Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Naziştii dresau câini pentru a câştiga al doilea război mondial
Considerând câinii fiinţe cel puţin la fel de inteligente ca şi oamenii, nemţii au încercat, în timpul celui de-al doilea război mondial, să creeze o armată canină, ai cărei “soldaţi” putea citi şi vorbi cu stăpânii lor din personalul SS.




Conform ultimelelor descoperiri, efectuate de cercetători britanici şi publicate de cotidianul Daily Telegraph, promotorul unei adevărate academii militare de câini războinici, aflată la Leutenburg, lânga Hanovra, a fost chiar Adolf Hitler, un mare iubitor de animale.



Profesorul Jan Bondeson, de la Universitatea din Cardiff, a descoperit că oficialii nazişti recrutau câini dresaţi pe pe întreg teritoriul Germaniei pentru a-i învăţa să...vorbească şi să citească literele alfabetului cu ajutorul lăbuţelor. Se pare că un ciobănesc german reuşise chiar performanţa de a rosti cuvintele mein fuhrer atunci când era întrebat cine este Adolf Hitler.



Principalul obiect de activitate al armatei de câini urma să fie preluarea sarcinilor personalului lagărelor de exterminare, corpul de armată Waffen SS transformându-se în...Wooffan SS. Rasele preferate erau ciobănescul german şi Dogul german, dar profesorul Bondeson a descoperit că la academia de la Leutenburg se mai aflau exemplare de Dachshund şi Airedale Terrier.


"Metodele folosite pentru încercarea de comunicare cu câinii au constat in folosirea unui alfabet, în care fiecare literă însemna un anumit număr de latraturi sau lovituri cu laba. Primii dintre acesti caini au fost fost introdusi in serviciu activ în 1910 şi folositi pana în 1930. Naziştii erau atat de mandri de aceasta brigada de caini super-inteligenti, incat, de ziua lui, unul dintre specimenele cele mai inteligente, teckel-ul Kurwenal, a primit vizita si onorul a 28 de tineri germani din ”Tierschutz”, denumire care isi gaseste corespondentul a ceea ce numim noi astazi Protectia Animalelor. Din păcate, dovada originală a şcolilor naziste in care erau antrenati acesti caini nu mai există. Insa, pe baza rapoartelor şi fotografiilor nu pot există îndoieli de existatenta acestora", a declarat pentru Jurnalul National dr. Jan Bondeson, Clinical Senior Lecturer, Department of Medicine, Cardiff University School of Medicine.

Mândrul stăpân al unei perechi de ciobăneşti germani, Blondi şi Bella, Hitler şi-a iubit atât de mult câinii, încât i-a ţinut aproape până în ultima clipă a vieţii, în bunkerul în care s-a sinucis în mai 1945.... Citeste

Povestea descoperirii distrugătorului Moskva

Membrii ONG-ul "Respiro Underwater Research Society", din Constanţa, împreună cu doi ucraineni şi doi ruşi, s-au aliat să dea peste una din cele mai importante nave scufundate în Marea Neagră. SCANARE
Pentru contraamiralul de flotilă în rezervă Petre Zamfir, distrugătorul rusesc Moskva rămâne un mister, chiar şi după 70 de ani de când, de serviciu fiind pe "Regina Maria", pe 26 iunie 1941, a văzut în zare navele sovietice.

Alarma de luptă venea după o noapte în care marea nu era deloc agitată. "Am văzut mai târziu o flacără lungă", povesteşte veteranul.

Singura lui supărare de azi, la câteva zile după ce membrii ONG-ului "Respiro Society" au anunţat că au descoperit în larg epava Moskvei, la vreo 20 de kilometri de ţărm, este că nici un cercetător nu vrea să recunoască scufundarea lui ca pe o victorie a militarilor români. E vorba de mândrie.
Opt ore au scanat largul

Mircea Popa, coordonatorul echipei de cercetători subacvatici ai "Respiro Society", a căutat timp de doi ani epava. Luni la rând a scanat zone întinse din Marea Neagră alături de colegii lui. În martie anul acesta, în Palau, un membru al echipei i-a întâlnit pe Julia şi Philip, doi ruşi preocupaţi, ca şi ei, de descoperirea distrugătorului Moskva. După ce Philip a ajuns acasă, i-a cooptat în aceasta aventura şi pe alţi doi prieteni, Svetlana şi Serghei, doi ucraineni care, fără vreo ezitare, s-au alăturat proiectului. Prima întalnire a avut loc la începutul lunii mai.

"Ne-am comparat hărţile şi am căzut de acord că aveam cam aceleaşi informaţii despre locul scufundării. A doua zi, ne-am împărţit în două echipe. Prognoza spunea că marea e liniştită, aşa că eu şi Serghei am ieşit în larg, iar ceilalţi au mers să se documenteze la Muzeul de Marină. S-au întâlnit cu cercetătorul Ioan Damaschin, care le-a dat mai multe informaţii".

Opt ore au petrecut în ziua aceea pe barcă, scanând fundul mării. În drum spre mal, au hotărât să arunce o privire spre barajul de mine S-10. În afara lui, Mircea şi Serghei au văzut epava. Nu poate descrie momentul în care a văzut imaginea pe laptop. "Nici n-ai timp să te bucuri. Nu ştii ce să faci mai întâi".

Întâmplarea ca un român şi un ucrainean să descopere împreună o epava celebră, parte a războiului în care naţiile lor s-au înfruntat pare mai degrabă noroc pentru Mircea. "E foarte bine că a fost aşa. Explorarea trece dincolo de conflictele de acum 70 de ani".

Dubii spulberate

Măsurătoarea facută atunci arăta că epava are aproximativ 90 de metri. "Noi ştiam că Moskva avea 127. Însă probabilitatea de a fi distrugătorul sovietic era foarte mare. Mai ştiam că, în urma exploziei, s-a rupt în două", povesteşte Mircea.

După ce au ajuns la mal, au stabilit ca la întâlnirea cu ceilalţi să nu sufle o vorbă. "Ne-am văzut cu ei, veniseră cu o groază de informaţii noi, cu hărţi, cu planuri. Au vorbit încontinuu vreo patruzeci de minute. Când s-au mai pototlit, ne-am privit şi am zis că trebuie să le spunem. A fost scurt: «Nu mai faceţi planuri, am găsit-o»".

După o altă zi în care marea a fost mult prea agitată ca să mai iasă din nou în larg, au aşteptat ziua în care au coborât s-o identifice. A doua vizită a fost pentru filmare şi fotografiere.

"Noi am investit cam 30.000 de euro în echipamente, barcă şi toate celelalte, dar sunt mulţi prieteni care ne-au ajutat în ultimii doi ani de când Respiro Society a pornit acest proiect. Au contribuit cu bani de benzină, au alocat timp preţios în lungile zile de căutari pe mare, ne-au împrumutat echipamente de filmare subacvatică, au editat filmul sau au organizat conferinţa de presă ", spune Mircea.

Cu aparatul de împrumut au reuşit, pe 7 mai, să facă fotografiile care au ajuns pe fluxul agenţiilor internaţionale. "Scufundarea a durat 25 de minute. N-am apucat să mă bucur prea mult, că s-a inundat carcasa camerei", râde Popa.

Cercetările făcute la 45 de metri adâncime îi conduc pe cei de la "Respiro Society" la concluzia că Moskva a nimerit în barajul de mine care i-au provocat explozia. "E plauzibil", spune Popa, după ce a analizat poziţia navei în adânc. O altă ipoteză a cercetătorilor este aceea că distrugătorul a fost doborât din greşeală de un submarin sovietic.

EXPLOATARE

Ce facem cu epava?

Mircea Popa spune că nicio rămăşiţă a distrugătorului Moskva nu a fost atinsă. "Am survolat epava, dar nimeni n-a intrat în ea. Toate tunurile, mitralierele sunt intacte. A fost bine conservată", povesteşte Popa.

Ce facem cu epava? Cercetătorul subacvatic crede că descoperirea poate fi exploatată în interesul turismului. Nu ştie însă când poate intra în circuitul excursiilor sub apă, asta pentru că adâncimea la care se află, 45 de metri, cere o pregătire mai avansată de scufundare. "Îţi trebuie anumite calificări care se obţin treptat".

Pe 26 iunie 1941, grupul sovietic "Harkov" – "Moskva" deschidea focul asupra portului Constanţa. În zece minute, distrugătoarele ruseşti au tras 350 de proiectile, provocând incendii la instalaţiile petroliere din port.

Câteva ore mai târziu, în urma unei explozii puternice, Moskva se ducea spre fundul Mării Neagre, într-o perdea fum. Până acum, cercetătorii n-au informaţii exacte despre cauza scufundării.

Regina Silvia a Suediei a declanşat o anchetă care să arate dacă tatăl său a avut sau nu legături cu naziştii
Regina Silvia a Suediei, fiica lui Walther Sommerlath, a iniţiat o investigaţie despre activităţile tatălui său în Germania şi Brazilia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Despre Sommerlath se cunoaşte faptul că a condus o companie din Berlin confiscată unui evreu de către nazişti, anunţă The Telegraph.
[color:38d8=#000]Presa din Suedia a făcut pentru [color:38d8=#0494e1! important]prima dată publice legăturile lui Sommerlath cu Germania nazistă în 2002, când au apărut informaţii conform cărora tatăl actualei regine a Suediei s-a înscris în Partidul Muncitoresc German Naţional-Socialist în 1934 şi a preluat în circumstanţe cel puţin ciudate ciudate afacerea unui evreu în 1939.
Bertil Ternert, purtătorul de cuvânt al Curţii Regale din Suedia, a declarat că această anchetă iniţiată de către regina Silvia vine ca răspuns la documentarul "Kalla Fakta" ("Cold Facts"), difuzat în luna noiembrie a anului trecut, despre care spune că i-a făcut un portret negativ atât tatălui său, cât şi ei. Rezultatele investigaţiei Casei Regale sunt aşteptate în această toamnă.

De ce nu a reuşit justiţia germană să pedepsească toţi naziştii
Update: Gardianul nazist John Demjanjuk a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru complicitate la omorârea a 28.060 evrei, în lagărul de la Sobibor, de un tribunal din Munchen, anunţă CBC News.
Totuşi, tribunalul din Munchen a decis punerea sa în libertate în aceeaşi zi, după mai mult de doi ani petrecuţi în detenţie înainte şi în timpul procesului, potrivit Agerpres.

Instanţa a apreciat că Demjanjuk, din cauza vârstei sale şi a statului său de apatrid, care îl împiedică să părăsească teritoriul german, nu prezintă niciun pericol şi nu mai există riscul de a încerca să se sustragă justiţiei.
Demjanjuk nu a fost acuzat de o crimă specifică, iar procurorii au plecat de la premisa că, dacă a fost gardian al lagărului, trebuie să fi participat la crime.
El nu a arătat nici un fel de emoţie când s-a citit verdictul, relatează CBC News.
Demjanjuk neagă că a lucrat vreodată pe postul de gardian nazist. El a spus că a fost soldat al armatei sovietice şi, în timpul războiului, a fost prizonier al naziştilor.
Avocaţii lui spun că vor face recurs.


Procesul unui fost soldat nazist, acuzat de complicitate la omorârea a aproximativ 30.000 evrei, în lagărul de la Sobibor, Polonia, se încheie în această săptămână. Procurorul Ulrich Maass, în vârstă de 64 de ani, povesteşte, într-un interviu pentru ziarul german "Der Spiegel", despre acest proces, dar şi despre hibele justiţiei germane, care nu a reuşit să pedepsească naziştii pentru faptele lor.
Fostul soldat John Demjanjuk, în vârstă de 91 de ani, îşi aşteaptă sentinţa în Munchen. Acesta este unul din ultimele procese ale naziştilor, pentru că cei mai mulţi au murit deja, fără să fie judecaţi sau trecând prin închisori pentru puţină vreme, notează "Der Spigel".
"Toţi gardienii au fost implicaţi în exterminarea evreilor. Au luat deportaţii din trenuri şi i-au condus spre camerele de gazare", explică Maass factorul care a contat în demararea procesului împotriva fostului soldat nazist.
Demjanjuk era un fost soldat sovietic, recrutat de germani după ce a fost capturat, iar acest lucru va conta în stabilirea pedepsei, explică procurorul german. Totuşi, el atrage atenţia că "istoricii nu au găsit vreo dovadă cum că vreun soldat a fost obligat să participe la împuşcarea în masă a oamenilor".
Când au început procesele naziştilor, curţile îi judecau numai pe conducători. În prezent, există informaţii mult mai detaliate despre ce a însemnat şi a presupus exterminarea evreilor, precum arhivele din Europa de Est, spune Maass. În 1995, într-un proces, Curtea Federală de Justiţie a decis că standardele mai stricte aplicate de tribunalele Germaniei de Vest ar fi trebuit aplicate şi în cazul judecării naziştilor.
"În realitate, mulţi dintre conducătorii nazişti au ieşit din închisori după numai câţiva ani, iar curţile de judecată germane nu s-au putut atinge de ei. În plus, ei au găsit doctori care să le elibereze certificate medicale care să arate că au probleme mari cu inima, ciroză hepatică sau silicoză", explică Maass.
Acum, au rămas numai "peştii cei mici". "Simţi o greaţă, cum e atunci când găinarii sunt arestaţi, iar marii excroci se plimbă liberi. Totuşi, nici găinarilor nu poţi să le dai drumul", mai spune procurorul, pentru ziarul german.
Maass arată că ar fi fost corect ca statul german să desemneze mult mai mulţi oameni să investigheze crimele naziste. Totuşi, în urmă cu decenii, s-a crezut că problema se va rezolva de la sine, din motive biologice: criminalii vor muri. "Totuşi, la 66 de ani de la încheierea războiului, avem 12 cazuri active numai în Dortmund".
Problema cu procesele de acum este că acuzaţii sunt în vârstă şi uneori incapabili să mai treacă printr-o judecată. Aşa a fost şi cazul unui fost gardian de la tabăra de muncă forţată Belzec, a mai arătat procurorul.
"N-am văzut niciodată remuşcări la vreunul dintre cei pe care i-am adus în boxa acuzaţilor. Scuza obişnuită e că au acţionat potrivit legii. Erau sadici, dar nu ei erau norma, ci cei care erau complici. Erau oameni dispuşi să facă orice", povesteşte Maass.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, aliaţii au început procesele de la Nuremberg (1945-1949), pentru judecarea naziştilor.
Cel mai cunoscut dintre acestea a fost procesul principalilor criminali de război, în care 24 din cei mai importanţi lideri ai Germaniei naziste au fost judecaţi. Dintre ei, opt au ispăşit câţiva ani de închisoare, apoi au fost eliberaţi pe caz de boală, sau au fost achitaţi.

Cum a fost scufundat distrugătorul sovietic "Moskva"?!?

La 26 iunie 1941, în faţa Portului Constanţa, a fost scufundată una dintre cele mai puternice nave de război sovietice din Marea Neagră - distrugătorul "Moskva".

După 70 de ani, epava distrugătorului "Moskva" a fost găsită la Constanţa, de o echipă mixtă de scafandri din Ucraina, Rusia şi România, care a lucrat mai bine de o lună pentru a localiza epava. Acesta este momentul în care revine întrebarea: Cum a fost scufundat puternicul distrugător?
Barajele de mine



Portul Constanţa era apărat dinspre mare de baraje de mine cu pase de trecere la Tuzla şi Midia. În barajele de la Constanţa fuseseră plantate (15 - 19 iunie 1941) 2315 mine marine. Barajele erau dispuse până la aproximativ 10 - 12 mile marine, distanţă de bătaie a bateriilor de artilerie de coastă române şi germane. Astfel, puteau fi lovite cu focul artileriei navele care ar fi încercat să facă culoare prin baraje, dragând minele.

La 22 iunie 1941, spre seară, au zburat deasupra portului Constanţa primele avioane de cercetare sovietice. În ciuda focului tras de artileria antiaeriană română şi germană niciun avion nu a putut fi doborât. A doua zi, câteva avioane de război sovietice bombardează sporadic oraşul şi portul Constanţa. De marţi, 24 iunie 1941, intervine aviaţia de vânătoare românească care doboară mai multe de luptă sovietice. Este momentul în care flota navală română pleacă din port pentru a se dispersa, evitând astfel să fie lovită de aviaţia sovietică.
Atacul sovietic



În zilele de 25 şi 26 iunie, flota URSS-ului la Marea Neagră organizează un atac asupra liniei de ţărm românesc. Forţele navale sovietice au fost dispuse astfel: gruparea principală formată din navă de linie cuirasata "Parijnaia Comună" de 23.000 tone, mai multe crucişătoare şi distrugătoare, dispuse la 120 - 150 mile marine de Constanţa, cu misiunea de neutralizare a apărării litoralului în vederea executării, ulterior, a unei operaţii de desant maritim. O altă grupare de lovire era compusă din crucişătorul "Vorasilov" şi distrugătoarele "Soobraziteli" şi "Smaslennai" cu misiunea de dezvoltare a succesului atacului gruparii de cercetare - lovire formată din distrugătoarele mari ("conducătoare de flotilă") "Moskva" şi "Harcov" care urmau să atace primele rezervoarele şi trenurile de carburanţi de la Palas şi din port. Atacurile navelor trebuiau susţinute cu bombardamente ale aviaţiei. La 25 iunie 1941, Comandamentul Flotei Sovietice din Marea Neagră a aprobat Planul de acţiune al atacului asupra Constanţei.
Confruntarea



Pentru a evita lovirea de mine ancorate, cele două nave, "Moskva" şi "Harcov", navigau cu paravanul antimină montat la prova. Instalaţiile paravan ale navei din capul formaţiei "Harkov" s-au rupt şi scufundat. Atunci a trecut în faţă liniei de şir "Moskva" cu paravanele la apa. La ora 0.15, submarinul "Delfinul", aflat în larg la 30 mile marine, a observat o rachetă de semnalizare trasă de pe una din navele sovietice. La ora 3,30 distrugătorul "Mărăşti" observă o formaţie de nave. Acestea ajung la 20 mile marine de litoral la oră 3,42. La scusrt timp,distrugătorul "Mărăşti", aflat în zonă Eforie Sud, se apropie de inamic. La fel procedează şi distrugătorul "Regină Maria", aflat în zonă Agigea .La oră 4,02, cele două nave sovietice, Moskva" şi "Harcov", deschid focul de artilerie asupra portului şi gării Palas. Au fost lovite şi incendiate câteva cisterne petroliere de cale ferată şi mai multe magazii. Imediat a deschis focul bateria de artilerie de coastă românească de la Agigea. În jurul orei 4,11, cele două distrugătoare româneşti deschid focul asupra navelor sovietice, la fel că şi bateria germană de mare calibru Tirpitz care trage 39 de lovituri. "Moskva", care pătrunsese în barajul de mine, întoarce, lansând o perdea de fum şi încearcă să părăsească luptă. "Harkov" este avariat uşor de un proiectil şi se retrage. La oră 4,26, în babordul liderului "Moskva" a avut loc o puternică explozie care a rupt nava în două. În trei -patru minute, distrugătorul s-a scufundat. Supravieţuitorii au fost salvaţi de vedetele şi hidroavioanele româneşti.



Există cel puţin trei variante privind scufundarea distrugătorului: una spune că ar fi lovit o mină marină, a doua variantă că ar fi fost torpilat din greşeală de un submarin sovietic iar cea de-a treia, că ar fi fost lovit de un obuz tras de artileria de coastă germană sau de navele de razboi române. Distrugătorul sovietic Moscova avea o lungime de 127,5 metri, o lăţime de 11,7 metri şi cântărea 2.623 de tone încărcat la capacitate maximă.

Britanicii au distrus rachetele lui Hitler cu ajutorul unor ochelari 3D
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/britanicii-au-distrus-rachetele-lui-hitler-cu-ajutorul-unor-ochelari-3d-225206.html
In Al Doilea Război Mondial, forţele naziste plănuiau să învingă Marea Britanie cu ajutorul rachetelor V-1 şi V-2, arme de distrugere în masă care, lansate de peste Canal, au omorât 9.000 de britanici până la finalul conflagraţiei, informează BBC.

Numărul morţilor şi al daunelor provocate de aceste bombe zburătoare putea fi însă mult mai mare, iar rezistenţa naziştilor în război putea să dureze mai mult, dacă Forţele Aeriene din Regat nu ar fi lansat nenumărate şi extrem de riscante misiuni de recunoaştere pentru identificarea bazelor de unde militarii lui Hitler lansau rachetele.

Acele misiuni au fost îndeplinite de avioane dotate doar cu aparate de fotografiat, care trebuiau să captureze imaginile teritoriilor controlate de nazişti şi să le ducă în Marea Britanie pentru analiză. Specialiştii Forţelor Aeriene britanice scanau apoi pozele cu ajutorul unor ochelari 3D asemănători celor folosiţi în zilele noastre în cinematografe. Unde erau recunoscute rachetele V sau rampele pregătite pentru acestea, britanicii trimiteau zeci sau chiar sute de avioane de luptă pentru distrugerea lor.

Arbaleta care a învins nazismul

Una dintre cele mai eficiente asemenea misiuni s-a numit Operaţiunea "Arbaletă". Numeroşi piloţi de recunoaştere şi-au riscat viaţa - zburând uneori chiar şi la 30 de metri de sol, mereu expuşi tirului inamic - fotografiind meticulos zone din Europa de Vest şi Centrală. Nu mai puţin de 10 milioane de astfel de fotografii au fost realizate de britanici în Al Doilea Război Mondial. Pozele obţinute au fost analizate ulterior de o echipă de experţi din Medmenham, Buckinghamshire, care lucrau zi-lumină pentru localizarea pericolelor naziste. Pentru asta foloseau un instrument relativ simplu: un stereoscop inventat în epoca victoriană, prin care vizualizau teritoriul duşman în 3D. Puteau astfel să măsoare în special înălţimea structurilor neindentificate - posibile rampe de lansare pentru V-uri.

Operaţiunea "Arbaletă" - pornită în 1942 - a identificat în Peenemunde, în nord-vestul Germaniei, un aerodrom cu trei platforme circulare făcute din beton şi pământ. Iniţial, experţii nu au considerat locaţia o ameninţare, deşi naziştii o foloseau ca centru de cercetare pentru dezvoltarea rachetelor V, pe care le considerau esenţiale în câştigarea războiului. Punctul de cotitură în această operaţiune a venit în 1943, când serviciile secrete britanice au reuşit să înregistreze o conversaţie dintre doi generali germani capturaţi, care discutau despre temuta armă. Britanicii au reanalizat imediat informaţiile pe care le obţinuseră până atunci. Aşa au văzut că pe una dintre platformele circulare din Peenemunde se înălţa un tub vertical. Umbra acestuia i-a trădat adevărata natură: era o rachetă de 14 metri înălţime.

Pe 17 şi 18 August, 500 de avioane de luptă britanice au atacat Peenemunde, iar raidurile lor au stricat planurile germanilor.

Naziştii nu au renunţat însă şi şi-au mutat bazele cu rachete în Germania centrală şi în Polonia. Dar nu numai, pentru că, ajutaţi de Rezistenţa franceză, britanicii au descoperit în Hexagon aproape 100 de locaţii de unde soldaţii lui Hitler puteau lansa rachete V. Naziştii se pregăteau de un atac masiv asupra sudului Angliei. Operaţiunea "Arbaletă" a fost activată din nou, iar bombardamentele bazelor din Franţa au început înaintea Crăciunului din 1943. Acţiunile au fost iarăşi eficiente, însă nu au reuşit nici atunci să distrugă toate rachetele V. Germanii au folosit baze şi mai ascunse şi au poziţionat bombele zburătoare cu foarte puţin timp înaintea lansărilor propriu-zise. Urmarea: rachetele V1 au lovit Londra în vara lui 1944. Până spre sfârşitul războiuliu, V1 şi chiar V2 - silenţioasă, imposibil de anticipat până în momentul impactului - au căzut pe teritoriul britanic. Dar în niciun caz cu cadenţa plănuită de nazişti, care voiau să lanseze spre Marea Britanie câte 2.000 de astfel de rachete pe zi.

Dacă ar fi reuşit - conchide BBC - soarta războiului ar fi putut fi schimbată.

Încep noi săpături pentru DEZGROPAREA COMORII NAZIŞTILOR: Fotografii făcute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar indica buncărul în care naziştii au ascuns aurul furat
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane au prădat averile ţărilor cucerite şi ale victimelor Holocaustului şi au ascuns aur furat în [color:2ce7=#000]valoare de 572 de milioane de [color:2ce7=#0494e1! important]euro într-un buncăr subteran construit în pădurea Leinawald. Istoricii susţin că au descoperit locul folosindu-se de fotografii de supraveghere realizate din zbor, în timpul războiului, iar peste o lună vor începe săpăturile pentru a găsi buncărul care ar fi adăpostit rezervele de aur ale Germaniei naziste, scrie Daily Mail.
Zvonurile despre existenţa acestuia au alimentat, în ultimii ani, dorinţa a numeroşi soldaţi şi istorici de a porni o adevărată goană după aur pe teritoriul pădurii. Istoricul Hilmar Prosche susţine că aurul prădat a fost topit şi turnat în lingouri marcate cu sigla băncii centrale a Germaniei naziste - Reichsbank[color:2ce7=#000]. O mare parte a acestor averi a fost folosită pentru a plăti datoriile de război, însă o bună parte a lor a rămas intactă, în mâna naziştilor, la sfârşitul războiului. În [color:2ce7=#0494e1! important]aprilie 1945, oficialii nazişti au decis să mute averile depozitate la Reichsbank în sudul Bavariei, însă aurul nu a ajuns la destinaţie. Istoricii credeau că aurul a fost depozitat undeva în subteran, în zona pădurii Leinawald, lângă Leipzig, iar fotografiile realizate de către forţele aeriene germane Luftwaffe le susţin ipoteza.

X1_AdParams =
{
'pub' : '632203491294404',
'site' : 'gandul',
'section' : 'site',
'zone' : 'rectangle_articol',
'size' : '0x0'
};








Arhivele naziste arată că batalioanele Todt - organizaţia forţei de muncă a Germaniei naziste[color:2ce7=#000]- au fost trimise în Leinawald în 1944, la ordinele ministrului Armatei, Albert Speer. Din [color:2ce7=#0494e1! important]vara acestui an datează una dintre fotografii în care un muncitor sapă un teren nisipos, lângă silueta a ceea ce pare a fi un schelet uman. Istoricul Prosche crede că scheletul aparţine unui sclav dintre cei care i-au ajutat pe nazişti să sape intrarea în buncăr.
[color:2ce7=#000]Arhivele forţelor aeriene germane arată că în 1945 s-a ordonat un raid al avioanelor de război echipate cu bombe în zona pădurii - la o lună după sfârşitul războiului, în ciuda faptului că avioanele germane nu [color:2ce7=#0494e1! important]mai îndrăzneau să decoleze din cauză că blocul Aliaţilor le controla spaţiul aerian. "Germanii au considerat că merită riscul de a zbura în văzul tuturor pentru a curăţa urmele a ceea ce a existat construit în subteran", a declarat Prosche.


Avion Mosquito. Fotografiile făcute dintr-un avion asemănător au ajutat la găsirea buncărului.
În 1961, guvernul german a condus o operaţiune de căutare a buncărului pe teritoriul pădurii, unde se presupunea că se afla ascuns aurul în perioada în care Berlinul era cucerit de Armata Roşie. Căutările guvernului nu au dat rezultate, însă în acea perioadă, administraţia Germaniei de Vest nu avea acces la fotografiile forţelor aviatice britanice. "Pe de-o parte, avem batalioanele naziste care săpau în pădure ajutate de sclavi, fotografii realizate de către avioanele britanice, naziştii bombardând zona, şi un raport de la Berlin în care s-a notat că numeroase camioane au plecat de la Reichsbank către Leipzig sub paza trupelor S.S.", a adăugat un alt istoric care participă la noile căutări. "În plus, faptul că guvernul a considerat că merită ca locul să fie explorat din nou în 1961 ne certifică ipotezele cum că acolo, în subteran, se află aur", a adăugat acesta.
În 1996, un fost soldat american - Norman Scott - a cercetat pădurea în căutarea acestui buncăr, însă fără niciun rezultat. Scott a luptat în Germania nazistă la sfârşitul războiului şi susţinea că un ofiţer S.S. aflat pe moarte i-a spus că aurul de la Reichsbank se află îngropat în acea zonă.

Spolierea României la Tratatul de Pace de la ParisIstoria nu cunoaste pana in prezent vreun caz in care, in urma unui razboi purtat "pe viata si pe moarte", incheiat cu victoria clara a unei tabere si capitularea neconditionata a celeilalte, a invinsilor, primii - invingatorii - sa critice rezultatele pacii pe care ei au dictat-o. Si totusi, la putin timp dupa ce, la 10 februarie 1947, la Paris fusesera semnate tratatele de pace cu Italia, Romania, Ungaria, Bulgaria si Finlanda, unul dintre invingatori critica climatul si modalitatile in care fusesera luate multe dintre hotararile inscrise in tratate. si nu era un "invingator" oarecare, ci chiar un participant important la luarea si impunerea deciziilor.





Criticle lui Byrnes
Acesta era James Byrnes, secretar de stat in administratia americana in anii 1945-1947 si care participase personal la luarea deciziilor inscrise in tratatele de pace. "Ziua de 10 februarie - declara acesta - a fost rezultatul unei lungi si plictisitoare serii de conferinte, reuniuni, discutii contradictorii, care s-au derulat intr-un climat cu totul altul decat cel cordial, intrerupt de continue suspiciuni nejustificate care au facut o atmosfera apasatoare si au impiedicat ca bunele intentii initiale sa prevaleze". in continuare, James Byrnes avertiza ca "evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influenta tragica asupra viitorului lumii", atragand atentia ca "tratatele de la Paris nu sunt altceva decat preludiul unor alte catastrofe". Si, pentru a indrepta lucrurile - opina secretarul de stat american -, "nu trebuie sa se intarzie [cu revizuirea tratatelor - n.n.]; daca ocazia se prezinta, trebuie profitat - daca ea nu apare, atunci trebuie provocata".
Nu trebuie sa ne surprinda o astfel de apreciere. Negocierile pentru incheierea tratatelor de pace s-au desfasurat intr-o atmosfera in care se acumulau norii grei ai razboiului rece: in rasaritul Europei, partidele comuniste, sprijinite de Uniunea Sovietica, isi continuau ofensiva pentru acapararea totala a puterii; in Grecia, insurgentii comunisti isi continuau lupta impotriva guvernului legal, in timp ce Turcia era supusa unor presiuni sovietice la Marea Neagra si Caucaz, ceea ce l-a determinat pe presedintele american Harry Truman, la 14 martie 1947, sa ofere ajutor celor doua state; iar la 5 iunie acelasi an, secretarul de stat american, George Marshall, a anuntat "Programul de Refacere a Europei" ("European Recovery Programme"), ce-i poarta numele.
Ce a adus Tratatul de Pace de la Paris Romaniei?

Mai intai a fost Conventia de armistitiu
Multe dintre prevederile continute in Tratatul de pace cu Romania isi aveau izvorul in Conventia de armistitiu semnata de Romania cu Natiunile Unite la Moscova, in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Era un document care continea prevederi ce excedau unui armistitiu, dar era mai putin decat un tratat de pace. Conventia recunostea faptul ca de la 24 august, ora 4.00, Romania a luptat alaturi de Natiunile Unite "impotriva Germaniei si Ungariei", urmand sa
puna la dispozitia Puterilor Aliate "nu mai putin de 12 divizii"; libertatea de miscare pentru fortele aliate pe teritoriul Romaniei; frontiera romano-sovietica era cea "stabilita prin acordul sovieto-roman din 28 iunie 1940"; eliberarea prizonierilor Natiunilor Unite; guvernul roman trebuia sa puna la dispozitia Comandamentului Aliat (Sovietic) sumele in lei si utilitatile necesare indeplinirii sarcinilor sale; restituirea bunurilor luate din Uniunea Sovietica; judecarea criminalilor de razboi; dizolvarea organizatiilor fasciste, hotararea de la Viena din 30 august 1940 era declarata "nula si neavenita", iar Transilvania ("sau cea mai mare parte a ei") urma sa fie restituita Romaniei etc. Prin art. al II-lea, Romania era obligata sa plateasca URSS despagubiri de razboi in valoare de 300 milioane dolari SUA, precum si despagubiri pentru pagubele produse celorlalte state aliate si cetatenilor acestora, suma ce urma sa fie stabilita ulterior, plecand in calcul de la valoarea de 35 dolari uncia de aur.

Cum s-a ajuns la suma despagubirilor
Asupra sumei de 300 milioane de dolari, la Moscova au avut loc discutii in doua sedinte intre delegatia romana si cea sovietica (aliata), si anume sedintele a 2-a si a 3-a. Suma a fost propusa de partea sovietica, iar delegatia romana a venit cu contrapropuneri. Molotov a argumentat:"Textul propus este punctul de vedere al celor trei guverne aliate, iar Uniunea Sovietica, gasindu-se pe teritoriul sau, ar putea sa spuna mai mult. 300 milioane de dolari nu reprezinta decat o parte a despagubirilor. Ar fi usor sa prezint argumente destul de tari pentru mentinerea acestei cifre. Guvernul sovietic are la dispozitia sa destule dovezi pentru a arata ca 300 milioane dolari este o suma mica si nu reprezinta decat o cincime a pagubelor. (...) Ma gandesc ca Romania duce razboi contra Germaniei si Ungariei, impreuna cu Uniunea Sovietica si Aliatii sai. Pentru aceasta cred ca cele 300 milioane dolari nu reprezinta decat acest punct de vedere. (...) 50 de milioane de dolari anuali este o mica parte a pagubelor si mica fata de bogatiile nationale ale Romaniei".

Ion Christu, membru al delegatiei romane, nu a respins marimea sumei, dar a cerut sa se insereze in Conventie clauza ca, daca la sfarsitul razboiului situatia economica a tarii va fi atat de proasta incat suma ceruta ar reprezenta o sarcina grea, ea sa fie micsorata. in aceasta logica el a solicitat inegalitatea anuitatilor, in sensul ca primele anuitati, avand in vedere ca Romania avea sa iasa "foarte slabita din razboi si cu foarte mari sarcini economice", sa fie mai mici si chiar Romania sa fie scutita in primul an de plata, urmand ca treptat, in urmatorii cinci ani, anuitatile sa creasca. Molotov a respins insa aceasta propunere. Argumentele romane - a spus ministrul de Externe sovietic - "sunt unilaterale si se ignora multe fapte. Pot sa adaug ca nici un cetatean sovietic nu va intelege vreo rectificare in aceasta privinta. D-l Maiski poate sa spuna care este venitul fiecarei natiuni. Venitul Romaniei este socotit la 2 miliarde dolari anual". Cand I. Christu a aratat ca cifra de 2 miliarde de dolari nu era reala si ca, dupa datele Societatii Natiunilor, venitul national al Romaniei "nu se ridica la mai mult de 600 milioane dolari anual", Molotov a amanat discutia asupra acestui punct pentru a doua zi.
Intr-adevar, a doua zi, ambasadorul Maiski, fara a aduce argumente, a raspuns ca "expertii economici sovietici" constatasera ca venitul anual al Romaniei "este de aproape doua miliarde dolari" si, deci, tara are capacitatea de a plati o anuitate de 50 milioane dolari timp de 6 ani (Maiski a adus drept argument si o afirmatie a economistului Victor Slavescu). I. Christu a mentinut evaluarea sa si a adus in sprijinul ei trei argumente:
1) Lucrarile citate se refereau la Romania - si Christu a adaugat o propozitie a carei semnificatie nu putea scapa unui om cu inteligenta si experienta diplomatica a lui Maiski -, "pe care eram atat de mandri sa o numim Romania Mare si care azi nu mai exista";
2) Romania a purtat un razboi care i-a provocat "mari distrugeri";
3) Romania continua razboiul si, deci, "ea va suferi in continuare pierderi grele". Si Christu a continuat: "Daca expertii sovietici sunt atat de convinsi ca intr-adevar venitul anual al Romaniei este atat de mare si ca, deci, oricare ar fi starea economica a tarii mele la sfarsitul acestui razboi, ea tot va putea plati suma impusa, este cu atat mai simplu sa se insereze clauza ceruta de noi (...) care, data fiind convingerea acestor experti, nu va avea obiect".
Ultimul cuvant l-a avut Molotov: "Sa-mi dati voie sa consider acest duel fara importanta. Sa trecem mai departe".
...Si s-a trecut la citirea restului articolelor. Desigur, dupa cele intamplate, ele au fost aprobate "fara modificari".

Sub exigentele armistitiului
In ciuda tuturor prevederilor continute de conventia de armistitiu, extrem de grele pentru tara noastra, ea insemna un pas inainte. Din punct de vedere juridic, Conventia punea capat unei situatii incerte, asa cum a fost imediat dupa 23 august 1944 si pana la semnarea armistitiului, cand armata sovietica s-a comportat in Romania ca intr-un teritoriu cucerit: a luat prizonieri, a rechizitionat, a facut emisiuni de lei la curs fortat si s-a fixat un curs supraevaluat pentru rubla (100 lei), si-a insusit bunuri de stat si private, a ridicat detinuti politici romani, a preluat depozite de munitii si armament ale armatei romane etc. Conventia de armistitiu, cu toate injustitiile continute, cu toate excesele de aplicare si cu numeroasele incalcari ale prevederilor ei de catre armata sovietica, a pus in locul bunului plac, al silniciilor de tot felul, un set de norme de care ocupantul tinea sau nu cont, dar care totusi il incorsetau, iar autoritatile romane le puteau invoca. Si chiar au facut-o in fata Comisiei Aliate de Control (Sovietica), care de prea multe ori nu le-a luat in considerare.
De altfel, reprezentantii englezi si americani in Comisie aveau numai o prezenta fizica, fiind, de fapt, un fel de "yes men" in fata reprezentantului sovietic. Fapt deloc intamplator. Pentru ca la aproximativ o luna dupa ce delegatia romana parasise Moscova, in capitala sovietica a aterizat premierul britanic Winston Churchill, care a incheiat celebrul "acord de procentaj" prin care Uniunea Sovietica urma sa detina 90% din influenta in Romania, care avea situatia cea mai grea in comparatie cu Ungaria si Iugoslavia (50%), Bulgaria (75%) si Grecia (10%). Nu stim daca opozitia democratica din tara a avut informatii despre acest acord, dar cu siguranta "a simtit" incotro evolueaza lucrurile. Asa se explica de ce, la 29 noiembrie 1944, Iuliu Maniu a cerut reprezentantului britanic la Bucuresti, Le Rougetel, sa-i spuna adevarul daca Romania a fost parasita de marile puteri democratice in sfera de influenta sovietica. La 9 decembrie, o intrebare similara a fost adresata si reprezentantului SUA, Burton Berry.
in vederea aplicarii prevederilor conventiei de armistitiu, la 16 ianuarie 1945 era semnata la Moscova o conventie romano-sovietica cu privire la furniturile datorate URSS in contul despagubirilor de razboi: 150 milioane dolari produse petroliere, 54 milioane dolari cherestea, vite si cereale, 96 milioane dolari vase maritime si fluviale, material mecanic si feroviar. Preturile erau fixate la nivelul anului 1938, cu o majorare de 15% pentru materialul mecanic, feroviar si nave si 10% pentru celelalte, desi preturile la produsele respective crescusera foarte mult.
In mai 1945, intre guvernul roman si cel sovietic a fost incheiat un Acord de colaborare economica, pe baza caruia s-au creat societati mixte sovieto-romane (Sovrom), in care contributia partii sovietice provenea din proprietatile germane sau alt capital inamic aflat pe teritoriul Romaniei.

"Ca invingatorii"
La un an de la semnarea conventiei de armistitiu, o delegatie guvernamentala romana a facut o vizita in Uniunea Sovietica (4-13 septembrie 1945). Condusa de primul-ministru, dr. Petru Groza, delegatia discuta cu conducatorii sovietici diverse probleme ale relatiilor dintre cele doua tari, inclusiv probleme izvorand din aplicarea conventiei de armistitiu. Era prima vizita a unui sef de guvern roman in URSS.
La 5 septembrie, dr. Petru Groza era primit de Iosif Vissarionovici Stalin. Despre discutia care a avut loc cu acest prilej, traditia orala a pastrat informatia ca, la un moment dat, conducatorul sovietic l-ar fi intrebat pe primul-ministru despre comportamentul armatei sovietice in Romania. Era o intrebare-cheie, deoarece I.V. Stalin cunostea, desigur, adevarul, dar voia sa cunoasca opinia dr. Petru Groza si, mai mult, sa verifice adevaratele sentimente ale acestuia fata de Uniunea Sovietica.
Petru Groza a inteles cursa care i se intindea. in plus, chiar daca ar fi spus adevarul, nu se mai putea indrepta nimic. Dar nici nu putea sa laude un comportament care era cunoscut de toata lumea, inclusiv de Stalin. De aceea, in raspunsul dat el a gasit cuvintele care sa-i faca placere lui Stalin, fara ca el sa minta, lasandu-l pe interlocutorul sau sa dea acestora continutul pe care il dorea. I se atribuie dr. Petru Groza urmatorul raspuns: "Ca invingatorii, Iosif Vissarionovici, ca invingatorii!".
Cine cunoaste cat de putina istorie stie care este comportamentul invingatorilor. Sa fi contribuit acest raspuns inspirat la formarea opiniei favorabile pe care Stalin - se spune - a avut-o despre dr. Petru Groza?

Pregatirea Conferintei de Pace
Dupa capitularea Germaniei, la Conferinta la nivel inalt de la Potsdam a celor trei mari puteri (17 iulie - 2 august 1945), printre hotararile luate s-a aflat si aceea privind crearea Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentantii Chinei (numai pentru problemele Asiei), Frantei, Marii Britanii, SUA si URSS. Acesta urma sa functioneze ca organ permanent pentru incheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria si Romania. La prima sesiune a acestui organism (Londra, 11 septembrie - 2 octombrie 1945), ministrul de Externe sovietic a prezentat, la 15 septembrie, proiectul tratatelor de pace cu Bulgaria, Ungaria si Romania. Dupa o noua intrunire a Consiliului (Moscova, 16-26 decembrie 1945), intre 25 aprilie - 12 iulie (cu o pauza intre 17 mai - 15 iunie), avea loc la Paris ultima sesiune a Consiliului inainte de deschiderea propriu-zisa a Conferintei de Pace de la Paris. Au fost prezenti ministrii de Externe ai celor patru mari puteri: V.M. Molotov (URSS), J.F. Byrnes (SUA), E. Bevin (Marea Britanie) si Georges Bidault (Franta). Atunci au fost discutate si elaborate proiectele tratatelor de pace cu cele cinci tari aliate ale Germaniei si s-au hotarat data si locul convocarii Conferintei de Pace: Paris, 29 iulie, cu participarea a 21 de state.
La 7 mai, in cadrul celei de-a 19-a sedinte plenare, Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe a adoptat urmatoarea hotarare cu privire la frontiera romano-ungara: "Deciziunea sentintei de la Viena din 30 august 1940 este nula si neavenita. Frontiera dintre Romania si Ungaria, asa cum exista la 1 ianuarie 1938, este restabilita prin prezentul articol". A doua zi, 8 mai, a fost fixata frontiera dintre tara noastra si Uniunea Sovietica, pe linia stabilita la 28 iunie 1940, iar frontiera dintre Romania si Bulgaria, in conformitate cu tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940.
In a doua faza a Conferintei au fost discutate, intre altele, clauzele economice ale proiectului tratatului de pace cu Romania, fara ca guvernul roman sa fi fost consultat.
Examinand prevederile proiectului de tratat de pace cu Romania, se poate constata ca, in ciuda contributiei militare a Romaniei la victoria finala si exceptand solutia data in problema Transilvaniei, in multe privinte tratamentul aplicat Romaniei era mai sever decat cel aplicat altor state invinse. Daca problema Transilvaniei a cunoscut de-a lungul timpului, incepand de la primele contacte ale emisarilor opozitiei democratice cu reprezentantii Puterilor Aliate si Asociate si pana la redactarea proiectului tratatului de pace, o evolutie constant favorabila Romaniei, la care putem adauga unele chestiuni de mica importanta, diversele variante succesive ale proiectului tratatului au inregistrat, in unele privinte, inrautatiri, in sensul cresterii obligatiilor ce reveneau Romaniei. Daca in negocierile de la Cairo emisarii opozitiei democratice primisera asigurari ca prevederile armistitiului vor fi imbunatatite in functie de ajutorul dat de Romania Aliatilor, in realitate lucrurile nu au stat deloc asa, desi ajutorul militar si economic dat de tara noastra Aliatilor, fara a mai vorbi de importanta politica si strategica a alaturarii tarii noastre Natiunilor Unite, a fost enorm. Conditiile armistitiului din 12 septembrie 1944 de la Moscova au fost mai grele decat promisiunile facute Romaniei pana atunci si decat cele continute de declaratiile lui V.M. Molotov, pentru ca hotararile Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe sa fie mai severe decat cele prevazute de armistitiu. La randul lor, hotararile organismului amintit aveau sa fie modificate de multe ori intr-un sens defavorabil Romaniei de catre comisiile Conferintei de pace ce-si deschidea lucrarile la sfarsitul lunii iulie 1945 la Paris, iar acestea, la randul lor, urmau sa fie, in final, definitivate de Consiliu si introduse in forma finala a Tratatului de Pace ce avea sa fie semnat la 10 februarie 1947.

Deschiderea Conferintei de Pace
Paris, 29 iulie 1946. La Palatul Luxemburg incepeau lucrarile Conferintei de Pace, convocata de puterile invingatoare in al doilea razboi mondial, pentru a dezbate proiectele de pace cu Italia, Romania, Ungaria, Bulgaria si Finlanda. Cele 32 de state participante au fost impartite in mai multe grupe:
1) marile puteri (SUA, URSS, Marea Britanie, Franta si China), care aveau un rol hotarator (in special primele trei) in luarea deciziilor si impunerea punctului lor de vedere;
2) un grup de 16 state "invitate" (Australia, Belgia, RSS Bielorusa, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelanda, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africana, RSS Ucraineana si Iugoslavia), care aveau dreptul sa formuleze observatii si propuneri ce urmau a fi supuse la vot si, in cazul acceptarii lor, trecute in competenta Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe. Statele din cele doua grupe, reunite sub numele de Puterile Aliate si Asociate, aveau drept de vot. Alte sase tari participau la conferinta cu titlu consultativ (Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania si Austria). Ultima categorie era a celor cinci state aliate cu Germania. Acestea erau privite global, fara sa se tina cont de contributia lor la victoria finala in razboi. Cele cinci tari aveau dreptul sa-si exprime punctul de vedere numai cand erau solicitate, puteau inainta memorii si materiale, dar acestea nu puteau fi considerate documente de lucru si nici nu puteau fi luate in discutie decat daca erau insusite, ca amendamente, de state din primele doua categorii. Conferinta insa nu avea dreptul de a lua hotarari, ci doar de a face recomandari Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe ai marilor puteri, singurul organism abilitat sa ia decizii.
Dupa ce, la 8 august 1946, guvernul francez, in numele Natiunilor Unite, a adresat guvernului roman invitatia de a participa la Conferinta, la Bucuresti ritmul pregatirilor s-a accelerat. Chiar a doua zi, guvernul a aprobat mandatul si componenta delegatiei, al carei sef era Gheorghe Tatarescu, iar din ea faceau parte Gh. Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicatiilor si Lucrarilor Publice), Lucretiu Patrascanu (ministrul Justitiei), Stefan Voitec (ministrul Muncii si Asigurarilor Sociale), Elena Vacarescu, diplomati, experti etc.
La 10 august a fost publicata declaratia guvernamentala intitulata"Atitudinea Romaniei fata de Conferinta de Pace", in care erau fixate obiectivele delegatiei: recunoasterea statutului de cobeligerant; o imbunatatire a prevederilor militare; cererile de reparatii si restituiri sa nu fie mai mari decat cele stabilite prin conventia de armistitiu; dreptul de a dispune de libertate deplina in politica privind comertul; inlaturarea obligatiei din proiectul de tratat privind acordarea Clauzei Natiunii celei mai Favorizate pentru toate statele membre ale Natiunilor Unite etc.
In cadrul activitatii delegatiei romane la Conferinta de Pace, in memoriile prezentate nu au fost formulate observatii sau cereri asupra unor prevederi din proiectul de tratat cu Romania care se refereau la Uniunea Sovietica si la relatiile romano-sovietice. Aceasta deoarece intre cele doua delegatii intervenise o intelegere in conformitate cu care toate problemele "ce priveau numai relatiile cu Uniunea Sovietica si, eventual, doleante ce Romania ar avea fata de aceasta, sa nu fie prezentate in plenul conferintei, ele urmand sa fie aranjate pe cale bilaterala".

Din nou Transilvania
In cadrul Conferintei de Pace de la Paris, delegatia maghiara a facut o ultima incercare pentru a obtine o modificare a frontierei dintre Romania si Ungaria, asa cum era ea formulata in proiectul tratatului de pace. Tactica intrebuintata a fost aceea de a incerca sa se obtina macar o parte din Transilvania de nord-est anexata in urma dictatului de la Viena din 30 august 1940. De aceea, suprafata revendicata a fost succesiv diminuata si tot la fel respinsa de Conferinta. Astfel, pentru prima oara, in sedinta plenara din 14 august 1946, Ungaria, prin cuvantul ministrului de Externe, Janos Gyöngösi, a cerut cedarea catre ea a unui teritoriu din Transilvania in suprafata de cca. 22.000 km2; cererea a fost respinsa de Conferinta de Pace, ca nefondata. Problema a revenit in atentia conferintei in cadrul lucrarilor Comisiei politice si teritoriale pentru Romania (31 august - 5 septembrie). Delegatul Ungariei, Paul Auer, ministrul Ungariei la Paris, a expus, in cadrul unei sedinte mixte a comisiilor politice si teritoriale pentru Romania si Ungaria, punctul de vedere al guvernului sau, cerand sa se atribuie tarii sale unele teritorii romanesti de la granita de nord-vest a Romaniei (cca. 4.000 km2, ce reprezentau aprox. 6% din suprafata Romaniei de atunci si 8,5% din populatie).
Replica a venit din partea lui Gheorghe Tatarescu, la 2 septembrie 1946. Cu date istorice, demografice, economice etc., acesta a sustinut punctul de vedere romanesc si a respins cererile guvernului maghiar. De fapt, in teritoriul revendicat de Ungaria, dintr-o populatie totala de 483.000 locuitori, numai 65.000 erau de origine etnica ungara. in fata argumentelor partii romane si a realitatilor demografice expuse, la 5 septembrie comisia a votat, cu 10 voturi pentru si doua impotriva (Australia si Uniunea Sud-Africana) pentru mentinerea hotararii Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe din 7 mai 1946, privind anularea dictatului de la Viena si mentinerea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 intre Ungaria si Romania.

Cobeligeranta: un drept refuzat
Tot in cadrul Comisiei politice si teritoriale pentru Romania au fost dezbatute, in perioada 30 august 12 septembrie 1946, si alte cereri ale guvernului roman de modificare a proiectului Tratatului de Pace. Dintre acestea, amintim:
a) modificarea datei de 12 septembrie 1944 ca inceput al participarii Romaniei la razboi alaturi de Puterile Aliate si Asociate cu data de 23 august 1944;
b) recunoasterea statutului tarii de cobeligeranta;
c) specificarea faptului ca Romania nu a luptat numai impotriva Germaniei, ci si a Ungariei.
impotriva cererii de la punctul a) a luat cuvantul delegatul Ucrainei si, intrucat, conform procedurii, nimeni nu a sustinut cererea Romaniei, aceasta a fost respinsa de comisie. Cererea de la punctul b) a fost sustinuta de delegatii Ucrainei si Cehoslovaciei, carora li s-au adaugat cei ai Frantei si Bielorusiei; la vot, cererea a fost respinsa cu 8 voturi contra (Australia, Canada, Marea Britanie, India, Noua Zeelanda, SUA, Uniunea Sud-Africana si URSS), fata de 4 voturi pentru. Cererea de la punctul c) a fost si ea respinsa cu 4 voturi pentru (Ucraina, Cehoslovacia, Bielorusia si Noua Zeelanda) si 8 contra. Respingerea acestor cereri ale delegatiei romane, pe deplin indreptatite, a influentat de o maniera nefavorabila tarii noastre numeroase alte articole din Tratatul de Pace.
In ceea ce priveste clauzele economice, in general au fost mentinute formularile din proiectul de tratat, cu foarte mici modificari: reducerea platii daunelor cauzate supusilor Natiunilor Unite pe teritoriul Romaniei cu 25% (Romania solicita o reducere cu 80%), scoaterea din obligatiile Romaniei a daunelor ce se refereau la teritoriul ocupat de Ungaria etc. Au fost insa respinse cererile profund indreptatite ale delegatiei romane privind limitarea despagubirilor ce urmau sa fie platite de Romania pentru perioada de pana la 23 august 1944, suprimarea scutirilor de taxe pentru tarile Natiunilor Unite, recunoasterea dreptului Romaniei de a primi despagubiri de la Germania si Ungaria, tari cu care s-a aflat in razboi dupa data de referinta amintita etc.
O ultima incercare facuta de guvernul roman, de a obtine modificari in proiectul de tratat, a fost facuta la 13 noiembrie 1946. intr-un memoriu inaintat Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe intrunit la New York, executivul roman revenea asupra problemei cobeligerantei, a recunoasterii creantelor asupra Germaniei (in valoare de 1.056 milioane marci) etc., dar si de aceasta data imbunatatirile obtinute au fost infime.

Gheorghe Tatarescu despre tratat
in forma schitata anterior, tratatul a fost semnat de Romania la 10 februarie 1947, la Paris. La 29 august 1947, cand Parlamentul roman a ratificat documentul. Gh. Tatarescu, viceprim-ministru si ministru al Afacerilor Straine, a facut o trecere in revista a clauzelor favorabile sau mai putin favorabile si, nu putine dintre acestea, chiar nedrepte. Dupa ce a aratat dreptatea facuta tarii in problema Transilvaniei, Gh. Tatarescu a continuat: "Tratatul in redactia lui definitiva cuprinde multe clauze grele si multe clauze injuste. Este in primul rand injust preambulul Tratatului, care nu acorda Romaniei calitatea de cobeligeranta. (...) Romania socoteste apoi injusta, dupa ce s-a facut apel la armele ei pentru a grabi victoria Natiunilor Unite (...), ca armele acestea sa-i fie parte smulse din mana prin regimul clauzelor militare (...). De asemenea, Romania socoteste injuste, in domeniul obligatiilor pentru restituiri si reparatii, dispozitiile art. 24, care prevad data de 1 septembrie 1939 drept data a inceperii executarii obligatiilor de restituire a drepturilor si intereselor Natiunilor Unite, cand este cunoscut ca Romania a intrat in razboi numai la 22 iunie 1941. Prin aceleasi dispozitii, reparatiile sunt datorate si pentru perioada de dupa 23 august 1944, cand pagubele resortisantilor au fost provocate de armatele germane si ungare (...) Este in special injusta clauza prevazuta in art. 28, care obliga Romania sa renunte la toate creantele sale impotriva Germaniei. (...). Romania ramane insa obligata sa plateasca Germaniei creantele sale. (...) Injusta este apoi clauza care ne obliga sa restituim fara discriminare bunurile aflatoare in tara ce au apartinut resortisantilor Natiunilor Unite. (...) Nu este just sa restituim aurul primit din Germania drept plata a cerealelor si petrolului ridicate din Romania si nici sa inapoiem materialul rulant intrat in serviciul cailor noastre ferate prin trafic normal, inainte de a fi primit inapoi materialul similar iesit din tara in acelasi mod sau pentru sustinerea efortului de razboi alaturi de Natiunile Unite. (...) Tratatul mai cuprinde si alte clauze impovaratoare, impotriva carora am dus in timpul negocierilor o lupta continua (...)".

"Clauze grele si injuste"
Cu o economie distrusa de pe urma razboiului, in conditiile unei secete severe, Romania a fost nevoita sa faca fata unor obligatii economice impovaratoare. in loc sa determine reluarea productiei si sa creasca sensibil capacitatea de lucru a tarii fapt ce ar fi asigurat inclusiv posibilitatea achitarii datoriilor externe, conditiile impuse prin conventia de armistitiu si tratatul de pace au accelerat de-a dreptul descompunerea economiei nationale romanesti. Similar, in loc sa incurajeze plasarea economiei romanesti in circuitul economiei mondiale, care ar fi avantajat inclusiv invingatorii, prevederile Tratatului de pace au izolat Romania si mai mult, plasand-o intr-o zona inchisa, rupta si ea de schimbul mondial de bunuri. in loc sa asigure existenta unui popor, sa-i valorifice rezultatele muncii sale, de care aveau nevoie alte spatii europene si mondiale, tratatul de pace i-a privat pe romani de ultimele lor mijloace de trai.
Din calculele economistilor Ministerului de Finante al Romaniei, facute la 12 februarie 1947, deci la doar doua zile de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, rezulta ca efortul facut de statul roman pentru aplicarea conventiei de armistitiu, de la data semnarii acesteia - 12 septembrie 1947 si pana la adoptarea Tratatului de pace (reparatii, cheltuieli de ocupatie, restituiri, rechizitii, transferuri de creante germane si italiene etc.), avea urmatoarea structura: intretinerea armatei sovietice 75 milioane de dolari anual; despagubiri de razboi (esalonat pe 8 ani) 300 milioane dolari; restituiri de bunuri 320 milioane dolari; bunuri prelevate neregulat 150 milioane dolari; reintegrarea in drepturi a Natiunilor Unite si a resortisantilor respectivi - 200 milioane dolari, plus 50 milioane alte sarcini. Sa adaugam aici faptul ca, in acelasi timp, Romania trebuia sa renunte la datoriile Germaniei, estimate la 200 milioane dolari.

Ce insemna efortul financiar al Romaniei?
In anul 1938, an de referinta in economia romaneasca, intr-o "Romanie Mare" cuprinzand 78 de judete, venitul national era aproximat la 880 milioane dolari. in 1944, cand Romania (distrusa in mare parte de razboi) mai cuprindea doar 58 de judete si venitul national era cu cca. 50% mai mic, deci aprox. 440 milioane dolari, fata de anul de varf amintit. Rezulta de aici ca pentru perioada septembrie decembrie 1944 venitul national nu putea depasi - luand in considerare un optim 150 milioane dolari.
In 1945, venitul national romanesc a fost de 519 milioane dolari, iar in 1946 s-a diminuat pana la valoarea de 461 milioane dolari. Pentru primele trei luni ale anului 1947, venitul national a ajuns la doar 110-115 milioane dolari. Rezulta, asadar, pentru intreaga perioada septembrie 1944 - martie 1947, un venit national in suma de 1230-1245 milioane dolari sau, dupa unele evaluari mai optimiste, 1283 milioane dolari.
In acelasi interval de timp, Romania platise, pe baza Conventiei de armistitiu si a Tratatului de pace, cca. 1.200 milioane de dolari!
Este, deci, usor de facut un calcul privind ce mai putea ramane populatiei romanesti pentru consum propriu.
Documentul amintit arata ca, in 1938, an considerat de referinta - cum aminteam - in economia romaneasca, mai ales in exportul de bunuri, acesta fusese de 165 milioane dolari (sau 250 milioane, la valoarea actualizata in 1947). insa in 1947 capacitatea de export a tarii scazuse la 20% fata de 1938, mai precis la numai 50 milioane dolari (valoarea din acel an). Concluzia documentului, prin urmare, era sumbra. O citam exact cum era ea formulata in documentul amintit: "Ca sa-si plateasca fara nici o ajustare sau fara nici un sprijin extern sarcinile tratatului de pace, Romaniei i-ar trebui deci un sfert de secol; in acest timp, nici un progres nu ar mai fi permis, decat intretinerea capacitatii de plata; populatia ar fi osandita la o permanenta si fara de iesire viata de mizerie".

"Cum am trăit marele război"

Cea mai letală confruntare din istorie, al doilea război mondial, are parte în fiecare an, pe 9 mai, de festivităţi care-i marchează sfârşitul. În urmă cu exact 66 de ani, sergentul major Marin Marinescu petrecea sfârşitul războiului într-un mic orăşel din Cehoslovacia. Timp de patru ani luptase ca să supravieţuiască. O luptă în care actele de eroism nu-şi aveau rostul. Aceasta este povestea spusă, în detaliu, azi, de veteranul în vârstă de 91 de ani.
Locuiam cu mama si cu tata pe strada Ferdinand din Bucureşti, un pic mai sus de „Mandravela", un han unde trăgeau negustorii cu căruţele şi treceau faetoanele ţăranilor din Popeşti care vindeau lapte în oraş. Azi, pe locul unde era Mandravela e magazinul BIG Berceni. Un pic mai sus stăteam noi, la curte.
Într-o zi, în 1940, m-am întors acasă şi am aflat că poştaşul îmi lăsase ordinul de încorporare. Deşi eram bucureştean, pe hârtie scria „Slatina", fiindcă acolo mă născusem, în comuna Buzeşti, din judeţul Olt. Aşa că, la 20 de ani, m-am prezentat la Slatina, la Centrul Teritorial Olt. Înainte să plec, tata, care era poştaş şi invalid de război, mi-a pregătit o lădiţă de lemn, cu toate dichisurile, cu compartimente pentru săpun, brici, oglindă şi tot ce mai era necesar.
Eram TR-ist, adică soldat cu termen redus- pentru că aceia care aveau şcoală făceau nu 2-3 ani, ci numai un an- aşa că aveam de ales între infanterie şi artilerie. N-au fost doi ani, n-au fost trei, dar n-a fost nici 1 an. Fiindcă a urmat războiul, aveam să scap abia dupa patru ani. Fiindcă eram TR-ist, în prima mea zi de militărie, ofiţerul din Slatina, un bărbat între două vârste, îmbrăcat în haine de civil, m-a luat deoparte: „Tinere, eu iţi dau un sfat, să te duci la artilerie, nu la infanterie. Artileria e în spate şi trage cu tunurile, pe când dacă eşti infanterist, n-ai ce face...te duci la atac". Am cerut la artilerie. Aveam să aflu, în război, că au murit cu miile din infanterie, şi mult mai puţini artilerişti, deci am fost bine sfătuit.
M-am prezentat la Regimentul 26 Artilerie, împreună cu alţi doi tineri. Ne-a preluat un sergent, care, timp de câteva luni, ne-a învăţat ce era de ştiut la început: cum să te prezinţi, cum să saluţi ofiţerii, cum să tragi cu puşca...
Cazarma era în spatele gării Slatina. Până în oraş aveai de mers vreo trei kilometri, pe şosea sau pe câmp. De atunci, Slatina s-a extins până la cazarmă şi dincolo de ea. În '40 însă, era un loc destul de izolat, un ansamblu de clădiri mari, care semănau cu cele de şcoală. Aveau dormitoare, magazii de muniţie şi magazii de tunuri.
Împreună cu ceilalţi doi recruţi, am început să ne acomodăm, iar faptul că ne-am împrietenit repede ne-a ajutat mult. Şi ai mei m-au ajutat încă de la început. În a doua sau a treia zi, tata a venit să mă vadă şi să vorbească cu comandanţii. Mi- adus prăjituri făcute de mama şi mi-a lăsat ceva bani de cheltuială. Se pare că şefii erau mulţumiţi de cum începusem instrucţia; i-au spus tatei că păream disciplinat, chiar milităros.
Aveam deja ceva experienţă. Cu un an în urmă, în 1939, terminasem "premilitara", la Liceul industrial nr. 2. Paşi de defilare, poziţia de drepţi, cum să mânuieşti arma...Sigur că armele nu erau încărcate, dar învăţai destule. La 17 sau 18 ani, cât aveam atunci, ştiam câteva lucruri despre armată, ba chiar începusem să-I învăţ şi pe alţii, ca şef de pluton. La sfârşitul acestei perioade, am primit o medalie şi un brevet semnat de regale Carol al II-lea.
Nu se simţea, nu erau indicii că va trebui să mergem la război, dar elevii trebuia să fie pregătiţi de armată. Înainte se făcea militărie, fie că era pace, fie că era război. De ce era bună armata? Se disciplina tineretul. Era mai corect. Tânărul devenea mai responsabil, mai respectuos. Învăţa că nu putea face numai ce voia el. Erau ore fixe de masă, ore fixe de mers la culcare. Într-un cuvânt, se obişnuia cu disciplina.
Departe de război
Cât am fost în liceu şi m-am pregătit de armată, războiul părea departe. De Hitler nu prea se vorbea, doar ce scriau ziarele. Nici de Carol al II-lea. Ca o comparaţie, în timpul lui Carol al II-lea disciplina era mai mare, nu ca acum, când ziarele vuiesc despre cât fură parlamentarii. Sau poate că şi atunci furau mult, dar nu se ştia.
Nu mă interesa aşa mult politica. Eram un cititor fidel al ziarului "Sportul", poate că din când în când mai răsfoiam şi "Dimineaţa". La radio se vorbea despre şedinţele de Guvern ţinute de Carol sau despre vizitele pe care le făcea în ţară. Lupta politică se dădea între cele două partide mari: Ţărănesc şi Liberal. Nu se vorbea despre corupţie. Aproape că nu se ştia ce e aia. Nu dădeai şpagă la doctor şi nici când aveai de scos un act. În general, nu prea era ca acum...
Războiul părea departe şi la regimentul din Slatina. Viaţa era uşoară: am învăţat să călărim, să transportăm tunurile cu caii, să curăţăm caii. Îţi trebuie o perioadă să te obişnuieşti cu statul în şa. Am şi căzut de două ori. Când să încalec, mi-a scăpat piciorul din scară şi am căzut într-o parte, nu grămadă.
Toţi cereau o iapă...dacă o băteai pe greabănă, lângă gât, se lăsa în genunchi şi puteai să încaleci repede. Toţi ar fi vrut să nimerească la ea, dar n-aveam toţi norocul ăsta. Cei douăzeci de cai, pur sânge arab, trebuia îngrijiţi ore întregi. Mergeai la grajd şi aveai grijă de cal. Aveai o perie cu dinţi, o ţesală, şi o perie obişinuită, cu care curăţai praful şi mizeria de pe cai. Le scuturai lângă, iar cel care avea mai multe grămăjoare de praf, era cel care curăţase cel mai bine calul. De doua-trei ori am fost evidenţiat şi am primit bilet de voie, de mers acasă.
Pedeapsa ofiţerului german
După vreo şase luni de instrucţie la Regimentul 26, am fost repartizat la şcoala de subofiţeri de artilerie în rezervă de la Dadilov, o comună spre Olteniţa. Mi-am luat "La revedere!" şi am plecat spre gară. Mă gândeam că, la cât de aglomerate erau trenurile pe vremea aia, poate că o să trebuiască să merg sus, pe tren. Am avut noroc: trenul era liber. Pe drum îmi imaginam cum o să fie. N-aveam niciun interes să plec de la regiment, n-am vrut să plec, dar am fost obligat. Ştiam doar atât: că la şcoala de la artilerie de la Dadilov nu era bine. Mai mult...urma să aflu singur.
O disciplină de fier. Aşa era la Dadilov. Fiecare pluton avea un comandant român şi un supervizor german, ofiţer care asista la fiecare minut de instrucţie. Câteodată, nemţii preluau comanda. Se striga alinierea, aşa că toţi trebuia să fim aliniaţi perfect. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar aveam un picior mai ieşit. Vârful era mai în faţă. Deodată, instructorul neamţ a ţipat la mine şi a sărit cu călcâiele pe vârful piciorului meu. Am răcnit de durere. Aaaa, ce scandal a urmat. Căpitanul român a venit la mine. „Ce ai ţipat aşa?". "Păi dacă m-a durut...", i-am răspuns.
În fiecare sâmbătă erai supus unui control riguros. Te dezbrăcai, întorceai cămaşa pe jos, iar ei se uitau dacă ai păduchi. Pentru un păduche găsit, primeai o pedeapsă de 24 de curele. De două ori pe lună se făcea un fel de adunare generală. Se vorbea despre disciplină şi se aplicau pedepse celor cu paduchi. Scoşi în faţă, dezbrăcaţi de izmene, întinşi pe burtă. Douăzeci şi patru de curele la fund. Asta era pedeapsa, executată de un plutonier.
Eram unul dintre fericiţi. Un plutonier era vecin cu ai mei, pe strada Panselelor din Bucureşti. În fiecare sâmbătă dimineaţa, tata şi mama îi dădeau plutonierului cămaşa şi izmenele, spălate. El mi le aducea chiar în ziua „judecăţii", iar eu le îmbrăcam în locul celor vechi, aşa că n-am fost niciodată depistat cu păduchi. Era o mare ruşine, fiindcă toată unitatea se uita la cel pedepsit, care era pus chiar în mijloc...Erau păduchi, deşi toţi ne spălam. E adevărat, nu se făcea duş în fiecare zi, ci era obligatoriu doar o dată pe săptămână, la baia comună.
Prăjiturile mamei şi carcaletele de„ La Dumitru"
La două luni de la prima mea zi la Dadilov, m-au făcut fruntaş, iar când am terminat, după şase luni şi ceva, am primit gradul de sergent. În fiecare zi ne trezeam la 5, iar la 7 începea instrucţia. Făceai o oră sau două de pas de defilare, prezentare armei, cum să încarci, cum să tragi cu puşca...În orele libere nu puteam părăsi zona, iar dacă ne prindeau în oraş fără bilet de voie, ne păştea închisoarea.
De câteva ori am avut permisie, şi, ajuns acasă, eram primit ca un rege. Mă vedeam cu fata cu care vorbeam, viitoarea mea soţie, mama mă aştepta cu cele mai bune feluri de mâncare şi cele mai bune prăjituri, iar lumea din cartier mă saluta de parcă nu mă văzuse de o sută de ani. Aveam un prieten bun, Nelu, cu care ieşeam la plimbare prin cartier. Ne opream la cârciuma "La Dumitru", lângă Spitalul de bătrâni. Înăuntru, înaintam printre mesele din lemn şi prin fumul des de ţigară şi ne opream la tejghea. "Câte un carcalete!", comandam veseli. Carcaletele era o băutură amestecată, din ţuică, sirop, vin, şi poate şi alte băuturi pe care nu mi le mai amintesc. Nu stăteam mult. Le dădeam pe gât şi ieşeam. Mai mic decât mine, Nelu scăpase deocamdată de armată. Nu pentru mult timp, fiindcă a fost recrutat şi el. Din păcate, a murit de TBC, înainte de a ajunge pe front.
După câte o zi-două, petrecute acasă, o lăsam pe mama plângând - n-aveam ce face!- şi mă întorceam la Dadilov. Le scriam alor mei cât puteam de des, iar plutonierul vecin cu noi în Panselelor îşi făcea datoria până la capăt: lua de la ai mei haine curate pentru mine şi le lăsa scrisorile mele.
Sub bombele anglo-americane
Era prin '42. De la Dadilov m-au trimis la Regimentul 26 Slatina, iar de aici, câteva luni mai târziu, proaspăt sergent-major, la o unitate antiaeriană lângă Ploieşti, unde am învăţat, timp de cîteva săptămâni, să comand tunurile Oerlikon de 20 mm, cu care ai noştri trăgeau în avioanele aliate. Am rămas în zonă, numită atunci "regiunea petroliferă".
Dormeam în scobitura unui deal, într-un bivuac făcut în pământ. Când se auzeau avioanele, ieşeam şi încercam să le doborâm. "Încărcaţi! Trageţi!". Eram la comanda a patru tunuri. La fiecare tun erau câte trei soldaţi. În total 12 oameni, majoritatea băieţi simpli, de la ţară. La început mi-a fost teamă. Eram încordat şi aşteptam să se întâmple ceva în orice minut. După ce am făcut câteva trageri, m-am obişnuit şi nu mi-a mai fost frică. Era ca orice lucru nou: odată obişnuit cu el, mi s-a părut banal. Când zumzăiau avioanele, începea canonada. Nu trăgeau numai tunurile mele. Trăgeau zeci de tunuri! Erau şi alţii, cu proiectile mai mari. Un bubuit continuu, care a lăsat urme. De atunci, nu mai aud bine cu urechea stângă.
O dată, în timp ce trăgeam cu toţii spre avioanele anglo-americane, s-au prăbuşit câteva, două sau trei. Era în amurg. Am fugit mai mulţi spre ce mai rămăsese din avioane. Piloţii americani au fost luaţi imediat de acolo, iar noi am început să ne îmbrâncim ca să recuperăm paraşutele. Eram cinci-şase inşi care trăgeam din toate părţile de câte o paraşută, pentru că pânza era bună de manta. Cred că până la urmă am tăiat paraşuta şi am împărţit-o frăţeşte.
Ne petreceam tot timpul în bordeiul scobit în deal. Ne făcusem paturi, acolo dormeam, acolo stăteam, acolo mâncam. În el încăpeau între 10 şi 15 oameni, dintre care unul-ofiţer, doi subofiţeri şi restul soldaţi. Mâncarea nu era chiar ca la mama acasă, dar putea fi mâncată: câte o ciorbă de fasole, câte una de carne, mâncare de cartofi...Când nu erau bombardamente, făceam instrucţie; de relaxat, ne relaxam vorbind şi jucând cărţi. Timpul trecea totuşi uşor, pentru că, practic, în fiecare oră aveam ceva de făcut.
De două ori pe săptămână, mergeam la Căminul Cultural, la cinema, unde, înainte de filme, rulau jurnale de ştiri de război. Eram însă sătui de bombardamente, aşa că ne interesau mult mai mult fetele salariaţilor de la sonde, cu care ne întâlneam la film. M-am amorezat de cea mai frumoasă fată; şi ea de mine. O chema Viluţa şi, de câte ori mergeam la cinema, stăteam împreună. Ştiau şi părinţii ei că vorbim, dar când am plecat din regiunea petroliferă...s-a terminat.
În faţa ruşilor
După 5-6 luni în regiunea prahoveană, nu mai era nevoie de noi. Bombardamentele încetaseră. Ne-am întors la regiment, la Slatina, unde ne-am pregătit de plecarea spre Iaşi. La nord de Iaşi era front mare, armata noastră încerca să-i împiedice pe ruşi să intre în ţară.
Am mers pe jos de la Slatina la Calafat, apoi am luat bac-ul pe Dunăre, spre Galaţi, unde am debarcat. Am urcat apoi spre Stânca Roznovan, locul unor lupte mari. Unitatea mea schimbase armele, acum aveam brand-uri (ţevi) de 120 mm. Proiectilele făceau şrapnele, care mergeau razant. Erau făcute să-i omoare pe cei de la sol, spre deosebire de cele vechi, fabricate să doboare avioanele.
Luni de zile, a fost ca un joc de şah. Când câştigau ruşii, înaintau 100 de metri, apoi îi respingeam. Când câştigam noi, înaintam puţin şi ne blocau ruşii. Ei vroiau să intre în ţară, iar misiunea noastră era să-I oprim cu orice preţ.
Când am ajuns acolo, comandantul, un locotenent-colonel, m-a chemat: "Băiatule, eu am incredere în tine. Am nevoie de ofiţeri cu popota". Fiindcă plăteau, ofiţerii mâncau separate. Ofiţerul cu popota se ocupa de pregătirea meselor ofiţerilor, iar ei nu erau mulţumiţi de cel de atunci. L-am întrebat: "Nu vă supăraţi, pot să vă întreb şi eu: Sunt sergent major TR. Nu trebuie să puneţi un ofiţer?". Zice: "Am incredere in tine.". Aşa că am început să mă ocup de popotă. Eram în spatele frontului, într-o comună de lângă Iaşi, unde făcusem bucătăria. M-am dus la fiecare ofiţer şi l-am întrebat ce ciorbe vrea, ce mâncături, ce prăjituri. Şi scriam într-un carneţel: „lui cutare îi place aia". Şi tot aşa. Şi în fiecare zi făceam mâncare pentru plăcerea lui Gheorghe, mâine pentru a lui Vasile, poimâine- a lui Costica şi aşa mai departe. Toată lumea era mulţumită. Din Iaşi îmi sunam părinţii, care erau foarte bucuroşi că eram în afara frontului.
S-a terminat după câteva luni, pe 22 august 1944, când ruşii au spart frontul şi au intrat peste noi. Ne-am retras. Comandantul m-a sunat să strâng şi să mă lipesc de unitate, cu cele două căruţe ale mele de bucătărie.
În şa, trei zile şi trei nopţi
Retragerea a început dimineaţa. Când ne-am încolonat, a venit la mine unul dintre ofiţeri şi mi-a spus: "Marine, cand oi vedea că mă urc in masina cu comandantul, s-o întinzi şi tu, că noi fugim cu maşina". Avea o Pobeda. Când am văzut ca s-a urcat în maşină, am fugit şi noi. Se retrăgea şi armata noastră,şi Armata germană. Şoseaua era plină. Eram călare şi aveam cu mine şi un "ţine-cal", un soldat care mergea şi el călare, iar când eu mă dădeam jos, el avea grijă de calul meu. Unii au luat caii de la cele două căruţe de bucătărie şi i-au încălecat fără şa. Am mers călare numai prin şanţuri, nu pe şosea, că n-aveam loc, aproape toată ziua. Spre seară am ajuns la o lizieră de salcâm care înconjura Huşi, am trecut de ea şi m-am oprit aproape de intrarea în oraş.
Plecasem dimineaţa, iar acum era deja în amurg. M-am oprit într-o poieniţă, am descălecat, am desfăcut zăbala şi m-am aşezat pe iarbă, cu dârlogul în mână. Calul a început să pască. După vreo jumătate de oră, s-au auzit tunurile ruseşti care trăgeau spre şosea, pe unde se retrăgea grosul armatei. Aruncau în aer căruţe şi oameni. Vedeam cum ruşii fac totul praf. Am încălecat să fug pe câmp, undeva; am traversat şoseaua printre căruţe, iar la margine am sărit cu calul. Dar n-am văzut că acolo erau smârcuri. Fusese un lac care secase, iar acum erau numai noroaie. Calul a rămas înfipt. N-a mai putut să iasă. M-am ridicat imediat. Nu mă lovisem, dar nu ştiam ce să fac. N-aveam cal, iar în jurul meu cădeau bombele. Am văzut venind în galop un cal fără călăreţ, cu dârlogul atârnând. M-am repezit şi l-am agăţat. Probabil că era un cal al unui ofiţer neamţ, care scăpase după ce stăpânul a murit. M-am urcat în şa şi tunde-o pe câmp!
Am mers trei zile şi trei nopţi numai pe câmp, nu pe şosea, ca să nu mă prindă ruşii. Am oprit în sate, unde oamenii mi-au dat câte un codru de mămăligă, că erau săraci. Am mâncat-o cu mere culese din pomi. După trei zile eram şi lihnit de foame, şi mort de oboseală - pentru că nu dormisem deloc. Dar am scăpat de ruşi.
Ajuns la Urziceni, aproape de Bucureşti, am văzut lume multă, şi ostaşi, şi localnici. Am descălecat la marginea unei curţi şi m-am trântit pe pământ. Mirosea a pâine proaspătă, de la brutărie, dar eu de abia mă puteam mişca. Din curte, un localnic se uita curios. "Bade", îi zic, " adu-mi o pâine şi un pepene, şi-ţi dau calul". A plecat, s-a întors cu ce-i cerusem, i-am dat calul şi m-am aşezat la "masă". Am mai chemat 2-3 ostaşi, şi ei înfometaţi, şi am împărţit pâinea caldă şi pepenele.
Între timp, au oprit lângă noi maşini ale armatei. Erau 10, care formau o coloană motorizată. M-am dus la un subofiţer şi i-am povestit cum scăpasem. "Mă luaţi şi pe mine?". "Da. Când plecăm, vii la mine în camion, în spate, iar când vrei să cobori, baţi în geam şi opresc", mi-a răspuns. Am mers până la Crivina, unde am sărit din camion. Aveam pe mine doar vestonul şi căram o traistă plină de ţigări, pe care le luasem dintr-un tren răsturnat, ca să i le duc lui tata, care era fumător. Eu nu fumam. În gară la Crivina, soţia şefului de gară a început să plângă când i-am povestit de unde veneam, fiindcă aveau şi ei un băiat pe front. M-au pus la masă şi m-au lăsat să mă odihesc vreo oră. Apoi şeful de gară a vorbit cu mecanicul unei locomotive care tocmai trăsese în gară, să mă ducă până la Chitila. La Bucureşti nu se putea ajunge cu trenul, fiindcă nemţii tăiaseră calea ferată, în timpul retragerii lor din calea ruşilor.
La Chitila, am avut noroc. Am găsit un tramvai, numărul 5, care făcea ruta Chitila-Bucureşti. Am mers până dincolo de Sf. Gheorghe, până la Mandravela, unde e azi complexul Big Berceni. Mandravela era proprietarul unui han mare, unde trăgeau căruţele cu negustori şi vânzătorii de lapte care-şi aduceau marfa din Popeşti-Leordeni în târg, la Bucureşti.
N-aveam ochi pentru ce era în jur, aşa de grăbit eram să ajung acasă, să vadă ai mei că am scăpat. La Mandravela, l-am rugat pe un ţăran din Berceni să mă ia cu faetonul până în cartierul Apărătorii Patriei, unde aveam casa. M-am dat jos în dreptul străzii noastre, Panselelor, care făcea legătura între Olteniţei şi şoseaua Berceni. Mă ştiau toţi oamenii de pe stradă. Femeile m-au luat în braţe şi m-au pupat, iar vorba a ajuns repede la mama. Când am ajuns în dreptul bisericii, mama îmi ieşise deja în drum. A început să fugă spre mine: „Mânca-l-ar mama!". A fost o mare bucurie! Eram nespălat, nebărbierit şi mort de oboseală, dar scăpasem.
Din nou spre front
Am stat acasă doar trei zile. La radio s-a anunţat că soldaţii fugiţi sau rătăciţi trebuie să se prezinte la unităţile lor, altfel vor fi declaraţi dezertori. Ai mei mi-au spus să mai stau, dar ştiam că trebuie să plec. Eram nevoit. Nu ştiam mare lucru, habar n-aveam ce era cu comuniştii, care preluaseră puterea. Pur şi simplu îmi dădeam seama că risc prea mult dacă nu mă duc la unitatea mea.
În gara din Bucureşti, m-am urcat pe un tren, care era deja arhiplin, şi aşa am mers până la Slatina. La unitate am găsit doar oamenii din PS, adică partea sedentară. Ceilalţi plecaseră deja în urmărirea nemţilor, foştii noştri aliaţi. Acum eram sub comanda ruşilor!
După o săptămână, mi-a venit ordinul să plec după unitatea mea. "Daţi-mi două-trei zile, să mă duc la ai mei", i-am spus comandantului. Nu ştiam dacă o să mă întorc sau nu de pe front, aşa că am mai petrecut câteva zile cu părinţii. După ce am lăsat-o din nou plângând pe mama, am plecat spre Ardeal, unde erau camarazii mei. Cu trenul, cu căruţa, cu ce am găsit. Am călătorit împreună cu un colonel pe care l-am cunoscut în gară un om foarte cumsecade, doctor. La Sibiu, ne-am oprit câteva ore, fiindcă aici era prietena mea, refugiată împreună cu familia, din Bucureşti.
Apoi ne-am continuat drumul spre Satu Mare, încercând să-mi ajung din urmă unitatea. Erau lupte, ai noştri încercau să intre în Ungaria, dar erau respinşi de nemţi, aliaţi cu ungurii. Câte două-trei ore de bombardamente şi foc de mitraliere, apoi se făcea linişte. Îmi preluasem secţia de tunuri Oerlikon. Am fost încartiruit în casa unei doctoriţe. Vremea era ploiasă, era toamnă.
Tokaj: Morţi în balta cu vin
Nemţii n-au mai rezistat. Am trecut Tisa, am spart frontul şi am început urmărirea. În curând am ajuns la Tokaj, la dealurile cu vii de jur. Aici se făcea renumitul vin de Tokaj, şi alb, şi negru. Beciurile erau pline de butoaie.
Când am intrat într-un beci uriaş, ne-am dat seama că ruşii ne-o luaseră înainte. Ei conduceau operaţiunea, ei erau şefii. Când au ajuns în beci, n-au mai avut răbdare să dea butoaiele jos, aşa că au început să le găurească cu focuri de armă. Vinul curgea, iar ei îl beau direct din butoaie. Am văzut cadavrele unora dintre ei, morţi în vin. Pluteau în balta de alcool. Era groaznic.
Am stat o zi la Tokaj, apoi ne-am continuat marşul spre Cehoslovacia. Ajunşi într-un sat unguresc, ne-a izbit liniştea, ca de cimitir. Se ascundeau. Le era frică de români, dar mai mult le era de ruşi, pentru că ruşii violau femeile şi furau tot ce prindeau. Pe hornul unei case ieşea fum, aşa că am intrat. Înăuntru, nimeni. Focul aprins la bucătărie şi două ligheane: unul cu cocă, altul cu gogoşi. Am stins focul, am luat gogoşile şi ne-am îndreptat spre beci. Când dau să cobor, de acolo ies două bătrâne, cocârjate şi îmbrobodite. "Iono potkivano! Sănătate!", le zic. Ele au bălmăjit ceva, moarte de frică. Le-am făcut semne să nu le fie frică, că soldaţii români sunt de treabă. Au început să plângă, că n-au de niciunele. N-au pâine, nici măcar sare nu mai au; aşa că am trimis un soldat, care s-a întors cu vreo şapte pâini şi o pungă cu sare.
Au început să iasă de prin beciuri şi fetele, cu hainele pe dos, înnegrite cu funingine, îmbrobodite, ca să arate urât, să nu fie atrăgătoare. Ordinele noastre erau clare. Înainte să intrăm în Ungaria, am primit ordin să executăm orice soldat care va forţa o femeie. Fetele au început să se aranjeze, să se pieptene, şi să stea de vorbă cu noi. Ne-am petrecut o seară în satul unguresc.
În alte sate n-am putut intra. Erau apărate cu disperare de armata germană şi de cea a Ungariei. Aşa că am dormit în şanţuri, pe unde am apucat. Trebuia să te opreşti când se oprea inamicul.
Misiunea mea era să trag cu tunurile focuri de acoperire. Nu mai aveam avioane în care să trag, ţintele mele deveniseră cuiburile de mitralieră.
Am traversat Ungaria cam într-o săptămână, timp în care ne-am familiarizat şi cu noua putere politică. Comuniştii, care preluaseră puterea, au trimis la fiecare unitate câte un ofiţer politic, care ţinea adunări în numele partidului. Îl priveam ca pe un şef, îl salutam, nu-l contraziceam şi ne vedeam de treabă.
În Cehoslovacia: Peţitorii
Am intrat în Cehoslovacia. Acelaşi ordin: nu furăm, nu batjocorim femeile. Să ne purtăm corect. Familia la care am fost încartiruit avea o fiică, de vreo 18, poate 20 de ani. După masă, seara, se uita la barba mea. Eram nebărbierit, iar ea era frizeriţă. M-a aşezat pe scaun, m-a tuns şi m-a bărbierit. În viaţa mea nu m-a bărbierit cineva mai bine! Aveam o barbă deasă, în mai multe direcţii, adică foarte greu de bărbierit. Aşa bine m-a ras, că nu mai simţeam niciun fir! Când a terminat, am vrut să plătesc, dar a spus că nu e nevoie.
Primul oraş în care am ajuns a fost Trencin Teplice, o staţiune cu ape termale, ca Herculane. La infanterie erau mulţi ţigani, care, când au văzut bazinele, s-au dezbrăcat şi s-au aruncat în apă. După ce s-au scăldat, s-au săpunit. Săpunul era deasupra apei. Apele termale nu suportă săpun, nu sunt ca să te curăţi de murdărie.
Câteva ore mai târziu, am fost încartiruiţi în alt oraş, Trencin Tepla şi am nimerit din nou la o familie care avea o fată. În trei sau patru zile cât am locuit la ei, ne-am împrietenit, iar ea s-a amorezat de mine. Le-a spus şi părinţilor, care mi-au propus să rămân la ei şi să mă căsătoresc cu ea. "Nu pot. O să fiu declarat dezertor, am părinţi care mă aşteaptă acasă...O să mă întorc după război", le-am răspuns, cu ajutorul unei vecine care, fiindcă locuise 30 de ani în România, vorbea româna.
În război, când a trebuit să plecăm de la Tepla, au venit toţi să mă petreacă. Se făcuse alai: fata, mama, tata, fratele...Colonelul meu a văzut: "Ce era, mă, acolo?". Zic: "D-le colonel, dacă mă plac oamenii, ce să fac?". A râs: „Bravo, mă, băiatule, bravo!"
Atacul din Munţii Tatra
Continuam să-i urmărim pe nemţi. În Munţii Tatra, la Hornih Lehota, am primit ordin să trec muntele cu tunurile. Ordinul era ca până în dimineaţa zilei următoare să ajung de cealaltă parte a muntelui, unde era comandamentul românesc. Cărarea era atât de îngustă, că de abia încăpeau cele două roţi ale unui tun. Cu primul am trecut eu. Au rămas trei. Una dintre roţile ultimului tun a alunecat şi s-a proptit în brazi, gata să cadă în prăpastie. M-a chemat un soldat şi, cu toţii, am pus mâna. Trebuia să rezolvăm în linişte, pentru că jos, în lateral, pândea Armata germană. Ne-am chinuit şi am salvat tunul.
A doua zi, mergeam cu "ţine-calul" meu. I-am lăsat calul şi am luat-o pe jos. Când am ajuns în buza muntelui, au început să tragă, cu brandurile. M-am aruncat într-o groapă de infanterie. Fiecare infanterist avea o lopăţică, cu care săpa o groapă în care se ferea de şrapnele. Am avut noroc să dau de una gata făcută. Iuuuu, brrrrr! Vreo trei sferturi au tras. De câte ori auzeam, ziceam că pe mine o să cadă. S-au oprit brusc. Am mai stat puţin, mi-am făcut curaj şi am plecat mai departe. Am ajuns negru de funingine, dar viu, la comandament. Şi-au făcut cruce: "Ai scăpat, mă!". Atunci comandantul m-a propus pentru decoraţie.
De aici am trecut munţii, în Podişul Boemiei şi Moraviei, care seamănă cu Podişul Transilvaniei. La cehi nu erau multe terenuri agricole. Pâinea e rară. Cartofii erau de bază. Noi nu mai aveam cu ce să hrănim caii, pentru că nu aveam, ca în Ungaria, furaje, trifoi, fân. În Cehia, doar pe dealuri şi pe munte era iarbă. Trebuia ră rezolvăm problema. Unitatea trimitea furgoane în Ungaria, ca să aducă fân, dar era puţin. Nu ajungea. Au început să ne moară caii. Cădea calul. Şi nu se mai ridica. Acolo rămânea. Aşa au murit trei. Nu ştiam ce să mai facem.
La un moment dat, am găsit o herghelie, care era păzită de ruşi. Aveau şi cai, şi măgari, iar mie îmi trebuiau trei cai. Un sergent isteţ mi-a spus: „Lasă, că la noapte mă duc şi fur trei cai!". I-am zis să aibă grijă, să nu fie împuşcat. Noaptea, s-a strecurat, numai el ştie cum, printr-o spărtură a gardului, şi s-a întors cu trei cai. Când ne-am uitat mai atent, unul era măgar, dar un măgar mare, care se încăpăţâna să nu tragă. Îl mai convingeai, dar numai cu vorba bună, niciodată cu bătaia.
Cum ne-am petrecut sfârşitul războiului
Războiul a mai ţinut cîteva săptămâni. Urmărindu-I pe nemţi, am ajuns la Novi Mesto, un orăşel. Aici am prins sfârşitul războiului. Ce chef a fost! Le-am luat la dans pe rusoaice, fiindcă ruşii aveau şi femei în armată. Erau frumoase şi solide. De cântat s-au ocupat lăutarii noştri, de la infanterie, iar noi jucam de bucurie.
Timp de o lună, am mai stat la marginea unei păduri, în barăci pe care le-am făcut din scoarţă de lemn. Apoi am plecat spre România. În drum m-am oprit, cu voia comandantului, la fata ai cărei părinţi mă peţiseră. Când m-a văzut, m-a luat de gât şi m-a pupat, apoi mi-a gătit o omletă şi mi-a dat să beau vin de coacăze. Când au venit acasă de la atelierul lor de cherestea, părinţii mi-au spus din nou să rămân.
După 20 de ani, în 1968, fata, care între timp se căsătorise şi avea doi copii, m-a invitat să-i vizitez, cu familia. Şi eu mă căsătorisem şi aveam doi copii. Am plecat cu familia spre Cehoslovacia, însă în Ungaria ne-am oprit. Ne-am întâlnit cu tancurile ruseşti care avansau spre Cehoslovacia, ca să înăbuşe Primăvara de la Praga, aşa că am luat-o înapoi spre România.
În război, după câteva ore de la despărţire, am luat-o spre ţară, pe jos. Înainte a intra în Ungaria, am primit ordinul de deconcentrare. Mi-am luat bagajul, am spus "La revedere" şi m-am urcat într-un marfar, până la Cluj, de unde am luat un Expres, tren rezervat de obicei ofiţerilor. "Ce o să facă dacă mă prind, o să mă bage la puşcărie?". În tren, controlorii mi-au spus că n-aveam voie să iau trenul, dar le-am explicat că de abia aşteptam să ajung acasă, de pe front.
Aşa am ajuns acasă. Am scăpat nevătămat de pe front, dar în anii următori au început necazurile. Erau altfel de războaie. N-am primit serviciu, fiindcă n-am vrut să mă înscriu în Partidul Comunist, am fost anchetat de Securitate pentru o vină imaginară, iar în anii 80, casa noastră din strada Panselelor, fostă Ferdinand, a fost demolată de Ceauşescu.

Ruşii sărbătoresc 66 de ani de la înfrângerea naziştilor

România, 1940: urmările unei nedreptăţi

Vara anului 1940 a marcat pentru Romania punctul final al unui indelungat proces de deteriorare progresiva a situatiei internationale a tarii. "Cu foarte mare greutate se pot afla, in analele trecutului romanesc arata istoricul Gheorghe Buzatu, perioade mai dureroase, mai grave si mai primejdioase, pline de consecinte incalculabile, decat aceea din vara si toamna anului 1940".
Dupa declansarea ofensivei Germaniei pe frontul occidental, incheiata cu capitularea Frantei, practic Romania era complet izolata in plan international. "Tot esafodajul politic prin care Romania a cautat sa asigure pacea si sa-si asigure granitele arata Ion Gigurtu a cazut in realitate prin intelegerea de la München si a fost total distrus prin intelegerea germano-sovietica din 23 august 1939, care hotara definitiv asupra estului european". Trebuie sa dam intreaga greutate acestei aprecieri, intrucat Ion Gigurtu, in calitatea sa de ministru de externe si, apoi, de prim-ministru, s-a aflat in miezul evenimentelor care au lovit Romania in perioada iunie -septembrie 1940.





Raul cel mai mic
Prin incheierea pactului sovieto-german, izolarea Romaniei era desavarsita, iar Uniunea Sovietica, dintr-un posibil aliat luat in calcul de autoritatile romane impotriva expansionismului german, devenea automat principalul pericol pentru independenta si integritatea Romaniei. Mai mult, amenintarea sovietica ilustrata de actiunile acesteia in Polonia, Finlanda si Tarile Baltice si impunerea in teritoriile anexate a regimului comunist facea sa paleasca, practic, pericolul german, transformand in acelasi timp Reich-ul intr-o solutie preferabila, in ultima instanta, pentru salvarea existentei statului roman si a regimului sau politic. In conditiile in care se profila victoria germana pe frontul occidental, acompaniata in Rasarit de concentrari sovietice la granita de pe Nistru, s-a impus factorilor conducatori de la Bucuresti solutia apropierii de Germania ca singura optiune posibila pentru a face fata pericolului sovietic. Nu era, desigur, varianta dorita, ci era "raul cel mai mic".

Pericolul sovietic
Dupa incheierea razboiului cu Finlanda, intentiile agresive ale Uniunii Sovietice impotriva Romaniei au inceput sa capete contur in ritm rapid. Mai intai, la 29 martie 1940, in fata Sovietului Suprem al URSS, V.M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Externe, rupea tacerea existenta pana atunci in raporturile romano-ruse cu privire la Basarabia. Aproape concomitent au fost semnalate importante miscari de unitati militare sovietice din directia nord spre sud, la hotarul cu Romania, unde au adoptat "un dispozitiv operativ".
In fata acestui pericol ce se profila la Rasarit, guvernul roman a cautat sa lamureasca pozitia puterilor Axei fata de un eventual atac al Uniunii Sovietice impotriva Romaniei. In acest scop, la 22 mai 1940, ministrul de externe, Grigore Gafencu, a avut convorbiri separate cu ministrii Axei acreditati in Romania, Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei, si Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei.
Discutia cu ministrul german a fost lamuritoare pentru pozitia pe care Berlinul o va adopta intr-un eventual conflict romano-sovietic. La inceput, Gafencu l-a informat pe Fabricius despre concentrarile sovietice, la care se adaugau si cele ungare (Budapesta decretase mobilizarea la mijlocul lunii mai), precum si de masurile preconizate a fi luate de partea romana. In fata situatiei create a declarat Gafencu, care a tinut sa sublinieze ca ceea ce ingrijora Romania era situatia de la frontiera rasariteana, guvernul roman ar dori "si o clarificare diplomatica". Si ministrul de Externe roman a continuat: "Socotind ca evenimentele care s-au desfasurat atat de repede pe frontul apusean dau Germaniei o libertate de actiune mai mare in intreaga Europa, am fi recunoscatori daca guvernul german ar binevoi sa ne dea unele lamuriri cu privire la politica lui orientala". Inainte de a da un raspuns la intrebarea pusa de Gafencu, Fabricius s-a interesat care este pozitia Romaniei fata de "problema ruseasca". Gafencu a raspuns ca ea a ramas neschimbata, asa cum a prezentat-o in timpul vizitei sale in Germania. Si ministrul de externe roman a dorit sa adauge o informatie de importanta deosebita, anume ca "nici o actiune ofensiva indreptata de oriunde ar veni impotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi". In continuare, el a adaugat ca din momentul efectuarii vizitei sale la Berlin au intervenit elemente noi, care au apropiat "in aparenta" Rusia de Germania.
Era un mod elegant de a arata interlocutorului ca "schimbarea" se produsese la Berlin, si nu la Bucuresti.
Cuvintele lui Gafencu marturiseau in acelasi timp profunda ingrijorare a guvernului roman fata de "apropierea" sovieto-germana, cu atat mai mult cu cat in timpul vizitei pe care o efectuase la Berlin, intre 18-20 aprilie 1939 - deci inainte de incheierea pactului sovieto-german -, atat in convorbirea cu Hitler, cat si cu alti reprezentanti ai conducerii germane, acestia, la unison, se pronuntasera impotriva unei apropieri a Romaniei de Rusia, care in conditiile existente ar fi putut fi interpretata ca un act "neprietenos" fata de Germania.
In mai 1940 insa, situatia era radical schimbata si acum Gafencu era interesat sa afle cat de ampla era intelegerea sovieto-germana. Lui Fabricius, ministrul de Externe roman i-a declarat insa ca el "nu crede" intelegand prin aceasta, de fapt, ca el spera ca Reich-ul nu si-ar fi schimbat totusi liniile directoare in politica orientala. Era, indirect, o intrebare care astepta un raspuns din partea lui Fabricius. Diplomatul german a raspuns ca, "in linii generale", si politica germana a ramas neschimbata. A adaugat insa ca Stalin a facut "un mare serviciu" Führer-ului, care nu putea uita aceasta. In continuare, el a reluat declaratiile obisnuite ale diplomatilor germani, ca Reich-ul doreste pace in sud-estul Europei si in special pentru Romania. Si a adaugat ca aceasta situatie depinde "in buna parte" si "de intelegerea deplina la care ar putea ajunge Romania cu vecinii ei de la Rasarit". Era, evident, un alt limbaj fata de cel din aprilie 1939. De aceea, Gafencu a cautat sa afle ce intelegea diplomatul german prin "intelegere". Raspunsul acestuia a fost vag, dar diplomatul roman a retinut ca Fabricius a spus urmatoarea fraza: "Daca vreti sa obtineti ceva, trebuie sa dati". Insistand pentru lamuriri, Fabricius a aratat ca rusii se plang ca Odessa este prea aproape de frontiera si ca in zona respectiva s-ar putea impinge hotarul spre vest. De aici Gafencu a tras concluzia ca sovieticii ar fi dorit un cap de pod peste Nistru, eventual Cetatea Alba, pentru a asigura Odessa. Nici un moment insa nu s-a gandit ca, de fapt, era vorba de intreaga Basarabie si, cu atat mai putin, de Bucovina.

Ultimatumul sovietic
In perioada imediat urmatoare, ca urmare a victoriilor germane in vest si a continuarii concentrarilor de forte sovietice pe Nistru, situatia internationala a Romaniei s-a agravat, iar ingrijorarile la Bucuresti au crescut. Lor le dadea expresie insusi factorul decisiv in politica externa a tarii, regele Carol al II-lea, care nota la 28 mai 1940, in Insemnari zilnice:"Primejdia cea mare ramane pentru noi tot granita de Rasarit si ne gasim in situatia de a nu putea primi niciun ajutor de nicaieri, deci, daca nu avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complet in aer".
In aceeasi zi, in cadrul unei consfatuiri la rege, la care au mai participat premierul Gheorghe Tatarescu, ministrul de Externe, Grigore Gafencu, si Ernest Urdareanu, ministrul Casei Regale, s-a luat hotararea initierii unei politici de apropiere de Germania. In timp ce acest proces se afla in plina desfasurare, fara a se ajunge insa la o concluzie finala, partea romana nemanifestand o graba deosebita in finalizarea discutiilor, se produce ultimatumul sovietic privind Basarabia si Bucovina de Nord.
In vederea definitivarii pozitiei sale in care ideea unei rezistente armate nu era exclusa, guvernul roman s-a adresat guvernelor german si italian, precum si aliatilor din Intelegerea Balcanica, pentru a vedea in ce masura se poate baza pe sprijinul acestora. Raspunsurile primite au venit sa sublinieze izolarea in care se afla Romania. Astfel, de la Berlin a venit sfatul de a accepta ultimatumul, deoarece Germania, inca angajata in vest, nu-si putea permite o inrautatire a relatiilor cu Rusia. Acelasi sfat l-a primit guvernul roman si de la Roma, care a considerat ca este "un interes european esential" sa se evite un conflict armat cu URSS. De asemenea, cele doua guverne au aratat la Budapesta si Sofia ca nu doresc noi complicatii in sud-estul Europei. De la Belgrad si Atena raspunsurile au fost vagi, ocolind intrebarea clara formulata de guvernul roman. In sfarsit, Ankara a confirmat "deciziunea absoluta" de a-si indeplini obligatiile asumate prin Pactul Balcanic. Aplicarea acestei decizii a fost usurata de faptul ca, intre timp, Romania, acceptand ultimatumul sovietic, riscul pe care Turcia voia sa-l evite de a nu intra intr-un conflict cu URSS era inlaturat. Pe de alta parte, nici Bulgaria nu parea dispusa sa se avante intr-o aventura militara, Intelegerea Balcanica fiind, cel putin formal, inca in vigoare, iar Bulgaria nu voia sa riste.
In situatia existenta si sub amenintarea fortei, regele Carol al II-lea si guvernul roman, dupa indelungi dezbateri in cadrul a doua Consilii de Coroana, au fost nevoiti sa accepte ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940. Cu toate acestea, si dupa anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord guvernul sovietic a continuat sa duca o politica plina de amenintari fata de Romania. Astfel, Moscova a continuat, fara succes insa, sa solicite Berlinului libertatea de a anexa si sudul Bucovinei, la linia de demarcatie de pe Prut cu Romania incidentele provocate de partea sovietica s-au tinut lant, a incurajat pretentiile teritoriale ungare si bulgare impotriva Romaniei etc.

Originea lui 22 iunie 1941
Politica Moscovei a determinat in mod hotarator toate actiunile de politica externa ale guvernelor care s-au succedat la conducerea Romaniei in perioada care a urmat. Marturiseste acest lucru chiar Ion Girgurtu, ce va fi desemnat de regele Carol al II-lea sa conduca guvernul ce va realiza apropierea de Axa. "Este de netagaduit arata I. Gigurtu ca felul cum a fost ocupata Basarabia a influentat mult tendinta de apropiere de Germania, deoarece URSS dadea impresia ca nu intelege sa se opreasca pe noua granita. Este cert ca politica noastra de apropiere de Germania ar fi intampinat rezistente mai mari, mai mult, nu ar fi fost necesara, daca URSS ar fi fost concilianta in toate problemele ce au urmat in legatura cu ocuparea Basarabiei".
Daca la 22 mai 1940 Grigore Gafencu putea sa declare ministrului Germaniei la Bucuresti, fara nici o exagerare, ca "nici o actiune ofensiva indreptata de oriunde ar veni impotriva Rusiei nu se poate sprijini pe noi", dupa ultimatumul din iunie 1940 starea de spirit a populatiei si a oamenilor politici romani nu mai corespundea acestei declaratii. Dimpotriva. Intr-o perioada scurta s-a produs in mentalul romanesc o schimbare de 180o, sentimentele antisovietice crescand vertiginos, iar ideea eliberarii "fratilor basarabeni" incepand sa capete consistenta.
Aici isi are originea actul Romaniei din 22 iunie 1941.
Cu toate acestea, in raporturile cu URSS Romania a adoptat in continuare "o atitudine extrem de corecta", care exprima dorinta sincera a guvernului roman de a nu provoca niciun fel de incident pe linia de demarcatie cu URSS, dar si teama de a nu da partii sovietice motive de agresiune. S-a mers pana acolo incat, intr-o circulara din 23 iulie 1940, ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, avertiza diplomatii romani ca orice actiune de "iredentism basarabean" si orice agitatie privind problema basarabeana, in tara sau la misiunile diplomatice ale Romaniei din strainatate, "o consideram astazi nu numai ca inoportuna, dar ca direct nepatriotica". Aceasta politica de neprovocare a URSS era confirmata si de faptul ca guvernul roman a desemnat ca titular al postului de trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei la Moscova o personalitate politica si diplomatica romaneasca de prima marime, si anume pe Grigore Gafencu.
Urmarile ultimatumului sovietic
Evenimentele de la sfarsitul lunii iunie 1940 au avut urmari deosebit de importante pentru Romania si zona sud-estului european, in general. Ele "au avut, in ansamblu, un efect catastrofal", in sensul "nu numai ca au inaugurat, ci pur si simplu au declansat procesul dezintegrarii teritoriale a Romaniei". In primul rand, au accelerat demersurile guvernului roman pentru apropierea de Axa. In acest scop, chiar la 28 iunie a avut loc o schimbare de guvern, in fruntea caruia a venit Ion Gigurtu, cunoscut pentru relatiile sale cu Germania. Totodata, la Externe a fost numit Constantin Argetoianu, inlocuit si el la 4 iulie cu Mihail Manoilescu; atat primul, dar mai ales al doilea erau partizani ai apropierii de Germania. Dar noutatea absoluta, care trebuia sa dovedeasca Germaniei hotararea guvernului roman de a se alinia Axei, era prezenta unor ministri din randul Garzii de Fier. Ministrul Fabricius a inteles imediat semnificatia si rolul noului guvern, dand indicatii ferme reprezentantilor presei germane acreditati in Romania ca "in corespondentele pe care le vor trimite ziarelor lor sa adopte o atitudine de incredere fata de noul guvern roman si sa arate in acelasi timp ca noua orientare politica a Romaniei, care se caracterizeaza printr-o vadita tendinta de apropiere de Reich, are un caracter definitiv".
Intr-adevar, dupa ce la 1 iulie 1940 guvernul roman renuntase la garantiile anglo-franceze, la 4 iulie noul guvern a publicat o declaratie in care anunta hotararea sa de a urma o politica de integrare "sincera" in sistemul Axei. O saptamana mai tarziu, la 11 iulie, guvernul roman anunta iesirea din Societatea Natiunilor. Toate aceste gesturi si declaratii aveau insa _ cum corect observa noul ministru de externe, Mihail Manoilescu _, intr-un anumit sens, "un caracter unilateral", intrucat ele nu au fost urmate, cum era firesc, "de o luare de atitudine a Axei fata de Romania".

Dialogul Carol - Hitler
Concomitent insa, intre guvernul roman si cel german, care actiona in numele Axei, s-a desfasurat cum spunea tot Mihail Manoilescu "o actiune de un ordin confidential si diplomatic". Debutul acestei actiuni s-a produs la 2 iulie. Dupa ce regele Carol al II-lea n-a reusit sa obtina legatura telefonica pentru a vorbi cu Hitler, care "se plimba undeva in Franta", monarhul l-a chemat pe Fabricius pentru a transmite pe cale diplomatica ceea ce dorise sa comunice direct Führer-ului. In Insemnari zilnice regele arata ce i-a declarat lui Fabricius, pentru a fi transmis lui Hitler:
1) Romania a renuntat la garantiile anglo-franceze si cauta "o colaborare mai intima" cu Germania, "care ar putea fi chiar intarita printr-o alianta care sa fie in folosul celor doua tari";
2) Stiri sigure aratau ca Rusia avea intentia "de a depasi linia de demarcatie" stabilita in urma ultimatumului si de a se apropia de zona petrolifera, ceea ce reiesea din pregatirile militare ce le facea;
3) La evacuarea Basarabiei, trupele romane au fost insultate, dezarmate si impiedicate sa se retraga;
4) Regele solicita Führer-ului "un ajutor, ca sa ne apere in aceste momente grele", Romania facand tot ce a putut pentru a pastra pacea in regiune;
5) In final, el a cerut "o misiune de instructie militara, care va intari si mai mult legaturile dintre cele doua state".
Raspunsul lui Hitler, comunicat tot prin intermediul ministrului Fabricius, la 4 iulie, arata interesul Führer-ului pentru modul in care regele vedea "regularea chestiunilor" intre Romania, Ungaria si Bulgaria, pentru a putea ca pe aceasta baza sa ia o hotarare. De asemenea, Hitler considera ca trebuiau incepute "conversatii" intre partile interesate, deoarece in "starea continua de enervare si de inarmare" nu puteau fi rezolvate problemele existente. Raspunsul Führer-ului continea si un element care, pe de o parte, constituia o explicatie a pozitiei germane, dar care, pe de alta parte, suna ca un avertisment in ceea ce privea pozitia Germaniei in raporturile dintre Romania si vecinii ei, bulgari si unguri: "Germania nu poate uita ca Ungaria si Bulgaria au fost aliatii ei in trecut". O astfel de afirmatie arata clar ca nu justitia, dreptatea, adevarul erau avute in vedere de Germania in reglementarea problemelor romano-ungare si romano-bulgare, ci un factor subiectiv, exprimat tot atat de clar: alianta celor doua tari cu Germania. La 6 iulie, Carol a raspuns mesajului Führer-ului: accepta inceperea de "negocieri" cu Ungaria si Bulgaria, pe baza etnica si a schimbului de populatie, iar ca accesoriu, eventual, rectificari de granita.
La 17 iulie, Carol a primit un mesaj scris (datat 15 iulie) de la Hitler. Führer-ul recomanda regelui luarea unei "hotarari principiale" in negocierile cu Ungaria si Bulgaria, prin cautarea unei "solutii definitive, care ar putea prezenta riscul unor sacrificii". Abia dupa reglementarea "rationala" a problemelor cu Ungaria si Bulgaria Germania se angaja sa examineze "posibilitatea unei colaborari mai stranse, iar in vederea acesteia si dupa imprejurari, sa-si asume obligatiuni mai largi". Raspunsul regelui Carol al II-lea la acest mesaj a fost inmanat lui Hitler de I. Gigurtu si M. Manoilescu, in cadrul intrevederii pe care acestia au avut-o cu Hitler la Berghof, la 26 iulie 1940. In esenta, regele reafirma acceptul pentru inceperea de negocieri cu Ungaria si Bulgaria, pe baza principiului etnic ("Romania nu poate sa se abata nici o clipa de la principiul etnic"), care putea fi satisfacut "in mare masura" prin schimbul de populatie; respingea arbitrajul puterilor Axei, dar accepta "influenta lor durabila", in sensul moderarii revendicarilor "vecinilor nostri". In continuare, in scrisoare se arata ca sacrificiile pe care Romania le facea ar fi trebuit sa duca nu numai la "o pace definitiva" si "la bune raporturi prietenesti de vecinatate", dar si la o "noua ordine politica" din care nu puteau lipsi "ample obligatii" asumate de Germania, inclusiv garantiile acesteia "fata de orice posibilitate si de orice incercare de stirbire a teritoriului nostru, ori de unde ar veni ea".

Obiectivele unei initiative romanesti
Este prezenta in scrisoarea de raspuns a regelui o idee ce va reaparea in actiunea politico-diplomatica a guvernului roman in primavara anului 1941, cu prilejul victoriei germane in campania din Balcani. Este vorba de solicitarea ca reglementarea problemelor dintre Romania si vecinii ei, Ungaria si Bulgaria, sa fie inclusa intr-o actiune mai larga de reglementare a tuturor "neintelegerilor asemanatoare, de mai mare sau mai mica importanta", intre toate statele din sud-estul Europei. O astfel de solicitare, in vara anului 1940, nu putea avea decat doua obiective. In primul rand, ea se putea inscrie in realizarea acelei "paci definitive" si a "bunelor raporturi prietenesti de vecinatate" intre statele din regiune, care sa duca la "noua ordine politica" si la asumarea de catre Germania a unor "ample obligatii" privind garantarea integritatii teritoriului Romaniei impotriva oricarei incercari, "ori de unde ar veni ea", despre care Carol al II-lea vorbea in scrisoarea catre Hitler. Germania insasi era interesata in realizarea acestei "linistiri" a sud-estului european, care ii asigura aprovizionarea cu alimente si, in special, cu petrol. "Conditionarile" pe care le ridica fata de Romania pentru acordarea de garantii contineau insa nu numai dorinta de a satisface cererile unor "aliati", dar si intentia de a pedepsi Romania pentru politica pro-anglo-franceza promovata de guvernul roman pana la sfarsitul lunii mai, in conditiile in care tara era inconjurata din toate partile de state ce promovau, in diverse grade, politici pro-germane sau erau chiar aliate ale acesteia.
In al doilea rand, aceasta solicitare avea in vedere un obiectiv "de uz intern", in sensul de a se arata poporului roman care suferise deja trauma pierderii umilitoare a Basarabiei si Bucovinei de Nord si nu mai putea suporta noi cedari teritoriale fara sanctionarea celor vinovati ca Romania nu era singura tara care era nevoita sa suporte sacrificii.
Motivele pentru care Germania nu a acceptat o discutie generala asupra frontierelor din Balcani au fost furnizate chiar de Hitler. La 27 iulie 1940, in convorbirile pe care le-a avut cu premierul bulgar, Bogdan Filov, si cu ministrul de Externe, Ivan Popov, Führer-ul declara ca a respins propunerea romaneasca pentru ca "o dezbatere generala nu poate fi folositoare daca se doreste sa se ajunga la o solutie rapida a problemelor de revizuire". Ceea ce dorea Hitler era mai intai un acord intre Romania, Ungaria si Bulgaria, iar in caz de succes el era gata sa garanteze, impreuna cu Italia si Rusia (!), statutul teritorial rezultat.
Niciunul dintre obiectivele urmarite de Germania, pe de o parte, si de Romania si Carol al II-lea, pe de alta, nu a fost atins integral. In urma noilor cedari teritoriale pe care a fost constransa de Germania sa le accepte, chiar daca Romania a obtinut garantii din partea Axei a caror importanta nu trebuie subestimata, avand in vedere politica de expansiune teritoriala a Uniunii Sovietice si care si-au demonstrat intreaga valoare, in zona nu numai ca nu s-a instaurat linistea, ci dimpotriva, sub regimul impus de "pax germanica" tensiunea a cunoscut acumulari nemaiintalnite pana atunci, gata sa erupa la suprafata in orice moment favorabil. In ceea ce priveste situatia interna din Romania, in urma noilor pierderi teritoriale impuse prin Dictatul de la Viena si Tratatul de la Craiova, regimul regelui Carol al II-lea a fost puternic contestat, incat acesta a fost obligat, la inceputul lunii septembrie, sa abdice si sa paraseasca tara, pentru a se salva.

Impulsionarea revizionismului ungar...
In al doilea rand, ultimatumul sovietic de la sfarsitul lunii iunie 1940 a reprezentat un adevarat semnal pentru guvernele de la Sofia si Budapesta pentru a-si intensifica brusc actiunile revizioniste impotriva Romaniei. In corespondenta dintre guvernul german si cel sovietic, care si-a manifestat nemultumirea fata de faptul ca nu a fost informat de cele hotarate la Viena, aceasta idee apare clar formulata. Astfel, intr-o telegrama din 3 septembrie catre Auswärtiges Amt, ambasadorul Schulenburg arata ca guvernul sovietic a deschis "un mare complex de chestiuni" prin ridicarea problemei Basarabiei si cerea ca aceasta idee sa fie introdusa intr-un memorandum ce urma sa fie inaintat guvernului sovietic. Ribbentrop a confirmat ca cererile revizioniste ale Ungariei si Bulgariei au fost puse pe tapet de ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord si a dat instructiuni ca, in memorandumul ce urma sa fie predat lui Molotov, dupa "ocuparea Basarabiei si Bucovinei de nord" sa se introduca propozitia "care de asemenea a dat impuls actualelor initiative de cereri cu caracter de revizuire fata de Romania".
O data principiul respectarii status-quo-ului teritorial violat, guvernele de la Budapesta si Sofia declarau ca ele nu vor sa fie discriminate de guvernul roman si cereau sa aiba acelasi tratament ca Uniunea Sovietica. In acest sens se pronuntau primul-ministru ungar, Pál Teleki si ministrul de externe, Istvan Csaky, la intrevederea cu Hitler, Ciano si Ribbentrop, din 10 iulie, care declarau: "Noi avem sprijinul guvernelor iugoslav, german si italian in sensul de a determina Bucurestiul sa puna capat discriminarilor fata de noi, care constau in aceea ca au facut Rusiei concesii teritoriale fara lupta, fara sa inceapa tratative asemanatoare cu noi".
Pe langa o propaganda interna si externa antiromaneasca deosebit de intensa, imediat ce ultimatumul sovietic a devenit public, cele doua guverne si-au indreptat sperantele si pasii spre Axa, in special spre Berlin, pentru a primi sprijin. Astfel, chiar in dimineata zilei de 27 iunie 1940, in conditiile in care Bucurestiul reusise numai la ora 7.00 sa cunoasca termenii exacti ai ultimatumului, la ora 10.30 deja ministrul Ungariei la Berlin, Döme Sztojay, se prezenta la Auswärtiges Amt, la directorul Departamentului Politic, Ernst Woermann, pentru a-i inmana acestuia un memorandum in care era prezentat punctul de vedere maghiar in situatia creata de ultimatumul sovietic:
1) Ungaria isi va urmari revendicarile fata de Romania numai in intelegere cu puterile Axei;
2) "Ungaria trebuie sa fie avuta in vedere, in cazul ca Romania va incheia o serie de intelegeri cu un alt stat, in privinta problemelor teritoriale". Concomitent, la Budapesta, primul-ministru maghiar, contele Pál Teleki, si ministrul de externe, Istvan Csaki, au convocat pe ministrul german in Ungaria, Otto von Erdmannsdorff, in fata caruia nu au formulat pretentii revizioniste bine precizate impotriva Romaniei (au declarat insa clar ca nu doresc un coridor spre secuime, ci o fasie de-a lungul granitei, mergand spre nord-est, apoi spre sud-est, in partea Maramuresului, completata cu un posibil schimb de populatie), dar s-au interesat de atitudinea Germaniei in cazul unui atac maghiar impotriva Romaniei. Intentiile belicoase ale partii ungare au fost potolite de cancelarul Hitler la intalnirea cu premierul Teleki si cu ministrul Csaky, din 10 iulie. Hitler le-a declarat celor doi reprezentanti ai Ungariei ca el cunoaste ca Romania este bine inarmata si i-a intrebat pe Teleki si Csaky daca sunt siguri ca vor fi victoriosi intr-o confruntare directa cu Romania. "Contele Teleki si contele Csaky au manifestat o ezitare evidenta inainte de a raspunde nota ministrul Paul Schmidt, translatorul oficial al Führer-ului si au declarat ca ei cred ca vor triumfa asupra Romaniei daca actiunea s-ar desfasura intr-un moment favorabil". In acelasi timp insa, Führer-ul i-a linistit pe Teleki si Csaky informandu-i asupra faptului ca ii va cere regelui Carol al II-lea sa se inteleaga cu Ungaria, ceea ce a si facut prin scrisoarea din 15 iulie 1940.

... si bulgar
O actiune diplomatica perfect simetrica cu cea dezvoltata de Ungaria a intreprins si Bulgaria. De altfel, intre cele doua guverne a existat o anumita colaborare, dar numai de ordin general, Sofia pastrand o oarecare rezerva, ea fiind constienta ca diferendul teritorial pe care il avea cu Romania privind sudul Dobrogei nu avea complexitatea si gravitatea celui romano-ungar asupra Transilvaniei si nedorind sa lase impresia unei legaturi intre ele. De asemenea, impactul asupra opiniei publice romanesti al celor doua probleme era total diferit si Sofia a tinut cont de acest lucru. De aceea, guvernul bulgar nu a vrut ca intre actiunea lui si cea a Budapestei sa se puna un semn de egalitate. Mai mult, in timp ce Ungaria a declarat o mobilizare generala, concentrandu-si fortele la frontiera cu Romania, provocand numeroase incidente si violand spatiul aerian romanesc, aratand clar intentii ofensive, Bulgaria nu a recurs la amenintari de ordin militar, ci dimpotriva, a declarat ca ea doreste o rezolvare pasnica a diferendului cu Romania (desi presa bulgara a lansat puternice atacuri impotriva Romaniei, iar la granita din Dobrogea s-au inregistrat numeroase incidente provocate de partea bulgara).
Bulgarii s-au dovedit a fi foarte bine informati asupra evolutiei evenimentelor din Romania. Cand, la 27 iunie 1940, ministrul bulgar la Berlin, Dragan Parvanov, s-a prezentat la Auswärtiges Amt, la Ernst Woermann, pentru a se informa in legatura cu "dezvoltarea crizei basarabene", acesta a fost surprins sa vada ca diplomatul bulgar avea informatii despre sedinta Consiliului de Coroana roman (care se intrunise la ora 12.30), asupra careia _ nota Woermann _ "nici noi nu aveam pana la acea ora informatii sigure". Parvanov sperase ca va primi din partea autoritatilor germane informatii privind pozitia Reich-ului "cu privire la satisfacerea ulterioara a revendicarilor Bulgariei", dar nu a primit decat sfatul ca Bulgaria sa nu profite de criza basarabeana pentru a-si satisface propriile revendicari. Raspunsul l-a deceptionat pe diplomatul bulgar, care i-a exprimat lui Woermann "tulburarea" sa ca "Bulgaria ar putea sa primeasca acum Dobrogea ca un dar din mainile Uniunii Sovietice". Raspunsul amintit continea in el si o nota de santaj fata de Germania, pentru a o determina pe aceasta sa sprijine cererile bulgare pentru Dobrogea de sud.
Promisiunea ferma a sprijinirii cererilor revizioniste bulgare a primit-o Bulgaria abia la 27 iulie, in timpul vizitei pe care primul-ministru Filov si ministrul de externe Popov i-au facut-o lui Hitler, dupa ce deja guvernul roman acceptase ideea unor discutii cu Ungaria si Bulgaria. Führer-ul a declarat celor doi oameni de stat bulgari ca este "convins de justetea revendicarilor bulgare si a dat sarcina ministrului Afacerilor Externe al Reich-ului de a sustine aceasta revendicare bulgara si de a o aduce la cunostinta Romaniei". Hitler a mers si mai departe: la 31 iulie, ministrul Reich-ului la Bucuresti, W. Fabricius, a comunicat in capitala Romaniei "recomandarea categorica" a Führer-ului ca Romania sa cedeze intregul Cadrilater Bulgariei. Dupa o astfel de recomandare, negocierile de la Craiova s-au purtat, practic, asupra reglementarii urmarilor cedarii Cadrilaterului.

URSS ameninta din nou
Daca evenimentele de la sfarsitul lunii iunie 1940 au dus la intensificarea actiunii revizioniste a guvernelor ungar si bulgar, ele au marcat totodata si o crestere a interesului sovietic fata de Balcani. "Cuceririle pe care le-au facut cu pretul unor sacrificii marunte scria Grigore Gafencu referindu-se la succesele repurtate in plan international de guvernul sovietic in transpunerea in viata a protocolului Ribbentrop - Molotov au trezit vechile traditii de expansiune imperialista vesnic in cautarea unor hotare europene mai potrivite, au magulit vanitatea lor deosebit de simtitoare de stat proletar". In fapt, URSS devenise "o primejdie amenintatoare, in orice clipa, pentru toate statele vecine", cu atat mai mult daca acestea se aflau in calea expansiunii sovietice, cum era cazul Romaniei. Fata de aceasta din urma, interesele Uniunii Sovietice, pe de o parte, si cele ale Ungariei si Bulgariei, pe de alta parte, coincideau in buna masura. Asa se explica sprijinul sovietic acordat pretentiilor revizioniste ungare, pe care le considera indreptatite "in principiu", si revendicarilor bulgare, pe care Moscova le sprijinea "cu simpatie".
Ungaria a inteles importanta factorului sovietic pentru realizarea proiectului ei revizionist fata de Romania si l-a folosit in special in perioada in care Germania o sfatuia sa pastreze pacea in regiune. Un document diplomatic romanesc vorbea chiar de "coluziunea" ungaro-sovietica impotriva Romaniei in vara anului 1940. In acest sens, in documentul amintit se arata ca, inca inainte de 26 iunie 1940, ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, a primit instructiuni de a lua contact cu V.M. Molotov "pentru a examina posibilitatile unei actiuni comune impotriva noastra".
La inceputul anului 1942, ziarul "Magyaroszág", din 10 ianuarie, a publicat un articol intitulat "Magyarok Ukrajnaban", sub iscalitura lui Darvas Janos, in care arata ca a existat o intelegere sovieto-ungara de a ataca Romania, in urma careia Uniunea Sovietica urma sa ocupe Bucovina si Moldova, iar Ungaria intreg Ardealul.
De fapt, mobilizarea armatei ungare, incepand din mai 1940, se efectuase atat sub influenta victoriei germane in vest, dar si a concentrarilor de trupe sovietice la granita cu Romania. In acele zile, Ungaria nu se gandea sa ia o initiativa razboinica, "dar cauta sa fie gata de a profita de orice imprejurare care sa-i ingaduie o cooperatie cu un eventual beneficiu teritorial". A pierdut insa momentul ultimatumului, datorita atat interventiei Germaniei, cat si acceptarii ultimatumului de catre guvernul roman, moment pe care reprezentantii Ungariei la intrevederea cu Hitler din 10 iulie 1940 l-au evocat cu evident regret.
Cand, in a doua jumatate a lunii august acelasi an, Romania purta negocieri cu Ungaria si Bulgaria, Uniunea Sovietica a cautat sa profite de situatia creata si a procedat la noi concentrari de forte la frontiera cu Romania. O nota informativa din 21 august 1940 avertiza guvernul roman ca este posibila o actiune militara sovietica impotriva Romaniei, in jurul datei de 28 august. Ungaria era hotarata sa foloseasca acest moment pentru a ataca Romania, cooperarea maghiaro-sovietica precizandu-se din nou. Declaratia lui Ribbentrop, facuta lui Manoilescu la 29 august 1940, ca in ipoteza in care Romania nu primea "arbitrajul", Ungaria si Uniunea Sovietica aveau s-o atace, ceea ce ar fi insemnat sfarsitul independentei Romaniei, era un evident factor de presiune, dar ea reprezenta si o dura realitate. Ministrul de externe german a vorbit de atacul concomitent al Ungariei si Uniunii Sovietice impotriva Romaniei ca de un lucru ce ar fi fost deja hotarat intre cele doua tari.
Acceptarea "arbitrajului" si garantia Axei au pus capat amenintarii sovieto-ungare. Daca "solutia" data la Viena a satisfacut Ungaria, ea a iritat in mod evident Moscova. Nemultumirea sovietica avea in vedere faptul ca ea fusese din nou tinuta deoparte de hotararile luate in zona Europei Centrale. Dar fondul nemultumirii sovietice rezida in garantia data Romaniei, care punea practic capat visurilor sovietice spre Balcani si Stramtori, URSS dand o interpretare extinsa articolului 3 din protocolul secret incheiat cu Germania la 23 august 1939, in sensul ca aceasta din urma avea prioritate in sud-estul Europei pe plan economic, iar Uniunea Sovietica pe plan politic.
Nemultumirea sovietica s-a manifestat chiar in noaptea de 29/30 august 1940, cand s-au semnat documentele de la Viena: ministrul roman la Moscova, Grigore Gafencu, a fost chemat in toiul noptii de catre Dekanozov, adjunct al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe, care pe un ton grav i-a inmanat o nota de protest ce continea numeroase incidente de frontiera de care era acuzata partea romana. Ca un ecou al coluziunii sovieto-ungare, dupa ce armata ungara a ocupat partea de nord-est a Transilvaniei, conform "arbitrajului" de la Viena, cand la jumatatea lunii septembrie 1940, la Cluj-Napoca, au avut loc manifestari dedicate anexarii teritoriului, atasatul militar sovietic, participant la eveniment, a fost obiectul unei deosebite atentii si simpatii din partea autoritatilor ungare.
De o maniera asemanatoare a procedat si Sofia care, cu prilejul ratificarii de catre parlamentul bulgar a Tratatului de la Craiova privind Dobrogea de sud, pe langa multumirile adresate celor doua guverne ale Axei, si-a manifestat recunostinta si fata de guvernul sovietic pentru sprijinul pe care l-a acordat Bulgariei in realizarea acestui obiectiv.

Consecintele pierderilor teritoriale
Ca urmare a evenimentelor din vara anului 1940, la 5 septembrie 1940, cand generalul Ion Antonescu a primit depline puteri din partea regelui Carol al II-lea, Romania era inca o tara izolata si amenintata in plan international, slabita, dezorientata si demoralizata in plan intern.
Pierderile teritoriale suferite ca urmare a cedarii Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei de Nord-Est si Dobrogei de Sud erau deosebit de mari. Ele au afectat profund statul roman si intreaga societate romaneasca, marcand practic toate actiunile in plan international ale guvernului roman in anii razboiului si dupa aceea, pana la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947.
Totodata, pierderile suferite in vara anului 1940 au afectat rolul si ponderea geopolitica si strategica a statului roman in regiune.
Dar cea mai grea lovitura primita a fost in plan moral. Dupa numai 22 de ani de la implinirea unui ideal (Romania intregita), romanii trebuiau sa reia lupta pentru unitatea nationala, cu aceeasi credinta, hotarare si daruire care asigurase victoria bunicilor si parintilor lor.
Articol complet

Enigma - Povestea secretelor Germaniei naziste
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Germania a avut pus la punct un sistem propriu de comunicare ţinut secret. Sistemul trimitea mesaje codate către armata marină, aeriană şi terestră şi a fost inventat în speranţa că aceste mesaje ale Germaniei nu vor putea fi descifrate niciodaată.
După semnarea Tratatului de la Versailles din 1919 apărarea germană dorea cu ardoare să-şi îmbunătăţească sistemul de comunicaţie prin achiziţionarea unei maşinării destinată iniţial pieţii. Nu a durat mult până când armata germană şi-a inventat un model propriu de maşinărie cu care avea să transmită mesaje codate. În 1928 a fost achiziţionată de armată iar în 1933 de forţele aeriene.
„Enigma”
Inventată de germanul Arthur Scherbius pentru companiile comerciale care doreau să-şi stabilească un sistem codat de comunicaţie , maşina electrică pe rotor “Enigma” a fost repede construită de germani pentru transmiterea de mesaje codate. Deşi germanii credeau ca mesajele codate nu vor putea fi descifrat de inamici , maşina a fost reconstruită şi de polonezi care au oferit-o spărgătorilor de coduri britanici pentru a descifra semnalele Germaniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Maşina “Enigma” permitea unui operator să tasteze un mesaj care apoi era bătut după înţeles de 3 sau 5 rotiţe zimţate care arătau litere diferite din alfabet. Cel care primea mesajul trebuia să cunoască foarte bine mecanismul acestor rotiţe pentru a putea descifra mesajul. După ceva timp germanii au îmbunătăţit maşina adăugându-I un rotor cu circuit electric.
Spărgătorii
În 1931 britanicii întâmpinau probleme în a descifra codul “Enigmei”, dar nici francezii nu reuşiseră încă. Doar după ce biroul polonez de descifrare a dat mai multe detalii , britanicii au reuşit să descifreze o parte din coduri. Polonezii, datorită legăturilor cu industria germană, au reuşit să facă o maşină identică cu cea a germanilor cu care au reuşit să citească mesajele armatei germane între 1933 şi 1938.
“Enigma” nu a fost de la început foarte eficientă. Doar în 1941 munca depusă pentru a descifra codurile şi-a arătat efectele. În primăvara anului 1941 britancii au descifrat planurile armatei germane de a invada Grecia, însă nu au avut ocazia să exploateze această informaţie deoarece nu aveau suficientă fortă militară pentru a opri invadarea. În mai, britanicii, descifrând mesajele codate ale italienilor , au ajutat flota admiralului Cunningham să-I învingă pe italieni în bătălia de la Matapan.
După succesele avute datorită descifrării mesajelor codate, britanicii şi-au dat seama că singurul mod de a avea în permanenţă acces la mesajele codate germane era de a captura maşinile “Enigma” de pe vasele germane cât şi cărţile care conţineau coduri.
Scurtarea războiului
În 1942 germanii au introdus a patra rotiţă la maşinile “Enigma” de pe vasele germane pentru a spori securitatea mesajelor secrete. Rezulatatul au fost maşinile “Triton” sau “Shark”, cum le denumiseră britanicii. Timp de aproape un an după ce germanii au îmbunătăţit maşinăriile, britanicii nu au putut să descifreze nici măcar un cod, asta ducând la şanse tot mai mari de înfrângere pentru Aliaţi în Atlantic.
Datorită mesajelor descifrate, cel de-al Doilea Război Mondial a fost scurtat. Faptul că britancii ştiau orice mişcare pe care armata germană o făcea i-a ajutat să-l ţină departe de Egipt pe generalul german Erwin Rommel, chiar dacă nu în 1941, ci un an mai târziu când l-au oprit în Gazela.
Pierderea Egiptului în 1942 ar fi pus în aplicare recucerirea Africii de Nord şi ar fi decalat invazia Franţei. Probabil ” Operaţiunea Overlord” ar fi fost amânată până în 1946, dar până atunci Germania ar fi venit raspuns cu armele “V” ceea ce nu ar fi fost deloc bine.
Succesul ” Enigmei” a avut nevoie mereu de ajutor complementar dar faptul că Aliaţii au ţinut secretă maşinăria până în 1947 arată cât de mult a însemnat pentru ei.

NAZIŞTII îşi DROGAU soldaţii, pentru a căpăta PUTERI SUPRAUMANE, şi îi PREMIAU cu ALCOOL
NAZIŞTII îşi DROGAU soldaţii, pentru a căpăta PUTERI SUPRAUMANE, şi îi PREMIAU cu ALCOOL




Naziştii promovau abstinenţa, în numele sănătăţii naţionale, dar nu aveau scrupule când venea vorba de războaie dându-le soldaţilor alcool şi droguri.
Naziştii promovau abstinenţa, în numele sănătăţii naţionale, dar nu aveau scrupule când venea vorba de războaie. Ei le dădeau soldaţilor alcool şi droguri, scrie publicaţia germană Spiegel. Stupefiantul cel mai des folosit era amfetamina, care îi ţinea pe soldaţi conştienţi şi ageri, dar unii dintre ei primeau şi morfină.
Într-o scrisoare trimisă pe 9 noiembrie 1939, către "dragii părinţi şi fraţi" din Koln, un tânăr soldat german care lupta în Polonia scria: "Este greu aici, sper că înţelegeţi că vă pot scrie doar o dată la patru zile. Azi, vă scriu mai ales pentru a vă cere Pervitin (n.r. metamfetamină). Cu dragoste, Hein". Pervitinul era "drogul minune" al armatei germane, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Pe 20 mai 1940, soldatul de 22 de ani trimitea o altă scrisoare: "Aţi putea să mai îmi procuraţi nişte Pervitin, să am de rezervă?". Doar două luni mai târziu, un alt mesaj: "Dacă e posibil, mai trimiteţi-mi Pervitin". Omul care a scris aceste scrisori, Heinrich Boell, a devenit, ulterior, primul scriitor german care a primit premiul Nobel pentru literatură, în perioada postbelică.
Mulţi dintre soldaţii germani au fost drogaţi cu Pervitin, în special în confruntările cu Polonia şi Franţa. Armata a cumpărat în jur de 35 de milioane de pastile, între aprilie şi iunie 1940, drogurile având rolul de a-i face pe piloţi, marinari şi soldaţi să reziste unor eforturi supraumane. Naziştii credeau că aceste stimulente îi vor ajuta să câştige războiul, dar nu au monitorizat şi efectele adverse ale drogurilor, precum dependenţa sau degradarea standardelor morale, scrie Spiegel.
Pervitinul creşte încrederea şi concentrarea şi scade sensibilitatea, foamea şi setea
Pervitinul are efecte similare adrenalinei produse de corp, determinând o stare accentuată de veghe. Acest drog creşte încrederea în sine, concentrarea şi dorinţa de risc. De asemenea, el reduce sensibilitatea la durere, foamea, setea şi nevoia de a dormi. În septembrie 1939, medicii din cadrul armatei au testat metamfetamina pe 90 de studenţi şi au ajuns la concluzia că substanţa i-ar putea ajuta pe nazişti să câştige războaie. Criminologul Wolf Kemper spune că Pervitinul a fost "distribuit fără scrupule trupelor de pe front".
Naziştii dădeau chiar telefoane de urgenţă, în cazul în care se termina stocul, iar pe etichetă scria doar "Stimulent" şi se preciza doza: "Una-două tablete, pentru a menţine nesomnul până la opt ore". Însă Pervitinul făcea mult mai mult rău decât bine: unii dintre soldaţi sufereau de transpiraţie excesivă sau probleme circulatorii, iar câţiva au murit. Numărul tabletelor achiziţionate de armata nazistă a scăzut treptat, dar încă era de aproximativ 10 milioane în 1941, când metamfetamina fusese deja declarată substanţă interzisă în Germania.
Un exemplu elocvent al efectelor acestui medicament este povestit de către un doctor militar. În ianuarie 1942, un grup de 500 de soldaţi germani erau înconjuraţi de Armata Roşie (a URSS) şi încercau să scape, dar cele şase ore de mers prin nămeţii de un metru, la o temperatură de minus 30 de grade Celsius, i-au extenuat. "Mulţi dintre soldaţi stăteau pur şi simplu întinşi în zăpadă, când ofiţerii mi-au ordonat să le dau metamfetamină. După nici jumătate de oră, soldaţii au început să se simtă mai bine, au continuat marşul, iar starea lor de spirit s-a îmbunătăţit", spune doctorul.
705 soldaţi germani au murit din cauza alcoolului
De asemenea, naziştii încurajau consumul de alcool. Un general spunea că "nimeni nu ar refuza să-i dea unui soldat ceva care să-l ajute să se relaxeze după ce a trecut prin ororile bătăliilor". Astfel, alcoolul era distribuit drept recompensă, nu neapărat ca stimulent. Mai mult, ofiţerii le vindeau subalternilor schnapps (băutură alcoolică specific nemţească), astfel primind înapoi o parte din banii pe care îi cheltuiau cu soldaţii.
Liderii armatei închideau ochii când venea vorba de băutură, cu condiţia ca soldaţii să nu devină alcoolici, relatează publicaţia. În 1940, Hitler chiar a avertizat că "aceia care sunt tentaţi să comită infracţiuni din cauza alcoolului vor fi aspru pedepsiţi". Cu toate acestea, generalul Walther von Brauchitsch a conchis, doar un an mai târziu, că unele dintre "cele mai grave infracţiuni şi abateri de la moralitate" din cadrul armatei erau cauzate de alcool. De altfel, o statistică internă arată că 705 soldaţi au murit din cauza băuturii, între septembrie 1939 şi aprilie 1944, dar Spiegel comentează că, probabil, cifrele neoficiale erau mult mai mari. În plus, foarte mulţi au orbit.

Cum au răpit sovieticii prizonierii capturaţi de...

Dupa 23 august 1944, când România a trecut de partea Natiunilor Unite declansând lupta impotriva trupelor germane si ungare, pâna la 12 mai 1945, când au încetat ostilitatile pe frontul european, armata româna a capturat un numar apreciabil de militari germani si maghiari. Din documentele de arhiva si lucrarile de istorie militara, rezulta ca numarul total al acestora s-a ridicat la 117.798, din care 66.275 pe teritoriul românesc, 21.045 în Ungaria si 20.478 în Cehoslovacia.



Se încalca Conventia de Armistitiu

Conventia de Armistitiu încheiata la 12 septembrie 1944, cu Natiunile Unite, nu a prevazut nimic în legatura cu soarta acestor prizonieri. Prin urmare, conform conventiilor si regulilor internationale, potrivit carora prizonierii si capturile de razboi apartin de drept Armatei care le-a facut, ei trebuia sa ramâna la dispozitia Înaltului Comandament român. Însa, contrar acestor reglementari si în dezacord cu normele generale ale ducerii razboiului de coalitie, sovieticii au preluat, în mod ilegal, majoritatea militarilor germani si maghiari, capturati de armata româna, de cele mai multe ori fara acte scrise, sau în cel mai fericit caz, numeric. Asa a procedat, la 3 septembrie 1944, generalul garnizoanei Calarasi, sa-i predea 5.425 militari germani capturati de trupele române în timpul luptelor purtate în zona, pentru care a emis o simpla adeverinta. La Bucuresti, între cei preluati în mod abuziv de catre sovietici s-au numarat si cinci din cei 14 generali capturati de trupele române în august 1944 (Erik Hansen - seful Misiunii Militare pentru Armata de Uscat din România, Alfred Gerstenberg - seful Misiunii Militare pentru Armata Aerului din România, Reiner Stahel - comandantul Grupului de lupta din zona de nord a Bucurestiului, Erkhard von Tschammer und Osten - comandantul trupelor de uscat din Dobrogea, K. Spalke - atasat militar), aflati sub stare de arest la Legatia germana din Bucuresti. Ei au fost ridicati de generalul sovietic Gorohov si locotenent-colonelul Zusmanovici, la 2 septembrie 1944. Generalul Hoffmayer s-a sinucis, la Craiova, în momentul în care urma sa fie preluat de sovietici, alegând aceeasi cale a sinuciderii ca si ambasadorul german la Bucuresti, Manfres von Kilinger, care se împuscase la 2 septembrie 1944.

"România nu poate asigura asistenta medicala"

Pâna la 5 octombrie 1944, comandamentele sovietice au preluat, cu acte, 36.433 prizonieri germani, care au fost transportati în lagarul sovietic de la Focsani. În acest efectiv nu sunt inclusi prizonierii ridicati direct de comandamentele si trupele sovietice din diferite garnizoane, care pâna la acea data nu reusisera sa-i predea lagarelor române.
La 4 noiembrie 1944, Comandamentul Frontului 2 ucrainean - printr-un ordin adresat garnizoanei Bucuresti - a dispus predarea tuturor prizonierilor germani si maghiari, aflati în lagarele românesti. Din nota nr. 101.904/7 martie 1945 a sefului Sectiei I-a din Marele Stat Major, colonelul I. Simionescu, catre seful Delegatiei Militare de legatura din Comisia Româna pentru Aplicarea Armistitiului, generalul Septimiu Pretorian, rezulta ca aceasta cerere a fost satisfacuta, predându-se delegatului Frontului 2 ucrainean 44.235 prizonieri germani, 5.873 prizonieri unguri si 324 prizonieri de alte nationalitati. În documentul respectiv se reafirma ca problema predarii prizonierilor capturati de Armata Româna, fie pe teritoriul national, fie în afara granitelor tarii nu este precizata în nici unul din articolele Conventiei de Armistitiu si ca uzantele internationale si promisiunea verbala a generalului Vinogradov, cu ocazia semnarii Protocolului militar de la 26 octombrie 1944, ne dau dreptul de "a pastra prizonierii si capturile facute de fortele armate române".

Comandamentul sovietic se amesteca în interogarea prizonierilor

Se mentiona, totodata, faptul ca "prizonierii germani si maghiari facuti de trupele române în operatiunile ultime, ni s-au luat de Comandamentul sovietic pe motiv ca nu le putem da în lagare asistenta medicala (tifos exantematic)".
Un alt pretext invocat de autoritatile militare sovietice pentru a obtine prizonierii germani si unguri facuti de trupele române a fost, dupa cum rezulta dintr-o serie de rapoarte, note si adrese ale marilor unitati operative române, Marelui Stat Major si Comisiei Române pentru Aplicarea Armistitiului, acela al interogarii lor de catre comandamentele sovietice. Astfel, în adresa marelui Stat Major, nr. 989.234 din 20 ianuarie 1945, catre Comisia Româna pentru Aplicarea Armistitiului, se arata, între altele: "Armata 1 raporteaza ca, începând cu 3 decembrie 1944, comandamentele sovietice de armata au cerut, pentru audiere, pe toti prizonierii capturati de trupele noastre, pe care nu i-au mai restituit".

România face demersuri zadarnice

Autoritatile de stat militare române au facut repetate interventii la Comisia Aliata (sovietica) de Control în România si înalte personalitati militare sovietice pentru ca prizonierii germani si unguri, capturati de trupele române, sa ramâna la dispozitia lor, conform uzantelor de drept international (prizonierii apartin armatei care i-a capturat).
În interventiile lor, autoritatile române au aratat ca masura impusa de comandamentele sovietice de a li se preda toti prizonierii germani si maghiari capturati de trupele române este nu numai în contradictie cu regulile de drept international relative la prizonierii de razboi si cu normele recunoscute de generalul Vinogradov, loctiitorul presedintelui Comisiei Aliate (sovietice) de Control în România, la întocmirea Protocolului militar din 26 octombrie 1944, dar ea aduce si serioase prejudecati de ordin moral si material armatei române, fructul eforturilor sale, prizonierii capturati de ea, fiind luat de organele sovietice.
În acest sens, prin adresa nr. 684.568, din 17 ianuarie 1945, semnata de generalul de corp de armata adjunct Constantin Sanatescu, Marele Stat Major facea cunoscut Comisiei Române pentu Aplicarea Armistitiului urmatoarele:
"1) Armata a 4-a raporteaza cu nr. 488.169, din 14 ianuarie ca:
- pâna la 5 ianuarie 1945 a predat organelor sovietice 4.143 prizonieri unguri si germani capturati de trupele române;
- a cerut Grupului de Armate General Imacenko sa suspende masura predarii prizonierilor ordonata de Armata 40 sovietica.
2) Ca urmare, întârzierea solutionarii acestei servituti injuste, pe care Marele Stat Major a aratat-o înca de la 5 ianuarie 1945 cu nr. 684.226, ar putea face ca atunci când se va lua o hotarâre sa ne gasim deja în fata faptului împlinit.
3) Revenim asupra necesitatii de a se clarifica de urgenta aceasta chestiune nu numai pentru faptul ca masura impusa de Comandamentul Armatei 40 sovietice este în contradictie cu regulile de drept international si cu promisiunea domnului general Vinogradov la redactarea Protocolului militar din 26 octombrie 1944, dar si mai ales pentru faptul ca aceasta masura creeaza prejudicii morale si materiale apreciabile armatei române.

Sunt ceruti prizonierii români aflati în URSS

Din punct de vedere moral nu se poate neglija efectul pe care îl are asupra trupelor noastre, faptul ca, de aproape cinci luni de eforturi comune în care au avut pierderi ce au depasit 100.000 de oameni, totusi:
- nu s-a stabilit si anuntat înca vreo data la care ar urma sa fie înapoiati prizonierii români aflati în URSS, iar familiile lor si fratii lor care acum lupta în Ungaria nu au nici macar vesti de la ei;
- nici pâna azi nu au fost restituiti militarii români luati în captivitate în Moldova, dupa data de 24 august, când nu mai puteau fi considerati de drept prizonieri de razboi;
- în schimb, prizonierii unguri si germani facuti de trupele române carora le apartin de drept sunt predati organelor sovietice.
- aceste trei servituti impuse trupelor române ar putea crea o apreciabila depresiune morala prin aceea ca ele vad, pe de o parte, ca jertfele lor de pâna acum nu au reusit înca sa le aduca dovada pretuirii ca tovarasi de lupta (notiune care exclude coexistenta de frati prizonieri sau detiuni ca atare), iar, pe de alta parte, vad ca în acelasi timp fructul eforturilor lor, prizonierii facuti de el, este luat de catre organele sovietice.
Din punct de vedere material prejudecatile create sunt sensibile, deoarece:
- prizonierii români si detinuti ca atare în URSS sunt foarte necesari pentru a alimenta înlocuirea pierderilor pe front;
- transferul prizonierilor unguri si germani capturati de trupele noastre rapeste mâna de lucru atât de necesara în spatele Armatei noastre".
La rândul sau, presedintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistitiului, ministrul plenipotentiar Savel Radulescu, în scrisoarea nr. 100.056/1945 înaintata Comisiei Aliate (sovietica) de Control în România, mentiona: "Armata a IV-a cu telegrama nr. 448.103, din 1 ianuarie 1945, a raportat Marelui Stat Major ca i s-a cerut de catre Comandamentul sovietic ca sa predea toti prizonierii unguri si germani, capturati pâna în prezent de trupele noastre".
"Având în vedere ca:
1. Aceasta situatie ar depasi atât clauzele Conventiei de Armistitiu, cât si uzantele de drept international, care prevad ca prizonierii si capturile de razboi apartin, de drept, Armatei care le-a facut;
2. În discutiile purtate cu prilejul redactarii Protocolului militar semnat la 26 octombrie 1944, Domnul General Vinogradov, la propunerea Marelui Stat Major român de a se însera în textul acelui Protocol, precizarea ca prizonierii si capturile facute de Armata Româna îi ramân de drept, Domnia Sa a obiectat ca o astfel de precizare nu este necesara, deoarece este normal ca, atât prizonierii, cât si capturile sa revina de drept Armatei Române.
3. Va rugam sa binevoiti de urgenta ca acest drept sa fie respectat si în fapt, astfel încât prizonierii si capturile facute de trupele române, sa le apartina în deplina proprietate.
Raspunsul autoritatilor militare sovietice la interventiile noastre a fost tergiversat de fiecare data, iar atunci când a fost s-a justificat, în mod repetat si injust, ca masura preluarii de catre comandamentele sovietice a prizonierilor germani si unguri capturati de trupele române se datoreaza faptului ca acestia erau întretinuti în centrele de colectare si lagarele românesti, în conditii sanitare foarte grele. În adresa de raspuns cu nr. V.341 din 14 februarie 1945, semnata de seful Statului Major al Comisiei Aliate (sovietica) de Control în România si înaintata presedintelui Comisiei Române pentru Aplicarea Armistitiului, Savel Radulescu, se poate citi: "Prizonierii de razboi germani si unguri se întretin în lagarele românesti în conditiuni antisanitare si foarte grele, nu primesc minimum de hrana, le este si apa limitata. Datorita acestui fapt se înmultesc cazurile de epidemii".

Sovieticii reamintesc proasta îngrijire a prizonierilor

Comisiunea Frontului 2 ucrainean a cercetat lagarul român de prizonieri instalat la Ferma Fiser, al 0,5 km de orasul Osod-Ungaria, stabilind ca din 1.366 prizonieri de razboi, sunt bolnavi de tifos exantematic 530 de oameni, iar suspecti de tifos exantematic 237 de oameni.
"Nu se iau nici un fel de masuri pentru lichidarea tifosului exantematic, iar personalul aflat în lagar, are contact cu populatia locala".
"Comandamentul Frontului 2 ucrainean nu poate admite extinderea epidemiei si pentru aceasta s-a dispus ca prizonierii de razboi sa fie predati în lagarele care se afla sub conducerea Armatei Rosii".
Erau invocate astfel de motive în conditiile în care la convocarea comandantilor de lagare din 28 octombrie 1944, la Ministerul de Razboi - Sectia Prizonieri, reprezentantii Comisiei Aliate (sovietica) de Control în România au cerut, în dezacord cu prevederile Conventiei de la Geneva,"ca ofiterilor germani, unguri, etc. sa nu li se mai plateasca solda si sa aiba acelasi tratament ca si trupa". De asemenea, ei au cerut sa nu mai admita înfiintarea si functionarea de cantine în lagare si sa se reduca ratiile de alimente ale prizonierilor, "cu mult fata de cele ale trupelor române".
Informând pe ministrul de Razboi si pe seful Marelui Stat Major despre întrevederea sa din 15 februarie 1945, cu contraamiralul Bogdenko, loctiitorul generalului Vinogradov, si cu ministrul plenipotentiar Pavlov, delegat politic al Guvernului sovietic, ministrul afacerilor Straine, Constantin Visoianu, relata:
"În cursul discutiei, am intervenit în chestiunea prizonierilor germani si maghiari capturati de trupele române operative, amintind declaratia facuta de generalul Vinogradov cu ocazia discutiilor pentru încheierea Protocolului militar din 26 octombrie 1944 si solicitând sa se revina asupra dispozitiei Comandamentului Sovietic de Armate de predare a acestora trupelor sovietice.
Contraamiralul Bogdenko mi-a declarat ca va cere relatiuni Comandamentului Armatei Sovietice, adaugând ca, dupa informatiile sale, prizonierii de razboi germani si maghiari sunt rau îngrijiti de catre armata noastra ceea ce, dupa parerea sa, ar putea fi motivul dispozitiei Grupului de Armate Sovietic.
Am amintit din partea contraamiralului Bogdenko ca însasi aprovizionarea trupelor noastre de pe front întâmpina greutati deoarece ele lupta într-un sector lipsit de resurse, iar transporturile de subzistente din tara sufera întârzieri si retineri din cauza dispozitiunilor autoritatilor sovietice".
Date si informatii de arhiva demonstreaza ca, în contextul dat si în pofida marilor greutati economico-financiare cu care se confrunta România, ca urmare a efortului de razboi si de îndeplinire a obligatiilor impuse prin Conventia de Armistitiu din 12 septembrie 1944, autoritatile române responsabile au asigurat un tratament corespunzator prizonierilor de razboi germani si maghiari. O dovada în acest sens sunt si cheltuielile facute de statul român pentru întretinerea lor, care, în perioada 12 septembrie 1944-15 aprilie 1945, s-au ridicat la 151.017.747 lei.
Este dureros însa faptul ca autoritatile militare sovietice nu au luat în seama interventiile si solicitarile noastre repetate si îndreptatite privind dreptul de proprietate al statului român asupra prizonierilor germani si maghiari capturati de trupele române în Campania de Vest, mentinând ordinul de preluare a acestora. Din anumite situatii întocmite de Sectia prizonieri din Marele Stat Major reiese, ca, de la 12 septembrie 1944 la 12 februarie 1945, prin lagarele românesti au trecut 62.062 prizonieri germani si maghiari.
Din acestia, 54.617 au fost preluati de sovietici cu acte (47.707 germani, 4.458 maghiari si 2.452 alte nationalitati), 298 au evadat (148 germani, 30 maghiari si 120 alte nationalitati), 368 au fost eliberati (majoritatea originari din partea de nord-vest a României ocupata de Ungaria în 1940) si 84 au decedat (65 germani si 19 maghiari), astfel ca la data de 12 februarie 1945 în lagarele noastre se mai gaseau 6.920 prizonieri (2.966 germani, 2.664 maghiari si 1.290 alte nationalitati). Doua saptamâni mai târziu, la 26 februarie 1945, în lagarele românesti se mai aflau 5.510 prizonieri (1.239 germani, 2.619 maghiari si 1.292 alte nationalitati).

Dragoste în stil nazist: Femeile celui de al III-lea Reich

"Nici Biroul, nici Parlamentul nu le tenteaza. Un camin confortabil, un sot iubit si o droaie de copii fericiti este ceea ce ele iubesc ce mai mult". Aceasta era formula preferata a lui Hitler vis a vis de femeia germana. Ideologii partidului au completat apoi portretul anacronic creat de Hitler si au conturat asa-numitul ideal nazist al feminitatii: femeia sportiva, de un blond nordic, totdeauna vesela, înconjurata de cât mai multi copii. Traditionalul slogan nazist: "Kinder, Kuche, Kirsche" (copii, bucatarie, biserica) a fost repede îmbratisat de femei, chiar daca ele au mai revendicat, de asemenea, si "Krakenhaus und Kultur" (spitale si cultura).


Chiar de la începutul anilor 20, spune Anna Maria Sigmund în Les femmes du III-e Reich, femeile si-au facut aparitia în interiorul Partidului nazist, cu diferite ocazii. Misoginia manifesta a barbatilor le-a determinat sa-si creeze propriile lor structuri, un soi de miscare paralela cu a barbatilor. Cochete si sportive, precum Eva Braun, burgheze divortate, precum Magda Goebbels, aristocrate aventuriere, precum Carin, prima sotie a lui Göring, militante si propagandiste, precum Gertrud Scholz, ele vor juca, psihologic vorbind, un rol esential nu numai în viata sotilor lor, ci si în instaurarea celui de-al III-lea Reich...
Fascinatia unui personaj malefic
Hitler nu a ignorat câtusi de putin acest fenomen. El a remarcat faptul ca, începând din anul 1924, a aparut, pe neasteptate, o miscare a femeilor atrase de politica. "Aceste femei erau cele mai bune propagandiste ale partidului. Ele îsi convingeau sotii sa i se alieze lui Hitler, îsi sacrificau timpul liber în favoarea entuziasmului politic", avea sa scrie în memoriile sale Heinrich Hoffman, fotograful partidului.
Hitler a stiut sa exploateze cu rafinament simpatia partizanelor sale. În timp ce afara se desfasurau lupte de strada, în timpul carora partidul îsi elimina brutal adversarii, Hitler aparea surâzator în saloanele austriece, împartind sarutari de mâini si atragând nu numai simpatii, ci si importante fonduri pentru partid. În 1926, când NSDAP se afla în pericol si Hitler era cât pe ce sa se sinucida, Elsa Bruckmann, nascuta printesa Cantacuzino si care anima la München un celebru salon, l-a prezentat tuturor celor care aveau un nume si un rang în Germania. Ea i-a facut astfel cunostinta cu industriasul Emil Kirdof, care a platit toate datoriile partidului. Helene Bechstein, sotia celebrului fabricant de piane, l-a introdus la rândul ei în cercurile berlineze, facându-i cadou idolului sau o limuzina de lux...
Cu celibatul sau afisat, dar poate si cu conditia sa de tânar orfan de mama (el îsi pierduse mama la 18 ani), Hitler atragea doamnele mature din înalta societate, care îi acordau afectiune neconditionata, dar si un important profit financiar.
În acelasi timp, Hitler se înconjura de un zid de tacere în privinta vietii sale private...
"Führerul nu are viata privata, zi si noapte el se consacra poporului german", aceasta era deviza oficiala, raspândita de Goebbels, în calitate de ministru al propagandei.
Chiar daca lumea soptea pe la colturi: "Hitler traieste la Berghof cu o femeie", doar un mic cerc de intimi era la curent cu relatia lui Hitler cu tânara blonda, ce figura ca secretara printre personalul de la resedinta acestuia. Masurile luate pentru a pastra acest secret au fost cât se poate de eficiente deoarece, în timpul celui de-al III-lea Reich, o singura fotografie a Evei Braun a fost publicata, si aceasta, desigur, din greseala.
Amazoanele regimului, sau femeile din primul cerc
Femeile din cercul cel mai apropiat al lui Hitler proveneau din medii diferite, au ocupat locuri diferite si au jucat roluri diferite în viata lui si a Reich-ului. În general casatorite cu figuri proeminente ale celui de-al III-lea Reich, ele au fost admiratoare înfocate ale acestuia si au împartasit zilele de glorie sau de încercari alaturi de el.
Ele au servit însa foarte des ca element de decor în timpul receptiilor date la Cancelaria Reich-ului sau pentru a da o imagine „glamourť - romantica a modelului de cuplu nazist.
Aceasta imagine ar putea fi prezentata ca un fel de epopee cavaleresca în ceea ce o priveste pe Carin, prima sotie a lui Goering. Cei doi au reprezentat cuplul clasic de îndragostiti din perioada nazista, opus oarecum „familiei ideale”, reprezentate de cuplul Magda si Joseph Goebbels. Povestea de dragoste dintre zeita nordica si eroul aviatiei germane a fost idealizata si mai ales mult mediatizata, chiar si dupa moartea prematura a lui Carin, în 1931, ea fiind eroina de la începuturile national-socialismului. Devotiunea lui Carin fata de Hitler fusese aproape fanatica. Ea îl considera pe Hitler un fel de Mesia, care avea sa conduca Germania catre un viitor luminos.
Emmy Sonnemann, cea care o va înlocui pe Carin, era o actrita mediocra si ambitioasa, care va împartasi împreuna cu sotul sau, deseori supranumit "Regele Soare al celui de-al III-lea Reich" fastul monarhic si megalomania acestuia. Cel mai mare hot de opere de arta, maresalul-mecena, nu si-a asumat în nici un fel crimele comise în calitate de creator al Gestapoului, al lagarelor de concentrare. La sfârsitul razboiului, în timpul istoricului proces de la Nürenberg, Emmy avea sa declare: "Nu trebuie condamnata o femeie doar pentru faptul ca si-a iubit sotul si a fost fericita în timpul casatoriei cu el".
Eva Braun, o viata prea putin spectaculoasaEva Braun s-a nascut la 7 februarie 1912 la Munchen, într-o familie modesta (tatal sau era învatator, iar mama croitoreasa). În anul 1929, ea a început sa lucreze în studioul fotografului Heinrich Hoffmann, iar mai târziu s-a implicat activ în munca de fotograf. În acest atelier l-a cunoscut pe Adolf Hitler, caruia i-a devenit amanta în 1932. Eva Braun a fost, fara îndoiala, o femeie frumoasa: tânara, blonda, cu o silueta zvelta si trasaturi gingase. Îi placeau mult schiul, alpinismul si gimnastica, dar se pare ca nu prea a avut ocazia sa le practice, din cauza conditiei sale de amanta a dictatorului german.
Eva Braun era mai curând o femeie rezervata, destul de distanta fata de persoanele apropiate de Hitler si indiferenta la subiectele legate de politica. Rareori cei doi apareau împreuna în public si putini germani stiau despre existenta ei. Chiar si prietenii cei mai buni ai lui Hitler nu erau siguri de statutul Evei, ea facând parte din suita Führerului ca "secretara particulara".
În ceea ce-l priveste pe Hitler, acesta evita sa faca sugestii despre viata sa intima si declara chiar în prezenta ei: "Barbatii foarte inteligenti ar trebui sa-si aleaga o femeie simpla. Imaginati-va ce ar fi daca as avea o femeie care s-ar amesteca în munca mea! În timpul meu liber eu vreau liniste... cred ca niciodata nu voi putea sa ma casatoresc!".
Eva Braun parea întotdeauna încântata de statutul ei si declara cu multa naivitate si mândrie: "Eu, amanta celui mai mare om din Germania si de pe Pamânt!!!".
Cuplul îsi petrecea cea mai mare parte a timpului în casa cumparata de Hitler în 1923, botezata ulterior Berghof. Mai târziu, întreaga vale de la Obersalzberg a fost declarata "domeniul Führerului", iar Eva Braun era considerata ca fiind adevarata stapâna a casei. Ca toti ceilalti din jur, ea îi spunea "mein Führer", care asociat cu "tu" producea o impresie destul de curioasa. Pentru întreg personalul de la Berghof, care evita sa-i pronunte numele în public, Eva Braun era "sefa".
Loialitatea ei fata de Hitler a fost absoluta. În iulie 1944, Eva i-a trimis o scrisoare emotionanta, care se încheia în felul urmator: "De când ne-am întâlnit prima data, am jurat sa te urmez pretutindeni, chiar si la moarte. Tu stii ca eu nu traiesc decât pentru iubirea ta".
Nunta cu miros de migdale amare
Dar iata ca ziua cea mare a sosit în sfârsit pentru Eva Braun si în 28 aprilie 1945, cu putin înainte de miezul noptii, ea îsi realizeaza visul de a deveni sotia lui Hitler. Are loc o nunta stranie si o mica petrecere la fel de stranie, la care iau parte sotii Goebbels, Martin Bormann, doi generali, una din cele doua secretare ale lui Hitler, bucatareasa si frau Manzialy, dieteticiana lui Hitler.
Îmbracata într-o eleganta rochie lunga de tafta si purtând cele mai frumoase bijuterii, Eva semneaza fericita actul de casatorie.
Canonada artileriei sovietice nu înceteaza o clipa si Hitler semneaza dupa aceea înca doua acte : testamentul politic si cel personal.
"Eu si sotia mea alegem moartea pentru a scapa de rusinea depunerii armelor si a capitularii", avea sa scrie el în testamentul personal. Povestea lor de dragoste, daca o putem numi asa, destul de banala în timpul vietii, se sfârsea acum în atmosfera unei tragedii antice. Eva Braun, al carei singur merit fusese, poate, doar fidelitatea absoluta fata de Hitler, primea acum, ca recompensa, dreptul de a muri alaturi de el.
Dupa ce în cursul zilei de 30 aprilie, în bunker, parvine stirea ca Mussolini si Clara Petacci, amanta sa, au fost capturati si executati, tuturor li se împart capsule cu cianura.
Urmând ordinul pe care-l daduse Hitler înainte de a se sinucide, dupa moartea celor doi, ambele trupuri au fost incinerate. La fel avea sa sfârseasca si cuplul Magda si Joseph Goebbels, a carui soarta avea sa fie ciudat împletita cu cea a lui Hitler. În timp ce multi nazisti cautau sa-si salveze vietile, fugind cât mai departe de Berlin, Goebbels a ramas cu Hitler pâna la sfârsit.
Înca de la 1 februarie 1945, Goebbels scrisese în jurnalul sau: "L-am anuntat pe Führer ca sotia mea a hotarât ferm ca ramâne în Berlin si ca refuza sa-si dea copiii".

Magda Göebbels, întruchiparea adevaratei mame national-socialisteMagda Goebbels, nascuta Behrend, Friedlender dupa numele tatalui vitreg, Ritschel conform documentelor si Quandt dupa primul sau sot, este, fara îndoiala, figura cea mai reprezentativa a femeilor celui de-al III-lea Reich. Însasi viata ei, care a suferit nenumarate schimbari, aminteste tragediile antice grecesti. Adevarata întruchipare a femeii ariene, ea va juca rolul de "prima doamna" a celui de-al III-lea Reich pâna la capat.
În istorie însa, ea a intrat mai ales ca "însotitoarea diavolului", fiind sotia sinistrului ministru al propagandei, temutul Joseph Goebbels, alaturi de care a trait timp de 15 ani, i-a daruit sase copii si i-a împartasit ideile.
La sfârsit, când Reichul se prabuseste, nevasta ministrului propagandei se alatura grupului de statornici din bunkerul Führerului, pentru ca nu-si poate imagina o viata postnazista: „Lumea care va veni dupa Führer si national-socialism nu mai are nici un fel de valoare”, îi scrie ea fiului sau Harald Quandt, cu putin înainte de moarte. Când afara era iadul de pe pamânt, iar Berlinul se afla în ruine, ea primeste cu mândrie insigna de aur a national-socialismului din mâna lui Hitler. La 1 mai 1945, sinuciderea cuplului este deja decisa.
Secretarele lui Hitler, bona Evei Braun o roaga pe Magda în genunchi sa le încredinteze copiii, pentru a-i ascunde în Bavaria. Hanna Reitsch, aviatoarea, îi propune sa scoata copiii din Berlin cu avionul, dar Magda refuza ferm de fiecare data.
În fine, când totul a fost bine pus la punct, urmeaza apoteoza, cât se poate de macabra: Magda îsi îmbraca copiii în alb, le piaptana parul si cheama doctorii. Nauman, unul dintre medicii aflati în bunker (celalalt medic, Stumpfegger, refuza sa participe la o asa oroare), le administreaza copiilor câte un somnifer, urmat de o injectie letala. Dupa ce în camera acestora se asterne definitiv tacerea, Magda coboara în camera de zi pentru a-si da o pasienta. La ora 8.30 seara, cei doi urca în camera lor, unde Goebbels se împusca, iar ea ia capsula cu cianura.
Vijelia distrugatoare a ideologiei naziste nu avea sa crute nici cele mai nevinovate vieti, aflate în preajma lui Hitler. Ultimul sau anturaj, alcatuit din cei mai fideli dintre fideli, fusese „confectionat” cu grija, pentru a tempera caracterul disperat si solitar al sfârsitului sau.
59 de ani mai târziu, lumea ultimelor doua saptamâni din bunkerul aflat sub Cancelaria Reich-ului este reînviata în filmul "Der Untergang" (Prabusirea). Asistam aici la prabusirea acestei lumi, cu întreaga galerie de personaje, care avusesera nevoie sa creada în iluzia ca urmasera o cale dreapta. Casatoriile "amazoanelor" aflate în imediata apropiere a lui Hitler, maternitatea lor, sprijinul lor neconditionat si încurajarile lor nu fusesera decât confirmarea cotidiana a acestei iluzii.

Celebrul spion german Hansjoachim Tiedge a murit
Celebrul spion german, Hansjoachim Tiedge, a cărui fugă în 1985 în blocul sovietic a zguduit întregul Occident, a murit la vârsta de 73 de ani, în locuinţa sa de lângă Moscova. Cauza decesului nu a fost dezvăluită.
Până la fuga sa, Tiedge a condus departamentul ce combătea infiltrarea est-germană, din cadrul Agenţiei de contrainformaţii din RFG. Pierderea sa a fost o grea lovitură pentru Vest.
Tiedge le-a povestit oficialilor din RDG cum omologii săi depistau spioni sovietici în timpul Războiului Rece. Germania a fost prima linie într-o luptă ascunsă între cele două blocuri, până la căderea comunismului, în 1989, potrivit dpa.
Tiedge a povestit în autobiografia sa că s-a decis să schimbe taberele în 1985 din cauza unor probleme personale. El a prins un tren spre RDG şi a primit o casă lângă Berlinul de Est.
Chiar înainte de reunificare, în 1990, KGB-ul l-a dus într-un nou refugiu, la Moscova.

Mărturii şoc ale militarilor nazişti: Ne plăcea ca dimineaţa să hăituim soldaţi pe câmp şi să îi împuşcăm cu mitralierele
Armata nazistă nu a avut habar de atrocităţile din război, nu a fost implicată în Holocaust- acest mit a fost demontat de doi cercetători germani, potrivit ziarului "Der Spiegel". Înregistrările făcute de trupele aliate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în celulele unde erau ţinuţi militari germani, arată că unii chiar au luat parte la atrocităţi şi alţii cunoşteau cu lux de amănunte ceea ce se întâmpla în lagăre.

18 milioane de bărbaţi, adică aproximativ 40% din populaţia Germaniei naziste, au luptat în război. Până în primăvara lui 1945, aproximativ un million de soldaţi germani au fost capturaţi de forţele britanice şi americane.
Cei mai mulţi au fost duşi în tabere normale pentru prizonieri, unde au fost ţinuţi pe toată durata războiului. Dar între septembrie 1939 şi octombrie 1945, mai mult de 13.000 de prizonieri germani au fost transferaţi în facilităţi speciale ale aliaţilor, la reşedinţa Trent Park, la nord de Londra şi la Latimer House în Buckinghamshire, Anglia şi la Fort Hunt, în statul american Virginia, începând cu vara anului 1942.
Scopul acestor tabere speciale a fost extragerea secretelor militare de la soldaţii nazişti. Pe lângă microfoanele puse în celule, au fost recrutaţi informatori, care să ducă discuţia în direcţia urmărită de aliaţi. Mulţi dintre prizonieri fie nu ştiau că sunt urmăriţi, fie nu le mai păsa, pentru că îşi doreau să vorbească cu semenii lor.
Istoricul Sonke Nietzel a descoperit 150.000 pagini de transcript cu conversaţii între soldaţii de război, pe care le-a analizat împreună cu psihologul social Harald Walzer. Rezultatul a fost o carte, intitulată simplu "Soldaţii", publicată de S. Fischer Verlag.
Cercetătorii au încercat să descopere cum oamenii normali au fost transformaţi în maşini perfecte de ucis perfecte.
Zotlöterer: "Am împuşcat un francez în spate. Mergea pe bicicletă."
Weber: "De aproape?"
Zotlöterer: "Da."
Weber: "A vrut să te ia prizonier?"
Zotlöterer: "Prostii. Voiam bicicleta."
"Mi-a părut rău pentru cai"
Războiul brutalizează oamenii. Oricine este expus violenţei extreme, o perioadă mare de timp, îşi pierde inhibiţiile şi devine un criminal, explică cei doi cercetători. Soldaţii vorbesc rareori despre moarte şi nu discută despre propriile sentimente sau temeri.
Discuţie între un pilot german şi un soldat trimis în recunoaştere, 30 aprilie 1940:
Pohl: "Am fost nevoit să arunc bombe într-o gară din Poznan, în a doua zi a războiului din Polonia. 8 din 16 bombe au căzut în oraş, în mijlocul mai multor case. Nu mi-a plăcut asta. În a treia zi, nu m-a mai interesat, iar, în a patra zi, m-am distrat. Ne plăcea ca dimineaţa, înainte de micul-dejun, să hăituim soldaţi pe câmp şi să îi împuşcăm cu mitralierele. "
Meyer: " Dar mereu vă îndreptaţi împotriva soldaţilor?"
Pohl: "Şi asupra civililor. Atacam oamenii pe străzi. Eram într-o formaţie (de 3 avioane) şi am început să tragem la rând. Vedeam cum zboară caii."
Meyer:" Asta e scârbos, cu caii..."
Pohl: "Mi-a părut rău de cai; deloc de oameni. Dar mi-a părut rău de cai, până la sfârşit."
Victima este ţinta în care trebuie să tragi şi să o distrugi, fie că e vorba despre o barcă, o clădire, un tren, un biciclist sau o femeie care împinge căruciorul unui copil. Foarte rar soldaţii au remuşcări faţă de actele comise sau simt compasiune faţă de victime. "Victima în sens empatic nu apare în povestirile lor", constată cercetătorii. Cei mai mulţi militari nazişti nu mai fac diferenţa între soldaţii vrăjmaşi şi civilii din ţările unde se poartă luptele.
În octombrie 1944, operatorul radio Eberhard Kehrle şi infanteristul SS Franz Kneipp aveau o conversaţie despre partizani.
Kehrle: "În Caucaz, când unul din noi era omorât, nu trebuia să ne spună locotenentul ce să facem. Scoteam pistoalele şi împuşcam la rând: femei, copii, tot..."
Kneipp: "Un grup de partizani a atacat o dată un convoi care transporta răniţi şi i-a omorât pe toţi. I-am prins într-o jumătate de oră, lângă Novgorod. I-am îngropat într-o groapă cu nisip şi toţi au început să tragă cu mitraliere şi pistoale."
Kehler: "Ei ar fi trebuit omorâţi încet, nu împuşcaţi."
Soldaţii şi femeile : 15 bărbaţi pe oră/ femeie
Wallus: "În Varşovia, trupele noastre s-au aliniat în faţa clădirii (bordelului). În Radom, prima cameră se umpluse şi restul aşteptau afară. Fiecare femeie avea 14-15 bărbaţi pe oră. Înlocuiau femeile la două zile."
Mărturia soldatului nazist Muller, de când a fost în Ucraina şi Rusia: "Fete frumoase de tot construiau străzi. Le-am pescuit de pe stradă, le-am tras în camion , le-am violat şi le-am aruncat în stradă. Mamă, ce ne-au înjurat!"
Reimbold: "În prima tabără-închisoare pentru ofiţeri unde am fost ţinut, era un idiot din Frankfurt, un locotenent tânăr. Eram opt bărbaţi la masă şi vorbeam despre Rusia. Şi el ne povestea: " Am prins o femeie spion, care se ascundea prin diferite case din cartier. Întai, am lovit-o peste sâni cu un lemn şi apoi am bătut-o cu baioneta. Apoi am violat-o, am aruncat-o afară şi am împuşcat-o. Când era aruncată în curte pe spate, nu murise încă, am început să aruncăm cu grenade în ea. Şi de fiecare dată când ateriza vreuna lângă ea, începea să urle." Şi gândeşte-te, eram opt ofiţeri germani acolo şi toţi au început să râdă. N-am mai suportat, m-am ridicat şi le-am zis: "Domnilor, asta e prea mult!"
"Dacă vrei, putem să împuşcăm câţiva după-amiază"
Soldaţii erau la curent cu exterminarea evreilor, mult mai mult decât se ştia până acum, arată raportul celor doi cercetători, Neitzel şi Welzer.
Transcripturile conţin informaţii foarte exacte despre exterminări, inclusiv despre împuşcările în masă, asfixierea cu monoxid de carbon în camioane pregătite special pentru asta şi, mai apoi, dezgroparea cadavrelor şi incinerarea lor, în cadrul Operaţiunii 1005, prin care oficialii SS au crezut că vor elimina urmele Holocaustului, început în 1943.
Foarte puţini soldaţi recunosc că au fost implicaţi direct în asta, dar cei mai mulţi vorbesc despre ce au văzut sau au auzit. Povestirile sunt extrem de detaliate şi mult mai precise decât informaţiile pe care investigatorii le-au obţinut mai târziu, în anchete, precizează cercetătorii.
În aprilie 1945, maiorul general Walter Bruns descrie ce se întâmpla într-o operaţiune cu evrei la care a asistat.
"Tranşeele aveau 24 metri în lungime şi erau late de 3 metri. Trebuiau să se aşeze ca sardinele într-o cutie, cu capul spre mijloc. Deasupra, erau 6 lunetişti cu mitraliere, care îi împuşcau în ceafă. Era deja plin când am ajuns, aşa că cei care nu au murit au trebuit să urce deasupra şi apoi erau împuşcaţi. Trebuia să stea în straturi unifome, ca să nu ocupe prea mult spaţiu. Înainte de asta, au fost obligaţi să-şi lase obiectele de valoare la altă staţie.
Marginea pădurii era aici, şi aici erau trei rânduri de tranşee, în duminica aia, şi aici era o linie care se întindea pe un kilometru şi jumătate şi se mişca detul de greu. Stăteau la coadă să fie omorâţi. Când se apropiau, vedeau ce se întâmplă. Cam atunci trebuiau să dea bijuteriile şi bagajele. Când mai înaintau, li se spunea să se dezbrace; aveau voie să rămână în lenjerie. Erau numai femei şi copii mici, de până în doi ani."
Generalul Edwin Graf von Rothkirch und Trach vorbeşte despre perioada pe care a petrecut-o în oraşul polonez Kutno:
"Ştiam un lider SS destul de bine, am mai vorbit noi despre una-alta, şi, într-o zi, îmi zice: "Auzi, vrei să faci un film când îi împuşcă? Oamenii ăştia sunt împuşcaţi în fiecare dimineaţă. Dacă eşti interesat, mai avem câţiva şi putem să-i împuşcăm după-amiază, dacă vrei."
Conceptul nazist de superioritate rasială a înlocuit foarte repede normele de dinainte de legea rasială de la Nuremberg, din 1935. Persecutarea sistematică a unui grup care reprezenta mai puţin de un procent din populaţia germană a fost posibilă, pentru că oamenii nu au considerat barbar ceea ce se întâmpla cu evreii, explică Nietzel şi Welzer. De ce? Pentru că evreii nu mai făceau parte din societatea germană.

Crimele sovietice de la Padureti
Orice rezistenţã era condamnatã din start eşecului din cauza distanţelor mari pânã la bazele sigure de pe teritoriul Ungariei sau Transilvaniei. Foştii aliaţi au avut 5048 de morţi şi 56.455 prizonieri.
Conform dreptului rãzboiului modern, România era responsabilã de soarta captivilor, dar Moscova nu respecta nici o regulã a dreptului internaţional modern. Toate materialele capturate de români au fost considerate trofee şi confiscate. Prizonierii au fost ceruţi şi apoi duşi în Uniunea Sovieticã.
Detaşamentele de escortã erau extrem de brutale cu prinşii. Erau unitãţi de escortã ale celebrului NKVD, afirmat prin masacrul de la Katyn, şi noţiunile dreptului internaţional nu existau pentru cei ce nu se omorau cu cultura, ci aveau cultul urii. Creierul le era împãnat cu citate din I. V. Stalin sau Ilya Ehrenburg. Ura împotriva celorlalţi era caracteristica dominantã. Nici detaşamentele Armatei Roşii nu aveau un comportament deosebit.
Cinci militari germani din lagãrul de la Caracal erau transportaţi în toamna anului 1944 spre URSS, dar un sublocotenent fanatic a considerat cã duşmanii poporului nu meritã sã mai trãiascã. A avut loc o judecatã sumarã în limba rusã şi s-au auzit cinci focuri de armã în ceafa condamnaţilor. A fost un proces tipic comunist, acuzaţia absurdã adusã victimelor fiind aceea de evadare.
Oare câţi deţinuţi din lagãrele roşii o auziserã înainte? Evenimentele s-au petrecut pe raza localitãţii Pãdureţi (comuna Poiana Lacului, judeţul Argeş) în ziua de 2 octombrie 1944. Cei cinci erau: Guter (Gunther ?) Daria (plutonier major din Regimentul 5 pionieri), Hoet Gutler (fruntaş din Regimentul 202 apãrare antiaerianã), Johann Maier (soldat din Regimentul 84 AA), Harman (Hermann ?) Tuhlt (soldat din Regimentul 156 Dorobanţi, probabil Landwehr) şi Hlumut (Helmuth ?) Culek (soldat din Regimentul 27 pionieri)1.
Se observã cã victimele erau oameni de rând şi aparţineau unor unitãţi specializate, puţin implicate în posibile crime pe teritoriul sovietic. Nu se fãceau deosebiri şi doar pistolul avea dreptate. Faptele pot fi incluse în categoria crimelor de rãzboi şi explicã de ce luptele de pe frontul antisovietic au fost deosebit de sângeroase. Interesant este faptul cã puterile aliate, prin Tratatul de pace de la Paris (1947), au eliminat posibilitatea urmãririi militarilor învingãtori vinovaţi de crime de rãzboi.
Pentru ca abuzul sovietic sã fie complet, sublocotenentul a încãlcat autoritatea locotenentului român Brahaschi Dumitru. Ofiţerul n-a putut decât sã protesteze timid în faţa armelor automate sovietice. Propria viaţã atârna de firul voinţei aliatului atotstãpânitor.
Dupã decenii de la comiterea faptelor, s-ar putea realiza identificarea victimelor şi îngroparea lor cu tot ceremonialul militar.

Naziştii au ratat SUA din beţie şi prostie
Documente din timpul celui de-al doilea război mondial declasificate recent de serviciile britanice MI5 scot la iveală, cu iz de comedie, incredibila submediocritate şi viciile mărunte ale spionilor nazişti. Astfel, dosarele de spionaj din acea perioadă, date acum publicităţii de Arhivele Naţionale britanice, arată că misiunea spionilor nazişti din vara anului 1942, vizând lansarea unei campanii de teroare şi sabotaj pe teritoriul american, a fost compromisă de la bun început din cauza incompetenţei, darului beţiei şi, în final, de şeful trădător al misiunii.
Potrivit documentelor MI5 declasificate, citate de presa brita­nică, opt spioni nazişti au fost debarcaţi în America, în luna iunie, 1942, pentru „Operaţiunea Pastorius”. Patru spioni au fost debarcaţi pe coastele Floridei, iar ceilalţi patru, pe Long Island, New York. Despre cei opt spioni se spunea că formau „echipa cea mai bine antrenată şi dotată cu aparatură de sabotaj decât oricare altă expediţie de care ar fi auzit vreodată Serviciile de Securitate”. Spionii nazişti ar fi urmat să comită acte de sabotaj asupra întreprinderilor americane, căilor ferate, reţelei de canalizare, precum şi „mici acte de terorism” asupra magazinelor evreilor.
Spionii nazişti şi-au dat în petic înainte de a ajunge în America. Aflaţi în Parisul ocupat, unul dintre ei s-a îmbătat-turtă în barul unui hotel, mărturisind întregului anturaj că este agent secret. În ciuda acestui episod, spionul beţiv a fost trimis în misiune. Actele prosteşti au continuat când spionii au ajuns în America. Echipa din Long Island purta uniforma nazistă, după ce submarinul o debarcase la repezeală, într-un loc greşit, scufundându-se imediat ca să nu fie văzut de americani. Cei patru spioni au fost însă zăriţi în uniforme de un ofiţer american. Abia au avut timp să se schimbe în ţinută civilă până ce ofiţerul american s-a apropiat de ei. I-au dat 300 de dolari ca să-i lase în pace. De asemenea, s-a aflat că şi submarinul cu care veni­seră scăpase ca prin urechile acului de un atac al pazei de coastă, datorită a ceea ce a fost numit în raport „lenea sau prostia” trupelor americane, care l-au ratat. Echipa de spioni din Florida a ajuns în schimb pe ţărm ieşind din apă în costume de baie.
Cireaşa pe tort a fost pusă însă de şeful misiunii, George John Dasch, care a sunat la biroul FBI din New York „mărturisind că este sabotor şi că vrea să-i spună lui Hoover
(J. Edgar Hoover, şeful de atunci al FBI) povestea lui”. După ce a fost refuzat s-a dus personal la sediul FBI, unde s-a confesat cinci zile la rând, timp de 10 ore pe zi. Un membru al echipei din Florida a făcut aproape la fel, dar din prostie, „cooperând astfel cu autorităţile americane la propria-i arestare”, după cum menţio­nează rapoartele declasificate.
A intrat şi el în birourile FBI, când America era împânzită cu afişe „Căutat”, cu fotografia lui, pretinzând că tocmai atunci ajunsese din Mexic şi că voia să-şi clarifice dosarul privind serviciul militar.
Toţi spionii, în afară de George John Dasch şi un alt trădător al echipei, au fost condamnaţi la moarte, ceea ce a dus la concluzia că Dash şi-ar fi plănuit „predarea” către autorităţile americane înaintea mi­siunii, folosindu-se de acest prilej doar pentru a fugi din Germania.
George John Dasch a fost extrădat mai târziu în Germania.
Se crede că ar fi existat şi o a treia echipă de spioni nazişti, dar care nu a fost niciodată prinsă, iar de atunci, potrivit istoricilor americani, „spionajul german a rămas atât de traumatizat, încât nu a mai organizat nici o altă misiune de sabotaj” în Statele Unite ale Americii.

Planul de haos după război
Un plan german prevedea, după încheierea războiului, comiterea în întreaga Europă de acţiuni de sabotaj, asasinate, otrăvirea resurselor de apă, a alimentelor şi chiar a băuturilor şi ţigărilor. Naziştii începuseră chiar să producă şi pelete maronii, pe care se gândeau să le plaseze în scrumiere, în locurile publice. Când chibritul aprins sau ţigara aveau să fie puse în scrumieră, peletele maronii ar fi explodat imediat. „Astăzi e greu de crezut că asemenea scheme ar mai putea funcţiona (...) Atunci însă era cât se poate de plauzibil faptul că, după victoria Aliaţilor, vor rămâne gru­pări naziste, care vor continua războiul secret”, afirmă istoricul britanic Christopher Andrew. Citeste articolul

Fostul director al faimoasei fabrici Kandia a scos oamenii de sub dărâmături după bombardamente

Ladislau Schimmerling povesteşte ororile din anii '40, petrecute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe atunci un tânăr de doar 15 ani, timişoreanul participa la „apărarea pasivă" şi îndura zi de zi bătăile şi răutăţile celor din jurul său.
Ladislau Remus Romulus Schimmerling, un nume mult prea lung al unui tânăr care în 1941 avea doar 15 ani. Deşi era elev în cadrul liceului C.D. Loga din Timişoara, Ladislau a fost obligat să întrerupă şcoala, fiind evreu, şi a fost nevoit să facă muncă obligatorie. Curăţirea zăpezii din parcuri nu a reprezentat o problemă prea mare pentru tânărul timişorean, până când au început bombardamentele. „Se numea apărare pasivă. În timpul bombardamentelor, am avut sarcina să scoatem victimele de sub dărâmături, apoi făceam gropile comune la Mehala, unde se înmormântau decedaţii. Era un lucru înfiorător, mai ales că eram un copil", a povestit bărbatul de 84 de ani.


Diploma de inginer

„După ce săpam gropile, participam şi la funeralii. Era o morgă acolo, la cimitir, unde erau depozitate toate victimele bombardamentelor. Cei decedaţi erau puşi în nişte coşciuge gata pregătite, apoi duşi întâi la morga din Mehala, vara, căldură... Multe cadavre nici nu se mai puteau recunoaşte, iar gropile pe care ne puneau pe noi să le săpăm erau morminte comune pentru 10-15 persoane. Tot săpând, uneori dădeam şi peste alte morminte mai vechi. Teribil!", şi-a amintit Schimmerling.


Pentru că jumătate din zi mergea să facă norma de muncă obligatorie, în cealaltă jumătate Ladislau lucra la o fabrică de produse zaharoase, unde învăţa meserie, devenind, pe rând, ucenic, calfă şi maistru. La finalul războiului, tânărul şi-a continuat liceul la seral, apoi a absolvit facultatea în Bucureşti şi a primit diploma de inginer. În anii '70, Ladislau Schimmerling a devenit director al fabricii de produse zaharoase Kandia.

Dat afară de la liceu

Cu puţin timp înainte să i se interzică să mai meargă la şcoală, Ladislau a fost ascultat la catedră împreună cu alţi colegi şi a primit nota 6, din partea unui profesor legionar. Un coleg român a primit nota 4 şi a fugit după profesor pentru a-i cere socoteală în legătură cu diferenţa dintre note. „Îmi amintesc că profesorul s-a întors şi i-a dat două palme, iar eu am îngheţat. I-a spus: «Dacă el, ca jidan, a ştiut cât a ştiut, tu trebuia să ştii de două ori mai mult decât ştie ele!». N-o să uit niciodată momentul, noi aşteptam din clipă în clipă să fim daţi afară. Într-adevăr, după câteva zile a venit o circulară în baza căreia am fost toţi exmatriculaţi", a mai povestit Schimmerling.


Bătaia zilnică

Pentru Schimmerling, ororile războiului au însemnat mai ales răutăţile pe care trebuia să le îndure de la ceilalţi oameni. „De exemplu, am avut un vecin care locuia pe aceeaşi stradă cu mine, care mă aştepta mereu când eu veneam de la şcoală şi îmi dădea câte o lovitură pentru că eram evreu. Mă bătea de fiecare dată şi căutam să ocolesc locul acela, să nu mă întâlnesc cu el. Nu era român, era german", a mai spus Ladislau Schimmerling. Peste ani, s-a produs o coincidenţă ciudată. Timişoreanul a devenit pe rând şef de producţie, inginer şef şi mai apoi director al fabricii Kandia. Acelaşi bărbat care îl agresase în copilărie a venit la el pentru a-i cere să-l angajeze pe postul de frigotehnist. „A avut acest tupeu, pentru că noi aveam un loc liber. Nu l-am angajat, am chemat portarul să-l scoată afară", a încheiat Schimmerling.

Documente desecretizate din arhiva serviciului secret britanic: cum plănuia O ORGANIZAŢIE DE REZISTENŢĂ NAZISTĂ să continue lupta otrăvind inamicul cu nes şi cârnaţiNaziştii plănuiau să îşi omoare inamicii britanici şi americani folosind cârnaţi otrăviţi, ciocolată şi cafea, se arată în mai multe documente desecretizate astazi.
Mai multe ziare britanice, printre care The Telegraph sau Daily Mail, publică astăzi mai multe documente desecretizate ale serviciului MI5, care arată că, imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, o grupare "de rezistenţă" nazistă plănuia o luptă de gherilă susţinută. Metodele "ofensive" la care se gândeau membrii grupării sunt însă dintre cele mai năstruşnice şi astăzi, la 66 de ani distanţă, ele provoacă mai degrabă amuzamentul: naziştii plănuiau să îşi omoare inamicii britanici şi americani folosind nici mai mult, nici mai puţin decât cârnaţi otrăviţi, ciocolată şi cafea.O organizaţie nazistă care urma să creeze un "al patrulea Reich", în cazul în care Hitler era omorât în cel de-al Doilea Război Mondial, plănuia să lase nes sau mâncare contaminată cu toxine în locuri unde acestea puteau fi găsite de soldaţii Alianţei.Alte arme secrete: brichete care degajau un fum mortal în momentul în care erau aprinse sau pastile otrăvitoare "deghizate" în aspirine. De asemenea, femeile folosite drept "agenţi" sub acoperire purtau în geantă substanţe toxice (precum antraxul), care ar fi trebuit să otrăvească oficialităţi adverse de rang înalt.
Se pare, însă, că britanicii ştiau că li se pregăteşte ceva şi le-au interzis soldaţilor să consume mâncare sau să fumeze ţigări locale, când au atacat Germania, în 1945.
Dosarele serviciului secret britanic MI5 arată că britanicii au aflat de planurile naziştilor când au arestat patru agenţi germani, în nordul Franţei, în martie 1945. Englezii au găsit asupra inamicilor lor următoarele:

• Ţigări "speciale", destinate să îi ameţească pe britanici. Când aceştia se plângeau de dureri de cap, li se oferea o "aspirină", care era, de fapt, o tabletă otrăvitoare care provoca moartea în mai puţin de zece minute.
  

• O pastilă similară, care exploda în contact cu apa.
  
  
  
  • O pudră otrăvitoare, care era împrăştiată pe cărţi, birouri sau pe clanţele uşilor.
    
  
  
  
  
  • Un praf care provoca moartea prin înghiţire, dar nu şi prin inhalare. Acesta era de obicei folosit pentru a "asezona" mâncarea britanicilor.
    
  
  
  
  
  • O pastilă care se punea în scrumiere şi, în contact cu scrumul de ţigară, degaja un fum înecăcios şi toxic.
    
  
  "Astăzi, aceste 'scheme' ar putea părea imposibil de pus în practică. Dar, pe vremea aceea, era uşor de crezut că, inclusiv după victoria Alianţei, naziştii ar fi continuat războiul, încercând să se răzbune", comentează istoricul oficial al MI5.În caz că trucurile "alimentare" nu ţineau, naziştii mai aveau o armă secretă: o curea care se transforma în armă şi care era purtată de ofiţerii SS. "Cureaua este neagră şi are o svastică argintie şi un vultur pe ea. Sub cataramă era ascuns un pistol cu patru focuri, care se declanşa prin simpla apăsare a unui buton. Oricine ar fi stat faţă în faţă cu o persoană care purta cureaua ar fi fost împuşcat", se arată într-un alt document desecretizat.

Libia, Afrika Korps şi bombardarea României

Evenimentele ce tocmai se petrec în Libia au readus în lumina "reflectoarelor" presei internaţionale, luptele ce au avut loc în cel de Al Doilea Război Mondial pe teritoriul actualului stat libian. La începutul celei de-a doua conflagraţie mondială, Libia era colonie italiană de aproape două decenii şi jumătate. În cele două provincii ce compuneau colonia, Tripolitania şi Cirenaica, Italia deţinea peste 250.000 de soldaţi ce aşteptau cel mai mic semn de slăbiciune din partea Imperiului Britanic, pentru a invada Egiptul. După ce au cucerit Libia, Aliaţii au folosit baza aviatică din oraşul Benghazi pentru a bombarda Bucureştiul şi instalaţiile petrolifere de pe Valea Prahovei.

Vara anului 1940. Franţa este invadată şi ocupată de panzerele germane. Rămasă singură în calea Germaniei naziste, Marea Britanie se pregăteşte să facă faţă atacului întreprins de Luftwaffe. Situaţia din Europa se repercutează şi asupra continentului african care va deveni curând teatru de război.

Prima acţiune de luptă o va întreprinde marina britanică pe ţărmurile Africii de Nord. Refuzul flotei franceze de a se preda englezilor, în urma încheierii armistiţiului dintre Franţa şi Germania, va determina Royal Navy să bombardeze, la 3 iulie 1940, unităţile navale franceze staţionate la baza Mers el-Kebir.
Mussolini atacă trupele engleze din Egipt



Profitând de prăbuşirea Franţei, dar şi de superioritatea militară numerică pe care Italia o deţinea atât în Africa Centrală cât şi în Africa de Nord, Mussolini decide să atace Egiptul, cea mai bogată colonie engleză de pe continent



(Foto: Harta politică a Africii de Nord, la începutul anului 1939)



La 13 septembrie 1940, Armata a 10 italiană din Cirenaica, sub comanda mareşalului Rodolfo Graziani, compusă din 6 divizii întărită cu 8 batalioane de tancuri pătrunde în Egipt cu scopul de a ocupa portul Alexandria şi a pune stăpânire pe Canalul de Suez. Prima rezistenţă a englezilor compusă din două brigăzi şi două divizii este spulberată de forţele italiene, care la 16 septembrie ajung în localitatea Sidi- Barani. Presaţi, trupele engleze execută o retragerea până în zona Mersa-Matruh.
Contraatacul englez şi cucerirea Tobrukului



Scăpată de sceptrul unei posibile invazii naziste în insulă, Marea Britanie decide să întărească trupele de care dispunea în nordul Africii. Deja la începutul lunii decembrie 1940, trupele britanice ( cu doar 35.000 de oameni şi 275 de tancuri conduse de generalul Richard O'Connor) se pregătesc pentru o contraofensiva împotriva forţelor italiene, astfel în noaptea de 8 spre 9 decembrie, deşi în inferioritatea numerică, britanicii înfrâng rezistenţa italiană din Sidi-Barrani. Doar în oraş, peste 40.000 de soldaţi italieni se predau. Contraofensiva britanică continuă apoi spre Cirenaica, înspre zonele fortificate reprezentate de oraşele Bardia, Tobruk şi Benghazi. La începutul anului 1941, forţele engleze ajung la frontiera de est a Cirenaicii, în zona localităţii El Agheil, unde se opresc din cauza lungirii considerabile a liniei de comunicaţie şi aprovizionare.

Bilanţul acţiunii britanice este neaşteptat de bun. Forţele italiene au avut pierderi considerabile: 10.000 de morţi şi dispăruţi, peste 130.000 de prizonieri, 400 de tancuri, 1.300 de tunuri şi alte materiale, distruse sau capturate. Capacitatea de luptă a forţelor italiene din Africa de Nord este aproape complet anihilată.
Afrika Korps debarcă în Libia



Disperat Mussolini apelează la ajutorul lui Hitler pentru a nu pierde întreagul teritoriu al Libiei.La 9 ianuarie 1941, Hitler ordonă mobilizarea unei trupe germane pentru a fi trimisă în Africa.



(Foto: Aliniamentul pe care s-a deplasat Afrika Korps)


Führerul dorea să prevină cu orice preţ o înfrângere totală a trupelor italiene din Africa de Nord. Astfel, îi încredinţează, la 6 februarie 1941, generalului maior Erwin Rommel (poreclit mai apoi „Vulpea deşertului”) comanda supremă a corpului armat (Afrika Korps) ce avea să fie trimis în Africa de Nord. Acesta era format dintr-o unitate de infanterie specială şi o divizie blindată cu care avea să atace trupele engleze. Intenţia lui Hitler era să combine această lovitură cu ofensiva din Balcani pentru a cuceri întregul bazin estic al Mediteranei. În februarie 1941, cele două divizii din cadrul Afrika Korps debarcă la Tripoli, determinând o răsturnare a echlibrului de pe câmpul de luptă, dintre forţele Axei şi britanici.

La 31 martie 1941, Rommel decide să declanşeze ofensiva împotriva trupelor britanice. Peste nouă zile, trupele germano-italiene erau în Derna, după două zile au încercuit Tobrukul, pe care nu l-au asediat din cauza puternicii rezistenţe, iar la 15 aprilie ajungeau în defileul Halfaya, unde întâmpinând o rezistenţă puternică, s-au oprit. După ce au recucerit Cirenaica şi au intrat în Egipt, trupele Axei s-au văzut cu linia logistică supra-întinsă pentru a putea profita de slăbiciunea englezilor şi a ocupa întregul Egipt. Eforturile lor ulterioare au fost îndreptate către cucerirea oraşului Tobruk, în care se aflau blocate două divizii engleze, însă trupele de aici, bine aprovizionate de flotă şi sprijinite de artileria de pe nave au respins iniţial toate atacurile.
Salvarea Tobrukului



La rândul lor, englezi pentru a debarasa Tobrukul declanşează opraţiunea „Battleaxe”. Deşi aflate într-o superioritate numerică nu reuşesc să împingă trupele Axei din jurul oraşului, din cauza apărării flexibile şi mobile organizate de Rommel. Eşecul depresurizării Tobrukului îl va înfuria pe Churchill care îl va înlocui pe generalul Archilbald Wavell cu Claude Auchinleck, fostul comandat al trupelor engleze din India. Eforturile intense ale englezilor de a elibera Tobrukul se vor concretiza abia în noiembrie 1941, atunci când peste 33.000 de soldaţi ai Axei, în marea majoritate italieni, îşi vor pierde viaţa. Rommel se va retrage şi regrupa la El Aghelia.

Începutul anului 1942, nu aduce schimbări majore pe teatrul de război din Africa de Nord. Trupele engleze şi cele ale Axei sunt dispuse de-a lungul graniţei Cirenaicii, la fel ca în urmă cu un an.
Ofensiva lui Rommel



Luna iunie a anului 1942 este marcată de o neaşteptat de puternică ofensivă declanşată de Rommel împotriva britanicilor. Afrika Korps împreună cu două corpuri de armată italiene vor înainta 500 de km, în teritoriul controlat de trupele britanice. „Geniul” lui Rommel, care a atacat prin învăluire trupele engleze, va duce la cucerirea Tobrukului de către trupele Axei şi capturarea a 26.000 de prizonieri. Englezii se retrag din nou în Egipt, urmăriţi de germani.

Noua ofensivă a lui Rommel îi provoacă premierului britanic, Winston Churchill, o criză de nervi. Hotărăşte să reorganizeze, să reînarmeze Armata a 8 din Egipt şi să o pună sub comanda generalului Bernand Montgomery. Noile întăriri engleze schimbă iar raportul de forţe între inamici: 11 divizii britanice ( dintre care 4 erau blindate) contra 10 divizii ale trupelor Axei (2 germane, restul italiene). Dându-şi sema că situaţia balansează împotriva sa, Rommel lansează o noua ofensivă la sfărşitul lui iunie şi ajunge până în apropiere de El Alamein (80 Km de Alexandria) unde este respins de aviaţia şi armata engleză. Forţat şi de lipsa carburanţilor, generalul german decide să îşi fortifice poziţiile deţinute, în aşteptare unui atac englez.
Bătălia de la El Alamein şi pierderea Libiei





(Foto: Dispunerea forţelor Axei şi a Aliaţilor, înainte de bătălia de la El Alamein )

Atacul va veni în noaptea de 23 spre 24 octombrie, atunci când generalul Montgomery va declanşa operaţiunea „Lightfoot". Un baraj de artilerie se va abate asupra poziţiilor trupelor Axei, urmat de un atac al infanteriei. Atacul îi prinde total descoperiţi pe germani. Rommel este plecat de pe front în Germania iar înlocuitorul său, generalul Stumme, face infarct şi moare chiar în primele ore ale atacului. Mai mult, liniile de comunicaţie germane sunt distruse de focul de artilerie. Peste două zile când va ajunge Rommel pe front, situaţia este dramatică pentru trupele Axei, jumătate din cele 540 de tancuri ale Axei sunt distruse. Cu pierderi deosebit de mari, trupele germano-italiene au rezistat. Pe 26 octombrie, germanii încearcă un contraatac.


După două zile de atac, forţele conduse de Rommel sunt respinse iar aliaţii se concentrează pe distrugerea tancurilor germane. Aflat în pragul dezastrului şi cu peste 90% din tancuri distruse, Rommel îi cere permisiunea lui Hitler pentru a se retrage din zonă. Fuhrer-ul refuză, dar inevitabilul se produce. Forţele Axei se retrag spre vest, la El Agheila.



(Foto: Mişcările combatanţilor în decursul anilor 1940-1943)

Era a treia retragerea a acestor forţe, primele două având loc în 1940 şi 1941. Rommel pierduseră până în acel moment aproximativ 75.000 de oameni, 1.000 de tunuri şi peste 500 de tancuri. După o pauză de refacere de trei săptămăni, trupele britanice îşi reiau atacul, iar forţele Axei se retrag spre Tripoli. Pe 23 ianuarie, Montgomery ocupă Tripoli, în vreme ce forţele lui Rommel continuau să se retragă spre liniile defensive construite de francezi în sudul Tunisiei – Linia Mareth.

În Tunisia, trupele conduse de Rommel vor face joncţiunea forţelor cu Armata a 5 Panzer condusă de generalul Hans-Jürgen von Arnim, care era puternic implicată în campania din Tunisia, în luptele contra Armatei I britanice din nordul ţării. În acest moment, forţele Axei erau obligate să lupte pe două fronturi, cu forţele britanico-americano-franceze înaintând dinspre vest şi cu Armata a 8-a atacând dinspre est.
Deşi reorganizate, trupele Axei nu au putut ţine piept Aliaţilor şi au trebuit să se retragă din Africa, în ciuda unui succes tardiv a trupelor condese de Rommel împotriva Corpului al II-lea american în timpul bătăliei de la Pasul Kasserine.


Ploieştiul bombardat de avioane ce decolau din Benghazi




La Conferinţa de la Casablanca, Maroc (14-23 ianuarie 1943), unde s-au luat deciziile esenţiale pentru desfăşurarea războiului în Europa, respectiv debarcarea din Sicilia, amânarea operaţiunii Overlord – debarcarea din Normandia pentru anul următor, s-a hotărât şi efectuarea celei mai mari operaţiuni de bombardament aerian de până atunci „Tide-Val”, respectiv atacarea instalaţiilor petrolifere de pe Valea Prahovei.
Operaţiunea „Tide-Val”




Pentru aceasta a fost concentrată la Benghazi, în Libia, la dispoziţia Armatei 9-a aeriene americane, cea mai mare flotilă de bombardiere B-24 Ds Liberator formată vreodată, compusă din cinci grupuri de avioane: Liberandos (29 aparate), Traveling Circus (39 aparate), Pyramides (47 aparate), Eight Balls (37 aparate) şi Sky Scorpions (26 aparate), la bordul cărora se aflau 1.763 de piloţi, navigatori, observatori, mitraliori, trăgători şi mecanici americani.

După o perioadă de antrenament special, în deşertul libian fiind reconstituite, la scara 1/1, după fotografii, instalaţiile petrolifere din zona Ploieşti asupra cărora au fost executate mai multe misiuni de bombardament, duminică, 1 august 1943, ora 6 dimineaţa (ora României), 178 de bombardiere strategice B-24 Ds Liberator au decolat de la Benghazi, traversând Marea Mediterană şi îndreptându-se spre România, peste Peninsula Balcanică.

Din pricina condiţiilor meteorologice, precum şi a interzicerii folosirii mijloacelor de comunicaţie, numai 162 de aparate au ajuns în spaţiul aerian al României, începând cu ora 13.00, şi au lansat asupra zonei petrolifere şi împrejurimi peste 1.800 de bombe, având între 250 şi 500 de kg fiecare.

Ca urmare a acţiunilor combinate ale artileriei antiaeriene şi ale aviaţiei de vânătoare române şi germane, impresionanta flotilă aeriană americană a înregistrat pierderi grele: 41 de aparate doborâte de artileria antiaeriană şi aviaţia de vânătoare, opt aparate au aterizat forţat în Turcia (neutră în acea vreme), alte 23 de aparate au aterizat forţat la ­bazele din Cipru, Sicilia sau Malta şi doar 88 de avioane au reuşit să revină la Benghazi (55 dintre ele fiind destul de grav avariate). Pierderile umane americane s-au ridicat la 627 de ­militari (310 morţi, 130 de răniţi, 180 de prizonieri în România şi 79 internaţi în Turcia).

Sabia atomica a lui Damocles
Lumea intreaga a trait, in anii razboiului rece, cu teama permanenta ca Uniunea Sovietica si Statele Unite, cele doua mari superputeri ale planetei, ar putea incepe un conflict nuclear pustiitor. Dar putini au stiut, pana in urma cu cativa ani, cand pericolul unui astfel de conflict s-a atenuat, ca omenirea a fost de multe ori la un pas de a disparea, din cauza unor accidente nuclare tinute cu grija la secret, la momentul respectiv. Daca despre asemenea incidente survenite la rusi – de la pierderea de submarine nucleare la dezastrul de la Cernobil – se stiu astazi foarte multe lucruri, nu la fel de cunoscute sunt situatiile similare petrecute de cealalta parte a baricadei...

Bătălii din Al doilea Război Mondial - Operaţiunea “Citadela”
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/batalii-al-doilea-razboi-mondial-operatiunea-citadela
După înfrângerea categorică de la Stalingrad (1), situaţia armatei germane era foarte dificilă, capacitatea de luptă a acesteia fiind grav afectată, precum şi moralul soldaţilor germani. Cu toate acestea, Adolf Hitler şi comandanţii săi militari au reuşit să găsească resurse pentru încă o mare ofensivă pe teritoriul sovietic, menită să schimbe cursul războiului în favoarea Germaniei şi să refacă prestigiul trupelor germane, serios afectat după catastrofa militară de la Stalingrad.
În vara anului 1943, Germania nazistă şi aliaţii săi mai dispuneau încă de resurse considerabile pe Frontul de Est pentru organizarea unei ofensive de proporţii, şi anume de 232 de divizii, dintre care 196 de divizii germane - 26 de tancuri şi motorizate - 15 divizii şi 6 brigăzi finlandeze, 5 divizii şi 2 brigăzi maghiare, 9 divizii româneşti, 2 divizii slovace şi o divizie spaniolă, acestea totalizând peste 5 200 000 oameni, 54 300 de tunuri, 5 850 de tancuri şi autotunuri şi 2 980 de avioane.(2)
Hitler mizează totul pe cartea atacului
Comandamentul german a proiectat o ofensivă majoră în vara anului 1943, ce urma să aibă loc în două etape. Prima etapă purta numele de cod „Citadela” (autorul acestui plan a fost şeful OKH, generalul Kurt Zeitzler) şi propunea să se desfăşoare pe direcţia Orel – Belgorod - Harkov, având ca scop executarea a două lovituri concentrice spre Kursk, pentru a încercui şi distruge forţele sovietice aflate în ieşindul de la Kursk. Operaţiunea „Citadela” fusese programată iniţial să înceapă în prima jumătate a lunii mai, din două motive. Primul se referea la faptul că în acea perioadă solul avea să fie suficient de uscat pentru a permite criculaţia nestingherită a blindatelor, iar al doilea motiv era acela că până la jumătatea lunii mai ruşii nu aveau cum să îşi refacă trupele, mai ales cele de blindate. La începutul lui mai, Hitler a decis, ignorând sfaturile cconsilierilor săi militari, să amâne operaţiunea „Citadela’ până în iunie când, spera el, capacitatea de luptă a diviziilor germane de blindate ar fi fost substanţial îmbunătăţită prin dotarea cu noi tancuri. Astfel, a fost pierdut avantajul primei lovituri, ignorându-se ideea de bază a operaţiunii „Citadela”, aceea de a ataca înainte ca inamicul să îşi refacă forţele şi să remedieze pierderile suferite în timpul iernii.(3) În a doua etapă - nume de cod „Pantera” - se urmărea dezvoltarea ofensivei în adâncimea apărării sovietice din zona frontului de Sud-Vest. Aceste planuri au fost minuţios pregătite şi li s-a acordat o mare importanţă deoarece, pentrua a ascunde marea concentrare de forţe şi de mijloace, în special de tancuri (50 de divizii, dintre care 16 de tancuri şi de motorizate), s-a decis ca deplasarea trupelor să se facă doar noaptea. Mai mult, s-a căutat să se inducă în eroare forţele sovietice, prin executarea unor manevre şi concentrări de forţe false.
Cea mai mare bătălie de tancuri din istorie - raportul de forţe
Dispozitivul masat în zona Kursk era gândit şi conceput pentru o ofensivă care, aşa cum le spunea Hitler generalilor săi „[...] trebuie să fie executată rapid şi cu succes. Ea trebuie să ne ofere iniţiativa pentru vara aceasta.” Astfel, pe latura de nord a ieşindului de la Kursk a fost mobilizată Armata a 9-a germană (comandată de generalul Modell). Aceasta făcea parte din Grupul de armate „Centru”, compusă din 3 corpuri de tancuri (6 divizii de tancuri, 2 motorizate şi 7 de infanterie). Aceasta trebuia să acţioneze ofensiv pe direcţia Orel - Kursk pentru a rupe apărarea sovieticilor pe un front de 50 de km, parte a forţelor Frontului Central, executând în acest scop lovitura principală pe direcţia căii ferate Orel - Kursk. La ambele flancuri ale acestei lovituri urma să se execute concomitent câte o lovitură secundară, cu câte 2-3 divizii de infanterie. Pe latura de vest a ieşindului de la Kursk se afla Armata a 2-a germană, aflată tot în compunerea Grupului de armate „Centru”, având în subordine 9 divizii de infanteie. Trupele acesteia trebuiau să acţioneze pe un front larg de aproximativ 200 km, pentru a imobiliza trupele sovietice de pe latura acestui ieşind. Pe latura de sud a ieşindului de la Kursk se afla Armata a 4-a de tancuri din Grupul de armate „Sud” (comandant feldmareşalul von Manstein), compusă din două grupuri de tancuri şi unul de infanterie (6 divizii de tancuri şi 3 de infanterie) precum şi Grupul operativ „Kempf”, alcătuit din două corpuri de tancuri şi unul de infanterie (5 divizii de tancuri şi 3 de infanterie). Aceste forţe trebuiau să execute lovitura principală dinspre Belgorod către Kursk, cu scopul de a rupe apărarea sovietică din zona Frontului Voronej. Flancul drept al acestor secţiuni ofensive urma să fie apărat de Corpul 42 A de armată, care se afla în apărare pe Doneţ, pe un front de 125 km. În rezervă, Comandamentul german a păstrat trei divizii: una de tancuri, una motorizată şi una de infanterie.(4)
Gruparea de forţe din zona Orel urma să fie sprijinită de Flota a 6-a aeriană, care avea în compunerea ei 900 de avioane, iar cea din zona Belgorod de Flota a 4-a aeriană, cu 960 de avioane. Între 15 martie şi 1 iulie 1943, aceste forţe au fost întărite puternic cu trupe si tehnică de luptă din Germania, Franţa şi Norvegia. În ajunul ofensivei de la Kursk, forţele germane din această zonă numărau 900 000 soldaţi, 10 000 tunuri, 2 000 de avioane şi 2 700 de tancuri.
În noaptea dinaintea începerii ofensivei, Hitler le-a transmis tuturor soldaţilor germani următorul mesaj: „Cu începere de astăzi, voi deveniţi participanţi la mari lupte ofensive, al căror rezultat poate hotărî soarta războiului... Lovitură puternică care va fi dată armatelor sovietice trebuie să le zdruncine până în temelii... şi voi trebuie să ştiţi că de succesul acestei bătălii depinde totul”.(5)
Planurile germane ignorau aspecte esenţiale ale frontului sovieto-german, raportul de forţe existent la acea dată, potenţialul uman şi material al Uniunii Sovietice şi alte detalii extrem de importante. Decisivă pentru deznodământul bătăliei a fost aflarea planurilor de atac germane de către sovietici. Spionajul sovietic a reuşit să obţină datele exacte referitoare la direcţiile loviturilor principale, grupările de forţe destinate ofensivei, efectivele şi capacităţile lor, rezervele operative şi, cel mai important, data exactă a începerii ofensivei. Comandamentul suprem sovietic a ajuns la concluzia că, în condiţiile când inamicul se pregătea de ofensivă, cel mai potrivit era să i se opună o apărare fermă, apoi să îi distrugă forţa vie şi tehnica de luptă, să-i anihileze grupările de ofensivă, urmând ca, ulterior, să se treacă la o contraofensivă hotărâtoare pe direcţiile Orel şi Belgorod, apoi Harkov, pentru a crea condiţii favorabile desfăşurării unei ofensive generale de la Smolensk până la Marea Azov. Scopul final al acestei ofensive era lichidarea capului de pod din Kuban, eliberarea centrelor carbonifere din Donbass şi a regiunilor cerealiere din Ucraina şi din stânga Niprului, precum şi a regiunilor răsăritene ale Bielorusiei.
Înaintea ofensiviei germane din vara anului 1943, pe întregul front Comandamentul sovietic dispunea de peste 6 400 000 de oameni, 28 790 de tunuri şi aruncătoare de mine, 2 170 de aruncătoare cu reacţie, 9 580 de tancuri şi autotunuri, 8 293 de avioane de luptă şi 314 nave de război. Forţele sovietice din zonele Orel, Kursk, Belgorod şi Harkov erau grupate în cadrul Fronturilor: de Vest (comandant general N.D. Sokosovsky), Briansk (comandant general M.M. Popov), Central (comandant general K. K. Rokosovki), Voronej (general M. M. Vatutin) şi de Sud-Vest (general R. I. Malinovski). În ieşindul de la Kursk se aflau însă numai trupele a două fronturi, cel Central şi cel de la Voronej, cărora le-a revenit sarcina de a-l apăra. În cadrul acestor două fronturi se găseau la această dată peste 1 300 000 oameni, aproximativ 20 000 de tunuri şi aruncătoare de mine, peste 3 600 de tancuri, precum şi aproximativ 2 000 de avioane.(6)
Frontul Central, comandat de generalul K. K.Rokosovski, ocupa pe latura de nord a ieşindului de la Kursk o fâşie largă de 306 km şi avea în compunerea sa 41 de divizii, 4 brigăzi de infanterie şi 4 corpuri de tancuri, cu un efectiv total de 711 000 oameni, peste 9 000 de tunuri şi aruncătoare de mine, 1 890 de tancuri şi autotunuri şi 1 034 de avioane. Cu aceste forţe, frontul Central trebuia să oprească ofensiva Armatei a 9 - a germane pe direcţia Orel - Kursk şi apoi să treacă la contraofensivă în cooperare cu trupele de pe fronturile Briansk şi de Vest, pentru a distruge forţele germane din zona Orel.
Frontul Voronej, comandat de generalul M.F. Vatutin, ocupa pe latura de sud a ieşindului o fâşie de 244 km şi avea în compunerea sa 35 de divizii de infanterie, 4 corpuri de tancuri şi un corp mecanizat, totalul efectivelor sovietice din această zonă fiind de 625 000 de soldaţi, 8 400 de tunuri, 1 700 de tancuri şi 800 de avioane. Trupele sovietice din această zonă aveau misiunea de a distruge ofensiva germană din zona Belgorod - Harkov, apoi să treacă la contraofensivă pentru a înlătura gruparea germană din zona Belgord - Harkov.(7)
În timp ce trupele Fronturilor Central şi Voronej desfăşurau lupte de apărare în ieşindul de la Kursk, trupele Fronturilor Briansk şi de Vest au pregătit acţiuni ofensive împotriva grupării germane din zona Orel, urmând ca acestea să fie declanşate imediat ce ofensiva trupelor germane pe direcţia Kursk ar fi eşuat, iar cele ale Frontului de Sud-Vest s-au pregătit pentru distrugerea grupării germane din zona Harkov.
Pentru întărirea celor două fronturi, dar mai ales în vederea trecerii la contraofensivă, Comandamentul suprem sovietic a creat şi a concentrat la est de Kursk Frontul de Rezervă, denumit apoi Frontul de Stepă, comandat de generalul I.S. Konev. În compunerea acestui front au intrat patru armate de arme întrunite, o armată de tancuri, două corpuri de tancuri, un corp mecanizat şi trei corpuri de cavalerie.
Deşi se aflau în defensivă, trupele sovietice din ieşindul de la Kursk dispuneau de o superioritate numerică faţă de cele germane - de 1,4 în oameni, 1,9 în artilerie, 1,3 în tancuri şi 1,6 în avioane.
Comandamentul suprem sovietic a acordat o atenţie deosebită organizării genistice a ieşindului de la Kursk. În cadrul fiecărei armate din linia întâi a frontului s-au organizat trei fâşii de apărare, iar în anumite sectoare fâşii şi poziţii intermediare. Fiecare fâşie avea două sau trei poziţii, care cuprindeau, la rândul lor, două sau trei tranşee. Adâncimea genistică a apărării fiecărui front era de 150 - 190 km. În spatele celor două fronturi se afla în curs de pregătire un aliniament de apărare executat de trupele Frontului de Stepă, precum şi un aliniament strategic de-a lungul fluviului Don, ceea ce mărea adâncimea strategică a apărării de la Kursk la 250 - 300 de km. În sectorul Frontului Central au fost săpate 4 000 de km de tranşee şi de şanţuri de comunicaţii. Au fost plasate 1 500 de mine antitanc şi 1700 de mine antipersonal pe fiecare kilometru de front. În total, în cadrul Frontului Central au fost utilitate aproape 400 000 de mine.(
În perioada de pregătire a luptelor de apărare, comandanţii de fronturi şi de armate au stabilit o strânsă legătură cu comandanţii detaşamentelor de partizani din regiunile unde se aflau dispuse trupele germane pregătite să treacă la ofensivă. Partizanii din regiunea Briansk au primit misunea să menţină cu orice preţ pădurile Briansk - ului, să dezorganizeze transporturile germane pe liniile de cale ferată Roslavi, Briansk, Orel şi Briansk - Unecea. Sovieticii estimau că ofensiva germană va începe între 3 şi 6 iulie.
În cele din urmă, în noaptea de 4/5 iulie sovieticii au obţinut informaţii exacte, din care rezulta că în dimineaţa zilei de 5 iulie ambele grupări germane de la Orel, Belgorod şi Harkov vor începe ofensiva. Ca atare, în zorii zilei de 5 iulie, Fronturile Central şi Voronej au executat un puternic atac de artilerie şi aviaţie împotriva trupelor germane. Datorită acestui atac puternic, care i-a surprins pe germani, Comandamentul german a fost nevoit să amâne începerea ofensivei cu o oră sau două.
După restabilirea legăturilor şi ordonarea dispozitivelor de luptă, germanii au trecut la ofensivă: la ora 5:30 gruparea din Orel şi la ora 6:00 cea din Belgorod. Prima grupare a executat o lovitură puternică în direcţia Olhovatka, în zona de apărare a Armatei a 13-a sovietice, comandată de generalul N.P. Puhov. Germanii au aruncat în luptă peste 500 de tancuri, dintre care 100 erau de tipul „Tiger”. În acelaşi timp cu lovitura principală de tancuri, în scopul lărgirii rupturii spre flancuri, au fost executate două lovituri secundare: una la flancul stâng, cu două divizii de infanterie spre Maloarharghelsk, şi alta la flancul drept, cu 3 divizii de infanterie, spre Ghilet.(9)
Sovieticii au reuşit să distrugă zeci de tancuri, datorită focului precis al artileriei antitanc şi al vânătorilor de tancuri. Toate încercările ulterioare ale trupelor germane de a cuceri localităţile Olhovatka şi Poniri au fost respinse, ofensiva germană din zona Orel scăzând în intensitate. Începând cu 10 iulie, Armata a 9-a germană a fost obligată să renunţe la ofensivă şi să treacă la apărare pe aliniamentul atins.
Luptele de apărare ale trupelor sovietice de pe latura de sud a ieşindului de la Kursk s-au desfăşurat în condiţii mai complexe decât cele de pe latura de nord. Încă din prima zi, Comandamentul german a aruncat în luptă toate grupările de şoc ale Armatei a 4-a de tancuri şi ale Grupului operativ Kempf, care totalizau 5 divizii de infanterie, 8 divizii de tancuri şi o divizie motorizată cu aproape 1 000 de tancuri. Lovitura a fost executată în sectorul Frontului Voronej cu forţele a două corpuri de tancuri din compunerea armatei a 4-a pe direcţia Belgorod, Oboian şi Kursk, care au rupt apărarea Armatei a 6-a gardă sovietice, comandată de generalul I.C. Cisteakov. Lovitura secundară a fost executată cu forţele a două corpuri de tancuri din compunerea Grupului operativ Kempf pe direcţia generală Korocea, care au rupt linia de apărare a Armatei a 7-a gardă, comandată de generalul M.S. Sumilov.(10)
Pe direcţia Oboian, trupele germane nu au obţinut succese hotărâtoare în prima zi de ofensivă. Pentru a întări apărarea în această direcţie, comandantul Frontului Voronej a ordonat Armatei 1 de tancuri şi Corpurilor 5 şi 2 tancuri de gardă să se desfăşoare în seara zilei de 5 iulie în spatele Armatei a 6-a de gardă, pe fâşia a doua de apărare. În ziua de 6 iulie, intensitatea luptelor a crescut semnificativ, deoarece aviaţia germană a continuat să execute lovituri puternice asupra dispozitivului de apărare sovietic. În atari condiţii, blindatele germane au reuşit, cu pierderi grele, să înainteze aproximativ 10 -18 km în adâncimea apărării sovietice. Încercările ulterioare de avansare către Kursk au fost blocate de rezistenţa acerbă a trupelor sovietice, urmate de contraofensiva acestora din urmă.(11)
Pe direcţia Korocea, în aceste două zile trupele germane au reuşit să realizeze un cap de pod pe malul de est al Doneţului, larg de 10 - 12 km, pătrunzând pe o zonă îngustă în dispozitivul de apărare sovietic, menţinut în zonă de armată a 7 - a gardă.
Analizând bilanţul primelor două zile de luptă, Comandamentul suprem sovietic a decis să întărească Frontul Voronej, în prima fază cu două corpuri de tancuri, apoi cu două armate: Armata a 5-a gardă, comandanta de generalul Jdanov şi Armata a 5-a tancuri, comandată de generalul P.A. Rotmistrov. Aceste unităţi au fost transferate de la Frontul de stepă; de asemena, s-a decis redirecţionarea Armatei a 17 - a aeriană, comandată de generalul S.I. Rusdenko, de la Frontul de Sud-Vest în sprijinul trupelor sovietice din zona Kursk.
În perioada 7 - 9 iulie, grupările de ofensivă germane au urmărit cu înverşunare să rupă apărarea trupelor Frontului Voronej pe toată adâncimea sa, desfăşurându-şi forţele principale de-a lungul şoselei Belgorod - Oboian. Din cauza opoziţiei sovietice, germanii au înaintat în intervalul menţionat anterior aprosimativ 35 km pe direcţia Oboian şi 8 - 10 km pe direcţia Korocea.
Tehnica de luptă a combatanţilor
Datorită turnurii defavorabile a ostilităţilor, Comandamentul german a decis să schimbe direcţia de pătrundere spre Kursk, mutând atacurile principale de la Oboian spre Prohorovka, la nord - est de Kursk. Ofensiva către această localitate a fost reluată în dimineaţa zilei de 11 iulie. Germanii au executat două lovituri convergente dinspre vest şi nord - vest cu forţele Armatei 4 tancuri, iar dinspre sud cu Corpul 3 tancuri din compunerea Grupului operativ Kempf. Comandamentul german dorea ca prin aceste două lovituri să încercuiască şi să distrugă forţele sovietice aflate între râurile Lipovai, Doneţ şi Doneţul de nord şi să cucerească oraşul Kursk. Pentru contracararea acestui plan, sovieticii au organizat şi executat la 12 iulie o contralovitură puternică cu forţele a trei armate: Armata a 5-a gardă, Armata a 5-a tancuri de gardă şi o bună parte din forţele Armatei 1 tancuri. Sovieticii au desfăşurat în zona aproximativ 850 de autovehicule blindate, dintre care o parte erau blindate uşoare de recunoaştere 261 T 70 A (greutate 9,2 t, blindaj 10-60 mm, tun de 45 mm, o mitralieră de 7,62 mm, viteza 45 km/h, raza operaţională 360 km, echipaj 2 persoane), 501 de tancuri medii T 34/76 A model 1940 (greutate 26 t, blindaj 15-45 mm, tun de 76,2 mm, 2 mitraliere de 7,62 mm, viteza 53 km/h, raza operaţională 300 km, echipaj 4 persoane), 35 de tancuri grele de suport a infanterie Churchill Mark IV (greutate 38,5 t, blindaj 14-102 mm, tun de 76 mm sau 95 mm, 2 mitraliere de 7,62 mm, viteza 24 km/h, raza operaţională 90 km, echipaj 5 persoane), un număr redus, necunoscut de tancuri grele KV 1 model 1941 (greutate 45 t, blindaj 90 mm, tun de 76,2 mm, 4 mitraliere de 7,62 mm, viteza 35 km/h, raza operaţională 335 km, echipaj de 5 persoane) 40 de autotunuri de asalt SU-122 (greutate 30,9 t, blindaj 45 mm, tun de 122 mm, viteza 55 km/h, raza operaţională 300 km, echipaj 4 persoane) şi SU 76 (greutate 10,2 t, blindaj 16-35 mm, tun de 76,2 mm, viteza 45 km/h, raza operaţională 320 km, echipaj 4 persoane).(12)
Forţele germane oponente au constat în 2 divizii Waffen SS, care aveau deja efectivele slăbite din zilele precedente de luptă. Leibstandarte Adolf Hitler dispunea de 67 de autovehicule blindate operaţionale, incluzând 4 tancuri grele Tiger I (greutate 56, 9 t, blindaj 25-110 mm, tun de 88 mm, 2 mitraliere de 7,92 mm, viteza 38 km/h, raza operaţională 110-195 km, echipaj 5 persoane), 7 tancuri de comandă, 4 tancuri uşoare Panzer II (greutate 7,2 t, blindaj 5-14,5 mm, tun de 20 mm, 1 mitralieră 7,92 mm, viteza 40 km/h, raza operaţională 200 km, echipaj de 3 persoane), 10 autounuri de asalt Sturmgeschütz III (greutate 23, 9 tone, blindaj 16-80 mm, tun de 75 mm, 1 mitralieră 7,92 mm, viteza 40 km/h, raza operaţională 155 km, echipaj 4 persoane) şi 20 de autotunuri antitanc Marder III (greutate 10, 3 t, blindaj 20 mm, tun de 75 mm, o mitralieră de 7,92 mm, viteza 42 km/h, raza de acţiune 190 km, echipaj 4 persoane)
A doua divizie SS a fost Das Reich, care avea în compunere 68 de autovehicule blindate apte de luptă, dintre care 1 tanc Tiger I, 8 tancuri T 34 capturate de la ruşi, 27 Sturmgeschütz III şi 12 Marder III. Adiţional acestor divizii, a fost adusă şi Divizia SS Totenkopf, dotată cu 101 autovehicule funcţionale, dintre care cele mai apreciate erau 10 tancuri Tiger 1 şi 7 tancuri de comandă, 21 Sturmgeschütze şi 11 Marder III. De menţionat că fiecare dintre cele 3 divizii SS avea în compunere tancuri medii Panzer IV (greutate 25 t, blindaj 10-80 mm, tun de 75 mm, 2 mitraliere 7,92 mm, viteza 42 km/h, raza de acţiune 200 km, echipaj 5 persoane).(13)
Atacul german a început în dimineaţa zilei de 12 iulie, prin bombardamente masive ale Luftwaffe şi ale artilerie de câmp asupra poziţiilor sovietice. Planul era ca Divizia Totenkopf să execute un atac puternic la nord de răul Psel, menit să extindă capul de pod deja organizat de germani în zonă. Diviziile Das Recih şi Leibstandarte Adolf Hitler nu au participat la atac, având ordin să ocupe poziţii defensive, până când Totenkopf anunţa succesul loviturii sus menţionate.
Atacul sovietic, menit să distrugă forţele germane ce avansau, a pornit la ora 9:15 dimineaţa.în zona apărată de Divizia Leibstandarte Adolf Hitler. A fost un eşec total, deoarece 2/3 din tancurile Armatei a 5-a tancuri de gardă au fost distruse, motiv pentru care ruşii au trecut rapid la defensivă. Bilanţul bătăliei a fost de aproximativ 30 de tancuri germane distruse şi 50 de tancuri avariate, în timp ce ruşii au pierdut aproximativ 190 de tancuri şi 140 au fost avariate. Nici una dintre părţi nu a reuşit să obţină un avantaj clar. Cu toate că a avut pierderi vizibil mai mici decât inamicul, Comandamentul german a început de la 16 iulie să îşi retragă trupele pe vechiul aliniament ocupat înainte de începerea ofensivei.
După 20 de zile de lupte grele, trupele sovietice din ieşindul de la Kursk au respins încercarea trupelor germane de a recâştiga iniţiativa strategică, iar succesele militare sovietice au creat premisa organizării unei contraofensive menită să distrugă cele două grupări de forţe germane din zonele Orel, Belgorod şi Harkov.
Ofensiva de la Kursk a fost ultima mare operaţiune militară iniţiată de germani pe Frontul de Est. La finalul acestei mari confruntări, germanii s-au aflat în imposibilitatea de a-şi reorganiza unităţile şi de a completa pierderile acestora, atât în ceea ce priveşte numărul de soldaţi, cât şi a tehnicii de luptă. Din 70 de divizii desfăşurate la începutul ofensivei, germanii au pierdut 30. La sfârşitul ofensivei, cifra morţilor, răniţilor şi dispăruţilor din cadrul armatei germane număra aproximativ 500 000 morţi, la care s-au adăugat pierderile de material de luptă, 1 500 de tancuri, 3 000 de tunuri şi peste 3 500 de avioane. De cealaltă parte, sovieticii au avut pierderi considerabil mai mari însă, spre deosebire de Germania, Uniunea Sovietică dispunea de capacităţi mult mai mari de a-şi reface trupele şi tehnica de luptă. Bătălia de la Kursk a însemnat şi falimentul definitiv al Blitzkrieg - ului. Pentru sovietici a fost o victorie extrem de importantă, din care comandanţii Armatei Roşii au avut multe de învăţat.