea" de Alfred Rosenberg (membru al partidului nazist), apar romane siropoase, SF-uri, volume "misterioase", poveşti de dragoste sau cărţi cu bancuri, notează sursa.
[color:65aa=#000]Această varietate este explicată de Adam prin faptul că, în acele vremuri, erau [color:65aa=#0494e1! important]mai multe organisme abilitate cu cenzura şi, astfel, unele cărţi ar fi putut "scăpa" spre publicare.
În mod paradoxal, printre cărţile tipărite şi vândute în timpul celui de-al Treilea Reich se numără şi un volum de fotografii nud. Cartea, intitulată "Oamenii şi soarele", avea rolul de a "celebra rasa ariană", crede Adam. "Dacă nu ar fi fost atât de rasist, volumul ar putea fi considerat precursorul revoluţiei sexuale din anii '60", adaugă Adam.

Intrarea României în al doilea Război Mondial - o eroare motivată geopolitic

Trecerea Prutului - de la extaz la agonie
Spre miezul nopţii de 21 spre 22 iunie 1941, ofiţerii din suita generalului Ion Antonescu au fost convocaţi în trenul de comandament „Patria”, care sosise în Piatra Neamţ în cursul serii. La ora 1 dimineaţa se produce din nou o intensă circulaţie de maşini şi motociclete. Sosea, împreună cu suita, generalul Eugen von Schöbert, comandantul Armatei 11 germane, spre a se prezenta generalului Ion Antonescu. La orele 2, în vagonul-restaurant al trenului de comandament, Conducătorul statului român, ridicând o cupă de şampanie, a rostit în faţa celor prezenţi – generali şi ofiţeri superiori români şi germani – o scurtă alocuţiune, prin care anunţa că „astăzi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele armatei. Peste puţin, în faptul acestei zile, armata va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării aşa cum a fost lăsat de la Basarabi. În această luptă dreaptă şi sfântă prin drepturile ei, avem cinstea de a ne afla lângă cea mai vitează armată, care a venit pe pământul nostru spre a lupta pentru dreptatea noastră. Vom şti să fim vrednici de această cinste.”
La orele 3, pe cerul Moldovei s-a făcut auzit zgomotul metalic al avioanelor, care survolau Prutul pentru a executa misiuni de luptă în spaţiul Basarabiei. După un sfert de oră, bubuitul asurzitor al artileriei germane şi române anunţa începerea ostilităţilor pe ceea ce va deveni cel mai sângeros teatru de operaţii din istorie.


Dispunerea şi concepţia de luptă a trupelor de pe frontul românesc
La 21 iunie 1941, dispunerea forţelor române şi germane din compunerea nou-înfiinţatului Grup de armate „General Antonescu”, aflat la rându-i în subordinea Grupului german de Armate Sud, era următoarea:
Armata a 3-a română (Corpul de munte cu brigăzile 1,2, 4 mixtă munte, Divizia 7 infanterie, Brigada 8 cavalerie), comandată de generalul Petre Dumitrescu, în nordul Bucovinei;
Armata 11 germană, comandată de generalul Eugen von Schöbert, având în compunere corpurile 11,30 şi 54 armată cu diviziile 46,50,76,170,198,239 şi ulterior 72 infanterie, Corpul de cavalerie român (brigăzile 5 şi 6 cavalerie) şi diviziile române 5,6,8,13,14 infanterie şi 1 blindată, în nord-estul Moldovei;
Armata a 4-a română, sub comanda generalului Nicolae Ciupercă, având în compunere corpurile 3,5 şi 11 armată cu diviziile 11,15,21 şi 35 infanterie, 1 gardă, 1 grăniceri, Brigada 7 cavalerie, brigăzile 1 şi 2 fortificaţii şi Regimentul 17 infanterie, pe un aliniament cuprins între Comarna (sud-est de Iaşi) şi confluenţa Siretului cu Dunărea;
Corpul 2 armată, cu Divizia 10 infanterie între Galaţi şi Ismail şi cu Detaşamentul maritim numărul 1 (compus din 3 batalioane de infanterie marină) pe braţul Chilia şi în Deltă. Trupelor terestre li s-au adăugat forţele Aeronauticii şi Marinei Militare.
Din cei 1.139.594 cetăţeni înscrişi în planurile de mobilizare ale armatei române la 22 iunie 1941 (39.476 ofiţeri, 57.002 subofiţeri şi 1.043.116 trupă), 325.685 de militari au încadrat marile unităţi, unităţi şi formaţiuni din Grupul de armate „general Antonescu”.
Sovieticii dispuneau în faţa unităţilor române şi germane de două armate, 18 şi 9, precum şi de forţe din Armata independentă de litoral.


Cuib de mitraliere româneşti în Basarabia

România a intrat în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice fără a încheia vreo alianţă militară, pe baza apartenenţei la Pactul Tripartit semnat în noiembrie 1940 şi a deciziei Conducătorului statului român. Reich-ul şi-a asumat conceperea şi conducerea operaţiilor. Crearea grupului de armate „General Ion Antonescu” a reprezentat o mişcare politică şi o modalitate de a hrăni orgoliul unui militar; în fapt, rolul de decizie şi concepţie pe o bună parte a teritoriului românesc a revenit comandantului Armatei 11 germane, care şi-a subordonat la 20 iunie 1941 toate marile unităţi ale Armatei a 3-a române. Sub conducerea directă a Marelui Cartier General român a rămas doar Armata a 4-a, dar acţiunile ei au fost subordonate concepţiei strategice germane. Aceasta avea în vedere configuraţia frontului germano-sovietic de la Marea Baltică la Marea Neagră, în care aliniamentele din Moldova se găseau la est faţă de aliniamentele de plecare la ofensivă din zona mlaştinilor Pripet. Forţele române şi germane trebuiau să valorifice ocaziile favorabile pentru „a realiza capete de pod la est de Prut” spre a înlesni trecerea ulterioară la ofensivă, în funcţie de înaintarea Grupului german de armate Sud din Galiţia, a împiedica retragerea ordonată a trupelor sovietice spre Nistru şi chiar a le distruge.
După începerea operaţiilor la 22 iunie 1941, constatând că forţele sovietice din Basarabia şi nordul Bucovinei nu aveau intenţia să se retragă, generalul Eugen von Schöbert a trimis Marelui Cartier General Român (constituit odată cu mobilizarea generală), la 25 iunie, ordinul feldmareşalului Gerd von Rundstedt, comandantul Grupul de Armate Sud, pentru executarea variantei „München”, în care se preciza că ofensiva propriu-zisă trebuia să înceapă la 2 iulie 1941. Această concepţie de desfăşurare a operaţiunilor militare i-a fost reamintită lui Ion Antonescu de către Hitler în scrisoarea din 29 iunie, prilej cu care Führer-ul îl ruga ca „în interesul unei conduceri unitare şi energice” să dea curs „dorinţelor” feldmareşalului von Rundstedt. Prin urmare, atât concepţia de ansamblu, cât şi misiunile concrete ale trupelor române au aparţinut Înaltului Comandament german, generalul Ion Antonescu şi generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General român, acţionând pentru transpunerea acestora în practică.


Un asalt al trupelor de infanterie româneşti asupra poziţiilor sovietice, Basarabia, iunie 1941

În urma acestor hotărâri, perioada cuprinsă între 22 iunie şi 2 iulie 1941 a fost denumită „aşteptarea strategică“, în cadrul căreia trupele române şi germane au desfăşurat acţiuni de luptă pentru îmbunătăţirea dispozitivului de plecare la ofensivă, au executat incursiuni în dispozitivul inamic şi au constituit capete de pod peste râul Prut.
Operaţiile militare din Basarabia şi nordul Bucovinei
Primele acţiuni ofensive ale armatei române au fost purtate pentru eliberarea părţii de nord a Bucovinei şi ţinutului Herţa de trupele Armatei a 3-a române, care aveau în faţă unităţi aparţinând Armatei 18 sovietice. Atacul a fost declanşat de Brigada 1 mixtă munte la 3 iulie, în direcţia Storojineţ. Folosind o manevră dublu învăluitoare, Brigăzile 1 şi 4 mixtă munte au reuşit să înfrângă rezistenţa sovietică din zona oraşului Cernăuţi, primele unităţi române pătrunzând în capitala istorică a Bucovinei în după-amiaza zilei de 5 iulie. La 8 iulie, ostaşii Brigăzii 2 munte au eliberat oraşul Hotin; concomitent, forţele principale ale Armatei a 3-a au primit ordin să se deplaseze spre est, paralel cu fluviul, pentru a ajunge pe Nistru în zona Moghilev. Până la 12 iulie unităţile s-au regrupat, în condiţii grele din cauza căilor de comunicaţie devenite impracticabile în urma ploilor abundente. După ajungerea la Nistru, Armata a 3-a a forţat apărarea inamicului, căutând să străpungă linia fortificată „Stalin”. Declanşând operaţiunile de forţare în dimineaţa zilei de 17 iulie 1941, unităţile au realizat capete de pod în zona de acţiune a Corpului de munte şi a Corpului de cavalerie, pe care în zilele următoare, până la 20 iulie, le-au consolidat. Din aceste capete de pod, la 21 iulie Armata 3 română va declanşa asaltul pe Bug.


Un soldat român şi unul german luptând cot la cot împotriva URSS-ului
Ofensiva principală pe frontul românesc a fost purtată de Armata 11 germană şi de unităţile româneşti aflate în subordinea acesteia. Misiunea era de a forţa Prutul şi a dezvolta ulterior acţiunile pe direcţia generală Iaşi-Moghilev, pentru a ajunge în scurt timp pe Nistru şi a realiza capete de pod la est de fluviu. Sovieticii dispuneau pe acest aliniament de trupe aparţinând Armatelor 9 şi 18.
În dimineaţa zilei de 2 iulie, la orele 3, trupele germano-române au declanşat atacul pe direcţia generală nord Iaşi-Moghilev, fiind puternic sprijinite de artilerie şi aviaţie. Lupte grele s-au dat pentru constituirea capetelor de pod dincolo de Prut şi pentru dezvoltarea ulterioară a înaintării. În aceste lupte s-au evidenţiat trupele aparţinând Corpului de cavalerie român, comandate de generalul Mihail Racoviţă. Numeroase contraatacuri sovietice au fost respinse prin acţiuni de învăluire duse la bun sfârşit prin colaborarea eficientă a trupelor germane şi române. O situaţie de criză a apărut la 8 iulie, când Divizia 35 infanterie română a fost surprinsă de un contraatac sovietic în masivul Corneşti, fiind silită să se retragă. Corpul 54 armată german a primit ordin să manevreze pe la nord rezistenţele inamice din masivul Corneşti. Luptele declanşate în dimineaţa zilei de 14 iulie s-au desfăşurat cu succes, astfel că în după-amiaza zilei de 16 iulie în Chişinău au pătruns unităţi aparţinând Diviziei 1 blindate române, în cursul serii pătrunzând în oraş şi primele elemente ale Diviziei 72 infanterie germane. Înfrânte în centrul Basarabiei, trupele sovietice s-au retras pe Nistru, aliniament atins de trupele aliate începând cu 12 iulie. Din punct de vedere tactic victoria a fost deosebit de importantă, înlesnind la nord-est forţarea Nistrului în zona Moghilev, iar la sud înfrângerea trupelor sovietice din partea de sud a Basarabiei.
Concomitent cu operaţiile militare desfăşurate de Armata a 3-a română şi de diviziile germane şi române din compunerea Armatei 11 germane, la sud de masivul Corneşti şi în sudul Basarabiei a acţionat Armata a 4-a română, aflată în coordonarea directă a Marelui Cartier General român. În fâşia de ofensivă a acesteia se găseau 4 corpuri de armată sovietice însumând 8 divizii, dintre care una blindată. În conformitate cu concepţia generală de desfăşurare a operaţiilor militare, Armata a 4-a română a primit misiunea ca în prima fază a ofensivei Armatei 11 germane să desfăşoare o acţiune intensă de fixare prin atacuri demonstrative şi foc pe tot frontul în zonele cele mai accesibile, creându-şi în acelaşi timp condiţii favorabile pentru înaintare. Ulterior, după ce acţiunea Armatei 11 germane ar fi progresat, Armata 4 urma să treacă şi ea la ofensivă cu forţele de la flancul stâng şi de la centrul dispozitivului.
Forţarea Prutului s-a făcut succesiv, între 2 şi 4 iulie, marile unităţi forţând fluviul în funcţie de situaţia concretă din zona fiecăreia. Evoluţia iniţială a ofensivei a întâmpinat oarece dificultăţi îndeosebi în fâşia de ofensivă a Corpului 3 armată, care a decis să forţeze trecerea cu Divizia 15 infanterie fără o pregătire prealabilă de artilerie, dictată de necesitatea surprinderii inamicului şi pentru economia de muniţii. Consecinţele au fost negative, deoarece cuiburile de arme automate, aruncătoare de mine şi artileria inamicului nu au putut fi neutralizate numai prin tragerile de sprijin ale infanteriei, ceea ce a dus la pierderi însemnate de vieţi omeneşti şi la încetinirea ritmului de înaintare. La aceasta s-a adăugat faptul că lunca Prutului, lată de 4-5 km, plină de mlaştini, se afla sub focul susţinut al inamicului. Prin lupte extrem de grele, Corpul 3 armată a reuşit până la 7 iulie, să treacă Prutul, să menţină capete de pod şi ulterior să treacă la urmărirea inamicului.


Antonescu dicutând planuri de batalie cu ofiţerii germani

În acelaşi timp, la 8 iulie, la flancul stâng al Armatei a 4-a se producea înfrângerea Diviziei 35 infanterie, amintită deja, situaţia fiind redresată de acţiunile Corpul 54 armată german. Forţarea Prutului la 4 iulie de către Corpul 5 armată a întâmpinat şi ea dificultăţi. Acţiunea a fost desfăşurată de Divizia 1 gardă (comandant: generalul Nicolae Şova), sub focul susţinut al inamicului, bărcile de asalt fiind aduse de la 3-4 km. Până în seara zilei de 5 iulie, trupele române nu înaintaseră mai mult de 300-500 de metri de malul stâng al Prutului; în consecinţă, în luptă a fost aruncată şi Divizia 21 infanterie. Lupte deosebit de grele s-au dat în zonele Ţiganca şi Epureni. După stăvilirea numeroaselor contraatacuri sovietice, reluarea ofensivei pe frontul Armatei a 4-a s-a produs la 14 iulie, după adoptarea unei noi concepţii operative care prevedea cucerirea masivului muntos Corneşti, cheia strategică a Basarabiei, prin acţiunea conjugată a marilor unităţi de la flancul drept al Armatei 11 germane şi de la flancul stâng al Armatei a 4-a române, acţiune în urma căreia, după cum am precizat, Chişinăul a fost eliberat.
La scurt timp după intrarea trupelor aliate în capitala Basarabiei, la nivelul Grupului de armate „general Ion Antonescu” s-a produs prima mare restructurare, în noaptea de 17 spre 18 iulie constituindu-se Frontul de Nord, compus din Armata 11 germană (incluzând 4 divizii de infanterie române) şi Armata 3 română, sub comanda generalului Eugen von Schöbert, care avea misiunea de a forţa Nistrul la Moghilev şi Frontul de Sud, comandat de generalul Ion Antonescu, care avea în subordine grupul de divizii „general Mattenklot” (cu 3 divizii româneşti şi una germană) şi Armata a 4-a română, cu misiunea de a elibera definitiv sudul Basarabiei.
Astfel, la 16 iulie Armata a 4-a a reluat ofensiva, dirijându-şi unităţile spre Cetatea Albă. Concomitent cu înaintarea Corpurilor 3 şi 5 armată spre Nistru, a intrat în acţiune Corpul 11 armată român, care a forţat Prutul la 20 iulie, îndreptându-se la rândul său spre Nistru. A doua zi, 21 iulie, a forţat Dunărea pe la Isacccea şi Divizia 10 infanterie din compunerea Corpului 2 armată, care împreună cu Detaşamentul maritim numărul 1 asigurase apărarea cursului inferior al fluviului şi a Deltei. La 26 iulie, Divizia 21 infanterie elibera Cetatea Albă. Cu puţin timp înainte, Marele Cartier General român făcea cunoscut ţării, printr-un comunicat, că „lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune”.


Antonescu alături de generalii Ioaniţiu (stânga) şi Hauffe (dreapta), pe front

Povestesc veteranii
Numărul morţilor, răniţilor şi dispăruţilor, cifrat la aproximativ 25.000, demonstrează că pentru eliberarea teritoriilor româneşti din est a fost necesar un efort militar considerabil, purtat împotriva unui inamic tenace şi hotărât să reziste şi în condiţiile unui relief dificil. Mărturiile celor aflaţi în prima linie în acele zile sunt edificatoare în această privinţă. Povesteşte Mihai Popovici, pe front sergent-major în unul din regimentele de dorobanţi ale Diviziei 14 infanterie:
„În zorii zilei de 2 iulie 1941, subunităţile Regimentului 13 dorobanţi (Divizia 14 infanterie) se găseau în apropierea malului vestic al Prutului, în zona satului Bogdăneşti (16 km nord-vest de Iaşi), cu batalioanele 1 şi 2 în cap, gata să forţeze râul. Inamicul ne-a descoperit prezenţa şi a început să tragă cu artileria şi aruncătoarele asupra noastră, provocându-ne pierderi destul de mari în oameni şi materiale. Sub protecţia focului puternic al artileriei noastre, care a reacţionat prompt şi a redus la tăcere mare parte din artileria adversă, primele subunităţi ale batalionului 1 au trecut pe malul opus şi au început lupta cu inamicul. Traversarea Prutului a fost grea, fiindcă sovieticii au dezlănţuit un puternic foc de arme automate, deşi artileria noastră a ţinut continuu sub lovituri puternice malul stâng al râului. Pe timpul traversării, o barcă din imediata mea apropiere a fost lovită şi s-a scufundat. Doi militari au fost ucişi, dar trei au scăpat ca prin minune nevătămaţi. [...] Pentru mine a fost cutremurător momentul când am văzut primii morţi şi răniţi căzând în jurul meu, loviţi de schije sau de gloanţe, dar mi-am păstrat credinţa fermă că voi învinge toate emoţiile şi greutăţile războiului şi am mers înainte fără a ezita”.
Generalul de brigadă (r) Ion Dăscălescu, pe front locotenent, comandant al unui regiment din Divizia 1 gardă, îşi amintea de o întâmplare care l-a marcat profund: „La 27 iunie, compania locotenentului Ştefan Luncaşu executase o incursiune la est de Prut, în zona localităţii Hănăşeni (circa 10 km sud de Leava). Compania a intrat într-o ambuscadă şi toţi ostaşii, chiar şi cei răniţi, au fost ucişi până la unul. Comandantului companiei i s-a retezat capul, care a fost înfipt în baioneta unei arme aşezată în vertical, cu patul îngropat în pământ. Capul nefericitului ofiţer a fost îndreptat cu faţa către noi, inamicul vrând prin aceasta să ne înfricoşeze. Acţiunea bestială a sovieticilor a stârnit indignare şi oroare în rândurile tuturor ostaşilor noştri”.
Despre luptele violente din zona satului Ţiganca ne povesteşte dr. Pantelimon Nedelescu, pe front sergent în Regimentul 6 dorobanţi gardă „Mihai Viteazul” (Divizia 1 gardă):
„Duminică 6 iulie 1941. O zi de vară cu cer senin şi soare fierbinte, care în debutul ei nu prevestea nimic. Împovăraţi de gânduri, ne aşteptăm masa de prânz, până la care ne mai consumăm timpul cu probleme de ordin administrativ. Se făcuse ora 10. Din satele româneşti ce se aflau în apropierea noastră, se auzeau triste dangăte de clopot, care anunţau derularea sfintei liturghii. Se împliniseră două săptămâni de când izbucnise războiul şi nu înţelegeam de ce rămâneam în aceste locuri de unde în prima noapte gândisem că în câteva zile vom izgoni cotropitorii din Basarabia! Şi deodată firul acestor gânduri a fost întrerupt de ordinul ce se transmitea fulger: pregătirea de atac! După câteva minute, am pornit în iureş spre Prut […] După trecerea Prutului, am şi devenit ţintele inamicului, care continua să ocupe linii succesive pe dealul Ţiganca – Gheltosu, perpendicular pe direcţia noastră de atac. Atacam pe un front larg de-a lungul Prutului, în salturi om cu om, pe grupe, plutoane etc. Pe măsura înaintării noastre, focul inamic devenea tot mai nimicitor, cu toate armele din dotare. Şuieratul gloanţelor, asociat cu cel al schijelor, ne sugera ideea că eram în iad, din care nu mai aveam scăpare.
Am ajuns la nivelul unui pod (pe partea stângă a atacului nostru) peste un pârâu care tăia şoseaua care lega localităţile Ţiganca şi Hârtoape. Am fost nevoiţi să ne oprim pentru un timp, pentru ca artileria să intervină asupra apărării inamice. Pierderile noastre erau foarte mari: peste 50% din efective numai în câteva ore de atac. Lacul Ţiganca era plin de cadavre ca şi râuleţul în care se zbăteau şi cereau ajutor cei răniţi [...] În acest vacarm, peste care plutea coasa morţii, am continuat să respingem prima linie a inamicului situat în dealul din faţa noastră, astfel încât, la căderea, serii, ocupam tranşeea inamică. Din efectivul companiei mele rămăsesem 17 oameni în viaţă! Pe timpul nopţii, ocupând aceste tranşee, nu mai adânci de 50-60 de centimetri, am continuat schimburi violente de foc cu linia a doua a inamicului fixat în teren. Noaptea a fost un infern la fel de înspăimântător ca şi în cursul zilei. Spre zori, inamicul s-a retras, iar noi am continuat înaintarea”.
Aceste mărturii evidenţiază atât ferocitatea luptelor, cât şi moralul foarte bun al soldaţilor români, convinşi de justeţea cauzei pentru care luptau: reintegrarea teritoriilor rupte din trupul Ţării cu doar un an înainte. Dar virtuţile ostăşeşti nu au putut suplini gravele deficienţe organizatorice şi greşelile în îndeplinirea misiunilor, consecinţe directe ale lipsei de pregătire în timp de pace.
Lanţul slăbiciunilor
Cele mai grave erori de comandament au avut loc în zona de acţiune a Armatei a 4-a, coordonată direct de Marele Cartier General român. Deşi datele de începere a operaţiilor de forţare erau deja stabilite, numeroase unităţi se aflau încă în marş spre zonele de ofensivă, ceea ce însemna că forţarea Prutului urma să se facă în condiţii de oboseală acumulată. Probleme deosebite va întâmpina Corpul 5 armată, cel care va da lupte grele pentru menţinerea unor capete de pod la est de Prut. Sesizând că pregătirile pentru trecerea acestuia nu erau încheiate, generalul Nicolae Şova, comandantul Diviziei de gardă, a solicitat comandantului Corpului 5 armată amânarea începerii acţiunii cu 24 de ore, pentru că mijloacele de trecere se aflau încă la 2-3 km de plaje, arătând că trecerea în timpul zilei, fără pregătire de artilerie, se va face cu mare greutate şi cu multe pierderi, elementul-surpriză fiind pierdut din cauza transportului materialului de trupe pe şoseaua de pe malul Prutului.
Opinia generalului Şova nu a fost luată în considerare, astfel că unităţile Corpului 5 armată şi-a angajat forţele gradual, permiţând apărării sovietice să fie deosebit de eficientă, zona localităţii Ţiganca devenind un adevărat „abator” pentru soldaţii români.
Insuficienta angajare iniţială a unui număr suficient de forţe a fost dublată de alegerea nepotrivită a sectorului de forţare. În acel loc, lanţul de dealuri care coboară dinspre nord spre sud, cu o altitudine de peste 350 de metri, domină malul de vest, făcând imposibilă cucerirea şi menţinerea unui cap de pod fără controlul acestor înălţimi. În plus, valea largă a râului era înconjurată de mlaştini, un alt obstacol greu de trecut. Nu este deci de mirare că situaţia a fost deosebit de critică în primele zile de după declanşarea atacului, unele voci luând în considerare chiar o retragere generală în spatele Prutului. Introducerea succesivă în luptă a unor noi unităţi şi mai ales evoluţiile favorabile din alte sectoare ale frontului au dus la stabilizarea situaţiei şi retragerea forţelor sovietice.
O altă situaţie extrem de gravă a avut în prim-plan unităţile Diviziei 35 infanterie. După un şir de succese notabile în forţarea Prutului, orgoliul generalului Emil Procopopiescu-Mahu, comandantul diviziei, l-a împins să înainteze fără a-şi lua necesarele măsuri de precauţie, din dorinţa de a ajunge la Chişinău înaintea germanilor, care operau din stânga masivului Corneşti. Cu unităţile diviziei dispuse pe două coloane, având întreaga artilerie grupată – o greşeală elementară atunci când avansezi într-un teritoriu nesigur – generalul Procopopiescu a lăsat unui grup de cercetare misiunea de a face legătura între cele două grupări tactice şi de a informa despre mişcările inamicului. Convins că sovieticii, învinşi în luptele anterioare, se retrag în permanenţă, comandantul grupului de cercetare a înaintat nestingherit, fără o minimă analiză a împrejurimilor. Aflaţi pe înălţimile ce flancau direcţia de înaintare a unităţilor diviziei, trupele sovietice au declanşat, în după-amiaza zilei de 8 iulie, un puternic contraatac cu infanterie şi tancuri. Pierderile au fost extrem de mari: 2781 de militari, din care 177 morţi, 2295 răniţi şi 309 dispăruţi. În luptă a căzut şi comandantul Regimentului 63 artilerie, colonelul Felix Coscinschi, „cu mitraliera în braţe apărându-şi tunurile”, după cum menţionează rapoartele vremii, ceea ce nu i-a împiedicat pe sovietici să captureze întreaga artilerie a diviziei.
Informat asupra situaţiei create, generalul Ion Antonescu - care felicitase marea unitate pentru succesele înregistrate până în acel moment – a sosit la 10 iulie în zona de cantonare a ceea ce mai rămăsese din Divizia 35 infanterie, împreună cu Regele Mihai. El a ordonat demararea unei anchete, care a stabilit că dezastrul s-a datorat lipsei de prevedere a comandamentului şi uşurinţei cu care s-a raportat că trupele pot pătrunde în defileu fără nicio problemă.
La nivel strategic, este limpede că eliberarea teritoriilor româneşti din est ar fi fost imposibilă fără aportul trupelor germane. Conducătorul statului român, deşi conştient de slăbiciunile arătate de trupele române în ofensivă în faţa unui inamic hotărât să reziste, a luat ulterior hotărârea de a folosi exclusiv Armata a 4-a română pentru asaltul asupra Odessei – o victorie realizată cu enorme pierderi de vieţi omeneşti.
După război generalul Hans Speidel (ajuns comandant al forţelor terestre ala NATO în Europa Centrală), întrebat de cunoscutul ziarist american Cyrus Sulzberger: „cara au fost cele mai bune trupe ale Axei în afara de germani? finalandezii, croaţii, ungurii?” a răspuns:” niciunul din aceştia. Românii au fost. Daţi-le sefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune
Poate cea mai importantă lecţie a campaniei armatei române pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei rămâne cea a curajului şi a jertfei. Nu există nimic mai nobil decât a-ţi da viaţa pentru naţiunea căreia aparţii. Românii, transformaţi între timp din popor în populaţie, găsesc extrem de dificilă şi minima obligaţie a generaţiilor actuale – aducerea aminte.

LIVE Dezbatere HISTORIA - 22 iunie 1941: România atacă URSS
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/live-dezbatere-historia-22-iunie-1941-romania-ataca-urss
La 70 de ani de la emiterea de către generalul Ion Antonescu a ordinului - „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul“, revista „Historia“ vă invită să urmăriţi azi, începând cu ora 13.00, în direct pe adevarul.ro şi historia.ro, dezbaterea: „22 iunie 1941: România atacă URSS“.

Trebuia România să atace Uniunea Sovietică? A fost pregătită Armata Română să susţină războiul contra URSS? Care era colaborarea cu aliaţii germani? Cine au fost generalii care au condus armata care a eliberat Basarabia şi Bucovina de Nord? La toate aceste întrebări, precum şi la multe altele, vor răspunde istoricii Adrian Cioroianu, Alexandru Manafu şi jurnalistul Ion Cristoiu, într-o dezbatere moderată de Ion M. Ioniţă, prilejuită de lansarea numărului de colecţie din luna iunie al revistei „Historia“. Veţi vedea în premieră mărturiile emoţionante ale unor veterani de război care au participat la campania de „desrobire“ a celor două provincii istorice.

Manipularea din presă în prima lună din al doilea război mondial
Reper al societății românești și, poate, cea mai activă voce a celei de-a patra puteri din stat, ziarul Universul a cunoscut o evoluție spectaculoasă, devenind în anii 30 – 40 ai secolului trecut ziarul cu cea mai ridicată cotă de cititori. Fondat în 1884 de către jurnalistul italian Luigi Cazzavillan, publicația avea să ajungă în 1933 la nivelul de 200.000 de exemplare zilnice(1).
Din 1916, director al ziarului Universul a fost Stelian Popescu care avea să dea publicaţiei o viziune naționalistă, puternic conturată, mai ales, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, cu precădere după trecerea Prutului de către armatele române. Metamorfoză cotidiană motivată de noile realităţi politico-militare a fost surprinsă în paginile ziarului Universul, redând viața cotidiană, speranțele și temerile unei generații, aspirațiile unui lider exponențial și starea de tensiune a acelor momente istorice.
Cruciada împotriva comunismului
Anunțul începerii războiului a fost publicat în ediția de luni, 23 iunie 1941, când pe prima pagină ziarul Universul apăreau fotografiile lui Adolf Hitler, a Regelui Mihai I si a lui Ion Antonescu, sub titlul ”Un războiu sfânt începe / Pornim la luptă pentru drepturile neamului”. Cu litere îngroșate și caractere mărite era redată proclamația generalului către țară: ”raclele strămpșilor, crucile martirilor și drepturile copiilor noștri ne poruncesc să ne scrim (sic)cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu același sânge pagina nedreaptă înscrisă anul trecut în istoria noastră (...)”. Poporul român era chemat la ”lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizației și bisericii, ai dreptății și propriilor noastre drepturi”, având ca scop eliberarea Basarabiei și Bucovinei și distrugerea bolșevismului. Accentul se punea pe nevoia coagulării întregi societăți pentru a face față realității belice ”legați în jertfă pentru idealul nou și mare al lumii în plămădire”, având unic scop zidirea unui ”nou altar neamului”. Articolul cuprindea și remarci elogioase la adresa celor doi aliați majori ai României: Germania lui Hitler și Italia ducelui. Ponderea cade pe primul aliat: dacă numele fuhrerului este amintit, numele lui Mussolini nu este menționat. Generalul plusează și precizează că îi mulțumește ”în numele națiunii noastre geniului creator al lumii noui (...)Adolf Hitler, că a înțeles cu atâta dreptate nedreptatea făcută unui popor loial (...)dându-i poporului român mândria unei lupte puternice și curajoase nu numai pentru reclădirea drepturilor naționale , dar și împotriva celui mai mare dușman al lumii: bolșevismul”(2). Ordinul către armată completa prima pagină, subliniindu-se caracterul drept al războiului (”azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte”) și făcându-se apel la memoria înaintașilor și la faptele eroice ale acelora. Ca și în proclamația către popor, Antonescu scotea în evidență onoarea armatei române de a lua parte la construirea unei noi lumi, fapt realizabil prin lupta alături de trupele germane: ”ostași, veți lupta cot la cot, suflet la suflet lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii”(3).
Cu toate că ediția din 23 iunie 1941 marca prima zi de război la care lua parte și România, paginile 2 – 3 au fost dedicate unor subiecte eterogene din punct de vedere al conținutului: de la recomandări de băi naturale de iod în casă la vești privind statutul grupului etnic german din Croația sau de la articole despre iubirea la păsări la cronici ale ședințelor Academiei Române. Paginile ziarului ilustrau noua orientare a vieții românești către lumea germană, marcată de întâlniri atletice (motiv de bucurie pentru români că era conduși după prima zi ”numai cu 12 puncte”) sau reclame ale firmelor nemțești, dar sunt publicate și știri ale activităților bilaterale româno – italiene sau româno – japoneze. Viața cotidiană internă nu părea a fi afectată de începutul războiului, ziarul anunțând o bogată activitate teatrală, precum premiera piesei ”Adam și Eva” la teatrul Regina Maria și numeroase tranzacții, afaceri și schimburi comerciale (nu mai puțin de 4 pagini fiind dedicate anunțurilor de la mica publicitate).
Vinovaţii externi: Marea Britanie şi URSS
Prezentarea situației politice externe era centrată pe două coordonate: redarea optimismului ce domnea în tabăra germană datorită victoriilor Axei și analizarea strategiei Statelor Unite ale Americii despre care se preciza că nu este pregătită de război, conform declarației antiintervenționistului Lindbergh. În primul număr al Universului de după începerea ostilităților la Prut, ponderea știrilor având ca subiect lumea americană era, surprinzător, aproape egală cu cea privind Germania nazistă, atenția redacției către analizarea și publicarea informațiilor despre politica țărilor vestice fiind una sporită. Accentul avea să cadă în edițiile următoare pe relația dintre Statele Unite ale Americii și Anglia pe de o parte și URSS-ul pe de cealaltă parte, veștile susținând ideea unei active colaborări între inamicii Axei. În plus, guvernele de la Washington și Londra erau privite ca două puncte de susținere a Moscovei în pretențiile sale în zona estică a continentului, cu precădere în problema țărilor baltice și a Finlandei, mergând chiar până la ideea că ”guvernul britanic nu se va opune ca Uniunea Sovietică să dobândească puncte de sprijin în Bosfor și Dardanele”(4). Dacă față de Anglia, atitudinea era una fără echivoc, fiind subliniat ajutorul dat Rusiei de britanici, în schimb, America era privită ca un aliat al Londrei, dar nu și unul al rușilor, atâta vreme cât opinia publică de peste ocean era cu precădere anti-comunistă. În general, știrile privind politica externă a țărilor vestice erau obiective, aprecierile lipsind în majoritatea cazurilor. În schimb, prin ponderea și modul în care sunt publicate, aceste materiale creau o anumită atitudine anti-occidentală, promovată totuși în mod indirect. Editorialele, în schimb, aveau un caracter anti-britanic semnificativ mai pronunțat, acreditându-se la un momendat ideea că pacea europeană nu a putut fi instaurată din cauza politicii continentale a Angliei și a comunismului rusesc(5). Ponderea acuzațiilor adresate Angliei era în unele articole mai mare decât învinuirile adresate URSS-ului, Marea Britanie fiind condamnată pentru politica sa ”imperialistă” care au împiedicat pacificarea relațiilor germano-franceze și, inerent, a întregului continent. Se mergea până la a se vorbi de o ”solidaritate între tendințele bolșevice și trădarea britanică față de continent” care au obligat practic statele europene să acționeze militar împotriva acestei alianțe.
Începând cu numărul din 24 iunie, conținutul ziarului lua o nouă formă, adaptată noilor realități politice și militare, dar și noilor cerințe venite din partea autorităților. Războiul, prin cauzele, efectele și manifestările sale ocupa în întregime prima pagină. ”Războiul pentru ordine și dreptate”, așa cum este caracterizat într-un editorial al redacției, era privit ca o necesitate ce provenea din ”vitregia unor împrejurări” și din ”incapacitatea sau (...) greșelile unor conducători nevrednici de misiunea lor”, făcându-se astfel aluzie la Carol al II-lea. Aceleași idei principale erau subliniate: caracterul drept al războiului, cerința realităților politice de a participa la crearea unei noi lumi prin zdrobirea bolșevismului, camaraderia militară româno-germană care capăta o imagine epocală și, nu în ultimul rând, nevoia ca poporul român să contribuie la efortul militar și economic al țării. Conducerea națiunii se afla în mâinile omului – providențial, iar cetățenii trebuie să participe activ la sprijinirea noului regim: ”o uniune sfântă se va lega pe întreg cuprinsul României în jurul acțiunii istorice a generalului Antonescu, prin care se hotărăște astăzi pentru secole ursita României și în jurul armatei, care va purta pe pământul robit al Basarabiei și Bucovinei drapelele victorioase ale țării și un singur gând va mâna pe toți Românii spre aceiași năzuință: biruința”(6).
Ion Antonescu şi manifestările din capitală
Alături de menirea războiului, figura lui Ion Antonescu este punctul central al întregului mesaj purtat de ediția de luni, 23 iunie 1941, a ziarului Universul. Cu toate că portretul generalului apare restrâns, doar în partea de jos a primei pagini, numele său este menționat de nu mai puțin 14 ori pe pagină, exceptând referirile indirecte. Pe plan intern, societatea românească este marcată de ceremonii și evenimente ce subliniază adeziunea națională la efortul belic. Câteva poze înfățișează manifestația de simpatie care a avut loc în fața Palatului Regal din București și hora de bucurie jucată în jurul statuii Regelui Carol I și se relatează cum, la ora 11:30 mulțimea a îngenuncheat în onoarea realității istorice, ca de altfel în toată țara, conform cererii generalului Antonescu. Întreaga societate pare conectată întru totul la tensiunea momentului, ziarul consemnând declarații ale refugiaților care își așteptau reîntoarcerea la căminele lor și cele ale bătrânilor care vroiau să participe la luptă, în ciuda vârstei. Manifestări de simpatie nu au loc doar față de forțele politice interne (Rege și general), cât și față de reprezentațele puterilor aliate, în speță Germania nazistă și Italia Fascistă. Dacă la legația italiană demonstrația este una de mai mică intensitate, dar descrisă ca plină de patos, la sediul german de pe Calea Victoriei, are loc un discurs al lui Mihai Antonescu, proaspăt numit vice-președinte al Consiliului de Miniștri. De asemenea, este publicat un alt discurs al profesorului Antonescu, rostit de această dată la radio, care a reiterat ocazia istorică pe care românii o au de a lupta alături de germani pentru eliberarea teritoriilor anexate de URSS și pentru distrugerea ideologiei comuniste. Figura lui Ion Antonescu este din nou prezentată într-o manieră epocală, vice-președintele consiliului de Miniștri declarând: ”generalul Antonescu a prăbușit azi umbrele pătate ale dezonoarei de eri (...)Prin el, providența a revărsat zorii mândriei naționale și bucuria regăsirii istorice”(7). Limbajul este unul rigid, bazat pe un câmp lexical format din sintagme ca ”război drept”, ”trecut eroic”, ”datorie sfântă”, ”reparație istorică”, etc menit a spori imaginea unei conflagrații necesare, dar cu un caracter nobil și o victorie sigură.
Imaginea lui Ion Antonescu de conducătorului providențial, având menirea de a repara o nedreptate istorică și de a restabili onoarea unui poporor și a armatei avea să fie întărită apoi în fiecare număr al Universului. Sub titlul ”Armata este fericită!” semnat de generalul rezervist Vasilescu Petre, se sublinia că polarizarea societății românești în jurul liderului său ar fi fost de o proporție colosală și de o intensitate ridicată. Cu ocazia unui discurs la radio, Mihai Antonescu lega destinul Basarabiei de cel al generalului Antonescu, afirmând că după biruința finală, ”Generalul va privi pământul pentru care a luptat a doua oară și va simți că Neamul său nu-l va mai pierde niciodată”(.
Mihai Antonescu – motorul propagandei
O altă personalitate a cărei imagine era promovată intens a fost cea a profesorului Mihai Antonescu, prin publicarea de știri despre vizitele sale în instituțiile publice. În ceea ce privește discursurile sale, acestea continuau a fi tipărite, alături de fotografia sa, în primele pagini ale publicației. Consecvent aceluiași stil retoric, plin de înflorituri stilistice, Mihai Antonescu marșa în declarațiile lui pe ideea necesității ridicării întregii țări la o contribuție substanțială pentru lupta anti-bolșevică. La împlinirea unui an de la pierderile teritoriale în favoarea URSS-ului, vicepreședintele Consiliului de Miniștri făcea apel la simpolurile naționale ale românilor, de la plăeșii Moldovei la eroul necunoscut al primului Război Mondial, pentru a sublinia continuitatea istorică a demersului realizat de către guvernul de la București. Subliniind necesitatea atașamentului moral față de cauza anti-comunistă, Mihai Antonescu nu scapa din vedere să evidențieze ”sufletul mare al generalului Antonescu”(9) și personalitatea sa excepțională pentru istoria României. Vorbind despre acțiunea militară de peste Prut, Mihai Antonescu o considera ca fiind o răzbunare a Basarabiei, restabilirea unei direcții firești de la care Bucureștiul, sub conducerea unor ”cârmuitori lași” a capitulat în iunie 1940. Discursul său era unul complicat, rigid și pe alocuri teatral, presărat de numeroase adjective și adverbe menite mai degrabă să impresioneze decât să transmită informații. Cu toate acestea, vicepreședintele Consiliului de Miniștri reitera rolul esențial al lui Ion Antonescu în societate, afirmând că generalul ar fi avut ”destin de ziditor” în istoria națională, prin recuperarea teritoriilor anexate de soviete. Un aspect interesant al imaginii personale raportată la viziunea propaganistică a apărut în ziua de 9 iulie 1941, când prof. Mihai A. Antonescu, făcea o serie de declarații presei. La finalul lămuririlor cu privire la cererea generalului Antonescu privind sprijinul din partea opiniei publice pentru ”recâștigarea granițelor Neamului, dar și pentru zidirea unei țări noui (sic)”(10), vicepreședintele Consiliului de Miniștri mulțumea directorilor de ziare și făcea rugămintea ca fotografia sa să apară mai rar în paginile ziarelor, motivând că este ”ministru al Propagandei Naționale și nu al Propagandei personale”(11).
Imaginea ca factor propagandistic
Începând cu numărul din 24 iunie 1941, fondul fotografic publicat în paginile ziarului ”Universul” a constat cu precădere din imagini cu români din teritoriile pierdute în 1940 sau din clădiri de pe teritoriul Basarabiei și Bucovinei, precum reședința ”metropolitană” din Cernăuți, catedrala din Bălți, case din Bucovina, poduri peste Nistru, etc. O dată cu avansarea forțelor armate româno-germane, subiectul fotografiilor avea să treacă pe imaginea armatei victorioase, bucuria populației eliberate și pe distrugerile lăsate în urmă de către armata sovietică. Începeau, de asemenea, să fie publicate pe prima pagină imagini cu Ion Antonescu inspectând unități militare, tentativă prin care se urmărea întărirea portretului de conducător providențial al generalului(12). Încă de la finalul lunii iunie încep să apară şi fotografii ale primilor prizonieri sovietici, înfățisând în fapt soldați de origine asiatică, ce căzuseră în mâinile trupelor germano-române. Acest fapt a fost apoi exploatat și în articolele ziarului, scoțându-se în evidență caracterul eterogen din punct de vedere al naționalităților din Uniunea Sovietică(13). Un alt subiect atins prin fotografiile publicate în Universul a fost cel al distrugerii simbolurilor regimului sovietic, elocventă fiind poza de pe prima pagină a ediției din 30 iulie 1941, care surprindea statuia lui Lenin din Cernăuți decapitată.
”Pericolul evreiesc” în paginile ziarului
Începeau să apară, de asemenea, articole cu caracter naționalist și elogiativ, menite a amplifica justețea războiului anti-comunist declanșat de regimul Antonescu și importanța istorică a momentului. Națiunea română este lăudată pentru lupta sa pentru civilizație și pentru crearea unei lumi noi, alături de forțele Axei, concluzionându-se că ”ceasul sfânt a sunat”, după cum își intitula Alexandrina Gr. Cantacuzino un articol din paginile Universului. Se făcea apel și la generația naționalistă de la 1922, fără însă a i se da vreo conotație legionară, care legitima la rândul ei lupta dusă de generalul Ion Antonescu împotriva a doi dușmani identificați încă de la începutul perioadei interbelice de către membrii acelei generații: ”pericolul jidovesc și teroarea comunistă”. Apăreau în acest mod trimiteri la o viziune antisemită, deoarece semnatarii apelului ”La arme români!” identificau drept vinovați pentru dezastrul țării din 1940 (pe care doar generalul Antonescu îl putea repara) pe politicienii interbelici care n-au adoptat o politică pro-nazistă, ci ”n-au cunoscut decât potecile arătate de Judeo-democrație”(14). Aceeași linie anti-evreiască transpare și din articolul ”Ne întoarcem cu fruntea sus” semnat de C.Longhin, un refugiat bucovinean, care își povestea momentul părăsirii Cernăuțiului la 28 iunie 1940. Acesta acuza populația evreiască din acel oraș de pactizare cu forțele sovietice și de manifestarea unui anti-românism radical, afirmând că în timp ce ”bieții românii” se retrăgeau, auzeau ”chiotele de bucurie ale evreilor care rămâneau” și vedeau ”tineret evreesc purtând cocarde roșii în piept”(15). Datorită aproapiatei eliberări a Bucovinei, Longhin afirma că refugiații vroiau să se întoarcă și să facă din Cernăuți ”cel mai românesc oraș din Țara românească”, prin eliminarea oricărui element străin. Pe lângă aceste articole publicate, începeau să apară și comunicate oficiale, precum cel de sâmbătă, 28 iunie 1941, care anunța că evreii din comunele rurale din Moldova fuseseră îndepărtați. Motivațiile erau atât de ordin strategic – de a se păstra siguranța frontului armatei germano-române – cât și naționale – pentru a se îndepărta ”elementele dubioase”(16). Mai mult decât atât, într-o cuvântare rostită la radio, la finalul lunii iunie 1941, Mihai Antonescu, referindu-se la cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord afirma că armata română, în retragerea ei, a fost ”întovărășită numai de disprețul trădător al complicilor bolșevismului, cari au adăugat cristicei noastre răstigniri iudaica lor ofensă”(17), trimiterea fiind către populația evreiască. Pe lângă toate aceste declarații apărea pe 2 iulie, pe prima pagină a ziarului, un comunicat prin care se anunța execuția a 500 de evrei comuniști. Fără a se preciza dacă execuțiile au fost urmarea unor procese, anunțul scurt și concis preciza că aceste persoane erau cei care ”au tras din case focuri asupra ostașilor germani și români”. Se anunța, de altfel, că represaliile nu urmau a fi îndreptate doar asupra celor care se dedau la acte de sabotaj sau de agresiuni, ci și asupra celor care nu raportau autorităților orice informație referitoare la asemenea acțiuni. Mai mult, într-un alt comunicat dat de către autoritățile române, se reitera pedepsirea tuturor elementelor ”străine de neam” care atacau forțele germano – române, dându-se și o avertizare clară: ”pentru fiecare ostaș german sau român vor fi executați 50 iudeo-comuniști”(18).
O serie de lămuriri privind politica regimului Antonescu în ceea ce privește situația evreilor, este oferită de către ministrul Propagandei, profesorul Mihai Antonescu. Într-un interviu acordat unui ziarist italian, Mihai Antonescu preciza că prin expropierea bunurilor imobiliare ale evreilor se avusese în vedere apărarea tradiției proprietăției românești. Existau și unele derogări de la această legislației, excepții acordate ”evreilor care s-au încadrat în națiunea românească”, fie prin adoptarea creștinismului, fie prin fapte arme în război(19).
Hitler şi Germania nazistă – singurii aliaţi sinceri
Tot în ediția din 24 iunie 1941 era publicată și comentată proclamația lui Adolf Hitler către poporul german, în raport cu referirile sale la adresa situației României. Se înainta ipoteza că atacul forțelor Axei împotriva URSS-ului a fost mai degrabă un act de apărare în fața unei masive concentrări de forțe la granița ruso-germană (se menționa numărul de 160 de divizii sovietice), dar și unul de contracarare a presiunii excercitate de Moscova asupra Finlandei, României și a țărilor baltice prin încercări de răsturnare a guvernelor naționale, anexări de teritoriu și atacuri armate. Tonul articolului se înscria în nota generală a revistei care asigura cititorii că războiul poate fi unul îndelungat și solicitant, dar victoria ”totală și definitivă” avea să fie de partea forțelor Axei. Referirile la Germania nu ocoleau nici momentul 1940, când România a pierdut teritorii în favoarea puterii sovietice și a regimului horthyst. Berlinul era privit ca o un prieten de nădejde, dar neputincios în vara lui 1940, când, angajat pe frontul de vest, nu a putut întreprinde nimic în ajutorul României, fiind însuși foarte surprins de mișcările politice ale Moscovei. Cu toate acestea, Germania ar fi încercat să amelioreze situația basarabeană, prin prelungirea termenului în care populația și administrația se puteau retrage în dreapta Prutului, însă Rusia nu ar fi fost de acord. În ceea ce privește conflictul româno-maghiar, regimul lui Hitler alături de cel al lui Mussolini nu aveau nicio vină în amputarea teritorială, ci, dimpotrivă, erau cele care au ajutat Bucureștiul, garantând granițele stabilite în pe 30 august 1940. În acest mod, Germania nazistă era absolvită de orice fel de imixtudine în dezastrul suferit de România în vara anului precedent, ba chiar era prezentată drept singura forță internațională care a oferit un ajutor cât de mic Bucureștiului. De asemenea, se căuta să se explice politica externă a Germaniei din anii precedenți și puterea de la Berlin să fie exonerată de orice fel de acuze pentru pactul făcut cu URSS în august 1939. Acest era considerat a fi o necesitate apărută nu din dorința Berlinului, ci din cauza politicii anti-germane a statelor vestice, care au încercat o încercuire a celui de-al 3-lea Reich cu scopul de a distruge politica de unificare continentală a națiunilor, începută de Hitler(20).
Bisericile ortodoxe în slujba luptei anticomuniste
Deloc de neglijat a fost transpunerea în societatea româneasă a valenței religioase a războiului, creștinismul ortodox împletindu-se cu lupta naționalistă românească în fața dușmanului comun: comunismul. Ziarul Universul relata în ample materiale extazul mistic din bisericile bucureștene cauzat de începerea războiului și erau prezentate slujbele ținute pentru țară și ostași în lăcașurile de cult arhipline. Românii găseau cea mai bună explicare a realității belice în fața altarelor, acolo unde conflictul militar era tradus drept o luptă a credinței creștine împotriva ateismului, o luptă din care crucea urma să iasă victorioasă. Atmosfera era descrisă ca una electrizantă, articolele prezentând mase de oameni plângând și rugându-se pentru biruința împotriva ”hidrei antihrisitce a bolșevismului”(21) care urma a fi câștigată cu ajutorul Germaniei lui Hitler. Acesta din urmă era înfățișat drept un trimis divin, un lider asupra căruia Dumnezeu însuși i-a dat o sarcină pe care trebuia să o îndeplinească și anume distrugerea comunismului. În consecință, scopul războiului era de a ieși ”deapururi biruitoare Crucea și credința”, menirea conflagrației depășind cadrul politic, social, economic și ideologic, pășind astfel și în sfera religioasă.
Desfăşurarea conflictului
A treia zi a relatării războiului punea în prim plan succesele militare germane în lupta cu Armata Roșie. Prima pagină găzduia știri despre modul în care infanteria germană străpunsese liniile fortificate ale rușilor, iar Luftwafe doborâse cu ușurință într-o singură confruntare aeriană 32 de aparate de zbor ale Moscovei. Singura mențiune, de altfel și foarte redusă, a armatei române era prin faptul că înaintase, fără vreun conflict notabil, alături de Wermacht spre Nistru. Cu totul altfel stă situația în ultimele pagini ale publicației, unde este amplu descrisă într-o manieră propagandistică reacția populației moldovene la înaintarea trupelor româno-germane. Până la portretizarea vieții românilor basarabeni eliberați (despre care se relateau supliciile la care au fost supuși de autoritățile comuniste după 28 iunie 1940), era înfățișată atmosfera electrizantă care domnea în Iași, Focșani, Tecuci, Dorohoi și în toate orașele din dreapta Prutului. Imaginea era una idilică în care soldaților germani li se ofereau flori, iar mulțimile inundau străzile pentru a saluta trupele care se pregăteau să ajungă în linia întâi. Înscriindu-se în nota majorității materialelor din presă, articolul se încheia într-o notă profetică: ”în curând începe o altă defilare a Basarabiei libere, a moldovenilor învestiți cu mândria ostașilor germani și români, a căror cadență se aude în apele Prutului și ale Nistrului și dincolo de ele, sus la Bug”(22).
Pentru a întări legimitatea războiului și probabil pentru a contrabalansa lipsa unor performanțe militare românești pe front, apareau, într-un număr ridicat, articole privind dreptul românilor în Basarabia și Bucovina. Demersul se realiza prin publicarea unor materiale cu subiect istoric și ale unor texte ale refugiaților sau prin retipărirea unor memorii din secolul XIX ori documente istorice cu privire la chestiunea basarabeană. Legitimarea venea și prin raportarea la contextul continental și la menirea poporului român, considerat a fi o barieră de-a lungul vremii a civilizației europene în fața diferitelor pericole: barbar, islamist și, mai nou, bolșevic. În această linie se înscria ”Misiunea europeană” publicat joi, 26 iunie 1941, care trasează o legătură între bătăliile medievale ale domnitorilor români împotriva otomanilor și acțiunile din 1917 – 1919 îndreptate împotriva trupelor rușe bolșevizate și a regimului lui Bela Kun. Continuând această linie istorică, România ”va trebui să fie încoronată de isbânda pe care istoria ei a consacrat-o de atâtea ori într`un trecut milenar”(23).
Ziua de 27 iunie 1941 a adus primul comunicat al Cartierului general al Comandamentului frontului germano-român, și care a fost publicat și comentat pe prima pagină a ziarului, accentul căzând, evident, pe performanțele armatei române. Aviația era punctul central al declarației, deoarece din 400 de avioane inamice doborâte, 70 dintre ele fuseseră victimele piloților și artileliei antiaeriene românești. În schimb, se continua publicarea știrilor privind progresele militare ale germanilor care zdrobeau în întregime rezistența sovietică. Cu totul altfel stătea situația în ceea ce privea comunicatul din 28 iunie, publicat abia 2 zile mai târziu: acțiunile terestre din stânga Nistrului fuseseră încununate de succes, avioanele românești doborâseră aproape 30 de avioane sovietice, bombardamentele inamice asupra teritoriului țării nu au avut niciun efect, iar marina scufundase distrugătorul Moscova, care se apropiase de Constanța(24).
Începea să se contureze mitul eroului, primul care se bucura de acest portret fiind aviatorul Horia Agarici, lăudat pentru curajul său de a înfrunta de unul singur 7 aparate de zbor sovietice și de a doborî 3 dintre ele. A doua zi, într-un articol semnat de către Al. O. Teodoreanu, imaginea locotenentului Agarici capătă valențe extraordinare, subliniindu-se originea pur românească a acestui as al aerului, stabilindu-se o legătură între faptele sale de eroism și descența sa dintr-un neam care își legase numele de istoria modernă a țării. Horia Agarici devine astfel un simbol al luptei, figura sa fiind ”cunoscută și prețuită de întreaga suflare românească”(25).
Viaţa cotidiană din spatele frontului
Transpunerea situaţiei interne, în raport cu nevoile frontului, nu era neglijată, ci se se sporea imaginea unei națiuni adunate în fața pericolului comun care necesita o acțiune unitară. Pe lângă atașamentul românilor (în rândul cărora se remarcau multe cereri de voluntariat pe câmpul de luptă)(26), membrii diferitelor etnii, cu precădere cea germană se declarau pentru înrolarea în armata română, cu scopul a participa la lupta efectivă de pe front(27). O altă inițiativă internă menită a ajuta efortul de război național venea din partea autorităților și a civililor care creaseră un fond special de depuneri, din care urmau să se împartă bani familiilor care aveau membri pe front. Apareau de asemenea și mențiuni ale unor gesturi individuale prin care diferiți funcționari sau simpli civili donau sume consistente de bani familiilor eroilor căzuți pe câmpul de luptă(28). În privința noilor reglementări, se publicau știri ale condamnărilor celor acuzați de sabotaj, în special a comercianților care fuseseră arestați pentru speculă sau furt la cântar. Exercițiile de apărare antiaeriană erau comentate și populația era educată să respecte setul de regului aferente. Rezultatele exercițiilor de apărare anti-aeriană fuseseră unele mulțumitoare, așa că ziarul Universul publica îndemnuri ale autorităților de a se respecta legislația care mergea în cazuri de nesupunere până la închisoare de la 6 luni la 5 ani. Punând pe seama bravurii inutile, a curiozității și a exhibiționismului, se relatau episoade în care oamenii, în loc să se adăpostescă în locurile amenajate, priveau din plină stradă exploziile proiectilor artileriei antiaeriene, fapt socotit drept o disprețuire a orânduielilor stabilite de autorități(29). Întreaga societate era, practic, racordată la noile realități și la nevoile nou-apărute.
Consolidarea dinăuntru a societății și o eficientă mobilizare a sa erau considerate a fi necesare de către autorități pentru o cât mai bună susținere a efortului de război. Paginile ziarului Universul cuprindeau încă de la începutul conflictului militar apeluri la muncă ale diferitelor oficialități îndreptate către diferite categorii sociale. Lt. Col. Const. Medeleanu cere sportivilor să se pregătească suplimentar, pentru ”a fi cei mai îndrăzneți în luptă și cei mai productivi în muncă”(30). Urmări ale acestei cereri vor fi concretizate în scurt timp, prin anunțuri despre activități de voluntariat, cum ar fi cea a atleților bucureșteni care săpau adăposturi antiaeriene în zona ștrandului Kiselef(31). Muncitorii, prin vocea generalului Gh. Voiculescu, ministrul muncii, erau îndemnați să se considere și ei soldați și să fie alături de cei ce luptă pe front, având datoria să își dubleze eforturile la lucru(32), lucru realizabil ”strânși cu toții în jurul Steagului și Conducătorului Țării”. Ministrul Culturii Naționale și al Cultelor, generalul Rosetti, adresa un apel deopotrivă preoților, cerându-le să ”dea pildă muncii celei sfinte”(33), și elevilor și studenților. Acestora din urma li se cerea, cu toate că era perioada vacanței școlare, să nu rămână ”ca niște trântori, ce nu vor putea privi în ochi pe cei ce se vor întoarce dela îndeplinirea datoriei lor de ostași”, ci să meargă ”la câmp, la muncă aducătoare de rod (...)unde este locul, acuma, al oricărui copil și tânăr”(34). Chiar și Ion Antonescu, într-un răspuns adresat tuturor voluntarilor care cereau să fie trimiși în prima linie a frontului, preciza că ”cel mai bun prinos pe care orice bun român îl poate oferi Patriei (...) este să-și facă datoria (...), muncind fără odihnă acolo unde se găsește fiecare”. Pe lângă o creștere a productivității interne, o astfel de angrenare a populației în diferite activități în interes colectiv era o încercare a autorităților de a scădea riscul izbucnirii unor mișcările socio-politice împotriva guvernului; ca urmare, fiecărui individ îi trebuia asignată o muncă în folosul comunității.
Viața cotidiană, supusă analizei, era criticată pentru neadaptarea la noile cerințe dictate de raportarea la situația de pe front. Prin îndemnul ”să fim la înălțimea celor de pe front”(35), se făcea o radiografie a modului în care populația civilă se manifesta în mod curent după izbucnirea războiului. Plecând de la premiza că ”războiul are (...)codul manierelor lui, în care decența și austeritatea formează primele capitole”, autorul nesemnat al articolului încearca să se asigure că efortul onorabil al soldaților români de pe front să nu fie alterat de ”vechile năravuri ce nu se încadrează cu gravitățile și cu disciplinele războiului” care pot exista la populația civilă. Consemnând că ”firea românilor nu este nici tragică, nici teatrală”, ci mai degrabă o sumă de virtuți, se preciza că vremurile deosebite trăite în vara lui 1941 nu aveau nevoie de ”mutre sinistre sau plângărețe”, de ”spectacolul defilărilor, înghesuielilor și chihotirilor pe stradă”, nici de chipuri ”invadate de panică și de deznădejde” și nici de ”răsfăț de decolteuri și de farduri”. Opinia publică trebuia să-și schimbe propriul modus vivendi într-unul raportat de jertfele de pe front, evitând orice manifestare lipsită de demnitate sau decență, caz în care s-ar fi căzut ușor în exhibiționism. Pentru a spori legitimitatea acestui apel adresat civililor, aceștia din urmă erau practic transformați, cel puțin la nivelul atitudinii cotidiene, în soldați nemobilizați, dar care își serveau țara prin comportarea de zi cu zi.
În data de 2 iulie, Universul dădea publicității un comunicat prin care se preciza că telegramele particulare interne și externe urmau a fi cenzurate dacă nu îndeplineau o serie de condiții stricte(36). În capitală, distribuirea alimentelor începea să fie supravegheată și dirijată de către autorități, operațiune care avea ca scop evitarea speculei și menținerea calmului în oraș(37). De asemenea, întreaga politică de organizare a vieții interne este consființită și prin măsuri punitive aplicate personal de către generalul Ion Antonescu, abaterile fiind drastic sancționate. A fost amplu relatat cazul absenței din cadrul unei formațiuni militare a preotului și a agentului sanitar, motiv pentru care Antonescu a ordonat închiderea celor doi într-un lagăr de muncă. Ziarul prezenta acest gest al conducătorului țării drept unul normal cu însemnat rol de exemplu pentru toți românii, motivându-se că neîndeplinirea sarcinilor de muncă era de fapt o neachitare a datoriilor față de țară și neam(38). În același timp, se dădeau lămuriri suplimentare cu privire la presupusele actele de trădare de care erau acuzate ”elemente străine de neam și dușmane intereselor țării”. Se reafirma pedepsirea oricărui act de sabotaj intern, măsură instituită pentru păstrarea calmului în spatele frontului și pentru a se evita orice dereglare a mecanismului românesc de susținere a efortului de război(39). Nu lipseau nici articolele despre procesele interne privind foștii membri ai Mișcării Legionare, fiind publiate liste cu zeci de nume urmate de funcția pe care respectivii au ocupat-o după 6 septembrie 1940 și pedeapsa primită din partea instanțelor judecătorești.
Atenţia către teritoriile de dincolo de Nistru
Un articol aparte a apărut în ediția de vineri, 27 iunie, și era intitulat ”Întinderea spre răsărit a spațiului românesc”. Plecându-se de la premiza că spațiul reclamat de către geopoliticienii români, era cuprins între Tisa și Nistru, pliându-se, totodată, pe structura statului dac, autorul nemenționat considera că prin tradiția sa ”trimilenară”, poporul român avea nevoie de un spațiu vital mult mai larg, și anume cel al vechiului regat trac. Apelându-se la argumente istorice, mai mult sau mai puțin veridice, se acredita ideea că românii aveau dreptul, printr-o continuitate a luptei lor politice, la întreg spațiul de peste Nistru și Bug, până în Crimeea, inclusiv. Influențe ale ideologiei național-socialiste transpar în finalul articolului, unde se precizează că ”ținutul dintre Nistru și Bug, zona de la nord de Marea Neagră, face parte din spațiul de viață al neamului românesc, din spațiul unde forța biologică a acestui neam l-a făcut să reziste tuturor încercărilor (...)”. Practic, întreaga zonă era privită ca un teritoriu necesar în acceptarea și îndeplinirea rolului României de apărătoare a civilizației europene, manifestându-se astfel pentru prima dată în paginile ziarului Universul dorințe expansioniste peste Nistru(40). Această atenție manifestată pentru zona și pentru populația românească de peste Nistru avea să continue să se materializeze. Spre exemplu, sâmbătă, 28 iunie 1941, era analizată comunitatea de români dintre din spațiul de la est de Nistru, concluzionându-se că există câteva sute de mii de transnistreni, ceea ce adăugat la populația din Basarabia ar fi ridicat numărul românilor care se găseau în Uniunea Sovietică la aproape 3 milioane(41). Fără a se formula explicit vreo pretenție asupra acelui teritoriu, se ofereau o serie de argumente de ordin istoric pentru românismul acelei zone, de la denumirea de ”Moldova Nouă” dată de țarina Ecaterina a II-a și până la legăturile bisericești dintre mitropolia Brăilei și lăcașurile de cult din stânga Nistrului. Tot prin recursul la istorie se reafirma românismul teritoriilor de la est de Basarabia, iar dacă inițial nu se formula vreo pretenție clară asupra acelor spații transnistrene, articolul ”Românii de peste Nistru” apărut în 4 iulie 1941, concluziona: ”trimișii lui Dumnezeu, Adolf Hitler și Generalul Ion Antonescu, (...) pun capăt domniei infernului aducând izbăvirea (...) celor de peste Nistru, care o așteaptă acest ceas de peste 100 de ani”(42).
La un an de la pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord
Împlinirea unui an de la pierderea Basarabiei și Bucovinei a fost marcată în paginile ziarului prin publicarea unor materiale cu subiect istoric privind drepturile românilor asupra acestor teritorii, a poeziilor patriotice, a informațiilor despre progresul frontului. Totuși, cea mai ridicată importanță o avea tipărirea pe prima pagină a scrisorii generalului Ion Antonescu înmânată Regelui Carol al II-lea, la momentul cedării teritoriale, act care îi sporea prestigiul generalului. Era subliniat rolul negativ jucat de anturajul Coroanei, care a dus la o politică greșită promovată de fostul suveran, prin care armata era dezonorată, populația dezamăgită și inamicul putea să beneficieze atât de avantajele morale ale actului de la 26/28 iunie 1940 cât și de întreaga bază materială abandonată de români. Chiar și la acel moment, Ion Antonescu se oferea să intervină în mod providențial pentru redresarea situației, afirmând că acesta era ”ultimul strigăt de alarmă” al său. În acest mod, liderul României era prezentat drept cel care, indiferent de context, a fost mereu pus în slujba intereselor naționale, chiar el definindu-se drept un ”slujitor fanatic al acestui neam”(43). Dacă scrisoarea generalului Antonescu a fost publicată pe prima pagină, amintirile unor bucovineni și basarabeni despre cele întâmplate la retragerea din iunie 1940 se găseau abia în pagina 9. Un anume C.L. surprindea dezamăgirea și deznădejdea care cuprinseseră Cernăuțiul în momentele plecării românilor și cel al intrării Armatei Roșii. În schimb, Elefterie Negel, vorbind despre drama basarabeană, încheiea articolul într-un mod profetic: ”răstignirea comunismului este o poruncă Dumnezeiască, care își va găsi izbândirea în anul mântuirii 1941 dela Hristos”(44).
Ideea unei noi ordini europene era acreditată nu numai de către articolele interne, cât și de cele apărute în presa internațională, cu precădere în cea germană. Într-un articol apărut într-un cotidian nemțesc și reprodus parțial în paginile Universului, Europa, în urma revitalizării ei de către politica lui Hitler (devenit un ”Arhanghelul unui viitor mai bun pentru omenire”)(45), pornea către o ”reînoire” (sic!) al cărui mijloc era, în principal, eradicarea bolșevismului (46). Mergând mai departe pe această linie a ”renașterii Europei”, un alt scriitor – Alfred Rosenberg – considera că prin acțiunile militare din vestul continentului Germania vroia să conștientizeze puterile occidentale de nevoia alăturării acestor state la efortul de distrugere a comunismului (47).
Între timp, situația frontului continua să fie larg prezentată în paginile ziarului. Pe lângă obișnuitele articole referitoare la victoriile obținute de către armatele germane, apăreau mențiuni despre actele catalogate drept ”josnice” ale Armatei Roșii. În antiteză cu soldații germani care ar fi respectat regulile războiului, se acredita ideea că rușii foloseau femei și copii pentru a-și masca retragerile sau arborau steagului alb pentru a ucide în mod necinstit pe inamici (48). Imaginea sovieticilor era una demonizată, ziarul publicând articole detaliate despre ororile săvârșite de către ruși în teritoriile pe care le-au părăsit în fața armatei germane, accentul căzând pe rechiziționările abuzive și pe tratamentul inuman aplicat populației civile (49). Acuzarea URSS-ului se răsfrângea și asupra situației de dinainte de război. Prin fotografii se ilustra traiul dificil din ”paradisul muncitoresc sovietic” (50), în care oamenii stăteau la cozi imense pentru mâncare. De asemenea, făcea o analiză a modului în care tinerii de peste Nistru erau educați în spiritul bolșevic (51), unul ateist, fapt întărit și de fotografiile cu soldați bolșevici profanând biserici moscovite (52).
”A muri pentru Generalul Antonescu este o onoare”
Cultul personalității se dezvolta continuu în jurul figurii generalului Antonescu. Într-un articol publicat în ziua de joi 3 iulie 1941 (53) și semnat chiar de către Mihai Antonescu, imaginea conducătorului României era zugrăvită în culoari monumentale, portretul sau fiind cel al salvatorului providențial. Datorită”ceasurilor de plumb greu în viața unui Neam (cel român actual – n.r.)”, a apărut liderul excepțional care avea să ridice țara din starea gravă în care se afla. Acela nu putea fi altcineva decât generalul Ion Antonescu. Idealizând alianța româno-germană, Mihai Antonescu considera că această reorientare politică se întemeia exclusiv pe eforturile generalului și pe carisma sa, dublată de ”o mărturisirea a adevărului”, având ca rezultat ”o loială încredere și caldă înțelegere” din partea lui Hitler. Stabilizarea politicii externe conducea inerent la o consolidare internă, fiind astfel ”gata să se pregătească pentru marea bătălie ce avea să vină” (54). Reformând societatea, Ion Antonescu era văzut ca un om providențial, menit să așeze România pe ”drumul său de împlinire de drepturi”. Generalul era conturat drept o sumă de trăsături pozitive credincios, cinstit, luptător, blând cu săracii și țăranii și neiertător cu ”hoții și ușuraticii”, tonul articolului fiind unul în crescendo, frazele devenind mai scurte, dar mai concise, explicațiile lăsând locul imperativelor, creând o senzație că întreaga societate trebuia să se coaguleze în jurul personalității cu totul excepțională a lui Ion Antonescu. Generalul își depășea condiția de lider (”nu este numai un comandant”), fiind însăși chintesența ființei românești – ”în el răsună ca într`un bucium voevodal tot instinctul de război, pe care l-au avut strămoșii” (55). Articolul se încheie într-o notă profetică și radicală, Mihai Antonescu formulând o dublă concluzie: ”A trăi pentru Generalul Antonescu este o datorie. A muri pentru Generalul Antonescu este o onoare” (56).
În concluzie, primele săptămâni ale participării României la cel de-al Doilea Război Mondial au reprezentat un moment deosebit de important al istoriei contemporane. Fiind, în primul rând, o necesitate de ordin istoric (recuperarea teritoriilor pierdute în iunie 1940), trecerea Prutului alături de Germania Nazista a declanșat pe lângă ofensiva armată, şi una propagandistică. Societatea românească a trebuit să se schimbe, să se adapteze la noile realități belice, iar paginile ziarului Universul au evidențiat acest cântec de lebădă al unei societăți pentru care istoria nu mai avea răbdare.

Experimentul Philadelphia, între mit şi adevăr...
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în ambele tabere inamice au avut loc experiente secrete pentru punerea la punct a unor noi arme „definitive“. Cel mai cunoscut şi de „succes”, dacă putem afirma asta, este proiectul Manhattan în urma căruia a fost creată prima bombă atomică. Folosirea ei la Hiroshima şi Nagasaki, după cum susţin numeroşi istorici, a dus la „soluţionarea” celui de-al Doilea Război Mondial, prin capitularea necondiţionată a Japoniei şi evitarea unei iminente invazii americane pe teritoriul nipon.
Totuşi cel mai bizar experiment despre care se crede că a avut loc vreodată este cunoscut ca proiectul Rainbow sau Experimentul Philadelphia. Pe marginea acestui misterios proiect au curs râuri de cerneală timp de aproape şapte decenii, fără ca vreun singur cercetător să poate oferi un răspuns mulţumitor legat de ceea ce se presupune că s-ar fi întâmplat cu distrugătorul USS Eldridge în 1943. Dacă pentru unii, totul nu este decât o farsă a unor minţi prea înfierbântate, realitatea unor cazuri, multă vreme secrete (vezi Proiectul Manhattan sau Proiectul Habbakuk prin care se construia un portavion de gheaţă), nu a făcut decât să dea apa la moară celor care cred că bizara teleportare a vasului american, din timpul celui de al doilea Război Mondial, este şi acum o realitate bine ascunsă de autorităţile de la Washington.
Totuşi povestea a început să capete contur abia prin anii ‘50, când Carl Allen, un fost capitan de nave de război, i-a transmis mai multe scrisori doctorului Morris K. Jessup, în care îi descria cu lux de amănunte un anume experiment intitulat: Philadelphia. Lăsând deoparte pentru moment relatările celor doi, există o serie de date concrete cu privire la un proiect de asemenea anvergură încă din perioada interbelică.
Ideea şi începutul unui experiment bizar
Există un personaj misterios care apare în filmul “The Prestige” (2006, regiszat de Christopher Nolan), Nikola Tesla. Acesta îi pune la dispoziţie unuia dintre personaje o maşinărie care prin intermediul electricităţii multiplică un obiect sau o fiinţă vie. Povestea este în parte legată de acestuia din anii ’30, de la Universitatea din Chicago, când încerca posibilitatea de a face un corp invizibil prin intermediul electricităţii.Nouă ani mai târziu, proiectul era mutat la Universitatea de Studii Aprofundate din Princetown, acolo unde era cooptat în echipa de cercetători şi germanul Albert Einstein. Rezultatele studiilor nu au fost date niciodată publicităţii, sporind aura de mister a acestora, deşi legendele urbane ţesute în jurul lor spun că invizibilitatea obiectelor fusese atinsă, chiar dacă reuşita nu implică decât obiecte de mici dimensiuni. Era punctul de plecare al celui ce avea să devină unul dintre În 1940 a fost realizată prima încercarea de invizibilitate, reuşindu-se dispariţia unei nave fără personal la bord. Tesla a avertizat imediat despre gravele probleme care ar fi putut surveni dacă pe navă s-ar află personal în momentul activării bobinelor lui Gauss. Marina militară americană, dornică de noi experienţe, nu a vrut însă să accepte nici o amânare, fapt ce l-a făcut pe Tesla, care nu dorea distrugerea de vieţi omeneşti, să părăsească definitiv proiectul în 1942. Există o serie de poveşti care afirmă că înainte să plece Tesla ar fi aprobat o încercare şi cu nişte animale domestice la bord. Efectele ar fi fost dezastruoase şi de aceea Tesla nu ar fi vrut să încerce cu oameni, însă presiunea era deja mult prea mare din cauza luptelor din Atlantic şi din Pacific.cele mai bizare şi mai controversate proiecte din istorie, Experimentul Philadelphia.În 1943, conducerea proiectului a fost încredinţată doctorului von Neumann, aflat în fruntea unei echipe formate din doctorii Gustoff, Clarkson, David Hilbert şi Henry Levinson. Obiectivul era continuarea investigaţiilor în problema invizibilităţii fiinţelor omeneşti, după cea a navelor. Se pare că în data de 28 octombrie 1943, în portul oraşului Philadelphia, oficialii armatei americane puseseră la dispoziţia cercetătorilor distrugătorul USS Eldridge pentru a testa efectele invizibilităţii asupra navelor de luptă. Ceea ce a urmat, se va dovedi un scenariu demn de filmele de groază.Conform legendelor ţesute în jurul acestui experiment, la scurt timp de la pornirea puternicelor generatoare electrice instalate pe nava, USS Eldrige a fost acoperită de o ceaţă alb-verzuie care în câteva minute părea să devină materială. La scurt timp după aceasta, nava dispărea din câmpul vizual şi de pe ecranele radarelor pentru aproximativ 5 minute pentru ca, în momentul reapariţiei să prezinte martorilor o imagine de coşmar. Mulţi dintre membrii echipajului erau carbonizaţi total sau parţial, unii prezentau simptome de nebunie sau dispăruseră fără urmă, în timp ce alţii era integraţi în structura metalică a navei. Martorii declarau că USS Eldridge apăruse brusc la bază năvală din Norfolk, la aproximativ 600 de kilometri depărtare, pentru ca apoi, să dispară în numai câteva minute, la fel de misterios precum apăruse. Oficialii armatei opreau, în regim de urgenţă, experimentul, trecând totul sub tăcere ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Începutul poveştii
Lucrurile vor reveni în actualitate abia prin 1955, când începe să se contureze povestea pe care azi o vedem drept cel mai mistersios experiment cunoscut vreodată. La 12 ianuarie 1955, Morris K. Jessup, profesor de matematică şi fizică, astronom amator şi autor al cărţii intitulate „Cazuistica OZN-urilor” primea o scrisoare misterioasă de la un anume Carlos Allende, în care erau redate, în detaliu, amănunte legate de dispariţia ditrugatorului USS Eldridge, precum şi simptomele ciudate ale puţinilor supravietutori ai echipajului. Jessup avea să fie şocat de cele aflate. Din scrisoare reieşea că marinarii de pe nava americană fuseseră lăsaţi la vatră din motive neelucidate, acolo unde efectele secundare ale teleportării deveneau din ce în ce mai evidente. Allende descria cazul unui supravieţuitor al experimentului care, aflându-se la masă împreună cu familia, s-a ridicat brusc, şi-a luat pălăria şi a ieşit prin perete fără ca cineva să îi mai dea de urmă vreodată. Un alt caz menţionat în scrisoare era cel al unui alt membru al echipajului care, în timpul unui conflict iscat într-un local public, dispărea fără urmă în timp ce lovea mai mulţi oponenţi. Allende ataşase scrisorii, mai multe articole ambigue legate de presupusul experiment, articole ce apăruseră în presă vremii, fără a da însă prea multe date concludente.
Reticent în faţa unor asemenea informaţii, Jessup îi va scrie misteriosului sau corespondent, folosind adresă de pe plic, cerând mai multe detalii legate de respectivul experiment şi de persoanele implicate în acesta. Răspunsul nu va veni decât câteva luni mai târziu, de data această semnat cu numele Carl Allen, în care ciudatul martor declară că nu poate oferi datele cerute dar că este gata să se supună unei şedinţe de hipnoză. Convins că este victimă unei farse de prost gust, Jessup va întrerupe corespondenţa.
După trei ani Jessup era chemat la sediul Biroului de Investigaţii al Marinei Militare din Washington (Office Naval Research – ONR) pentru a da declaraţii legate de cartea pe care o publicase cu ani în urma. Intrigat, Jessup se prezinta la sediul ONR acolo unde, spre marea sa surpriză, i se cere să dea explicaţii în legatură cu notele scrise de mâna pe un exemplar din „Cazuistica OZN-urilor”, exemplar care sosise la ONR de la aceeaşi adresa ca şi scrisorile pe care Morris K. Jessup le primise în urma cu doi ani.
Notele păreau scrise de trei personaje (Domnul A, Domnul B şi Jemi), cu stilouri de culoare diferită şi cu semne de punctuaţie înşirate fără nicio logică aparentă. Jessup recunoaşte scrisul Domnului A că fiind cel al lui Carlos Allende/ Carl Allen, şi rămâne surprins de cunoştinţele avansate ale acestuia, precum şi ale celorlalte două personaje, în domeniul aviaţiei, al principiilor de funcţionare ale OZN-urilor precum şi de relatările halucinante legate de Experimentul Philadelphia şi diferite râse de extratereştri aflate pe Terra.
Deşi este convins că totul nu este decât o continuare a farsei din 1957, Jessup este surprins de interesul arătat de oficialii ONR pentru scrisorile primite de la Allende dar şi de, paradoxal, informaţia conform căreia adresa de la care fuseseră expediate acestea nu este decât adresă unei ferme părăsite şi de insistenţă cu care oficialii încercau să îl determine să creadă că autorul scrisorilor este un psihopat.
Matematicianul nu a reuşit să mai găsească un răspuns la informaţiile mai mult decât bizare cu care era, practic, bombardat. La 20 aprilie 1959, el era găsit mort, în propriul garaj, asfixiat cu gaze de eşapament. Dacă totul părea o sinucidere datorată unei depresii, bine cunoscută, de altfel, de membrii familiei, nu puţini au fost aceia care au crezut că moartea să nu era una întâmplătoare ci se datora, mai degrabă, datelor pe care le obţinuse în legătură cu Experimentul Philadelphia.
Povestea pe care Carlos Allende/ Carl Allen o afirma era se pare mărturia unui martor incomod pe care Jessup a susţinut-o ulterior realizând chiar şi câteva documentare de televiziune despre Experiment, dar a fost ironizat ţi contrazis de US Navy.
Povestea lui Carl Allen
În octombrie 1943, Carl Allen era secund pe crucişătorul SS Andrew Furuseth, care, alături de USS Eldridge, făcea parte din convoiul de nave de război USG-23. Conform spuselor lui Allen şi ale altor marinari chestionaţi ulterior de către Jessup, în iunie 1943, armata americană instalase pe USS Eldridge mai multe utilaje şi tehnologii militare experimentale, majoritatea echipamente electronice.
Printre acestea, două generatoare ce distribuiau energia prin intermediul a patru puternici magneţi montaţi pe punte, tuburi de amplificare a puterii şi circuite modulatorii. Potrivit martorilor, tot acest arsenal ar fi avut menirea de a genera câmpuri electromagnetice masive, capabile să oculteze întregul crucişător în faţa undelor radio şi luminoase, făcându-l astfel invizibil pentru navele inamice. O parte dintre marinarii prezenţi pe diverse nave din convoiul USG-23 i-au mărturisit lui Jessup că, la 28 octombrie 1943, pe USS Eldridge s-au efectuat teste ale echipamentelor dedicate Experimentului şi că în aceeaşi zi, în jurul orei 17.00, crucişătorul a pornit generatoarele de câmpuri electromagnetice.
Se pare că tehnologia de invizibilitate a funcţionat, deoarece, conform declaraţiilor, nava a fost învăluită într-o ceaţă verzuie şi apoi s-a făcut nevăzută. După 10 minute, celelalte crucişătoare din convoi au observat că USS Eldridge nu dispăruse numai de pe radare şi din câmpul vizual, ci dispăruse fizic, cu totul, din locul în care staţionase. Carl Allen, care fusese detaşat din convoiul USG-23 cu SS Andrew Furuseth în portul Philadelphia, afirma că, pe 28 octombrie la oră 17.15, peste port s-a lăsat subit o ceaţă verzuie şi, că din neant, a apărut USS Eldridge.
Crucişătorul ar fi staţionat în Philadelphia până a două zi dimineaţă, când ar fi pornit în direcţia Norfolk. Pe parcursul nopţii, mai mulţi militari şi echipe medicale ar fi urcat la bordul navei. Allen crede că, în acea noapte, o mare parte a echipajului USS Eldridge a fost înlocuită. Cercetările lui Jessup conduc la concluzia că, pe parcursul Experimentului, o parte dintre marinarii din echipajul iniţial ar fi sfârşit în ospicii, în timp ce alţii pur şi simplu ar fi dispărut. Cei care au putut fi chestionaţi au mărturisit că suferă de amnezie şi că nu-şi aduc aminte să fi fost vreodată cu USS Eldridge în Philadelphia, acesta fiind şi punctul de vedere al US Navy.
Marina americană a adus martori de pe SS Andrew Furuseth, care au afirmat că noaptea de 28 octombrie 1943 a fost una cât se poate de obişnuită. Mai mult, cinci veterani de pe Eldridge, care trăiesc şi astăzi, declară că habar nu au cum a început legendă despre Experimentul Philadelphia, dar că s-au distrat copios pe seama ei. Un argument în plus pentru sceptici îl reprezintă faptul că în nici o arhivă (a armatei, a guvernului sau a serviciilor secrete americane) nu există măcar cea mai mică menţiune despre Experiment sau despre vreun incident deosebit în care să fi fost implicat USS Eldridge (în timp ce alte incidente, Roswell de exemplu, sunt consemnate în dosarele US Army sau CIA).
Argumente de ambele părţi
Pentagonul a negat în repetate rânduri orice implicare în presupusul proiect de teleportare/invizibilitate al navei USS Eldrige din 1943. Cu toate acestea, chiar dacă argumentele aduse de oficialii armatei americane par pertinente la o prima vedere, pentru adepţii teoriei conspiraţioniste, şi nu numai pentru ei, Experimentul Philadelphia nu este altceva decât unul dintre sutele de cazuri reale, ascunse cu grijă de privirile curioase ale opiniei publice.
Pare greu de crezut, aşa cum susţine Pentagonul, că un proiect de o asemenea amploare să fie realizat ziua în amiază mare, într-un port în care oricine putea să vadă presupusa teleportare. De altfel, mărturiile veteranilor de pe distrugătorul american, precum şi jurnalul de bord din acea perioadă, arătau clar că USS Eldrige nu numai că se află în misiune în Bahamas, dar nici măcar nu a acostat în portul Philadelphia în decursul anului 1943. Mai mult, singurul martor al acestui eveniment, misteriosul Carl Allen, era de negăsit.
Totuşi ziarele timpului fac referire la un experiment şi negau implicarea vreunei nave americane. Se făcea atunci referire la o metodă prin care să se facă posibil ca minele marine să dispară.
Moartea lui Jessup a fost una din surse care au alimentat iniţial toate suspiciunile, ulterior lucrurile au devenit mai extinse. Nu a fost trecută cu vederea nici moartea bizară a lui Nikola Tesla, cel care se retrăsese oficial din proiect înainte de presupusul Experiment Philadelphia, susţinând că descoperirile sale vor fi folosite în detrimentul umanităţii şi nu în folosul acesteia, aşa cum intenţionase. După acest episod, Tesla este scos din sfera oamenilor de ştiinţă, fiind catalogat drept un savant nebun. La numai două luni după evenimentul în discuţie, Tesla este găsit mort în camera hotelului în care locuia, în timp ce toată arhivă, cuprinzând studii, note şi schiţe ale experimentelor sale, a fost sustrasă de către FBI şi catalogată, până în prezent, drept una secretă. Nu mai puţin important în această ecuaţie este şi misteriosul proiect iniţiat de Tesla, despre care savantul sârb susţinuse, în repetate rânduri, că va oferi lumii o armă care să pună capăt tuturor războaielor.
La fel de ciudată pare şi declaraţia lui Albert Einstein, savantul care într-un interviu acordat unei publicaţii americane susţinea: „Daca aş fi ştiut la ce va duce descoperirea mea, m-aş fi făcut ceasornicar”. De altfel, se pare că genialul fizician şi-ar fi distrus, cu bună ştiinţă, o parte dintre documente, declarând celor apropiaţi că omenirea nu este încă pregătită să facă faţă descoperirilor sale.
Mai târziu, anumite teste s-au repetat in cadrul proiectului Montauk.