Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Anschluss, un alt fel de vals vienez
In 1938, Hitler se simtea destul de puternic ca sa incalce granitele nationale stabilite la Versailles. Prima tinta a fost Austria sa natala, careia i se interzisese prin Tratatul de la Versailles sa realizeze unirea cu Germania – o clauza care sfida, evident, principiul autodeterminarii.




Germania extinsa urma sa includa si tara sa natala, Austria. Dupa ce, in 1934, nazistii austrieci au incercat sa rastoarne guvernul dreptei moderate, partidul lor a fost scos in afara legii. Desi asa-numitul Anschluss cu Germania a ramas scopul multor politicieni austrieci, el a fost blocat din nou de Aliati, in 1930. „In acest fel, unirea Germaniei cu Austria avea acea doza de ambiguitate, atat de importanta pentru reusita primelor actiuni ale lui Hitler. Ea se conforma principiului autodeterminarii si totodata submina echilibrul de forte, pe care oamenii de stat erau din ce in ce mai putin dispusi sa-l invoce pentru a justifica folosirea fortei”, afirma Henry Kissinger. Infaptuirea Anschlussu-lui reprezenta primul pas al Germaniei in marsul spre estul si sud-estul Europei.
Hitler a inceput campania de anexare in februarie 1938, cand, sub amenintarea unei invazii germane, a cerut cancelarului austriac Kurt von Schuschnigg sa permita reintrarea in legalitate a partidului si participarea nazistilor la guvernare. Schuschnigg s-a conformat acestor conditii, anuntandu-si insa intentia de a organiza un plebiscit in care austriecii sa decida daca doresc sau nu sa ramana liberi si independenti.
Guvernul german a intreprins o serie de presiuni asupra guvernului austriac pentru a-l face sa renunte la ideea unui plebiscit; corolarul acestor presiuni l-a constituit actiunea detasamentelor strategice ale Vienei si inceperea marsului unitatilor Wehrmachtului peste frontiera austro-germana.
La inceputul lui martie 1938, cancelarul austriac Schuschnigg a fost convocat la Berchtergarden si i s-a impus sa-l numeasca pe nazistul austriac Seyss-Inquart ministru de interne. Furios, Hitler s-a pregatit de invazie si i-a cerut lui Schuschnigg sa paraseasca postul de cancelar in favoarea lui Seqss-Inquart.

In seara zilei de 11 martie 1938, cancelarul Schuscnigg a demisionat, iar presedintele republicii, Wilhelm Miklas, care care pana atunci se opusese aducerii la putere a partidului nazist, l-a insarcinat pe national-socialistul Seyss-Inquart cu formarea guvernului. Dupa o luna de amenintari naziste, concesii austriece si razgandiri de ambele parti, pe data de 12 martie 1938, trupele germane au patruns in Austria. Ele nu au intampinat nici o rezistenta, iar o veselie deliranta a parut sa creada ca, ramasa fara imperiu si neputinciosa in chiar centrul Europei, tara lor prefera un viitor in calitate de provincie germana rolului unui actor de mana a doua pe scena Europei Centrale.
Anschluss-ul a fost ratificat de 97% din populatiile celor doua tari.
Protestele cu jumatate de gura ale democratiilor occidentale impotriva anexarii germane a Austriei nu au facut dovada unei preocupari morale foarte mari, certificand in schimb refuzul de a lua masuri concrete.
Desi inevitabilul parea a se produce, Liga Natiunilor nu a luat atitudine fata de inglobarea unuia dintre statele sale membre de catre un vecin puternic. Democratiile s-au cramponat si mai mult de pacifism, in speranta ca Hitler va pune capat marsurilor dupa ce-si va fi transportat toti etnicii germani inapoi in patrie.
La 13 martie 1938, Hitler si-a facut intrarea in Viena, in timp ce forte armate, totalizand circa 259.000 de militari germani, sprijiniti de 400 de tancuri si circa 600 de avioane, continuau sa se instaleze in centrele vitale ale Austriei, transformata in provincia Ostmark a celui de-al treilea Reich.



Anterior

In perioada 1937-1938 situatia politica a Europei se afla intr-o criza si intr-un impas destul de mare, crizele erau provocate de contradictiile si disputele dintre statele totalitar-revizioniste cu cele democratice, dar si de crizele politice interne care au dus la o «absenta externa» a statului respectiv. Franta se confrunta cu o grava criza politica, in trei ani schimbase 4 guverne, foarte multi demnitari si oameni de stat, si lucrul cel mai important, ca acestia erau intr-o permanenta divergenta de idei. Situatia in cauza a facut ca prestigiul extern al Frantei sa scada enorm, si in unele cazuri sa nici nu fie luata in seama. Anglia, de departe cea mai activa dintre democratii, era statul care cauta aliante si colaborari cu toata lumea, dar era practic blocata, din moment ce nu avea partener comun de actiune (Spania era in razboi civil, Franta era paralizata politic, iar U.R.S.S. pentru un moment era exclusa din calcul). Cele 2 state cu regim fascist (Italia si Germania) aveau relatii de cooperare si prietenie din ce in ce mai bune, lucru evidentiat de viitoarele aliante si intelegeri. U.R.S.S., prin regimul comunist si prin practicile extreme ale lui Stalin, reusea sa atraga antipatia tuturor statelor, practic fiind exclus de la vreo alianta.



Reactiile occidentale

Guvernul american a declarat ca nu intentioneaza sa intervina in evenimentele respective. La Paris, cabinetul Chantemps, partizan al unor largi concesii facute Germaniei, s-a limitat la o condamnare pur verbala. Cand Franta si Anglia au refuzat sa-l sustina pe Schuschnigg, acesta a demisionat, iar Seyss-Inquart a preluat functia. Noul lider austriac a chemat trupe germane in Austria „ca sa refaca ordinea”.



Argumentarea

Doctrinele lui Hitler scoteau in evidenta planul nazist de constitire a unui mare nou imperiu (Reich) german. Al treilea din istorie. Potrivit afirmatiilor Führerului, cel de-al treilea Reich german urma sa conduca lumea si sa dureze o mie de ani. Implinirea acestui destin presupunea ca poporul german sa dispuna de un spatiu vital, in care sa isi poata duce existenta (Lebensraum).



„Eliberarea” Austriei

In primavara anului 1945, Austria a fost „eliberata” de Aliati, iar la 27 aprilie, 1945, a fost proclamata cea de a doua republica, Austria fiind insa impartita (la fel ca Germania) in patru zone de ocupatie. Tratatul de stat, semnat la Viena, la 15 mai 1955, a restabilit suveranitatea Austriei.



Nürnberg, ultimul bal

Procesul de la Nürnberg a stabilit ca Alfred Seyss-Inquart, Reichskommisarul pentru Olanda ocupata (nu pentru Austria), trebuie condamnat la moarte, pentru ca regimul sau de ocupatie in Olanda s-a caracterizat prin jafuri, munca fortata si deportari.





Etapele Anschluss-lui

1918 – Republica austriaca proclama apartenenta la Reich-ul german. (18 noiembrie).
1919 – Tratatele de pace de la Versailles, cu Germania (28 iunie) si Austria (18 septembrie) interzic unificarea celor doua tari.
1931 – Cele doua tari semneaza (14 martie) un proiect de uniune vamala, la care renunta in septembrie din cauza opozitiei marilor puteri.
1934 – Tentativa esuata de puci nazist (25 iulie) in Austria, in asasinarea cancelarului E.Dolfuss.
1936 – Acordul austro-german (11 iulie) care, recunoscandu-i Austriei independenta, mareste totusi influenta nazista.
1938 – Ocuparea germana a Austriei (12-13 martie); un plebiscit (10 aprilie) confirma anexarea Austriei la Germania.



Prevederi ale „Germaniei mari”


Dupa ce a petrecut seara la Linz si s-a plecat asupra mormantului mamei sale, Hitler a sosit la Viena, pe 13 martie. Aici i-a ordonat lui Seyss-Inquart, care fusese proclamat cancelar pentru o zi, sa emita o lege care sa ratifice unirea cu Reichul si alipirea la Germania, constituind „Germania Mare”, lucruri care s-au si intamplat. Seyss-Inquart a urmat intocmai sfaturile primite si in aceeasi zi emitea legea care unea cele doua tari, din care am extras urmatorul citat: „In virtutea art. 3, alineatul 2, din legea Constitutionala federala, privind masurile extraordinare in materie constitutionala…
Guvernul federal a decis:
Art.1. Austria este o tara din Reich-ul German.
Art.2. In ziua de duminica, 10 aprilie 1938, germanii si germanele din Austria, care au implinit varsta de 20 de ani, vor fi chemati sa se pronunte printr-un plebiscit liber si secret asupra intoarcerii la Reich-ul german.
Art.3. La plebiscit, hotararea se va lua cu majoritatea voturilor exprimate…”




Gestul dezinteresat

„Indata dupa anexarea Austriei, lui Hitler i s-a adus o harta a Europei Centrale. Ele le-a aratat-o intimilor sai, care-l ascultau cu luare-aminte, ca acum Cehoslovacia era prinsa ca intr-un cleste. Cativa ani mai tarziu, Hitler inca mai vorbea de gestul dezinteresat al lui Mussolini, care-si daduse asentimentul la intrarea trupelor germane in Austria. Subliniind ca prin aceasta Ducele dovedise ca este un mare om de stat, el declara ca-i va ramane totdeauna recunoscator, caci, pentru Italia, solutia unei Austrii-tampon neutre ar fi fost preferabila. Prezenta trupelor germane la Brenner, cu timpul, risca sa greveze viata politica interna a Romei”, afirma Albert Speer. Anschluss-ul a adus trupele Wehrmachtului la frontierele vestice ale Cehoslovaciei, al carei teritoriu prezenta o mare importanta economica si strategica prin puternica sa industrie si prin pozitia sa geo-strategica in centrul Europei. Mussolini, care privea mai mult spre Africa si spre Mediterana, a declarat, in noiembrie 1937 ca „Italia a obosit sa mai pazeasca independenta Austriei.” Armata italiana fiind angajata in Spania si Etiopia, Hitler putea actiona.


Ioan BOTIS

Pierrepoint – “pedepsitorul” britanic
Cei trei călăi care i-au executat pe criminalii de război nazişti (britanicul Albert Pierrepoint, americanul John Chris Woods şi germanul Johann Reichhart) au poveşti extrem de diferite.






Au intrat în atenţia jurnaliştilor după cel de-al doilea război mondial, fiind văzuţi ca cei care au făcut dreptate. Britanicul Albert Pierrepoint provenea dintr-o familie în care meseria de călău era o tradiţie, în vreme ce americanul John Chris Woods prefera să spună că a intrat în această meserie printr-o “întâmplare” fără să dea detalii suplimentare. Johann Reichhart făcea parte dintr-o familie care ajunsese la începutul scolului al XX lea la a opta generaţie de călăi. O serie de documente făcute publice de arhivele britanice de curând dezvăluie modul în care erau organizate execuţiile în Marea Britanie şi relaţiile autorităţilor cu călăii. Albert Pierrepoint era în mod normal furnizor de legume – însă nimeni nu ştia că se găsa pe lista călăilor aflată la Ministerul Justiţiei serviciile sale fiind solicitate atunci când era nevoie. Oficialii puneau mare preţ pe discreţie, iar apariţia numelui lui Pierrepoint în presă a declanşat imediat o anchetă.
Meserie de familie


Albert Pierrepoint a trăit între 30 martie 1905 – 10 iulie 1992 şi a fost cel mai solicitat călău britanic, executând în cariera sa desfăşurată între 1932 şi 1956 un număr de 433 de bărbaţi şi 17 femei. Tatăl său, Henry Pierrepoint şi unchiul său Thomas Pierrepoint au fost la rândul lor călăi. În familie nu era discutată “cealaltă meserie” a celor doi bărbaţi, însă Albert a avut ocazia să citească jurnalele ţinute de tatăl şi unchiul său în care cei doi îşi notau detaliile fiecărei execuţii: vârsta şi sexul condamnatului, crima pentru care era executat, plus detaliile tehnice referitoare la execuţie.
Albert Pierrepoint a lucrat începând cu 1920 ca distribuitor de legume, pe care le căra cu o căruţă. În 1930 şi-a obţinut carnetul de şofer şi şi-a continuat cariera de distribuitor de legume conducând un camion. În 1931 Albert Pierrepoint a scris o scrisoare Comisiei Închisorilor din cadrul Ministerului Justiţiei (instituţia care se ocupa de organizarea şi supravegherea execuţiilor) solicitând un post de călău. În toamna acestui an Albert Pierrepoint a trecut toate testele şi a urmat un curs de o săptămână la închisoarea Pentonville din Londra. Procesul de selecţionare pentru postul de călău în Marea Britanie era unul extrem de strict şi învăluit în mister. De fapt autorităţile preferau oameni care mai participaseră la execuţii în cadrul armatei sau care proveneau din familii de călăi, abordarea preferată fiind una informală.


Calităţile unui călău
Autorităţile britanice cereau discreţie mai presus de toate în problema execuţiilor. Candidaţi la postul de călău au fost excluşi de pe listă după ce autorităţile au aflat că aceştia le-au spus prietenilor lor cu ce se ocupau. Un anume Arthur Gill a fost exclus în procesul de selecţionare după ce poliţia a informat Comisia Închisorilor că este cunoscut ca “un om cu moravuri uşoare”. Verificările poliţiei asupra candidaţilor erau urmate de un examen medical şi un interviu cu guvernatorii închisorilor britanice. Interviul era condus cu maximă atenţie, oficialii încercând să afle cât mai multe despre modul de gândire a candidatului. Un poliţist care a reuşit să treacă toate celelate tste a fost exclus în urma interviului, guvernatorul închisorii Brixton afirmând că acesta “nu se va ridica la nivelul postului pentru care candidează, pare să aibă un oarecare interes morbid pentru această activitate, interes trezit de un prieten al său care a dus la îndeplinire mai multe execuţii în Arabia”. Regulamentul cerea călăilor britanici “să evite să atragă atenţia publicului atunci când vin sau pleacă de la închisoare, să înţeleagă faptul că ţinuta şi comportamentul său general trebuie să fie respectabile şi discrete, nu doar la locul şi în timpul execuţiei, ci şi înainte şi apoi; mai ales nu trebuie să dea nici unei persoane detalii referitoare la munca sa”.




Unchiul lui Albert Pierrepoint – Thomas – a servit în calitate de călău până la vârsta de 75 de ani, timp de 37 de ani, până în anul 1946 – însă în anul 1940 un raport al unui medic punea la îndoială calităţile sale punându-le pe seama vârstei înaintate. Drept urmare, toate execuţiile duse la îndeplinire de Thomas Pierrpoint au fost urmărite cu atenţie maximă, rezultând mai multe rapoarte – însă toate acestea sunt extrem de laudative, cum a fost cel din 10 februarie 1943: “D-l Pierrepoint a dus la îndeplinire execuţia din această dimineaţă şi a fost, calm, uman şi eficient ca de obicei. Se supune în detaliu procedurii prevăzute în instrucţiunile confidenţiale ale Comisiei către guvernatorii închisorilor. Am doar două observaţii critice şi este corect faţă de d-l Pierrepoint să spun că le ofer doar din cauza dorinţei Comisiei Închisorilor pentru un raport detaliat, având un ochi extrem de critic pentru procedură. Aceste observaţii sunt: 1) d-l Pierrepoint, în această ocazie ca şi în celelalte a permis o foarte mică marjă de siguranţă în a se asigura că asistentul său s-a îndepărtat de trapă înainte de manevrarea levierului şi 2) este vizibil că -l Pierrepoint nu mai este un om tânăr deşi nu arată nici un semn de decrepitudine. Ofiţerul medic se referă la recomandarea invariabilă a d-lui Pierrepoint cu privire la o creştere a lungimii sforii şi căderii autorizate. Din mica mea experienţă, recomandările sale au fost justificate de rezultatul obţinut”. Raportul medicului prezent la execuţia din 10 februarie 1943 arată că “În conformitate cu instrucţiunile primite, înaintez următorul raport. D-l Pierrepoint a dus la îndeplinire execuţia într-un mod rapid şi comportamentul său a fost liniştit şi ceremonios. (…) Probabil ar trebui să comentez faptul că el obişnuieşte să adauge câţiva inci la lungimea autorizată a căderii. Spune că face acest lucru pentru a reduce convulsiile refleze care pot urma. În cazul de azi înţeleg că au fost adăugaţi zece inci şi nu au existat nici un fel de convulsii. A fost o fractură completă şi o dislocare a vertebrei cervicale superioare, însă pielea nu a fost afectată, iar ţesuturile moi par să fie intacte”. Rapoartele de mai sus relevă grija autorităţilor britanice ca condamnaţii la moarte prin spânzurătoare să fie executaţi astfel încât să rămână cât mai puţine semne, iar execuţia în sine să se desfăşoare cât mai rapid posibil.
“Pedepsitorul” naziştilor
Între 1945 şi 1949 Albert Pierrepoint a executat 200 de criminali de război nazişti în Germania şi Austria, în zonele de ocupaţie britanică. Presa de la Londra a fost atrasă de “pedepsitorul” Pierrepoint, identitatea sa fiind făcută publică astfel într-o serie de articole. Un astfel de articol chiar a stârnit o dispută între Pierrepoint şi Comisia Închisorilor. Pe 27 august 1946, Pierrepoint scria superiorilor săi: “Acum că procesele de la Nurnberg se apropie de sfârşit şi Guvernul vorbeşte de abolirea pedepsei cu moartea am avut un număr de jurnalişti în jurul meu, însă sub nici o formă nu le-am făcut pe plac. Tocmai ce am aflat că un jurnalist a fost la poliţie, la ultimul meu loc de muncă şi pe la prietenii mei pentru a afla totul despre mine şi a scrie o poveste despre mine. A venit la mine special un corespondent de război spunând că m-a întâlnit la Belsen, ceea ce era greşit deoarece eu nu am fost niciodată la Belsen, eu am fost la Hameln. Am refuzat să conversez cu el, mi-a spus că are povestea mea însă doreşte să o verific. Am refuzat hotărât să spun ceva şi m-a părăsit spunând că sunt un prost şi că va publica un mare articol în Sunday Pictorial despre mine la sfârşitul acestei săptămâni. Motivul pentru care vă scriu este că orice articol va apărea cu siguranţă nu provine de la mine. Rămân servitorul dvs. supus, A. Pierrepoint“.
Articolul a apărut sub titlul “Un portret al călăului”, iar Comisia Închisorilor a declanşat o investigaţie ale cărei concluzii arătau că: “Cel mai serios punct din acest articol este, după câte mi se pare, referinţa la John Amery şi declaraţia care îi este atribuită la execuţia sa. Am verificat-o cu d-l Ball, guvernatorul închisorii Wandsworth şi am fost informat că Amery într-adevăr a întins mâna şi a spus “Oh! Pierrepoint”. Pierrepoint i-a luat mâna şi i-a întors-o la spate pentru a fi legată. Conversaţia a fost în întregime limitată la această remarcă. Cred că scrisoarea lui Pierrepoint poate fi acceptată şi că el a făcut totul pentru a-l descuraja pe corespondent. În orice caz, sunt câteva afirmaţii generale în articol care pot duce la presupunerea că Pierrepoint a dat anumite informaţii intimilor săi, informaţii care au fost transmise mai departe şi care sunt prezentate aici. Sunt de părere că nu pot fi luate nici un fel de măsuri împotriva lui Pierrepoint din cauza acestui articol”.
Printre cei mai faimoşi nazişti executaţi de Pierrepoint se numără 13 gardieni din lagărul de concentrare de la Bergen Belsen, executaţi la Hameln. Pierrepoint a fost cel care l-a executat şi pe John Amery, fiul secretarului de stat britanic pentru India în timpul războiului, care a fost condamnat la moarte pentru trădare.

Cum au spart românii codul spionajului horthystÎn perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, Politia Româna, alaturi de alte institutii de siguranta nationala, mergând pe filonul informativ al SSI, au anihilat o serie de organizatii de spionaj maghiare, foarte periculoase, care activau pe teritoriul României. Rezultatele acelei munci informative si operative au fost raportate si Ministerului Afacerilor Straine.


Cifrarea si decodificarea mesajelor
Cea mai importanta organizatie maghiara de spionaj a fost cea condusa de Márton Ánton. Informatiile cu caracter militar culese de Márton Ánton prin observatii proprii, deduse din conversatii sau comunicate lui de diferiti agenti, erau cifrate cu ajutorul cartii "Píszkos Fred Visszatcr" (Întoarcerea mizerabilului Fred). Din aceasta carte, de la pagina 100, rândul 6, se extrageau 13 litere ale alfabetului, astfel încât aceste litere sa nu se repete. Ele erau scrise în ordinea extragerii, apoi numerotate în ordine alfabetica cu numere de la 1 la 13. Presupunând ca literele extrase erau: s, d, o, r, v, t, i, b, m, c, z, a, l, numerotate cu cifre de la 1 la 13 în ordinea lor alfabetica, se obtinea urmatorul sir de numere: 10, 4, 8, 9, 12, 11, 5, 2, 7, 3, 13, 1, 6. Aceasta serie numerica era cheia cu care Marton Ánton îsi cifra mesajele pe care le transmitea.
Presupunând ca trebuia transmis mesajul: "În ziua de sase Iulie a.c., la o jumatate de ora dupa ce am terminat legatura cu Budapesta, am fost arestat de politie", pentru cifrarea lui se proceda dupa cum urmeaza. Pe o foaie de hârtie, de preferinta quadrilata, era scrisa cheia, fiecare cifra într-un patratel. Apoi se hasura, începând din rândul corespuntator cifrei 1, câte un patratel în fiecare rând, coborând de la dreapta spre stânga, astfel.
Daca mesajul era mai mare, depasind hasurarea ultimului patratel dinspre stânga, se continua hasurarea în sens invers, de la stânga la dreapta.
Mesajul care urma a fi transmis era scris sub cheie în linii orizontale, astfel încât sa existe o litera sub fiecare cifra, patratelele hasurate fiind sarite.
Dupa aceea, se extrageau grupe de câte cinci litere, începând din coloanele corespunzatoare cifrei 1, continuîndu-se cu coloana corespunzatoare cifrei 2 s.a.m.d. Se obtin, în cazul analizat, grupele de litere: orrra, aeprtea, ttsse, nimun, ufeda, eagai, atsle, aeeiz, uapad, opilt, atuso, ieudi, cmdae, teeal, uiace, dtace, uttxx. Pentru completarea ultimei grupe, în cazul în care aceasta nu se putea forma din cinci litere, se adauga, pâna la completare, o litera oarecare, de obicei, din ultimele litere ale alfabetului, x în cazul de fata. Aceste grupe formau mesajul, care se transmitea prin alfabetul morse, cu ajutorul unui aparat de radio-emisie.
Cel care receptiona mesajul îl decodifica dupa cum urmeaza. Mai întâi proceda la numararea grupelor de câte cinci litere, în cazul exemplificat, 19, numar care împreuna cu numarul telegramei forma o grupa separata care era transmisa odata cu mesajul. Cel care receptiona mesajul lua aceasta grupa separata, din care extragea numarul grupelor, 19 în exemplul analizat. Numarul 19 era înmultit cu 5, numarul literelor dintr-o grupa, rezultând numarul 95, care reprezenta, în acest caz, numarul total al literelor din mesaj. Împartea numarul 95 la 12 - numarul literelor corespunzatoare de 13 cifre, mai putin cifra hasurata, rezultatul împartirii fiind 7, rest 11. 7 reprezenta numarul sirurilor complete (12 litere plus cifra hasurata), iar restul împartirii, numarul 11, reprezenta un sir incomplet. Pe aceasta baza se construia un careu care trebuia sa includa sapte rânduri complete, adica a 13 patratele fiecare rând, respectiv un rând incomplet. Deasupra careului se scria cheia extrasa din cartea "Piszkos Fred Visszater" (Întoarcerea mizerabilului Fred), pagina 100, rândul 6. În careu se hasura câte un patratel din fiecare rând orizontal, începând din coloana corespunzatoare cifrei 1, de la dreapta la stânga, întocmai ca la cifrare. Apoi, se luau grupele de câte cinci litere si erau asezate, conform ordinii în care au fost transmise, în coloane, începând cu coloana corespunzatoare cifrei 1 si continuând în ordine crescatoare.
Se obtinea astfel, cu migala si multa atentie, decodificarea mesajului transmis. Mesajul era descifrat prin citirea pe orizontala, începând cu rândul 1 si continuînd, în ordine, pâna la sfârsit.

P.I.S
Indicativul cu care Márton Ánton era apelat de Centrala Serviciului de Spionaj Maghiar de la Budapesta era permanent, fiind format din grupul de litere "P.I.S." si reprezenta initialele tipografiei la care a fost tiparita cartea amintita. În schimb, indicativul cu care Márton trebuia sa raspunda era de fiecare data altul. Era format pe baza aceleeasi carti, grupul de pagini 101-131 (câte o pagina pentru fiecare zi a lunii). Spre exemplu, daca transmisia se realiza în ziua de 17 a lunii, atunci indicativul de raspuns se forma din prima si ultima litera a primului rând de la pagina 117 a cartii. În momentul în care Márton Ánton era în pericolul de a fi descoperit de autoritati în timpul activitatii, trebuia sa dea ca semnal de avertisment indicativul cu care era apelat de centrala: "P.I.S.".
Descoperirea unui asemenea cifru si a indicativelor folosite reprezenta o realizare de importanta maxima pentru organele de siguranta nationala. Au fost deconspirate astfel planurile antiromânesti ale spionajului maghiar si evitate numeroase consecinte periculoase.
În dorinta de a-si constitui în România o retea cât mai bine organizata, spionajul englez, prin intermediul legaturilor pe care le-a avut cu statul ungar, i-a solicitat acestuia, la un moment dat, sa-i puna la dispozitie o parte din reteaua sa informativa. În acest scop, în noiembrie 1941 a venit la Timisoara Adela Visnovitz, sosind direct de la Istanbul. Pentru a-l atrage în serviciile sale, Adela i-a oferit initial lui Márton suma de 100.000 de lei.
În discutiile avute cu Adela Visnovitz, Márton sublinia ca "adevarata misiune, mare si principala o are de executat în Ungaria", "ca formarea organizatiei din Timisoara si îndemnul la omorârea Maresalului Antonescu, Conducatorul Statului, sunt lucruri mici fata de însarcinarea atât de mare pe care o avea de executat în Ungaria".


Imprudenta Adelei
Adela a facut imprudenta sa-i deconspire lui Márton adevarata sa misiune. Acesta, gândindu-se, duplicitar, si la periclitarea relatiilor ungaro-germane, a trecut frontiera clandestin pe la Turnu (Arad) si a plecat la Budapesta, unde a deconspirat-o pe Adela maiorului Szyrti. Ca urmare, Serviciul de Spionaj Maghiar a arestat-o pe Adela când aceasta a sosit în gara Budapesta. Concomitent, Márton Ánton, retrimis în România, a intrat în legatura directa imediata cu reprezentanti ai politiei germane, de existenta carora la Timisoara ungurii aveau cunostinta. Márton a denuntat-o pe Adela, inclusiv cu scopul de a înaspri relatiile germano-române: cum ca în Banat ar activa o organizatie de spionaj engleza care are legaturi cu teroristii sârbi.
Organele germane, neputând ajunge pe cale informativa la concluzii valabile în ce priveste activitatea acelei presupuse organizatii, au sesizat S.Sp.I, ca în Timisoara si Banat ar activa o organizatie terorista anglo-sovietica, indicând ca factori principali doar pe Adela Visnovitz si pe Bindasz Elena, cerând cercetarea celei din urma. Cum S.Sp.I. avea cunostinta despre vizitele pe care Adela le facuse la Timisoara si cum din supravegherea ei de pâna atunci reiesea ca era în legatura cu Márton Ánton, identificat ca agent maghiar înca din octombrie 1941, când venise în legatura cu rezidentul de spionaj de la legatia maghiara, nu trece la cercetari imediate, ci comunica organelor germane ca sub camuflajul pretinsei agenturi anglo-sovietice se ascundea, de fapt, o organizatie de spionaj maghiara. Pentru cercetare, organele germane au cerut Serviciului de Spionaj Maghiar sa o puna la dispozitie pe Adela, pentru cercetari. Cererea a fost refuzata, sub motivul ca astfel ar fi descoperita reteaua de spionaj maghiar din Banat.
Din cercetarea persoanelor care au luat legatura cu Adela si cu care s-a încercat crearea unei organizatii care sa activeze în favoarea anglo-sovieticilor, si pe care Márton Ánton ar fi dorit sa o foloseasca fara stiinta acelora, tot pentru S.S.M., au reiesit cele ce urmeaza.
Grupul spionilor se mareste
Bindasz Elena, nascuta la 15 decembrie 1899 la Târgu-Mures, cetateana româna de etnie maghiara si religie ortodoxa, casnica, domiciliata în Timisoara, traia în concubinaj cu sârbul Svetoslav Ogneanovici, cantor al bisericii sârbesti din Timisoara. Îl cunostea pe Márton Ánton de doi ani. Adela i-a dat, de fata cu Márton, 10.000 lei, promitându-i pe viitor sume între 50.000 si 100.000 lei. Serviciul care i s-a cerut în schimb era sa afle daca în armata româna erau neîntelegeri. Informatia trebuia transmisa Adelei prin intermediul lui Márton. De asemenea, trebuia sa afle ce vorbesc, de obicei, militarii între ei, daca vor sau nu sa lupte, sa noteze toate animozitatile dintre români si maghiari în legatura cu cedarea Ardealului si sa semnaleze nemultumirile alimentare. Anterior sa i-o prezinte pe Adela, Márton i-a spus Elenei ca a venit de la Istanbul "cineva care le da bani multi pentru a face sabotaj".
Grupul din care facea parte Elena a pus exploziv într-un tren care transporta cereale în Germania. Vagoanele au explodat pe drum. Datorita aceluiasi grup, un tren petrolifer german a explodat în regiunea Baicoi. Materialele explozibile erau procurate de la o mina de aur si de la Resita, în schimbul a 2.000 lei/ kg. Toate acestea au fost recunoscute de Elena.
Unul dintre complicii Elenei Bindasz era Matei Ion, cetatean iugoslav de etnie româna, refugiat în România datorita prigoanei germane, fost aviator. Bindasz Elena îl cunostea, deoarece Matei traia în concubinaj cu fiica concubinului ei. I l-a prezentat lui Márton Ánton, "ca pe un om ce doreste sa lucreze pentru soviete".
Matei Ion l-a pus în legatura pe Márton cu un prieten sârb, maiorul Bosco Stanoilovici, atasat militar iugoslav în U.R.S.S., caruia i se putea adresa pentru a primi lamuriri. Matei Ion i-a transmis lui Márton un text în sârbeste, respectiv în ungureste, cu scopul comunicarii lui la Moscova, via Budapesta:
"Zovesno Moscovu ili Kuibisevo Krali Jugoslavenscog Voinog Atase Maior Bosco Stanoilovici

Iszvestite odmak dali ste nas culi Odgovorite medu vestima U.M.L. - 20,45.
(s.s.) Puiu", adica: "Chem Moscova sau Kuibîsev, atasatul militar iugoslav Bosco Stanoilovici.
Raspundeti imediat daca ne-ati auzit între stirile de la orele 20, 45.
(s.s.) Puiu".


Márton recruteaza noi agenti
Dupa arestarea Adelei, Márton a primit dispozitii exprese pentru a-si continua recrutarile de agenti, carora sa li se spuna ca vor lucra în folosul Angliei si sa li se faca asa-zise demonstratii în acest sens. În realitate, datele culese de agenti erau comunicate direct S.S.M. Actvitatea, indicata de serviciul respectiv de spionaj, avea un rol dublu. Pe de o parte, era necesar sa existe, realmente, o agentura de spionaj anglo-sovietica în regiune, pentru a se "proba" autoritatilor germane lipsa de vigilenta a celor române si de a camufla legaturile dintre spionajul englez si cel maghiar. Pe de alta parte, se urmarea obtinerea de date de ordin informativ din situatia creata.
Unul dintre principalii colaboratori ai lui Márton era Tolgy Alexandru (Sándor), nascut la 28 decembrie 1913 în Timisoara, cetatean român de etnie maghiara si religie romano-catolica, de profesie tehnician, cu ultimul domiciliu în Timisoara, Piata Corvin, nr. 6. Declara ca l-a cunoscut pe Márton Ánton în 1935. În 1941, acesta i-a dat propriul aparat de radio-emisie (ridicat de la legatia maghiara din Bucuresti). Din acelasi an a început sa lucreze direct cu Serviciul de Spionaj Maghiar din Budapesta prin indicativul "31536", sub care trimitea toate informatiile si primea instructiuni. El îsi procura informatiile prin diferiti agenti de legatura, recrutati personal de Márton. Informatiile erau cifrate cu ajutorul unui dictionar maghiar-francez scris de Birhas Géza. Erau întrebuintate indicative formate pe baza cuvintelor de la paginile 101-131, adica pentru fiecare zi a lunii câte o pagina. De exemplu, pentru ziua 7 a lunii indicativul era format pe baza cuvintelor de la pagina 107. Centrala de la Budapesta chema cu indicativul permanent "O.X.A", iar Tolgy raspundea cu un indicativ format din literele a doua si a treia din cuvântul aflat sus, în dreapta paginii corespunzatoare datei zilei în care se efectua transmisia.
Un alt colaborator principal al lui Márton era Drexler Géza, nascut la 21 octombrie 1891 la Timisoara, cetatean român, declarat etnic german, de religie romano-catolica, fiind casatorit cu Ana Kersevany. A avut ultimul domiciliu în Timisoara, str. Regele Ferdinand, nr. 6, ultima functie fiind aceea de director al Societatii de Asigurari "Agricola-Fonciera". Drexler a fost recrutat în 1939 de capitanul maghiar Péterdy, care l-a însarcinat sa culeaga date de ordin militar care erau în interesul Ungariei. Acceptând propunerea, Péterdy, devenit între timp maior si comandantul Centrului de Spionaj Maghiar din Cluj, l-a instruit pe Drexler în procedeul culegerii informatiilor, scrierii lor cu cerneala simpatica si transmiterii acestora. Drexler trimitea scrisorile pe adresa "Egyesúlt crdoipari K.F.F. Budapest X, Halász Utc. 35". În misiunea sa, Drexler trebuia sa se intereseze despre trupele din garnizoane, schimbarile unitatilor în garnizoane, recrutarea noilor contingente ale armatei, concentrarea rezervistilor, starea de spirit a populatiei si despre plângerile populatiei de etnie maghiara. Începând cu 1940, indicativul de recunoastere al lui Drexler era "31525". Dupa ce a fost arestat de autoritatile române, spionul Drexler Géza a recunoscut ca a transmis la Budapesta informatii despre: plecarea pe Front a Regimentelor 5 Vânatori si 1 Artilerie, respectiv a Corpului 6 Armata, Diviziei 1 Infanterie, Divizioanelor 1 si 6 Artilerie, Regimentului 7 Pionieri din Timisoara. A mai raportat ca autoritatile române au luat de la populatia maghiara grâu si alimente. Din interogarea lui Drexler au rezultat urmatoarele: toti cei care vizitau Ungaria se întorceau în România ca agenti ai spionajului maghiar; acestor agenti li se promiteau recompense în viitor, dupa refacerea "Ungariei Mari"; 40% din svabii din Banat aveau sentimente unguresti, slujind interesele ungare.
În concluziile dosarului "Márton Ánton" erau subliniate cele doua laturi distincte în care actiona respectiva organizatie: spionajul maghiar (între anii 1938-1942) si activitatea în slujba serviciilor de informatii anglo-sovietice, sub care, în realitate, organizatia culegea informatii tot pentru Serviciul de Spionaj Maghiar. S.S.M. a încercat sa provoace înasprirea relatiilor româno-germane, prezentând autoritatilor germane, de comun acord cu Serviciul de Spionaj Englez, faptul ca pe teritoriul României s-ar fi desfasurat actiuni contra puterilor Axei. Între S.S.M. si "Intelligence Service" existau legaturi strânse, retelele informative ale acestor servicii fiind folosite reciproc. Pentru recrutarea elementelor, Serviciul de Spionaj Maghiar folosea ca argumente: sentimentul patriotic, cultivat pâna la fanatism, diferite promisiuni de viitor, promisiunea schimbarii granitelor Ungariei în favoarea sa, ajutoare materiale.


Deconspirarea
Activitatea agentilor maghiari în România era alimentata prin oficiile diplomatice si consulare maghiare din tara noastra. La Bucuresti, legatura se facea prin biroul atasatului militar de la legatia ungara, unde rezidentii de spionaj erau camuflati ca secretari ai atasatului militar. Acesti rezidenti erau: Bagyoni Fráncisc, Iles Simon si Kábok Péter. În provincie, legatura cu agentii de spionaj se facea prin consulatele maghiare de la Brasov si Arad. În ultima perioada, Márton Ánton îsi primea retributiile banesti direct de la legatia un-gara din Bucuresti, prin intermediul lui Kábok Péter.
Cei 26 de membri ai organizatiei au fost trimisi în judecata la Curtea Martiala din Timisoara, care la 19 octombrie 1941 a pronuntat sentintele. Márton Ánton si principalii sai colaboratori, Drexler Geza si Tolgy Alexandru, au fost condamnati la moarte. S-au pronuntat trei achitari. Ceilalti membri au primit condamnari între sase luni închisoare si munca silnica pe viata.
Organizatia de spionaj condusa de Rozalia Morosan a fost deconspirata la data de 2 septembrie 1941. Rozalia Morosan a fost identificata ca agenta a serviciului de spionaj maghiar si arestata la Bucuresti. Ea a fost recrutata direct de serviciile secrete ungare. Dupa initierea informativa în Ungaria, a revenit în România, unde a recrutat agenti si colaboratori. Misiunea organizatiei se concretiza în culegerea de informatii despre concentrarile care se faceau în România si despre mobilizarile armatei. Legatia maghiara din România a furnizat organizatiei aparate de radio pe unde scurte.
Rozalia Morosan a fost înaintata Curtii Martiale a Comandamentului Militar al Capitalei.
Organizatia de spionaj maghiara condusa de Szille Sigmund a fost deconspirata la 15 aprilie 1942 cu ajutorul Politiei germane de campanie din Bucuresti. Szille Sigmund, zis Gonda Gheorghe, a fost arestat la data de 22 mai 1942 în fata Garii de Nord din Bucuresti, dupa o vizita facuta legatiei maghiare. În momentul arestarii s-au gasit asupra sa: un revolver militar, altul cu gaze lacrimogene, un încarcator, o busola si o harta a judetului Brasov.
Sigmund, nascut la 27 septembrie 1906 în Budapesta, etnic maghiar de religie romano-catolica, fost marinar, avea ultimul domiciliu în Chilia Noua. A recunoscut ca a activat în serviciul de spionaj ungar înca din anul 1938, mai întâi la Galati, iar apoi la Sibiu, Cernauti, Botosani si Iasi. A fost recrutat în octombrie 1938 de capitanul de informatii Péterdy, care i-a explicat cum este organizata armata româna, l-a înmatriculat si l-a instruit, dupa care l-a trimis la Galati cu misiunea de a constata: ce armata se afla în garnizoane, ce transporturi se fac cu vapoarele, ce miscari se fac în armata.
Sigmund si-a procurat acte false. S-a infiltrat în cercurile intelectuale sub un nume fals, Gonda Gheorghe, recomandându-se ca fiind profesor de muzica. Sub falsa identitate a reusit sa se infiltreze în diferite cercuri din Bucuresti si din provincie, recrutându-si diferiti informatori. Legaturile sale cu Centrala de la Budapesta se realiza initial prin scrisori cu cerneala simpatica, iar ulterior prin aparate de radio-emisie.
A venit întâia oara în România în 1932 cu un vapor unguresc, când în urma unui accident a fost internat într-un spital din Chilia Noua, unde a cunoscut-o pe Vera, asistenta medicala, cu care s-a casatorit ulterior.
Sigmund a declarat autoritatilor române ca la data de 4 mai 1942 fusese arestat la Budapesta pentru înstrainarea unui acordeon împrumutat, pe care-l amanetase. În urma interventiei ofiterului Szirty de la Serviciul de Spionaj Maghiar, a fost pus în libertate. Ulterior a plecat la Sfântu Gheorghe, dupa care a trecut granita în România pe la Feldioara.
Informatiile cu caracter militar pe care le culegea Szille Sigmund erau cifrate cu ajutorul unui dictionar englez-maghiar/maghiar-englez de Biró Lajos, Willer Jószef si F. Sándor, mai precis, cu ajutorul paginilor 201-231, pentru fiecare zi a lunii câte o pagina. De exemplu, daca transmiterea informatiilor se realiza în ziua de 5 a lunii, indicativul era format pe baza unor cuvinte de la pagina 205.
Cei sase membri ai organizatiei de spionaj condusa de Szille Sigmund au fost trimisi la judecata în fata Curtii Martiale Ploiesti, care la 5 august 1942 a pronuntat urmatoarele sentinte: condamnare la moarte în cazul lui Szille Sigmund, Szégedy Josef, Schäffer Eugen, Miklós Adalbert, Weisz Nicolae; munca silnica pe viata în cazul inculpatei Pana Elisabeta.
Dimacsek Tibor
Spionajul maghiar era foarte bine organizat pe teritoriul României, înca din anul 1938. Pe masura ce situatia politica din tara noastra a devenit tot mai nesigura, spionajul maghiar a prins radacini din ce în ce mai puternice. Obiectivele acestuia loveau direct în fiinta nationala a statului român. Ungaria, stat care avea cu România legaturi diplomatice la nivel de legatie, patrona activitatile de spionaj de pe teritoriul tarii noastre chiar prin intermediul oficiilor diplomatice si consulare.
La 26 februarie 1943, politia româna a sesizat Ministerului Afacerilor Straine activitatea suspecta a dr. Forrai Péter (Lászlo), noul atasat de presa al Ungariei la Bucuresti, pe numele sau adevarat Dimacsek Tibor. Respectivul era supus ungur, nascut în 1917 la Cluj. A sosit în Bucuresti la 9 februarie 1943, domiciliind pe strada Inginer Davidescu nr. 30, ca trimis al Centralei Ministerului de Externe de la Budapesta, cu misiuni speciale de propaganda si informatii politice, scop în care i s-ar fi pus la dispozitie fonduri însemnate. Anterior sosirii în România, a fost la Cluj, "unde a avut misiuni speciale din partea Guvernului maghiar în Ardealul de Nord, în scop de propaganda si procurare de informatiuni printre elementul românesc".
Dimacsek Péter, fratele lui Tibor, avea cazier la D.G.P. El a fost retinut în urma cercetarilor din 1942. Era nascut la 20 iulie 1913, la Turda, supus român de origine etnica maghiara, fost comerciant si pretins ziarist, domiciliat în Bucuresti, str. Vânatori nr. 1, ap. 17, sub numele "Fellner Ludovic Zoltán". Dimacsek Péter actiona sub diferite nume: "Stefanescu", "Bradisteanu", "av. dr. Petre Bârsan". Arestat si cercetat de politie, a fost înaintat Tribunalului Ilfov, care l-a condamnat la un an închisoare corectionala si 2.000 lei amenda penala.
Din investigatiile D.G.P. a rezultat ca Dimacsek Tibor avea legaturi strânse cu dr. Ferdinand Berge, ziarist si corespondent al agentiei "Transocean" din Bucuresti, precum si cu diferite elemente ale unor servicii de informatii straine, carora le furniza diferite informatii.


Grupul Corutiu
Existau si etnici români, nu putini, care îsi ofereau serviciile spionajului maghiar. La 20 mai 1943, Eugen Cristescu, director al S.Sp.I. a sesizat ministerelor de Interne si Afacerilor Straine afacerea de spionaj maghiar a grupului "Corutiu Iuliu".
În ianuarie 1943, Politia orasului Turda a arestat si înaintat S.Sp.I. pentru cercetari pe numitii: Corutiu Iuliu (zis Lay), Vanea Gtheorghe, Chiorean Ioan (zis Filiscas), Muth Grigore, Albu Stefan, Ciupe Vasile, Palaceanu Victor, Vinte Aurel, Molnariu Augustin, Chetan Ioan (zis Gardul), Balan Andrei, Cacoveanu Alexandru, Cacoveanu Maria si Persa Petru, domiciliati în Turda, acuzati ca faceau parte din Serviciul de Spionaj Maghiar, caruia îi furnizau informatii privind siguranta statului român.
Corutiu Iuliu, nascut la 11 iulie 1921 la Cluj, cetatean român de etnie româna si religie greco-catolica, sofer, ramas dupa 30 august 1940 în teritoriul cedat, s-a refugiat în România la 7 octombrie 1940, stabilindu-se initial la Bucuresti, apoi la Constanta. În toamna anului 1941 a fost angajat ca agent informator al unei unitati de graniceri din Turda, de unde a primit o misiune care trebuia executata în teritoriul cedat. În ianuarie 1942 a fost angajat de organele române de informatii din Turda cu misiunea de a trece peste frontiera în Ungaria si a culege informatii din regiunile Baia-Mare si Dej. Recent a urmat o a treia misiune, la Dej: recrutarea unei persoane de încredere. Corutiu nu executa misiunea, oprindu-se în comuna Deus, judetul Cluj, unde a ramas patru zile. A patra misiune avea în obiectiv zona Satu-Mare, dar Corutiu nu a executat-o nici pe aceasta, oprindu-se la Cluj. Acolo s-a hotarât sa se angajeze, autodenuntându-se, în Serviciul de Spionaj Maghiar, scop în care a intrat în legatura cu seful Politiei orasului Cluj. Corutiu a fost trimis Biroului Serviciului de Spionaj Maghiar de pe lânga Corpul de Armata, unde a raportat ca era agent de informatii român, precizând cu cine a lucrat, de câte ori, cu ce misiuni a fost însarcinat si cu ce rezultate le-a realizat. Manifestându-si dorinta de a lucra pentru Ungaria, Corutiu Iuliu a semnat un act de angajament, dupa care a primit instructajul din partea ofiterului Balász.
În schimbul serviciilor prestate, lui Corutiu i s-au fagaduit bani si avantaje.
La 3 octombrie 1942, Corutiu a început prima misiune în România. A fost condus de Balasz la punctul de frontiera de la Feleac, de unde a trecut în România clandestin, având asupra sa acte false, realizate de acelasi Balasz, din care reiesea ca Iuliu Corutiu a executat misiunea cu care a fost trimis de autoritatile române la Satu-Mare. Proaspatul spion maghiar a marturisit ungurilor si urmatoarele misiuni pe care le-a primit. La 18 ianuarie 1943, cu prilejul ultimei treceri în Ungaria, Corutiu Iuliu a fost arestat de autoritatile române. Corutiu Iuliu, Vanea Gheorghe, Chiorean Ioan si Muth Grigore au fost trimisi în judecata. Ceilalti membri ai grupului au fost scosi din cauza. Conform sentintei nr. 1.520 din 1 aprilie 1943, pronuntata de Curtea Martiala din Sibiu, Corutiu Iuliu a fost condamnat la moarte, iar ceilalti trei colaboratori la câte trei ani închisoare. Daca spionul maghiar de etnie româna Corutiu Iuliu a fost condamnat la moarte pentru spionaj, un alt român, Adorjan Tiberiu, a primit aceeasi sentinta pentru tentativa de spionaj, la 3 octombrie 1942.
Un nou esec al SSM
În noaptea de 12/13 martie 1943, o echipa de trei unguri (Meszaros Stefan, Kamák Géza si Fay Adálbert) a trecut clandestin frontiera în România prin punctul Curtici, având misiuni teroriste, încredintate de Serviciul de Spionaj Maghiar. În ziua de 15 mai, când spionii urmareau executarea unei operatiuni în orasul Arad, au fost prinsi si arestati de organele de politie din oras. În timp ce erau dusi la sectie, Meszaros Stefan a provocat o ambuscada, ranindu-l grav pe gardianul C. Haiduc si luându-i arma din dotare. Apoi, toti cei trei spioni au reusit sa fuga spre gara Curtici, intentionând sa treaca în Ungaria. Fiind dati în urmarire de Politia Arad, au fost gasiti seara, dar cei trei nu s-au predat în urma somatiilor. Fay Adálbert a fost împuscat mortal, Meszáros Stefan a fost arestat. Géza a reusit sa fuga, dar a fost gasit si arestat în 16 mai lânga Curtici. Cei doi arestati au fost înaintati Serviciului Special de Informatii.
În urma cercetarilor a rezultat ca Meszaros Stefan, nascut la 24 aprilie 1920, la Arad, cetatean român de etnie maghiara si religie romano-catolica, necasatorit, de ocupatie frizer, a fugit în Ungaria în urma unei evadari din Penitenciarul Arad, unde ispasea o condamnare pentru furt. Kamák Géza, 19 ani, nascut la Budapesta, cetatean si etnic maghiar de religie romano-catolica, necasatorit, de profesie slefuitor si cioplitor de metale, domiciliat în Budapesta, condamnat pentru furt, a evadat dintr-o scoala de corectie din Budapesta. Meszaros Stefan si-a oferit singur serviciile Centrului de Spionaj de la Debretin. Misiunea grupului celor trei spioni a constat în rapirea lui Acs Iosif, fost agent maghiar, autodenuntat autoritatilor române. Cei doi arestati au fost înaintati Parchetului Curtii Martiale Timisoara. S.Sp.I. a adus cazul la cunostinta ministerelor de Interne si Afacerilor Straine, Inspectoratului General al Jandarmeriei si Presedintiei Consiliului de Ministri. Ambii au fost condamnati la moarte.
La 8 iulie 1943, A. Barcianu, seful Directiei Afaceri Politice din cadrul M.A.S. a cerut în regim de urgenta Directiei Justitiei Militare amânarea executarii sentintei. Raspunsul generalului I.G. Arama, seful Directiei Justitiei Militare, sosit la 2 august 1943, prevedea ca sentinta ramânea definitiva prin respingerea recursurilor, iar în cazul respingerii cererilor de gratiere, executarea ei urma a fi amânata în conformitate cu o hotarâre a Maresalului Antonescu. Hotarârea nr. 61.292/31 iulie 1942 a presedintelui Consiliului de Ministri dadea posibilitatea ca unii condamnati la moarte pentru spionaj în favoarea Ungariei sa beneficieze de amânarea executarii sentintei, dar sa nu poata beneficia de comutarea pedepsei capitale în munca silnica pe viata.
La 5 mai 1943, directorul Afacerilor Politice din cadrul Ministerului Afacerilor Straine, A. Barcianu, aducea la cunostinta directorului S.Sp.I. si a ministrului Mihai Antonescu raportul legatiei române din Berlin privind descoperirea unei afaceri de spionaj descoperite la Berlin de Înaltul Comandament German. În caz era implicat dr. Szábo, gazetar ungur, care între anii 1926-1928 a functionat la Serviciul de Presa al legatiei ungare din Bucuresti. Mai era implicata si domnisoara Tania Birnaco, cetatean german de origine italiana, corespondenta unui ziar maghiar. Conform organelor germane de politie, respectiva afacere de spionaj avea ramificatii mai întinse, de ea nefiind straini nici functionarii legatiei maghiare din Berlin. Tania Birnaco a fost eliberata la scurt timp.
Deconspirarea organizatiilor de spionaj maghiare de pe teritoriul României a reprezentat un succes important al organelor de siguranta nationala. Serviciul Special de Informatii, Politia, Jandarmeria si Directia Justitiei Militare si-au unit eforturile, pe baza atributiilor pe care le avea fiecare institutie în parte, deconspirând si anihilând periculoasele organizatii de spionaj, care aveau în atributii nu doar culegerea de informatii, ci si diferite actiuni teroriste, constând în sabotaj, dezinformare si acte de terorism.

Ce a căutat ministrul de externe a lui Hitler în Canada?
Impreuna cu fratele sau (Lothar), Joachim Ribbentrop a sosit la Montreal in 1910 (pe un vas al companiei White Star Line) ca invitat al unei familii pe care o intilnisera in Elvetia, unde cei doi frati fusesera trimisi de tatal lor pentru a invata limbi straine.
In perioada petrecuta la Montreal, Joachim a locuit pe strada Sandley nr. 103, primul sau loc de munca fiind la Banca Molson. Ribbentrop a curtat-o asiduu pe una din fiicele familiei care ii invitase in Canada si il ajutase sa-si gaseasca locul de munca de la banca, insa parintii fetei s-au opus casatoriei acesteia cu respectivul personaj. Si asa, in 1912 Ribbentrop s-a mutat in orasul Quebec, pe strada Christie, angajindu-se ca muncitor pe santierul de constructii al podului de la Quebec, unde se reluasera lucrarile ca urmare a prabusirii primului pod (1907.
Ulterior, a lucrat la compania feroviara Transcontinental si mai tirziu la Canadian Pacific, unde a fost supraveghetor.

DORINTA DE PARVENIRE


La sfirsitul anului 1913, Joachim Ribbentrop s-a decis sa-si incerce norocul si sa patrunda in clasa aristocrata la de la Ottawa. Cum in urma unei mosteniri dispunea de un mic capital -iar afacerile cu alcool il atrageau, a inceput sa importe din Germania vinuri si bauturi alcoolice tari.
S-a straduit sa capteze atentia aristocratiei si s-a caznit sa se evidentieze in plan artistic si sportiv, infiltrindu-se pina in cercurile apropiate celui de al zecelea Guvernator general al Canadei, Printul Arthur, Duce de Connaught, cel de al saptea copil (respectiv al treilea baiat) din cei noua descendenti ai Reginei Victoria a Marii Britanii.
Profitind de faptul ca Printul Arthur vorbea la perfectie germana (fiind casatorit cu Printesa Luise-Margarete de Prusia), Joachim Ribbentrop s-a infiltrat in viata sociala a aristocratiei de la Ottawa si incepuse sa fie unul dintre invitatii obisnuiti la Rideau Hall, resedinta oficiala a Guvernatorului general al Canadei.
De altfel, cautind sa faca oricui pe plac, Ribbentrop interpreta la vioara arii pentru duce, juca teatru intr-o echipa de amatori, patina la Minto Skating Club, ajungind chiar sa joace tenis cu diferite personalitati ale vremii. In februarie 1914 a facut parte din echipa de patinaj a Canadei, impreuna cu care a cistigat (invingind SUA) trofeul Ellis Memorial.
Ribbentrop a aflat despre intrarea Canadei in razboi impotriva Germaniei (4 august 1914) in timpul unui meci de tenis la care participa la Rideau Tenis Club.

FUGA DIN CANADA SI INROLAREA IN TRUPELE CELUI DE AL DOILEA REICH


In aceeasi seara, imediat dupa cina de la Chateau Laurier, viitorul nazist a si luat trenul spre New York, iar zece zile mai tirziu era deja pe puntea vaporului olandez Potsdam, care il ducea spre realizarea nazuintelor sale: inrolarea in trupele imperiale ale celui de al doilea Reich. Insa vasul a fost interceptat de catre fortele navale britanice si deturnat catre portul Falmouth (din SUA.
A scapat controlului armatei britanice, fiind ascuns in cala vasului chiar de un ofiter englez cu care reusise sa lege o relatie amicala datorita faptului ca si-au descoperit o cunostinta comuna la Rideau Hall. Scapat pitulat in cala vaporului, Ribbentrop a ajuns pina la urma in Germania si s-a inrolat in Regimentul al 12-lea Torgau Hussars, din care mai facusera parte tatal si bunicul sau.
Ca si acestia, a fost decorat cu Crucea de fier in urma luptelor de la Constantinopol.

CUM S-A INVIRTIT RIBBENTROP DE PARTICULA NOBILIARA ''Von''


Dupa razboi, Joachim Ribbentrop si-a reluat activitatea de comert cu alcool.
Prin casatoria din interes, facuta la 5 iulie 1920 cu Anna Elizabeth Henkell, fiica bogatasului Otto Henkell, producator de sampanie, Ribbentrop si-a asigurat usi deschise in artistrocratia germana.
A devenit distribuitorul exclusiv de whisky Jonny Walker si sampanie Pommery, dar singe nobil tot nu avea. Asa incit, dupa ani indelungati in care a dus o sustinuta munca de lamurire, in 1925 a reusit sa isi convinga matusa Gertrud von Ribbentrop -al carei sot fusese ridicat la rang de Cavaler- sa-l adopte! Asadar, de dragul de a-si vedea la nume adaugata particula nobiliara ''von'', viitorul ministru de Externe nazist s-a lasat adoptat la 32 de ani.
Pentru a-si indupleca matusa sa-i devina mama prin adoptie, Ribbentrop i-a promis plata lunara a 450 de marci, timp de 15 ani. Dar cum particula nobiliara cumparata nu i-a putut aduce si noblete, din primul an al ''contractului'' a incetat sa-si onoreze promisiunea. In consecinta, ''matusa-mama'' l-a dat in judecata, a cistigat, iar Ribbentrop a fost silit sa-i achite intreaga suma promisa.

PARVENITISMUL CARE L-A DUS LA STREANG
Oficial, Joachim von Ribbentrop a devenit membru al partidului nazistilor in 1932, insa conform ''Das Activ'' era deja angajat politic si frecventa cercurile acestora (facind chiar afaceri cu ei) inca din 1930.
De altfel, pe Hitler l-a intilnit la o petrecere (1932) si, stiindu-i opinia potrivit careia intr-un eventual conflict armat Marea Britanie ar fi ''cel mai natural aliat'' al Germaniei, Ribbentrop a gasit imediat calea spre a-l seduce viitorului Fuhrer, turuindu-i sumedenie de povesti despre Marea Britanie.
Si a inceput ascensiunea sa in SS: de la oberfuhrer, apoi gruppenfuhrer si mai tirziu obergruppenfuhrer. In 1935 a devenit ministru fara portofoliu si consilierul personal al lui Hitler pe probleme de afaceri externe. Dupa mandatul de ambasador la Londra –(1936-1938) perioada in care a impresionat doar prin incompetenta- Ribbentrop a fost numit ministru de Externe al Germaniei naziste (1938), calitate in care a semnat la 23 august 1939 Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut si ca Pactul Stalin-Hitler, cu consecinte atit de nefaste asupra Romaniei si a altor tari.
Ribbentrop a fost arestat la 14 iunie 1945, la Hamburg, sergentul belgian care l-a capturat descoperindu-l in pat, imbracat in pijama roz cu alb. In momentul arestarii i-au fost confiscate mii de marci naziste, o capsula de cianura de potasiu, o scrisoare prin care il ruga pe generalul Montgommery sa intervina pentru a-i facilita o intrevedere cu premierul britanic Churchill, precum si o scrisoare adresata direct lui Churchill in care critica politica externa a Marii Britanii potrivnica Germaniei.


A fost judecat de Tribunalul de la Nurenberg, fiind gasit vinovat de toate cele patru capete de acuzare: participarea la un plan comun sau a unei conspiratii pentru comiterea de crime impotriva pacii; planuirea, initierea si sustinerea de razboaie de agresiune si alte crime impotriva pacii; crime de razboi; crime impotriva umanitatii. Desi judecatorii francezi propusesera ca executarea condamnatilor la moarte sa fie facuta prin impuscarea de catre un pluton de executie, potrivit cutumelor Curtilor Martiale, judecatorii sovietici s-au opus motivind ca ofiterii sint nedemni de acesta executie, intrucit violasera etica militara.
Ribbentrop a sfirsit in streang, spinzurat (prin metoda standard si nu cadere lunga) la 16 octombrie 1946.

MARI DEZASTRE Bombardarea Bucureştilor în ’44: mii de morţi şi sute de clădiri făcute praf (Fotografii şocante)

Primul film 3D a fost realizat de nazişti?
Regizorul australian Phillipe Mora a descoperit, în timp ce pregătea un film documentar despre cum a fost filmată Germania nazistă, două filme 3D de câte 30 de minute realizate de propagandiştii nazişti în 1936, susţine cotidianul britanic The Guardian.
Astfel, filmului regizorului Andre de Toth realizat în 1953 - House of wax -a fost detronat din poziţia de prim film 3D.

Potrivit lui Mora, filmele au fost realizate cu ajutorul unei camere cu lentile de 35 mm, iar efectul 3D a fost obţinut prin interpunerea unei prisme în faţa a două lentile. Acesta a menţionat şi starea bună a filmelor şi a apreciat "calitatea fantastică" a filmărilor. Filmele au fost realizate în perioada Germaniei naziste, într-un studio independent pentru Paul Joseph Goebbels.

Primul film, "So real you can touch it", prezintă scurte imagini ce surprind crenvurşti sfârâind pe grătar, iar despre cel de-al doilea, care se intitulează "Six girls roll into weekend", Mora nu a povestit prea multe. Cele două filme vor fi folosite în cadrul documentarului pe care regizorul australian îl pregăteşte despre filmările din Germania nazistă şi modul în care acestea erau folosite pentru a forma opinia publică şi a-i manipula pe germani.

Bombardarea Ploieştilor de la dezinformare la adevăr
Înainte ca implicarea României în al doilea razboi mondial sa fi devenit efectiva, s-au deteriorat relatiile tarii cu Marea Britanie, care se afla în razboi cu Germania înca de la 3 septembrie 1939. În iarna anilor 1940-1941, patrunderea trupelor germane pe teritoriul român a determinat guvernul englez sa rupa relatiile diplomatice cu Bucurestii. Este semnificativa împrejurarea ca, în primele luni ale campaniei din rasarit, Marea Britanie nu a manifestat nici o reactie transanta la adresa actiunilor românesti. Numai când armata româna a trecut linia Nistrului, guvernul englez, sub presiunea Moscovei, a avut un cuvânt de spus, adresând autoritatilor de la Bucuresti, la 30 noiembrie 1941, o nota ultimativa lipsita de echivoc: "Daca pâna la 5 decembrie guvernul român nu va fi oprit operatiile militare si încetat orice participare activa la ostilitati, guvernul Majestatii Sale nu va avea nici o alta alegere decât de a declara existenta unei stari de razboi între cele doua tari." Desigur, armata româna a continuat înaintarea în spatiul ucrainean, un razboi nefiind o petrecere de minori sau o nunta, din care te retragi ca sa nu te bata mama sau pentru ca ti-a ajuns cât ai chefuit. În consecinta, începând de la 7 decembrie 1941, Marea Britanie, Noua Zeelanda, Australia si Africa de Sud au declarat razboi României.
Razboi împotriva Americii!
La 12 decembrie 1941, sub presiunile conjugate ale lui Man- fred von Killinger si Renato Bova Scoppa, reprezentantii Germaniei si Italiei la Bucuresti, guvernul român s-a declarat în stare de razboi si cu Statele Unite ale Americii, actul fiind pur formal. Dupa modul brutal în care i-a tratat pe evrei, era a doua mare eroare a regimului gestionat de maresalul Ion Antonescu. De asemenea, este deosebit de semnificativ faptul ca SUA au contrasemnat declaratia de razboi în discutie abia la 5 iunie 1942, la insistentele guvernului sovietic. Primele actiuni efective de lupta armata dintre România si Puterile Aliate, cu care tara nu avea frontiere directe, s-au consumat abia în noaptea de 11 spre 12 iunie 1942, când 13 bombardiere americane Liberator, decolate din Egipt, printr-un atac total lipsit de concludenta, au încercat sa bombardeze Ploiestii, lovind la câteva zeci de kilometri alaturi. La 1 august 1943, atacul împotriva zonei petrolifere de pe Valea Prahovei a fost repetat, cu 177 aparate decolate de la Benghazi, Libia. Apoi, bombardamentele asupra României nu au fost reluate decât la 4 aprilie 1944, prima lor tinta fiind Bucurestii. Daca aviatia americana si britanica nu ar fi atacat teritoriul tarii, silind-o la masuri normale de aparare, conflictul României cu Marea Britanie si SUA ar fi ramas un conflict pe hârtie. Dar n-a fost sa fie asa.
Despre raidul de la 1 august 1943, asupra Câmpinei si Ploiestilor, s-a scris o întreaga literatura, mai incitanta fiind cartea reporterilor americani James Dugan si Carroll Stewart, Ploesti, the Great Ground Air Battle of 1 August 1943. Ne permitem sa emitem pe marginea ei unele observatii. Minore în cazul reconstituirii raidului ca atare al escadrei americane decolate din Benghazi catre Valea Prahovei, inadvertentele autorilor se amplifica pâna la neverosimil atunci când este vorba despre realitatile românesti ale timpului. La fel, capitolele care trateaza prizonieratul aviatorilor aliati, capturati în lupta, prezinta lacune de neiertat si exagerari lamentabile. De data aceasta, vom avea în vedere doua dintre dedesubturile ascunse ale acestui raid. Apoi vom aseza pe tapet o chestiune de etica profesionala, întrucât mai ales pe fata aceasta a lucrurilor ni se pare deficitar tandemul reporterilor americani. În sfârsit, vom încheia într-o nota vesela, cum se cuvine între oameni capabili sa se ridice deasupra unei ranchiune pe care ar putea s-o întretina un capitol de istorie epuizat.
Din capatul locului, cu aroganta dintotdeauna a celor neocoliti de mijloace, autorii se prevaleaza de o procedura documentara neîndoielnic minutioasa. Au interogat personal 164 participanti la misiunea Tidal Wave si câteva duzini dintre artizanii ei, dintre membrii echipajelor care i-au fost destinate si, din diverse motive, au fost retinuti la sol, dintre vaduvele si parintii celor pieriti în lupta. Au consultat naratiuni si jurnale personale ale protagonistilor, realizate înainte de declansarea investigatiei. O suta dintre acestia, la cererea autorilor, si-au consemnat în scris amintirile. Numai în Statele Unite, James Dugan si Carroll Stewart au parcurs vreo 80000 km în cautarea supravietuitorilor marelui raid, calatorind de doua ori si în Europa, spre a-i ancheta pe germanii care i-au avut pe compatriotii lor în colimatoare, în duminica sângeroasa de 1 august 1943. Dar nici un român nu a fost inclus în aceasta ampla ancheta si nici arhivele militare din România nu i-au tentat pe anchetatori. Poate nu li s-a permis accesul la ele, însa lucrul acesta trebuia mentionat expres.
Preliminariile unei misiuni esuate
O prima consecinta a acestei lacune, deloc neglijabila, se resimte în consideratiile autorilor relative la pregatirea raidului. Repetitiile atacului s-au derulat, în saptamânile premergatoare emiterii ordinului de operatii, asupra unor tinte improvizate din largul desertului libian. Timp de 11 zile, echipajele au efectuat câte patru ore de antrenamente diurne, în zboruri razante, simulând bombardamente de la o altitudine foarte joasa. Teoretic, acomodarea cu ambianta reala a tintelor s-a efectuat asupra unei machete de 4 x 4 m a zonei petrolifere din România, întocmita de arhitectul Gerald K. Geerlings. Spre deosebire de James Dugan si Carroll Stewart, credem ca aceasta macheta nu putea fi prea exacta, daca la baza ei au stat numai fotografii de la British Museum, vechi de un deceniu sau si mai bine. Nici amintirile unor militari americani si britanici, care lucrasera cândva la Câmpina si Ploiesti, nu o puteau apropia de adevarul scontat. Lipsea obligat din cuprinderea ei ceea ce era mai important pentru echipaje: amplasarea mijloacelor de aparare antiaeriana. Iar caracteristicile sistemului de pânda radiofonica al românilor, ca si orientarea si raza lui de actiune, reprezentau pentru aliati un veritabil mister. Astfel, la 31 iulie 1943, nu putea fi contestata temeinicia pregatirii de zbor a participantilor la misiune. Însa privirile lor interioare, cu certitudine, se concentrau contrariate asupra unei fantome de ghips, înghetata în tacere asemeni celebrului Sfinx.
Printre interlocutorii lui James Dugan si Carroll Stewart s-a numarat si Gerald K. Geerlings, dar este îndoielnic ca arhitectul s-a livrat autorilor integral. Chiar natura preocuparilor sale din timpul razboiului îi interzicea confesiuni prea detaliate. De altfel, este un lucru bine stiut: metodele, tehnicile si sursele serviciilor secrete de informatii împartasesc îndeobste destinul scrisorii pierdute din piesa lui I. L. Caragiale. Nu se divulga oricui si oricând. "Mai trebuie s-aldata... La un caz iar... pac! la Rasboiul" - spunea Dandanache, daca ne mai ajuta memoria, si o asemenea replica, indirect, dezvaluie o regula de fier a spionilor tuturor timpurilor. Cu alte cuvinte, reporterii au batut la o usa care li s-a deschis doar pe sfert. În schimb, când privim de la Bucuresti întreaga afacere, perspectiva se schimba si lucrurile se limpezesc cât de cât. Cei ce i-au instruit din punct de vedere informativ pe participantii la raidul de la 1 august 1943, bineînteles, nu trebuiau sa caute fotografii din Ploiesti si din restul zonei petrolifere tocmai la British Museum, în colectii de carti postale care nu aveau decât o valoare istorica. Mai aproape de noi, în decembrie 1939, fotoreportera americana Margaret Bourke-White, acreditata în România de revista saptamânala Life, a fotografiat atât rafinariile de pe Valea Prahovei, cât si uzinele Malaxa de la Bucuresti si întreprinderea constructoare de avioane de la Brasov. Toate aceste obiective au fost ulterior bombardate de escadrele aeriene aliate. Între altele, Margaret Bourke-White, secondata de reporterul Walter Graebner, a realizat atunci si un set de excelente fotografii ale rafinariei Creditul Minier de la Brazi. Poate în virtutea hazardului, rafinaria Creditul Minier a fost distrusa complet la 1 august 1943 si scoasa din functiune pâna la sfârsitul razboiului. Însa nu întâmplator delegatul Marelui Stat Major român, care a însotit fotoreportera si reporterul pe tot parcursul calatoriei lor de documentare, a mentionat în raportul sau final: "Impresia produsa în tot timpul acestui reportaj este ca sunt interesati numai de actualitatea militara a unor anumite puncte din tara, asupra carora au informatii precise." Chiar nu a dispus arhitectul Gerald K. Geerlings de fotografiile realizate de Margaret Bourke White, în decembrie 1939? În ceea ce ne priveste, ne încearca uneori un sentiment nu prea vag: James Dugan si Carroll Stewart n-au avut acces chiar prin toate cotloanele arhivelor de razboi ale aliatilor.
Surpriza n-a fost totala
În al doilea rând, ceea ce îl surprinde pe un cercetator avizat al arhivelor militare românesti este faptul ca James Dugan si Carroll Stewart nici macar nu-si închipuiau ca escadra decolata de pe coastele libiene ale Africii, în frumoasa dimineata a zilei de duminica, 1 august 1943, era asteptata în România. Autorii admit ca o unitate germana de interceptie radio de la Atena, când avioanele înca se mai aflau deasupra Mediteranei, ar fi reperat o misiune americana de bombardament, neobisnuita ca anvergura, orientata spre Europa continentala. Serviciile aliate de informatii ar fi aflat câte ceva despre acest avertisment timpuriu abia în 1961, dupa o cercetare atenta a arhivelor capturate în Reich. Când escadra americana, în vecinatatea insulei Corfu, a virat-o într-o directie care intersecta România, germanii ar fi înteles, în sfârsit, ca obiectivul misiunii nu era Wiener Neustadt, ci zona petrolifera din jurul Ploiestilor. Atunci s-ar fi hotarât si generalul Alfred Gerstenberg sa renunte la weekend si sa se prezinte la postul sau de comanda. Despre ce gândeau si cum actionau românii, în acele momente, când una dintre putinele lor avutii se afla în pericol de moarte, nici nu e vorba în fastuoasa reconstituire a tandemului de reporteri americani. Nici Serviciul Special de Informatii român si Sectia a 2-a informatii din Statul Major al Aerului de la Bucuresti n-au intrat în calculele lui James Dugan si Carroll Stewart.
Într-adevar, românii nu împânzisera coasta septentrionala a Mediteranei cu centre de interceptare a transmisiunilor aliate si nici nu plimbau prin apele levantine nave echipate pentru radioascultari si detectie radar. Avioanele românesti de recunoastere îndepartata nu patrulau în zonele vaste din sud-estul european. Având în vedere putinul esential care trebuia aparat, sistemele autohtone de avertizare se desfasurau exclusiv în spatiul circumscris de frontierele tarii. În functie de împrejurari, românii lucrau coordonat sau independent de retelele similare germane, actionate de informatiile furnizate de un serviciu de pânda si alarmare mult mai extins. Un cordon exterior de posturi germane era instalat pe aliniamentul general al Balcanilor si al litoralului Marii Negre, fiind înzestrat cu aparate de detectie tip Freya si Wűrzburg, excelente în depistarea formatiunilor ce zburau la mari înaltimi, dar ineficace împotriva acelora ce veneau la atac sub altitudinea de 1000 m. Un al doilea cordon de posturi, de data aceasta integral românesc, orientat spre toate azimuturile, cum s-ar spune în termenii strategiei contemporane, era amplasat paralel cu Dunarea, între Cernavoda si Orsova, pe Olt, de la Corabia la Brasov, si pe aliniamentul Adjud-Galati. Dotat cu aparate de radioemisie, cordonul în speta era capabil sa lanseze mesaje receptionate simultan de toti cei interesati. Abia în interiorul acestei retele erau raspândite posturile de pânda teritoriale, densitatea si dispunerea lor fiind conditionate, fatal, de capacitatea si calitatile circuitelor telefonice judetene. În ansamblu, sistemul românesc satisfacea în buna masura nevoile de alarmare pentru artileria antiaeriana si populatia civila. Dar era deficitar din punctul de vedere al aviatiei de vânatoare, prin incapacitatea lui de a debita, în timp util si în cantitati suficiente, informatiile necesare trimiterii la obiectiv si dirijarii în lupta a formatiunilor proprii, mai cu seama în timpul raidurilor nocturne. De aceea, aviatia de vânatoare româneasca mai dispunea, în patrulaterul Buzau-Târgoviste-Calarasi-Alexandria, de un sistem independent de detectie, prin care erau dirijate escadrilele negre. Desigur, sistemul putea fi utilizat si ziua, dar nu si împotriva formatiunilor inamice care zburau sub 1000 m. Despre toate acestea, când si-au scris reconstituirea, James Dugan si Carroll Stewart nu stiau mai nimic.
Mesaje discrete din Turcia
Masurile amintite au ridicat capacitatea de riposta a întregului sistem de aparare antiaeriana, activa si pasiva, terestra si volanta, a zonei petrolifere si, în mod deosebit, a centrului sensibil Ploiesti. De acum înainte, este mai putin important daca asemenea amanunte au fost cunoscute sau nu reporterilor americani. Mai grav este faptul ca au fost total ignorate de organizatorii ca atare ai raidului. Cu alte cuvinte, chiar daca eludam o realitate pe care o vom evoca imediat, escadra americana nu a dat buzna într-o tara a lui Papura-Voda, plina ochi de tarani care nu mai puteau de mirare privind harabaile de 30 de tone desfasurate pe cerul pretinsei lor ignorante, cum lasa uneori sa se înteleaga James Dugan si Carroll Stewart. Nu întâmplator, formatiunile de bombardiere americane au patruns în spatiul aerian românesc exact prin zona supravegheata de Bateria nr. 286 de pânda radio, recent introdusa în dispozitiv. S-a întâmplat asa si nu altfel deoarece semnalul de alarma era tras de aproape o saptamâna.
Fapt nu lipsit de semnificatie, la începutul lui iulie 1943, Misiunea Militara Germana din România a fost indusa partial în eroare de o informatie numai pe jumatate adevarata. "Dintr-un izvor demn de încredere - specifica documentul german care o dezvaluie -, am fost avertizati ca aliatii, cu ocazia atacurilor aeriene pe care le vor efectua asupra teritoriului românesc, au intentia de a bombarda, pe lânga sondele petrolifere (Ploiesti), si uzinele de apa de la Odessa." Dar, la data aceea, distrugerea rezervoarelor de apa potabila ale Odessei ar fi reprezentat un nonsens. Ele nu mai lucrau demult la întreaga capacitate, fiind puternic afectate în timpul asediului marelui oras portuar, încheiat la 16 octombrie 1941. Apoi, nimicirea lor integrala ar fi provocat neajunsuri si suferinte inutile mai ales populatiei civile. Cu toate acestea, la 2 iulie 1943, locotenent colonelul Joachim von Oetterstedt, seful de stat major al generalului Erik Hansen, a transmis informatia Sectiei a 7-a, legaturi cu armatele aliate, din Marele Stat Major român. Institutia de pe str. Stirbey Voda nr. 79 a clasat-o printre previziunile improbabile.
Iminenta raidului aerian american a fost semnalata esaloanelor superioare ale Armatei Române, într-o forma credibila, abia prin buletinul din 26 iulie 1943 al Serviciului Special de Informatii de la Bucuresti. La 28 iulie, la rândul lor, locotenent colonelul Gheorghe Robescu si capitanul aviator Titus Ceausu, din Sectia a 2-a a Statului Major al Aerului, au lansat un avertisment degrevat deopotriva de dubii: "Un informator din Turcia, cu bune relatii în cercurile diplomatice aliate de acolo - consemna nota lor nr. 2241 D -, dupa o conversatie pe care a avut-o cu un englez din Consulatul britanic de la Istanbul, anunta ca pe curând trebuie sa ne asteptam la bombardarea regiunii noastre petrolifere." Iar la 30 iulie 1943, SSI a emis un nou buletin, cu titlul laconic, ca de obicei: "Turcia. Despre eventualitatea bombardarii regiunii noastre petrolifere. Ca urmare la cele difuzate în buletinul din 26 iulie 1943 - mentiona acest document -, dintr-o sursa cu bune posibilitati de investigare în cercurile competente anglo-americane din Turcia, primim informatia ca americanii ar intentiona sa bombardeze curând Valea Prahovei." Evident, apararea antiaeriana din zona a fost imediat alertata, chiar de la primul avertisment. Astfel, putem urmari cu alte priviri drumul spre dezastru al escadrei aflate sub comanda generalului Uzal Ent. În cazul când ar fi avut cunostinta de existenta documentelor citate de noi, însisi James Dugan si Carroll Stewart ar fi avut o alta viziune asupra conditiilor determinante ale nenorocirii îndurate de compatriotii lor, neîndoielnic viteji si animati de un spirit de sacrificiu iesit din comun.
Troc de informatii la Ankara
Ar fi interesant de stiut din ce sursa anume provenea informatia numai pe jumatate adevarata livrata germanilor. Elyesa Bazna, alias Cicero, valetul lui Sir Hugh Knatchbull-Hugessen, ambasadorul Marii Britanii la Ankara, care a furnizat numeroase documente confidentiale de prima mâna serviciilor speciale ale celui de-al treilea Reich, si-a oferit colaborarea diplomatului german Ludwig Moyzisch abia la 26 octombrie 1943. Si asupra surselor de informatii ale românilor, situate de asemenea în Turcia neutra, planeaza un profund mister.
Cert este ca Serviciul Special de Informatii si Sectia a 2-a din Statul Major al Aerului exploatau informatori diferiti. Identitatea lor, probabil, nu va fi niciodata clarificata. Impresia noastra este ca sursele erau englezesti, britanicii fiind mai sensibili la bani în materie de spionaj. La fel de limpede este faptul ca la Ankara, în timpul razboiului, între agentii români si agentii altor servicii secrete s-a convenit la un troc de informatii sui-generis. De altfel, cu aceasta ocazie, ne exprimam convingerea ferma ca bombardamentul american asupra bazei aeriene Istres, de lânga Marsilia, efectuat la 18 august 1943, a fost întreprins pe baza unei documentatii complete furnizate aliatilor de SSI si Sectia a 2-a din MStM. De asemenea, am gasit în arhivele militare românesti descrieri extraordinar de detaliate, însotite de planuri si schite, ale unor segmente importante din Zidul Atlanticului, opus de germani unei asteptate debarcari aliate. Toate aceste documentatii, absolut inutile Armatei Române, au fost întocmite de Marele Stat Major în toamna lui 1943. De ce s-a investit atâta efort în alcatuirea lor? - ramâne o întrebare la care ne vom stradui sa raspundem cu o alta ocazie.
Când asezam cap la cap toate datele disponibile, putem nutri si credinta ca harta cu pistele si instalatiile de la Istres, unde se antrena atunci si Grupul 3 bombardament Debretin, în distrugerea caruia românii erau foarte interesati, a fost negociata de SSI la Ankara, în schimbul informatiei privind iminentul atac aerian american asupra zonei petrolifere de pe Valea Prahovei. Probabil, nu erau straini nici germanii de trocurile aranjate în capitala Turciei neutre. Chiar la 26 iulie 1943, autoritatile militare românesti au propus decorarea generalului H. Rohde, atasatul militar german de la Ankara, cu ordinul Coroana României în grad de Mare Ofiter, clasa a II-a. Acordarea distinctiei în speta a fost aprobata de însusi maresalul Ion Antonescu si este de presupus ca semnifica mai mult decât un act de amabilitate curenta. În decembrie 1943, gestul a fost avizat favorabil si de seful Misiunii Militare Germane din România, Erik Hansen, desi era îndoielnic ca generalul H. Rohde lucra numai pentru Abwehr si OKW. Nu este vorba despre simple coincidente. Dincolo de orice dubiu imaginabil, escadra decolata de la Benghazi a fost o escadra tradata. Cum a fost posibila o asemenea defectiune? - iata o întrebare la care se cuvine sa meditam.
Este foarte ciudata împrejurarea ca aceleasi servicii speciale, cu o aureola de infailibilitate deplina, care au reusit sa asigure un secret absolut asupra unor operatiuni de anvergura debarcarii în Franta, au esuat cu mai putin de un an înainte, într-o misiune evident secundara, pregatita la mari distante de teatrele principale ale razboiului si în zone foarte slab populate.
A stiut ceva William Henry Yaeger?
Desigur, ar fi mai mult decât simplu sa acceptam ca agentii secreti concentrati la Ankara, din ambele tabere, erau si ei oameni si trebuiau sa traiasca, confortabil si pe picior. Dar corpuri de trupa si escadre tradate, pe altarul unor teluri de ordin politic, au mai existat în istoria dramatica a celui de-al doilea razboi mondial. Debarcarea esuata de la Dieppe e doar un exemplu. Nu ar fi fost exclus ca aliatii americani si britanici sa fi avut în momentul dat o acuta nevoie de un esec de proportii, spre a putea justifica înaintea sovieticilor întârzierea deschiderii frontului mult promis împotriva germanilor. Însa mult mai credibila este o alta ratiune a tradarii deliberate a escadrei lui Uzal Ent. Americanii au încercat, cu un pret înspaimântator, sa-i dovedeasca lui Winston Churchill ca o debarcare în Balcani se va lovi de un zid de-a dreptul inexpugnabil. În consecinta, artizanii raidului sinucigas de la 1 august 1943, în ciuda insistentelor repetate ale lui Churchill, nu au admis participarea unor bombardiere britanice la misiune. Singurul englez care a survolat Ploiestii si Câmpina în acea duminica sângeroasa, mitraliorul George C. Barwell, s-a îmbarcat la bordul aeronavei comandata de Norman Appold în mod clandestin.
Poate de acest adevar s-a apropiat maiorul William Henry Yaeger, ceea ce i-a determinat pe James Dugan si Carroll Stewart sa-l escamoteze sub un indicativ oarecare în stufoasa lor naratiune. Aceasta este una dintre cele mai bizare surprize în fata careia ne-a asezat reconstituirea lor: trecerea sub tacere a numelui ofiterului cu cel mai înalt grad dintre aviatorii americani capturati la 1 august 1943. Ofiterul Z, caruia autorii în mod obstinat nu-i etaleaza identitatea, nu este altul decât maiorul William Henry Yaeger, care a fost initial si om de încredere si purtator de cuvânt al prizonierilor de la Timisul de Jos. În cazul în speta, nu încape vreo îndoiala ca autorii uzeaza de un procedeu nepermis în asemenea împrejurari: nu audiaza toate partile în litigiu, dimpotriva, o parte este eludata deliberat. Sau, daca le-au audiat, si-au însusit doar un punct de vedere, asigurându-i în exclusivitate publicitatea, si nu ne comunica si opinia lui William Henry Yaeger cu privire la acuzatiile ce i se aduc. Prin asemenea practici, democratia traditionala americana nu este onorata. Nu este exclus ca punctul de vedere îmbratisat de reporteri sa fi fost al majoritatii, dar adevarul nu a fost niciodata rezultatul unui scrutin. Adevarul a fost si ramâne independent de majoritate, si acum, ca si pe vremea lui Copernic. De câte ori a eliminat din sine acest principiu, logica formala s-a sabordat. Oricum, ne-am convins ca relatiile dintre prizonieri, cum s-au conturat ele în cele 13 luni de captivitate, reprezinta pentru James Dugan si Carroll Stewart un teren insuficient prospectat. Si partinitor defrisat.
Despre ce este vorba, în fapt? Autorii îi imputa maiorului William Henry Yaeger un soi de pactizare cu inamicul, cu noi, românii, afirmând ca ar fi exprimat în mod public, la Rotary Club, în Bucuresti, cuvinte de întelegere pentru situatia tragica a natiunii noastre într-o conflagratie la dezlantuirea careia aceasta nu contribuise cu nimic. Si, totodata, cuvinte de gratitudine cu privire la conditiile prizonieratului din România. În timp ce ei însisi, de buna voie si nesiliti de nimeni, aseaza în capul capitolului referitor la captivitate un titlu oarecum semnificativ: Cusca aurita. Maiorul ar fi spus ca auzise despre români numai lucruri frumoase. Desi se implicase pâna atunci în peste o suta de misiuni aeriene, nicaieri nu întâlnise un tir antiaerian mai bine organizat, iar aviatorii români puteau fi mândri de maiestria lor. Atitudinea populatiei fata de echipajele doborâte a fost foarte umana si captivii erau tratati ca si cum s-ar fi aflat în propria lor patrie. Ulterior, discursul lui William Henry Yaeger a aparut într-o gazeta din Capitala, ceea ce i-ar fi scandalizat o data în plus pe camarazii sai din lagarul de la Timisul de Jos. Treptat, conflictul dintre el si restul captivilor s-a întetit, ceea ce l-a determinat pe maior sa se mute în cantonamentul subofiterilor. Aici ar fi cazut pe mâna sergentului Edmond Terry, care n-ar fi admis sa-l scuteasca de corvezile zilnice, încredintându-i curatenia latrinelor. Si alte picanterii de acelasi gen.

Cum a fost întors cel de-Al Doilea Război Mondial...După atatea carti, studii si monografii despre Al Doilea Razboi Mondial, am putea trage concluzia pripita ca s-a epuizat domeniul de cercetare si ca putine surprize mai pot fi dezvaluite publicului privind ultima conflagratie mondiala. Cartea care face obiectul acestei recenzii (Leon Kilzer: CHURCHILL's DECEPTION - The dark secret that distroyed Nazi Germany) demonstreaza contrariul, respectiv ca putem descoperi inca, aspecte nebanuite in muntii de documente scoase de la secret de catre cancelariile marilor puteri beligerante.


Manevrele lui Churchill
In general termenul de pastrare la secret practicat de cancelariile occidentale este de treizeci de ani de la data intocmirii documentelor respective. Unele tari au tinut secrete anumite documente chiar 35-40 de ani de la emiterea lor. De aceea a provocat curiozitatea istoricilor, scoaterea de la secret de catre britanici a unor documente strict secrete, pastrate de ei la Londra timp de o jumatate de secol de la emiterea lor. Cartea de fata este rezultatul studierii acestor documente pe care englezii le-au considerat jenante pentru ei: stenogramele dezbaterilor guvernului britanic sub conducerea lui Winston Churchill. Cartea descrie cu rigoare academica modul in care Churchill a reusit sa-l determine pe Hitler sa invadeze nu Anglia ci URSS-ul.
Jurnalistul Louis C. Kilzer, laureat al premiului Pullitzer, aduce la lumina tiparului documente britanice care demonstreaza documentar aceste manevre necunoscute pana acum si care-i pateaza memoria lui Churchill in ochii opiniei publice. Cartea descrie cum in calitate de prim-ministru, Churchill si-a convins ministrii din guvern sa respinga ofertele multiple propuse de generalii germani pentru oprirea razboiului prin asasinarea lui Hitler de catre nemti. Stenogramele sedintelor guvernului britanic redau modul cinic in care Churchill supune spre aprobarea guvernului sau respingerea propunerilor germane: "Hitler este doar un om care va deceda mai curand sau mai tarziu. Pentru Imperiul Britanic pericolul nu este Hitler, ci Germania. Noi trebuie sa-l convingem pe Hitler sa atace URSS-ul pentru ca acolo va fi sfarsitul lui, iar noi vom dezmembra Germania".
Falsul Hess
Generalii germani erau decisi sa-l suprime pe Hitler in anul 1939 si 1940 cu conditia prealabila ca Anglia sa accepte in scris, neamestecul ei in razboiul civil care ar fi izbucnit intre germani ca urmare a asasinarii dictatorului. Dupa ce i-a refuzat pe generalii germani, Churchill a avut surpriza sa primeasca o oferta uluitoare chiar de la Hitler: incheierea unui pact cu Anglia prin care Germania retroceda teritoriile cucerite de nemti in vestul Europei, in schimbul garantarii intereselor germane in rasaritul Europei subjugate de Hitler. Nici aceasta oferta germana n-a fost acceptata de Churchill care a notat insa dorinta obsesiva a lui Hitler de a incheia pacea cu Anglia. El a cultivat cu abilitate iluziile lui Hitler ca si Anglia doreste pacea (cu scopul initial de a castiga timp, pentru inarmarea englezilor). Ulterior, cand trupele germane cucerisera Franta si ajunsesera la Canalul Manecii, Churchill a lansat inselatoria menita sa-l opreasca pe Hitler: englezii l-au invitat pe adjunctul lui Hitler, Rudolf Hess, sa vina in Anglia la o asa zisa "conferinta de pace" la care nemtii sa negocieze cu Partidul Pacii din Marea Britanie invazia URSS.
Spionii lui Stalin din guvernul britanic (Philby, Blunt, Cairncross), au telegrafiat Moscovei continutul fiecarei intrevederi avute de Hess in Anglia, dupa celebrul sau zbor acolo la mansa unui avion special echipat cu rezervoare suplimentare de benzina, pentru acel voiaj ultra-secret. Pentru evitarea demascarii acestei manevre, Churchill va retine prizonier pe Hess in Anglia pe toata durata razboiului, iar la Tribunalul de la Nürenberg va fi adusa o sosie a lui Rudolf Hess care nu intamplator a refuzat timp de 28 de ani de inchisoare la Spandau, sa primeasca vizita vreunui membru al familiei sale. Mai apar si probe medicale aduse din arhive care atesta ca omul inchis la Spandau sub numele de Rudolf Hess, nu purta pe toracele sau urmele permanente lasate de o interventie chirurgicala din timpul primului razboi mondial. Acea cicatrice chirurgicala este inregistrata radiologic in dosarul medical al lui Hess, anterior plecarii sale in Anglia si nu poate justifica nimeni absenta ei la detinutul nr. 7 de la Spandau.
Intrebari si raspunsuri
In final se pune o intrebare mai importanta decat identitatea prizonierului nr. 7 de la inchisoarea Spandau si anume: la ce a folosit inselatoria cu Hess? A salvat Anglia de la infrangere, deturnarea razboiului spre URSS?
- Da, dar a salvat-o de un dictator care nu urmarea infrangerea Angliei. Hitler a salvat Anglia tot atat cat Churchill, concluzioneaza autorul cartii.
- A progresat Imperiul Britanic de pe urma incapatanarii lui Churchill de a lupta contra Germaniei, asa cum sustinea Churchill ca era scopul razboiului? Nu, Imperiul Britanic s-a dezintegrat dupa razboi, iar Anglia a iesit slabita ca tara.
- A reusit Germania nazista sa stopeze extinderea comunismului in lume? Din nou, nu. A reusit exact contrariul, sa extinda comunismul de la Berlin pana la Pekin. Razboiul a transformat URSS-ul dintr-o putere europeana intr-o supraputere mondiala, care urmarea un scop pe care Hitler nu l-a avut: dobandirea hegemoniei universale. Este adevarat ca Churchill a oprit existenta unuia dintre cei mai rai conducatori care au existat. Problema este ca totusi l-a oprit prea tarziu, dupa ce genocidul fusese comis.
Si acum faptele concrete evidentiate de autor prin documente secrete de arhiva:
- dupa victoriile sale in vestul Europei, Hitler a hotarat sa se opreasca pe motivul declarat ca are nevoie de 100 de ani pentru consolidarea victoriilor;
- a propus in scris eliberarea tarilor cucerite de el in vestul Europei;
- a ordonat demobilizarea a 30 de divizii si tot ce a intreprins din septembrie 1939 pana in ajunul invadarii URSS la 22 iunie 1941 a fost facut cu scopul incheierii razboiului, nu al ducerii lui. Daca Anglia ar fi acceptat pacea, Hitler ar fi incheiat-o in conditii favorabile Imperiului Britanic. Documentele nu lasa dubii aici. in loc de asta, Anglia respinge oficial pacea, dar o accepta pe ascuns, si procedand astfel Anglia conduce la cel mai cumplit deznodamant din toate rezultantele posibile: da mana libera lui Hitler in estul Europei fara sa fi rezolvat nimic in vest.
Fara indoiala, o pace incheiata in vara anului 1940 ar fi avut un pret ridicat: Polonia ar fi incetat sa existe, Cehoslovacia ar fi ramas un protectorat german si multe din tarile nesovietice ale Europei rasaritene ar fi fost incluse in sfera de influenta germana cel putin la fel de strans controlate ca emisfera occidentala sub Doctrina Monroe. Evreii ar fi fost exclusi din Europa Centrala.
A meritat oprirea acestora prin sacrificiul suprem a 52 de milioane de oameni? Greu de raspuns afirmativ, in conditiile in care Europa care a rezultat din ruine, a gasit Polonia, Cehoslovacia si restul Europei rasaritene intr-o sclavie mai cumplita decat isi imaginase Hitler in 1940.
In incheiere supun spre examinare cititorului urmatoarea chestiune: este oare posibil de imaginat ca datorita petrolului ei, Romania ar fi avut sub germani un nivel de viata apropiat Austriei sau Elvetiei? La moartea regelui Carol I in 1914, documentele vremii arata ca rata de schimb monetar intre francul elvetian si leul romanesc era aproape 1:1.

Castraţii, super-starurile secolului al XVIII-leaÎntr-o epoca în care nu existau sintetizatoare si nu se facea playback, calitatile lor vocale erau de domeniul fantasticului. Au avut publicul la picioare... Au fost starurile unui secol... Ei au fost castrati...


Ce este un castrato?
Biserica Catolica, pornind de la spusele Sfântului Pavel ("Nu le este permis femeilor sa vorbeasca în Biserica"), interzicea reprezentantelor sexului frumos sa cânte în interiorul lacasurilor de cult. Imnurile si cântarile bisericesti solicitau însa voci feminine, astfel ca trebuia gasita o solutie; iar solutia s-a numit castrati.
Prin Bula din anul 1589, papa Sixt al V-lea a aprobat oficial angajarea castrati-lor în corul Bisericii Sf. Petru. Acestia patrunsesera însa mai demult în ansamblurile muzicale bisericesti - în Ferrara, Neapole si chiar la Capela Sixtina.
Ce este de fapt un castrato?
Folosita înca din antichitate, metoda castrarii pentru obtinerea unei voci deosebite, atinge apogeul în secolele XVII - XVIII. Pe la vârsta de 7-8 ani, copiii care aveau calitati vocale, erau emasculati. În urma acestui proces, vocea nu se mai îngrosa la pubertate, dezvoltându-se în schimb musculatura si toracele. Persoana respectiva devenea practic un barbat cu voce de copil. Cei supusi operatiei, puteau ajunge, dupa antrenamente complicate, la performante vocale deosebite, fiind capabili sa sustina o nota muzicala minute în sir, fara întrerupere.
Din punct de vedere fizic, castrati se remarcau prin aspectul fizic disproportionat (picioare subtiri, trunchiul foarte dezvoltat), tendinta spre obezitate, pilozitatea redusa pe fata si corp, pielea palida cu aspect adipos, parul lung si bogat.
Existau însa si exceptii, printre castrati aflându-se adevarati playboy, despre care vom aminti în materialul de fata.
Barbierii... chirurgi
Primii castrati acceptati oficial în corul papal au fost Folignati si Rossini. Odata drumul deschis, cererea de astfel de voci creste si numerosi copii (de obicei din familii sarace, care sperau ca succesul progeniturilor le va putea asigura un trai mai bun), vor fi supusi operatiilor. Aceasta în conditiile în care biserica nu permitea amputarea deliberata a partilor trupului decât în cazuri extreme, de natura medicala. Vinovatii puteau fi chiar excomunicati. De aceea se apeleaza la diferite tertipuri - sunt invocate boli sau loviri accidentale în zonele sensibile - pentru a duce copilul sub lama... barbierului. Am spus barbierului, deoarece, în cele mai multe cazuri, acesta facea operatiile, folosind instrumente inadecvate si opium pe post de anestezic. Nu este de mirare ca multi pacienti si-au gasit sfârsitul în timpul sau la scurt timp dupa asa-zisa interventie chirurgicala. Chiar si asa, numarul baietilor castrati anual în Italia se situa între 3.000 si 5.000; în secolele XVII - XVIII, nu mai putin de 70% din cântaretii de opera din peninsula proveneau din rândul castratilor!


Onorarii fabuloase...
Dupa operatie, castrati trebuiau sa urmeze cursurile unei scoli speciale. În Italia existau astfel de "academii", cele mai cunoscute fiind cele de la Roma, Bologna si Napoli. Regulile acestor scoli erau foarte stricte: cei care nu le respectau erau exmatriculati, iar cei care fugeau nu mai erau primiti înapoi. Din aceste motive, doar 10% din cei înscrisi reuseau sa termine cursurile. Desigur ca nu toti absolventii ajungeau sa aiba succes. Majoritatea se angajau în coruri bisericesti si doar 1% dintre ei se bucurau de o cariera internationala.

Cert este ca acesti castrati domina scena muzicala timp de doua secole, având un rol important în schimbarea gusturilor muzicale. Spectatorii vin sa îi vada în opere grandioase, pline de maretie si culoare. Deschizator de drum este considerat Monteverdi, care în al sau "Orfeo" (1607), acorda partituri importante castrati-lor. În secolul XVIII, mari compozitori: Händel, Gluck, Vivaldi, Bach acorda o atentie deosebita acestor interpreti, carora le scriu arii speciale. De exemplu, Mozart, compune rolurile Idamantes din opera "Idomeneo" (1781) si Sextus din opera "La clemenza di Tito" (1791), special pentru ei. De altfel, marele compozitor era bun prieten cu un faimos castrato, Tenducci (foto), cel imortalizat pe pânza de cunoscutul pictor englez Gainsborough. Händel însa este cel mai de seama "furnizor" de roluri pentru castrati, începând cu personajul Rodrigo, în 1707 si terminând cu Didymus, în 1750.
Cei mai cunoscuti castrati au interpretat cu mare succes ariile compuse de Händel, printre acestia numarându-se: Guadagni (favoritul compozitorului), Farinelli, Cafarelli, Andeoni, Annibali, Senesino, Nicolini, Carestini, Valeriano, Valentini, Campioli, Baldi, Gizzielo, Scalzi etc.
...si ifose de vedeta
Castrati sunt adevarate staruri, provocând isterie si pasiuni tulburatoare, atât în rândul femeilor, cât si al barbatilor. Castrarea nu deregla functiile sexuale, ba chiar îi facea mai atractivi, întrucât se puteau evita astfel sarcinile nedorite.
Onorariile acestor cântareti erau pe masura talentului lor. Gaetano Cafarelli primea pentru un sezon fabuloasa suma de 2.263 de ducati, în conditiile în care, onorariul lui Nicola Porpora, un renumit profesor si compozitor, era doar de 200 de ducati. Un alt castrato celebru, Giovanni Manzuoli, a primit 1.000 de guinee pentru o singura reprezentatie!
Aceste adevarate vedete erau pline de ifose si de pretentii exagerate. Cazul lui Luigi Marchesi este poate cel mai elocvent. Acesta cerea ca fiecare reprezentatie (indiferent de subiectul operei respective) sa înceapa cu el pe un deal, echipat cu o lance si un coif cu pene albe si rosii, spunând "Unde ma aflu?", sa-i cânte trompetele si apoi sa interpreteze o arie care sa-i puna în valoare vocea. Cafarelli nu se sfia sa plece de pe scena în mijlocul unei reprezentatii, pentru a petrece în culise cu diferite doamne si domnisoare. El nu suporta sa aiba parteneri pe scena, iar nefericitii care îndrazneau sa fie prezenti erau insultati în cele mai josnice moduri posibile.
Farinelli

Cel mai faimos castrato a fost fara îndoiala Farinelli (1705-1782). Pe numele lui adevarat Carlo Broschi, a fost pentru secolul XVIII ceea ce numim noi astazi un "superstar".
Farinelli s-a nascut la Andria, lânga Napoli, în familia lui Salvatore Broschi, un om politic destul de important. La vârsta de 7 sau 8 ani a fost castrat, educatia muzicala primind-o de la fratii Porpora si desavârsind-o cu fratii Farina, de la care si-a luat si numele de scena. S-a perfectionat atât de mult, încât se afirma despre el ca poate sa produca 250 de sunete într-o singura rasuflare (chiar a fost banuit ca ar fi avut un dispozitiv special în gât care îl ajuta sa respire).
A ajuns faimos în toata Europa, fiind invitat la curtile monarhilor europeni, motiv pentru care a si fost numit "cântaretul regilor". Impresia produsa asupra publicului era extrem de puternica, englezii ajungând sa afirme dupa un concert al lui: "Un Dumnezeu, un Farinelli!". Bineînteles ca recompensele primite erau fabuloase iar admiratoarele se tineau cârd dupa el, pentru ca, spre deosebire de majoritatea castrati-lor, Farinelli avea un aspect fizic foarte placut.
În culmea gloriei, la doar 32 de ani, Farinelli a acceptat oferta regelui Spaniei, Filip al V-lea (1700 - 1746), de a deveni cântaretul oficial al curtii de la Madrid. Suveranul iberic suferea de o depresie si vocea lui Farinelli îl facea sa se simta mai bine. A petrecut o lunga perioada perioada în Spania, (si urmasul lui Filip al V-lea, Ferdinand al VI-lea - 1746- 1759 -, l-a apreciat foarte mult), implicându-se activ în viata politica a regatului, în calitate de consilier personal al regelui. Sejurul la curtea Spaniei a fost întrerupt de noul rege, Carol al III-lea (1759 - 1788), care l-a fortat pe Farinelli sa paraseasca tara. Marele solist s-a retras în Italia, la Bologna, unde s-a dedicat operelor caritabile.
La cumpana secolelor XVIII - XIX, succesul castrati-lor a început sa scada. La acest lucru a contribuit si faptul ca, în 1790, papa a acordat femeilor dreptul de a cânta în biserica. Existasera însa si mai înainte voci care-i criticau pe castrati; Voltaire si Rousseau considerau ca acestia reprezinta "o ofensa adusa naturii". Admiratori însa se mai gaseau. Chiar Napoleon a fost fascinat de interpretarea unui castrato, Crescentini, care a interpretat în fata lui o arie din "Romeo si Julieta". Dintre marii compozitori ai secolului XIX, doar Rossini a mai scris câteva arii pentru castrati.
Cel din urma mare castrato a fost Giovanni Velluti (1781-1861). În 1870, practica a fost interzisa în Italia, iar în 1904, papa Pius al X-lea a dispus neangajarea de castrati în corul Capelei Sixtine. Ultimul castrato cunoscut, Alessandro Moreschi, a încetat din viata în anul 1922.

Ştiaţi cine a declanşat şi la ce au folosit războaiele mondiale?
Benjamin H. Freedman, evreul care a spus adevarul, dezvaluind adevaratele intrigi si motive ale Al Doilea Razboi Mondial .
Interesant, nu ?
Discurs ţinut de Benjamin H.Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson în 1961. Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.

Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 mii de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 mii evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.
Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane. Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense.
Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem.


Sursa: MCP Press Agency, Cristea Costache

Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010

Nepotul lui Stalin dă în judecată Parlamentul rus pentru o rezoluţie privind masacrul de la Katin

Operaţiunea Paperclip a dus în SUA 1600 de oameni de ştiinţă nazişti
Criminali de război şi ofiţeri SS au căpătat poziţii proeminente în comunitatea ştiinţifică din SUA

Cadavrul care a schimbat cursul celui de-al doilea Război Mondial
Anglia a reuşit să schimbe cursul celui de-al Doilea Război Mondial în favoarea sa printr-un plan ingenios menit să îi ducă în eroare pe nazişti. Un cadavru găsit în oceanul Atlantic i-a făcut pe germani să creadă că au pus mâna pe nişte documente confidenţiale care le vor permite să îşi distrugă adversarii, potrivit BBC News Magazine.
Ceea ce nu ştiau ei era că tocmai căzuseră în capcana pusă la punct de serviciile secrete britanice şi că acel trup nu aparţinea unui ofiţer care transporta documente secrete, ci unui vagabond. Pe scurt, acesta este subiectul cărţii "Operaţiunea Mincemeat" , scrisă de Ben Macintyre şi care a stat la baza unui documentar difuzat recent de BBC.
Cadavrul care a schimbat istoria
Otrava de şobolani nu oferă o moarte uşoară celor care vor să se sinucidă, dar prin această modalitate şi-a pus capăt zilelor Glyndwr Michael. Fără loc de munca şi casă, bărbatul s-a sinucis în iarna anului 1943.
Cadavrul său a fost găsit într-o noapte friguroasă de iarnă într-un depozit părăsit din Londra, iar cauza morţii trecută în cerfificatul său de moarte a fost " Otrăvire cu fosfor. A luat otravă de şobolani pentru a se sinucide în timp ce nu era în deplinătatea facultăţilor mintale".
În mod normal, bărbatul trebuia să fie înmormântat în capitala Angliei sau în oraşul natal din sudul Scoţiei. Dar, acest lucru nu a fost posibil pentru că legistul a declarat că trupul neînsufleţit trebuia să fie "scos din Anglia" pentru a fi înmormântat. Nimeni nu bănuia atunci că moartea acestui om va schimba cursul celui de-al Doilea Război Mondial.

Operaţiunea "Mincemeat"
După ce a fost ţinut trei luni într-o morgă, cadavrul bărbatului a fost trimis în sudul Spaniei pentru a face parte dintr-un plan elaborat, menit să îi păcălească pe nazişti
Agenţii secreţi Charles Cholmondeley şi Ewen Montagu au avut misiunea de a transforma cadavrul într-un soldat- fictivul ofiţer William Martin. Luni întregi de pregătire şi cercetare au stat în spatele poveştii credibile a ofiţerului englez, creată de cei doi agenţi.
După pregătiri totul a decurs simplu, autorităţile spaniole au găsit cadavrul plutind lângă portul din Huelva şi au crezut că au dat peste trupul unui curier militar britanic care a murit într-un accident aviatic. Ei au găsit în buzunarele bărbatului o carte de identitate, bilete şi scrisori de la logodnica lui. Iar prinsă cu cătuşe de mâna lui era o servietă pe care scria " personal şi confidenţial" în care existau informaţii "secrete" despre o acţiune a Aliaţilor prin care vroiau să invadeze Grecia. Planul era însă o momeală care trebuia să asigure reuşita adevăratei invazii din Sicilia
Cadavrul a fost dus într-un loc sigur, după care i s-a făcut o înmormântare cu toate onorurile militare, într-un cimitir din Spania. Dar sub piatra funerară pe scrie William Martin, ofiţer regal se află cu adevărat un vagabond. Un personaj principal dintr-o operaţiune secretă gândită de Ian Fleming, celebrul autor al seriei "James Bond" şi pusă în aplicare de agenţii Cholmondeley şi Montagu, "gânditorii " din biroul de război al premierului Churchill.
Legistul care s-a ocupat de procurarea cadavrului a pus la dispoziţia serviciilor secrete britanice un trup fără răni vizibile, dar a şi falsificat documente în care arăta că familia decedatului a fost de acord cu acest plan. Familie care însă nu exista pentru că părinţii lui erau morţi.
Arta inducerii în eroare
După o săptămână tensionată, în care germanii au avut mai multe tentative de a sparge servieta pentru a afla ce conţine, fotografiile documentelor false pe care le avea fictivul agent britanic au ajuns pe biroul lui Hitler. Planul britanicilor a avut succes deoarece Hitler fost păcălit şi a mutat o divizie din armata sa, aproximativ 90.000 de soldaţi, în Grecia.
Succesul planului a fost anunţat în Anglia printr-o telegramă trimisă lui Churchill în care Montagu şi echipa sa scria că " Tocătura a înghiţit momeala".
Astfel, în iulie aliaţii au atacat Sicilia, iar insula a fost cucerită fără multe victime şi pierderi de partea armatei engleze
"După aceea, forţat să se confrunte cu invazia aliaţilor din sud , Hitler a renunţat la un atac uriaş impotriva Rusiei. Germanii erau acum în dezavantaj, iar armata Roşie nu s-a oprit până nu a ajuns la Berlin", spune autorul cărţii "Operaţiunea Mincemeat", Ben Macintyre.
Datorită caracterului neobişnuit şi dramatic, adevărata poveste
a fictivului ofiţer britanic a fost transformată şi într-un film- "Bărbatul care nu a fost niciodată" (The Man Who Never Was,). Hollywood a realizat acest lungmetraj în anii '50 după o carte scrisă de agentul Montagu.


Explicaţiile unei operaţiuni încurcate
În primul rând, de ce planul a fost aplicat în Spania? Explicaţia pentru această întrebare pusă de mulţi oameni este că deşi părea neutră, ţara era plină de spioni nazişti. Iar trupul ofiţerului fictiv a fost o momeală pentru un agent nazist aflat în aceea zonă. Un spion meticulous, bine pregătit şi totuşi lipsit de imaginaţie, Adolf Clauss.
Britanicii sperau ca operţiunea să îl convingă pe Clauss de veridicitatea documentelor pentru ca acesta să le transmită mai departe lui Hitler.
Planul a fost o măsură necesară în acel moment în care Germania deţinea controlul asupra unor arii din Europa şi Rusia. "Era o perioadă în care se făcea mult spionaj de ambele părţi ", spune Amyas Godfrey, de la institutul serviciilor regale de apărare.
El mai povesteşte că în acea perioadă au mai existat şi alte planuri asemănătoare, cum ar fi trimiterea unui magician în Africa de Nord pentru a crea o armată din oglinzi şi rezervoare gonflabile. Dar Godfrey crede că operaţiunea "Mincemeat" a fost cea mai reuşită.
Iar Ben Macintyre, autorul cărţii "Operaţiunea Mincemeat" care a fost transformată într-un documentar BBC, spune că englezii au avut un as în mâneca în această operţiune. "Datorită spărgătorilor de coduri englezi, noi citeam corespondenţa germanilor. Ştiam în fiecare oră la ce se gândea Hitler", spune el.
Mulţumită decriptării codului folosit de germani, britanicii puteau să citească comunicate confidenţiale transmise între Hitler şi armata sa. Interceptări foarte valoroase pentru Montagu şi echipa sa pentru că le-a oferit indicii din interiorul
taberei adverse şi le-a permis să urmărească evoluţia planului lor.


"Ma îndoiesc că un astfel de plan ar putea fi pus în aplicare în prezent. Imaginaţi-vă ce scandal s-ar isca dacă s-ar afla că agenţii britanici au furat un cadavru. Unul dintre motivele pentru care această capcană a funcţionat a fost că organizatorii au fost lăsaţi în pace să pună în aplicare planul, aproape fără nici un fel de supraveghere".
Dar agenţii secreţi Cholmondeley şi Montagu aveau experienţă în astfel de operaţiuni.
Înainte de punerea în aplicare a acestui plan ingenios ei au creat o reţea de agenţi dubli fictivi pentru a furniza naziştilor informaţii false. Aceşti spioni imaginari aveau locuri de muncă, hobby-uri, o familie, prieteni, chiar şi conturi bancare. O poveste reală care îi făcea pe germani să creadă că aveau o reţea de spioni în Anglia deşi în realitate nu exista aşa ceva.
După cum au arătat şi documentele publicate de Wikileaks, o parte importantă din culegerea de informaţii secrete este descoperirea slăbiciunilor omologilor străini. Aşa cum informaţiile despre diplomaţii americani conţin portrete defavorabile ale acestora, şi documentele din al doilea război mondial, declasificate de serviciile secrete engleze conţin detalii ciudate despre liderii germani din aceea perioadă. Informaţii care s-au dovedit a fi folositoare pentru negocieri sau pentru punerea în aplicare a unor capcane.
"Creatorii operaţiunii s-au bazat foarte mult pe personalităţile spionilor germani. Acest aspect are o rezonanţă modernă în scurgerile de informaţii diplomatice din prezent care au scopul de a afla mai multe detalii despre adeversarul tău", spune Macintyre.

Polonezii nu le cer ruşilor bani după masacrul de la Katyn

Duma a recunoscut oficial că Stalin a ordonat masacrarea ofiţerilor polonezi la Katyn

VIDEO Top 5 cele mai periculoase femei naziste din istorie
http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/video-top-5-cele-mai-periculoase-femei-naziste-istorie

Multă lume se gândeşte, în momentul în care aude cuvântul „nazism", la Adolf Hitler şi Germania anilor 1933-1945. Însă, puţini sunt cei care ştiu că au existat, în istoria nazismului, şi femei care au comis sau au comandat crime oribile.
Nu toate aceste femei au îmbrăţişat ideologiile naziste încă de la început. Unele dintre ele au fost, încă din tinereţe, predispuse la violenţă, iar altele au trecut de partea naziştilor pentru a scăpa de sărăcie. Indiferent de motivele pentru care aceste femei i s-au alăturat lui Hitler, din cauza lor s-au pierdut, fără sens, multe vieţi. În continuare sunt prezentaţi cinci dintre cei mai notorii criminali nazişti de sex feminin.
5. Juana Bormann

Având doar 1,52 metri înălţime, Juana Bormann a fost gardian în mai multe lagăre de concentrare naziste. În luna martie a anului 1942, Bormann a fost una dintre femeile selectate să se ocupe cu paza la Auschwitz în Polonia. Supranumită „Femeia cu câini", Juana Bormann avea o plăcere macabră de a întărâta câinii să-i atace pe prizonieri, până sfâşiau carnea de pe ei. Ea a fost condamnată la moarte prin spânzurare şi executată la 13 decembrie 1945. Ultimele ei cuvinte au fost „Şi eu am sentimente".
4. Maria Mandel

Această „Aufseherin", denumirea pentru însoţitoarele din lagărele naziste, era ageră la minte şi foarte ticăloasă. Îi plăcea foarte mult muzica clasică, pe care o asculta atunci când selecta femeile şi copiii pe care îi ducea la camera de gazare. Poreclită „Bestia", avea o plăcere de a omorî oameni prin gazare, fiind direct responsabilă de moartea a peste 500.000 de femei. Mandel a fost arestată la 10 august 1945, iar în urma interogării s-a constatat că era foarte dedicată muncii pe care o presta în lagăre. Maria Mandel a fost condamnată la moarte prin spânzurare şi executată la 24 ianuarie 1948.
3. Herta Bothe

Cunoscută ca şi „Femeia sadică din Stutthof", Herta a pretins că a fost forţată să lucreze într-un lagăr, altfel ar fi ajuns prizonieră. Herta Bothe a rămas în istorie deoarece a comis multe crime şi a bătut prizonieri bolnavi şi fără apărare. Bothe a fost arestată de către trupele britanice, dar a petrecut în închisoare aproximativ 10 ani, fiind eliberată la 22 decembrie 1951. După Război, ea s-a măritat şi şi-a schimbat numele în Herta Lange. „Femeia sadică" a acordat, în anul 2004, un interviu presei internaţionale, spunând următoarele: „Am făcut vreo greşeală? Nu cred. Probabil greşeala mea a fost că am muncit într-un lagăr de concentrare. Dar nu am avut de ales, dacă nu mă duceam să lucrez acolo, deveneam prizonieră într-un lagăr".
2. Ilse Koch

Ilse Koch nu lucra, ca şi celelalte femei, într-un lagăr, ci era soţia lui Karl Koch, comandantul lagărului Buchenwald. Supranumită „Vrăjitoarea de la Buchenwald", soţia comandantului Koch se îmrăca sumar când îşi vizita soţul, pentru a-i face pe prizonieri să se uite după ea. Cei care întorceau capul după Ilse erau împuşcaţi pe loc. Ea a fost acuzată şi pentru faptul că îi obliga pe prizonieri să se violeze între ei, în văzul tuturor. În plus, ea făcuse o obsesie din a păstra bucăţi din pielea prizonierilor morţi, din care creea abajururi pentru lămpile naziştilor. Ilse Koch a fost judecată, în anul 1947, de către un tribunal american şi condamnată la închisoare pe viaţă. La 1 septembrie 1967, „Vrăjitoarea de la Buchenwald" s-a sinucis în închisoare.

1. Irma Grese

Supranumită „Frumoasa bestie", Irma Grese este, probabil, cea mai periculoasă nazistă din istorie. Ea şi-a „cîştigat" acest renume deoarece era considerată a fi foarte frumoasă, dar şi foarte sălbatică. Ea a fost una dintre puţinele femei care au obţinut o funcţie de conducere într-un lagăr de concentrare, folosindu-şi puterea în cele mai rele scopuri posibile. Ea era cunoscută ca fiind foarte dură cu prizonierii şi apelând la mai multe tipuri de tortură: îi biciuia până se stingeau din viaţă sau asmuţea câinii pe ei până când prizonierii rămâneau fără piele. În plus, ea gaza prizonierii sau îi împuşca, neavând remuşcări. Irma Grese a fost executată în aceeaşi zi cu Juana Bormann.

Comunistii rusi: Cerem disculparea lui Stalin cu privire la masacrul de la KatinExista documente irefutabile si dovezi materiale care ar arata ca executarea ofitelor polonezi nu a fost efectuata de NKVD din URSS, ci de fortele naziste.

Fostul cancelar german Gerhard Schroeder susţine: «Germania nu are datorii faţă de România»

Cine este românul care a descoperit că Germania datorează României 18 miliarde de euro




Radu Golban este un român stabilit în Basel, Elveţia. Doctor în economie, el a descoperit în timp ce îşi făcea documentarea pentru Teza de Doctorat potrivit căreia Germania are o datorie istorică către Banca Naţională a României: peste 18 miliarde de euro. "La origine, sînt din Timişoara. La vîrsta de 14 ani -în anul 1988- împreună cu familia, am emigrat în Germania. Sînt cetăţean german şi din anul 2003 m-am stabilit în Elveţia", a declarat el într-un interviu pentru HotNews.
"Avînd reşedinţa în Basel, mi-a fost uşor să accesez Arhiva Băncii Reglementelor. Am analizat raportul numărul 14 al instituţiei, care tratează în mod special cumularea soldului român şi tehnicile Germaniei de a reduce acest sold sau "varfurie" neacoperite ale comerţului în compensaţie între cele două ţări. În ciuda diferitelor tehnici ale Germaniei de a reduce soldul - fie prin decontarea staţionării trupelor germane în România din soldul curent sau achitarea unor datorii ale României faţă de Germania în 1944 tot din soldul curent, acesta a crescut în favoarea României în ritm accelerat, în 1944, de la circa 900 de milioane la 1200 de milioane de Reichsmark".
Astăzi, valoarea iniţială pe care instituţia condusă de Mugur Isărescu ar putea s-o recupereze de la Germania ar fi de 18,8 miliarde de Euro, conform unor calcule efectuate de membrii Comisiei Bergier, din Elveţia.
Pe lîngă demersurile publicistice, au fost efectuate şi demersuri pe lîngă autorităţile statului român: "Astfel, prin amabilitatea d-lui Eugen Anca (n.r. om de afaceri de origine română, care s-a preocupat de tezaurul romanesc de la Moscova), s-a depus o adresă la BNR, înregistrată cu nr. 783/17.06.2010; BNR a răspuns prin adresa nr. XVIII/3600/16.07.2010. În data de 17.06.2010, am transmis o petiţie preşedintelui României, dl. Traian Băsescu, care - prin consilierul Gabriel-Cristian Piscociu - a răspuns cu adresa nr. DRA2/19148/09.07.2010 (petiţia fiind ulterior trimisă la Ministerul Afacerilor Externe)", a spus Golban.
"Un demers legal pentru recuperarea soldului nu a fost demarat. Pînă acum, toate acţiunile s-au concretizat doar în interpelări, adrese şi articole publicate. Deja este cunoscut faptul că, pe 16 august 2010, d-na Ulla Jelpke, parlamentar german, a adresat Guvernului Germaniei o interpelare, solicitînd un punct de vedere oficial în această problemă".
Golban este convins că în cele din urmă datoria poate fi achitată: "Altfel, eu şi colaboratorii mei nu ne-am mai fi angajat într-un demers făra sorţi de izbîndă", a mai spus economistul din Elveţia.
Germania îi datorează României peste 18 miliarde de euro, sumă care provine dintr-un contract de Clearing semnat între Guvernele României şi Germaniei la 23 martie 1939.
Prin contract, România se obliga să livreze mărfuri diverse către Germania, care urma să le achite la un preţ mai mare cu 10% faţă de valoarea medie a preţurilor mondiale. Germania urma să achite facturile prin Casa Germană de Compensaţie, dar plăţile trebuiau efecuate numai către BNR, în mărci germane imperiale. BNR, la rîndul ei, achita în lei româneşti exportatorilor.
Germania şi-a achitat în primii ani datoriile faţă de Statul Român, dar în contextul războiului s-au acumulat datorii la plăţi. Ministerul de Finanţe din Germania a emis, la data de 7 septembrie 1944, un document oficial ce avea caracter intern, prin care recunoştea că are obligatţii de plată neachitate la termen, către 31 de state, protectorate şi teritorii. România ocupa locul 4, cu suma de 1.126.344 mărci germane imperiale.
Exporturile României către Germania au continuat să fie derulate şi după 23 august 1944 şi, deşi mărfurile româneşti exportate în Germania erau din ce in ce mai reduse, totalul facturilor pe care Germania trebuia să le plătească României se ridică la aproape 1,3 miliarde de mărci imperiale germane, ceea ce ar reprezenta în prezent 18,8 miliarde de euro.
BNR le-a plătit exportatorilor români, la zi, toate facturile, dar nu a mai solicitat plăţi compensatorii de la nemţi.

Episodul 18 din seria "Al doilea război mondial, asa cum l-au văzut nemţii". Istoria Wehrmachtului (II): Depăşirea limitelor
Reconstruită din temelii de către Hitler, armata germană avea să-şi testeze capacităţile de luptă împotriva Poloniei. Campania Wehrmachtului din această ţară a fost o demonstraţie de război modern.
Printr-o manevră rapidă de învăluire, trupele germane au încercuit şi distrus cea mai mare parte a armatei poloneze. Atacurile continue ale artileriei şi ale Luftwaffe au făcut ca, în doar câteva zile, Polonia să se prăbuşească în faţa forţei exercitate de panzerele germane.
Deşi un succes total pentru Wehramcht, luptele din Polonia au evidenţiat şi puncte sensibile în „maşina de război" germană: vulnerabilitatea tancurilor în luptele din oraş, dar şi un lucru care la prima vedere poate părea banal - crucea albă de pe tancurile germane îi ajuta pe artileriştii inamici să ochească blindatele germane. Pe când generalii germani analizau campania din Polonia, Hitler îşi îndrepta privirea către Franţa.
Cucerirea Norvegiei şi a Danemarcei a însemnat debutul operaţiunilor militare ale armatei germane în 1940. Succesul cel mai mare a venit odată cu atacarea: Belgiei, Olandei, Luxemburgului şi a Franţei. Prăbuşirea rapidă a Franţei i-a surprins chiar şi pe germani. La 10 mai au păşit pe teritoriul francez, iar la 14 iunie trupele germane defilau pe Champs-Élysées, în Paris.
Începutul sfârşitului pentru Hitler şi Werhmacht avea să vină din Est. Deşi începută cu o serie fulminantă de succese, campania din URSS avea să se dovedească până la urmă un dezastru pentru Germania.

Istoria Wehrmachtului
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/istoria-wehrmachtului-cum-luat-nastere-video
30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei. O dată cu ascensiune lui Hitler la putere a început un proces de remodelare a societăţii germane după conceptele-naţional socialiste.
Prin prevederile Tratatul de Pace de la Versailles, armata germană era limitată la o sută de mii de oameni, fiind împărţită pe şapte divizii de infanterie şi trei divizii de cavalerie. Producţia pieselor de artilerie grea, a avioanelor de luptă şi cea a tancurilor îi erau interzise Germaniei. Forţa armatei germane în Europa era nesemnificativă.
La patru zile de la preluarea puterii, Führerul anunţă în faţa comandanţilor armatei o nouă orientare a concepţiei militare. Pentru că măsurile încălcau Tratatul de la Versailles, acestea urmau să fie aplicate cu cea mai mare discreţie.
Comandamentul armatei primeşte ordin să reorganizeze armata în 21 de divizii. Reorganizarea însemna de fapt dezvoltarea unei forţe armate moderne de 300.000 de oameni, ce dispunea de artilerie grea şi maşini de luptă. La începutul lui martie 1933, trupele aeriene şi artileria antiaeriană au fost „excluse” din armată fiind transformate într-o nouă divizie: Luftwaffe.
Puţin mai târziu, Hitler hotărăşte să facă primul pas major în politica externă. Pe 14 octombrie 1933, anunţă retragerea Germaniei din Liga Naţiunilor pe care o blama ca fiind unealta statelor învingătoare care împiedicau dezvoltarea Germaniei. Drumul către crearea unei armate germane puternice era deschis.

Au furat un tanc din Al Doilea Război Mondial!
Doi germani şi un ofiţer al armatei bulgare au fost condamnaţi în Bulgaria pentru furtul, comis la sfârşitul lui 2007, al unui tanc rar din cel de-al Doilea Război Mondial, a anunţat marţi Tribunalul din Sliven, relatează Mediafax.
Colecţionarul german Thomas Gmeiner şi bulgarul Aleksei Petrov au fost condamnaţi luni la patru ani de închisoare fiecare, pentru furtul şi transferul ilegal în străinătate al unui Jagdpanzer IV L/70. Un alt german, Matheus Meier, a primit trei ani de închisoare cu suspendare.
Avocatul apărării a declarat că va face apel împotriva acestei sentinţe.
Tancul era pe jumătate îngropat pe un câmp din apropierea frontierei bulgaro-turce, cu tunul îndreptat spre Turcia în semn de avertisment.
Furtul a dezvăluit faptul că acest tanc face parte dintre cele 30 de blindate de tip L/70 care mai există în lume.
Ministerul Apărării a început atunci să colecteze sute de tancuri din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi a Pactului de la Varşovia, pentru a le vinde sau a le păstra în muzee.

Măcelul din Iwo Jima
Insula Iwo Jima din Pacific a fost terenul unei bătălii de 36 de zile
Desfăşurată în perioada 19 februarie-26 martie 1945, bătălia pentru cucerirea insulei Iwo Jima, posesiune a Imperiului de la Soare-Răsare, a fost una dintre cele mai sângeroase bătălii ale Războiului din Pacific.
Faimoasa bătălie s-a încheiat cu victoria americanilor, însă ambele tabere au plătit un greu preţ de sânge. Astfel, din partea americană, aflată într-o netă superioritate tehnică şi numerică, din 100.000 de soldaţi au pierit 6.821, iar 19.217 au fost răniţi. De partea cealaltă, din 18.591 de militari japonezi, apărători ai insulei, au murit 18.375, iar 216 au fost capturaţi. Trupele care s-au înfruntat au fost conduse de amiralul Raymond A. Spruance, comandant suprem al forţelor navale şi terestre americane, şi generalul locotenent Tadamichi Kuribayashi, care şi-a aflat sfârşitul pe această insulă.
A fost fără îndoială o luptă pe viaţă şi pe moarte, care a durat mai bine de o lună de zile – 36 de zile de bătălie neîntreruptă –, în care fiecare tabără a luptat cu bravură şi eroism, până la ultimele resurse de rezistenţă: asediatorii americani au cucerit insula metru cu metru, pas cu pas, în timp ce apărătorii niponi, ascunşi cu viclenie şi dibăcie în bunkere şi mai ales în tuneluri şi vizuini săpate sub pământ (au existat aproximativ 18 km de tuneluri subterane), au rezistat eroic, până la moarte.
Dacă americanii aveau numărul şi puterea de foc net superioare, de pe apă, de pe uscat şi din aer, japonezii aveau controlul insulei, pe care o cunoşteau în cele mai mici detalii, precum şi tactica luptei subterane, acestea fiind dublate de fanatismul şi determinarea de a muri mai degrabă decât să cedeze. Aşadar, din start s-a ştiut a cui urma să fie victoria: a americanilor, fireşte, însă o victorie scump plătită.
Două steaguri pe muntele Suribachi

Un episod semnificativ al bătăliei, imortalizat şi rămas în istorie, petrecut chiar la începutul campaniei, în dimineaţa zilei de 23 februarie, l-a reprezentat capturarea masivului vulcanic Suribachi şi arborarea steagului american „Stars and Stripes“ pe vârful acestuia. Practic, au fost două asemenea momente, şi nu unul, aşa cum s-ar putea crede.
Primul episod, petrecut la orele 10.20 ale dimineţii, este cel din relatarea soldatului Scott Tank, din care prezentăm alături un fragment. Steagul american fotografiat de sergentul Lou Lowery era însă prea mic. În consecinţă, s-a decis înfigerea unui steag mai mare. Peste patru ore, un alt steag, mai impunător, a fost ridicat şi fotografiat de către fotograful Joe Rosenthal, de la „Associated Press“, fotografie care va face înconjurul lumii şi îi va aduce autorului ei Premiul Pulitzer pe anul 1945.
Zece ani mai târziu, la 19 noiembrie 1954, momentul va fi imortalizat de sculptorul Felix de Weldon, care, lângă Cimitirul Naţional Arlington, va înălţa un celebru monument al steagului victoriei de la Iwo Jima, sculptat în bronz.


(Fotografia care l-a făcut faimos pe fotograful Joe Rosenthal de la „Associated Press“)
„Steagul a fost înălţat într-o ţeavă de oţel, deasupra insulei“

„Capturarea muntelui Suribachi era treaba regimentului 28, divizia nr. 5. În după-amiaza zilei de 21 februarie (1945 – n.tr.) ei au ajuns la baza muntelui şi, a doua zi, la căderea nopţii, aproape că au înconjurat-o. Făcând parte din grupul infanteriei marine, caporalul de 24 de ani Charles Lindbergh, veteran al campaniilor din Guadalcanal şi Bougainville, privea bombardamentul intens al insulei Iwo Jima şi a realizat astfel că debarcarea pe plaja Red Beach One (Plaja roşie unu) va fi oricum, numai uşoară nu.

Japonezii o goliseră complet. Se trăgea cu putere mai cu seamă dinspre muntele Suribachi. Acest munte era înconjurat de stânci mari şi ascuţite, tuneluri, mine, capcane, râpe şi prăpăstii. Terenul ostil al muntelui s-a dovedit a fi un inamic la fel de puternic şi dur ca şi japonezii care îşi săpaseră tranşee şi puncte de tragere în el.

În ziua de 23 februarie, o patrulă de 40 de oameni din plutonul nr. 3, compania E, din batalionul 28 Infanterie Marină, condusă de locotenentul Harold G. Schrier, s-a adunat, gata de luptă, la baza muntelui Suribachi. Misiunea plutonului consta în capturarea vârfului muntelui Suribachi şi înfigerea steagului american în acel loc.

În calitate de membru al primei patrule de escaladare a muntelui, caporalul Lindbergh şi-a agăţat aruncătorul de flăcări 72 şi a început, secondat de oamenii lui, sinuoasa ascensiune pe creasta aspră şi netedă a muntelui, urmărind să ajungă în vârf cu toţii, teferi şi nevătămaţi. Atunci când au ajuns în vârf, membrii patrulei au ocupat poziţii în jurul craterului, căutând să depisteze pungi de rezistenţă ale inamicului.

O altă parte a patrulei căuta un loc propice pentru înfigerea drapelului. Pe creastă s-au aflat şase din cei 40 de membri ai patrulei. Aceştia erau: locotenentul Schrier, sergentul Thomas, sergentul Hansen, soldat clasa I Charlo, soldat clasa I Michaels şi caporalul Charles W. Lindbergh.
La ora aproximativă 10.20 a.m., steagul a fost înălţat într-o ţeavă de oţel, deasupra insulei. Vederea micului steag american fluturând dinspre vârful muntelui Suribachi i-a înfiorat pe toţi cei aflaţi pe insulă. Şi, pentru prima oară de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, un steag american flutura deasupra a ceea ce era considerat un teritoriu tradiţional japonez. Simbolul victoriei a trimis un val de energie şi putere în toţi oamenii de jos, angajaţi într-o năprasnică încleştare cu inamicul, şi le-a dat în acelaşi timp apărătorilor japonezi ai insulei o puternică lovitură morală.

Sergentul din infanteria marină Lou Lowery a apucat să filmeze steagul fluturând tocmai în momentul în care un japonez a aruncat o grenadă în direcţia lui. Evitând grenada, Lowery s-a aruncat peste vârful crestei şi a căzut aproximativ 50 de picioare. Dacă lentilele aparatului au fost distruse la contactul dur cu solul, sergentul şi filmul său au supravieţuit impactului, nepăţind nimic.
După cum avea să remarce mai târziu caporalul Lindbergh, „Suribachi a fost uşor de capturat. Drumul până acolo a fost însă foarte greu de străbătut“.

Din patrula de 40 de oameni, 36 au fost ucişi sau răniţi în luptele de la Iwo Jima care au urmat, inclusiv caporalul Lindbergh, care va fi împuşcat în cap şi în stomac la 1 martie 1945. Pentru bravura şi eroismul de care a dat dovadă, Lindbergh a fost decorat cu distincţia Purple Heart (Inima Purpurie) şi medalia Silver Star (Steaua de Argint).“ (Traducere de Andrei Alexandru Căpuşan din „Steagul flutură la Iwo Jima“,
de Scott Tank, puşcaş marin)