Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Pactul de Oţel sau „dinamita pură”

La 22 mai 1939, miniştrii de Externe Ciano şi von Ribentrop au semnat Pactul de Oţel, un tratat cu caracter politic şi militar. Conceput ca un instrument care urma să înlăture laxismul democraţiilor occidentale, definite de propaganda fascistă drept „plutocratice, masonice şi iudaice”, pactul angaja fiecare dintre părţile contractante să se susţină reciproc, inclusiv în cazul unui război asupra căruia nu se puseseră preventiv de acord.



După încheierea războiului din Spania, Italia şi Germania deveniseră aliate şi din punct de vedere militar, după ce Mussolini îi lăsase încă din 1936 mână liberă lui Hitler în privinţa anexării Austriei. În octombrie, cele două ţări au semnat o înţelegere care recunoştea dominaţia italiană asupra Etiopiei, reafirma lupta comună împotriva bolşevismului, cele două părţi angajându-se să colaboreze economic în zona danubiano-balcanică: aceasta era Axa Roma-Berlin. Unele chestiuni au rămas neclarificate, hegemonia în Balcani în special, dar anunţul făcut după o lună de către Mussolini cu privire la naşterea „Axei” în jurul căreia ar fi trebuit să graviteze politica europeană a avut un mare ecou internaţional.

În 1937, Italia a aderat la Pactul Anticomintern, semnat deja de Germania şi Japonia, ieşind în acelaşi timp din cadrul Societăţii naţiunilor. Un an mai târziu, a fost realizat Anschluss-ul, anexarea de către Germania nazistă a Austriei.

După ce Hitler a adus în discuţie chestiunea regiunii sudete, zonă industrială a Cehoslovaciei locuită mai ales de germani şi unde componenta nazistă cerea alipirea la cel de-al treilea Reich, Franţa şi Anglia au sprijinit oficial Cehoslovacia, refuzând de facto să ratifice pretenţiile Berlinului, cerând medierea lui Mussolini. În septembrie 1939, la conferinţa de la München, Ducele a jucat rolul de „salvator al păcii” – cel puţin aşa a fost prezentat în Italia şi în străinătate – în realitate acesta susţinând Germania, dând lovitura de graţie fragilului echilibru al Societăţii Naţiunilor şi provocând în Uniunea Sovietică, neinvitată la München, un sentiment de izolare cu numeroase consecinţe în viitorul apropiat.


Comunitatea ideologică a celor două state, Italia fascistă şi Germania nazistă, a devenit din acel moment totală. În Spania cele două puteri luptau împreună, alături de trupele generalului Franco, iar în Italia au fost introduse legile rasiale, după modelul german. Propaganda regimului cu privire la naţiunea „în alertă”, gata de luptă, militaristă, a devenit tot mai intensă şi s-a îndreptat mai ales împotriva Franţei, revendicând „naturalele aspiraţii ale poporului italian” asupra Corsicăi, Nisei şi Savoiei. Invadarea Albaniei, de fapt un protectorat italian, în aprilie 1939, a fost finalizată prin obţinerea unui cap de pod în cazul unor eventuale agresiuni împotriva Greciei şi Iugoslaviei; după părerea unor istorici italieni, ţara a devenit un stat vasal, avându-l drept rege pe Victor Emanuel al III-lea.


La 22 mai 1939, miniştrii de Externe Ciano şi von Ribbentrop au semnat Pactul de Oţel, un tratat cu caracter politic şi militar. Conceput ca un instrument care urma să înlăture laxismul democraţiilor occidentale, definite de propaganda fascistă drept „plutocratice, masonice şi iudaice”, pactul angaja fiecare dintre părţile contractante să se susţină reciproc, inclusiv în cazul unui război asupra căruia nu se puseseră preventiv de acord. Este important, mai ales ceea ce nu era scris în pact: lipsa de pregătire pentru război a Italiei (dezvăluită de Ciano lui von Ribbentrop) şi o împărţire a sferelor de influenţă. Alianţa dintre Germania şi Italia a fost definită de Ciano drept „dinamită pură”. După aventura etiopiană, izolarea internaţională a împins Italia spre o alianţă tot mai strânsă, dar având un caracter subaltern, cu Germania nazistă.

Pactul a fost format din două părţi: prima a fost o declaraţie de cooperare dintre Germania şi Italia, în vreme ce partea a doua, „Protocolul secret adiţional”, prevedea o politică comună militară şi economică. Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care i-a dat supranumele de „Pactul de Oţel”, după ce a renunţat la denumirea de „Pactul de Sânge”, ca urmare a sfaturilor consilierilor săi.

În primul rând, pactul obliga Germania şi Italia să-şi acorde de îndată ajutor militar, politic şi economic în cazul declanşării unui război şi să colaboreze în domeniile armatei şi producţiei militare de război. Pactul stipula că nici una dintre părţile semnatare nu va semna un tratat de pace fără acordul celeilalte. Înţelegerea pleca de la premiza că războiul va fi declanşat nu mai devreme de cel puţin trei ani. Când Germania a invadat Polonia la începutul lunii septembrie 1939, Italia nu a fost pe deplin pregătită pentru război şi i-a fost imposibil să-şi îndeplinească obligaţiunile asumate. Prin urmare, Italia a intrat în război doar în iunie 1940, când a atacat sudul Franţei.

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Italia şi-a declarat „nonbeligeranţa”, încălcând Pactul de Oţel. Chiar dacă de câţiva ani insistenta propagandă fascistă îi avertizase pe prieteni şi pe duşmani cu privire la pregătirea ţării pentru război, mitul „naţiunii înarmate” era fals. În mai puţin de un an se trece de la „pacea armată” la intervenţia alături de Germania, Italia legându-şi destinul de acela al Reichului. Evoluţia conflictului avea să demonstreze că acesta nu va fi de scurtă durată. Italia avea să poarte un război „paralel” cu acela dus de Germania, în sfere de influenţă autonome şi independente, în Balcani şi în Africa.



Echilibru de forţe respins şi ridiculizat


„Vreme de două decenii, echilibrul de forţe fusese pe rând respins şi ridiculizat; conducătorii ţărilor democratice le-au spus popoarelor lor că din acel moment ordinea mondială avea să se bazeze pe o moralitate superioară. Pe urmă, când acea nouă ordine a fost contestată, aceleaşi democraţii – Marea Britanie cu convingere, Franţa cu o îndoială dublată de disperare – au fost silite să bea până la fund cupa concilierii ca să le demonstreze popoarelor lor că de fapt Hitler nu mai poate fi oprit.” – Henry Kissinger.


Înţelegerea germano-sovietică


Ţărilor democrate nu le-a mai rămas decât soluţia unei înţelegeri cu URSS. Deşi ezitantă, aceasta din urmă a părut să se orienteze spre ele. Mai multe obstacole au întârziat ajungerea la un acord. O parte a opiniei publice franco-engleze a fost ostilă unei apropieri de Moscova. Mai ales, nu se ştia dacă polonezii ar fi acceptat să lase trupele sovietice să tranziteze teritoriul. Or, Stalin i-a bănuit pe francezi şi pe britanici că l-ar încuraja pe Hitler să-şi întoarcă privirile spre Est. Urmarea a fost că Stalin a tratat direct cu Hitler. Încheiat pe 23 august 1939, chiar în momentul în care semanrea unei convenţii militare între ruşi şi occidentali părea iminentă, pactul germano-sovietic a avut efectul unei lovituri de teatru. Pactul Molotov-Ribbentrop reprezenta un tratat de neagresiune valabil pe o perioadă de zece ani. El era însoţit de un protocol secret în termenii căruia erau recunoscute drepturile URSS asupra Finlandei, Ţărilor Baltice şi Basarabiei, şi care prevede împărţirea Poloniei între cele două contractante.


Clauzele pactului

Pactul de Oţel (în limbile germană: Stahlpakt; italiană: Patto d’Acciaio), conform denumirii sale oficiale: Pactul de prietenie şi alianţă dintre Germania şi Italia, a fost o înţelegere între Italia Fascistă şi Germania Nazistă, semnată la 22 mai 1939, la Berlin, de către miniştrii de externe ai respectivelor ţări, contele Galeazzo Ciano şi Joachim von Ribbentrop.

Articolul I prevedea că Germania şi Italia urmau să păstreze toate canalele de comunicaţie dintre ele deschise pentru a ajunge la o înţelegere comună asupra tuturor intereselor comune şi asupra situaţiei europene ca un întreg. Articolul II obliga părţile semnatare să urmeze o politică externă comună. Cele două ţări au convenit ca în cazul oricărui eveniment internaţional să declanşeze consultări comune. Articolul III stabilea că ce cele două părţi vor asigura sprijin militar complet în cazul în care una dintre ele va întra în război. Articolul IV încuraja adâncirea cooperării în „sfera militară a economiei de război” şi a unei mai bune comunicări dintre cele două state pentru a asigura o cât mai bună cooperare economică şi militară. Articolul V obliga Germania şi Italia să cadă de acord asupra oricărui armistiţiu şi sprijinea planificarea militară comună a celor două state. Articolul VI sublinia importanţa menţinerii unor relaţii bune cu terţele state care au o atitudine prietenoasă faţă de Italia sau Germania. Articolul VII stabilea termenul de valabilitate al pactului: pactul urma să intre în vigoare de îndată şi să aibă o perioadă de valabilitate de zece ani.


Protocolul secret adiţional


Protocolul secret adiţional al Pactului de Oţel cuprindea două secţiuni, şi nu a fost făcut public în momentul în care a fost semnat de către Ribbentrop şi Ciano. Prima secţiune obliga cele două ţări să grăbească cooperarea lor militară şi economică, în vreme ce a doua secţiune obliga cele două ţări să coopereze în problemele presei, serviciilor de ştiri şi de propagandă, să promoveze imaginea Axei fasciste. Cele două state urmau să numească o serie de specialişti care să-şi desfăşoare activitatea în capitala celeilalte ţări, care urmau să lucreze în strânsă colaborare cu ministerele de externe respective.

În conformitate cu prevederile Articolului VII, pactul avea o valabilitate de zece ani. După înfrângerea forţelor Axei şi invazia aliată din Sicilia, italienii au semnat un armistiţiu cu Aliaţii în septembrie 1943. Noul guvern condus de mareşalul Pietro Badoglio a organizat o armată care să lupte alături de aliaţi. În partea de nord a Italiei, Mussolini a proclamat Republica Socială Italiană, care a continuat să reprezinte Italia în cadrul Pactului de Oţel.

Dizolvarea Cominternului

La 22 mai 1943, Agenţia Tass a difuzat o ştire importantă: la 15 mai 1943, Cominternul a fost dizolvat. Această hotărâre s-a situat în cadrul general al războiului psihologic. Ea a urmat victoriei de la Stalingrad şi a coincis cu începutul retragerii armatelor germane şi hotărârii de la Casablanca din 24 ianuarie 1943, exprimând dorinţa lui Roosevelt şi a lui Churchill de a cere Axei o capitulare fără condiţii.



Cu ajutorul unei mici minorităţi anarhiste şi bolşevice, Lenin a provocat fuga lui Kerenski din Rusia şi a luat puterea, pe care a păstrat-o prin forţă. Internaţionalist convins, el a încercat să impună, prin Comintern, metoda sa de guvernare în toate ţările. La moartea sa, Stalin a preluat activitatea, eliminându-i pe tovarăşii lui Lenin şi transformând Cominternul în Stalintern.

În 1919, la Moscova au sosit 19 delegaţii comuniste străine, printre care din Finlanda, Elveţia, Austria, Suedia, Statele Unite ale Americii şi Franţa, la care s-au adăugat prizonieri de război germani, austrieci, unguri şi cehi internaţi în Rusia.


Grigori Zinoviev, adept al lui Lenin, a fost ales preşedinte al Internaţionalei a III-a comuniste (în ruseşte Komintern) şi a prezentat liniile de forţă ale viitorului partid comunist mondial. „Avem nevoie de un partid comunist cu o disciplină de fier, de o organizaţie internaţională din acelaşi metal. Nu există alte mijloace pentru războiul civil pe care îl vom întreprinde. Nu trebuie să acceptaţi de la noi, ruşii, decât ceea ce trebuie într-adevăr pentru iniţiere.

Ceea ce am realizat noi pentru ruşi este de a le fi insuflat devotamentul faţă de partid. Pentru muncitorul rus progresist, partidul reprezintă ceva sacru, mai preţios decât viaţa. Şi în acest sens muncitorii din întreaga lume trebuie să-i urmeze pe ruşi”, a afirmat Zinoviev. Aflat în fruntea Cominternului, în sediul său de la Hotel Lux, Bd. Gorki 10, Zinoviev a stabilit direcţiile de acţiune.

Ca şi Lenin, Zinoviev considera că Germania avea să fie următorul obiectiv al revoluţiei proletare.


În 1920, la Petrograd, a avut loc cel de-al doilea congres al Cominternului. Sutelor de invitaţi li s-au oferit festivităţi grandioase; comunismul ieşise învingător în Rusia, deşi mai erau unele greutăţi de înfruntat. Lenin a apărut atunci pentru ultima oară în public, atunci când a depus o coroană de trandafiri roşii şi frunze de stejar la groapa comună a victimelor anonime ale revoluţiei. 80.000 de oameni au asistat la defilarea unor care alegorice care reconstituiau istoria mişcării muncitoreşti începând cu 1848: Comuna din Paris, contrarevoluţia de la Versailles susţinută de Bismarck, războiul din 1914, Revoluţia din octombrie etc. Fiecare scenă era anunţată printr-o salvă de artilerie trasă din fortăreaţa Petru şi Pavel. Pe una din laturile pieţii se întindea o imensă banderolă pe care erau scrise cuvintele: „Muncitori din toată lumea, uniţi-vă! Nu aveţi nimic de pierdut decât lanţurile.” Reflectoare puternice de pe vasele de război aflate pe Neva luminau banderola şi un imens portret al lui Lenin.

Cominternul şi-a propus să combată misiunile creştine şi puterile coloniale din Asia şi Africa, cu scopul de a stăvili mişcările panislamice şi panarabe. Cominternul a ţinut şapte Congrese Mondiale, primul în martie 1919. Grupurile care ţin de tradiţie recunosc azi numai valabilitatea primelor două congrese, cele de tradiţie, sau numai cea a primelor patru, iar partidele comuniste recunosc valabilitatea tuturor celor şapte congrese.


La începutul celui de-al doilea război mondial, Cominternul a sprijinit o politică pacifistă şi de neintervenţie, considerând că este vorba de un război imperialist între diferitele clase conducătoare naţionale, aproape la fel ca în primul război mondial. Când Uniunea Sovietică a fost invadată pe 22 iunie 1941, Cominternul şi-a schimbat poziţia diametral opus, sprijinind activ Aliaţii. Într-un document datat 11 iulie 1941, care făcea o evaluare strategică pentru Departamentul de Război al SUA, se aprecia: „Cominternul, prin regimul sovietic, luptă pentru revoluţia mondială în interesul Comunismului.” Stalin a desfiinţat în mod oficial Cominternul 15 mai 1943, ca un gest împăciuitor faţă de Puterile Aliate.

La 22 mai 1943, Agenţia Tass a difuzat o ştire importantă: la 15 mai 1943, Cominternul a fost dizolvat. Această hotărâre s-a situat în cadrul general al războiului psihologic. Ea a urmat victoriei de la Stalingrad şi a coincis cu începutul retragerii armatelor germane şi hotărârii de la Casablanca din 24 ianuarie 1943, exprimând dorinţa lui Roosevelt şi a lui Churchill de a cere Axei o capitulare fără condiţii.

Primul rezultat al dizolvării Cominternului a fost acela de a induce în eroare puterile occidentale, lăsându-le să creadă că propaganda şi acţiunea revoluţionară dusă de Kremlin în ţările lor a luat sfârşit.

La 28 mai 1943, Stalin a ţinut să explice personal corespondentului agenţiei Reuter poziţia sa.

Generalisimul a precizat următoarele:

1. Dizolvarea pune capăt acestei minciuni care susţine că Moscova vrea să se amestece în politica internă a altor ţări şi să le bolşevizeze. Minciuna aceasta a dăinuit.

2. Dizolvarea pune capăt, de asemenea, calomniilor proferate de duşmanii comunismului şi ai mişcării muncitoreşti, care pretind că partidele comuniste din diferite ţări nu acţionează în interesul propriului lor popor, ci ascultă de ordine străine.

3. Dizolvarea va permite patrioţilor naţiunilor însetate de libertate să unească toate forţele progresiste ale ţărilor lor, oricare ar fi opiniile lor politice sau convingerile lor religioase, pentru a făuri frontul comun al libertăţii naţionale, având drept obiect extinderea luptei împotriva fascismului.

4. Dizolvarea va permite patrioţilor din toate ţările să reunească toate popoarele însetate de libertate într-un front internaţional împotriva ameninţării hitleriste de hegemonie mondială şi să se pună astfel primele jaloane ale cooperării tuturor naţiunilor.


Operaţiunea de dizolvare a Cominternului a presupus doi timpi. La 15 mai 1943, prezidiul Comitetului Executiv, reunit la Moscova, a emis rezoluţia de dizolvare. Textul a fost semnat de membrii prezidiului: Dimitrov (secretar general), italianul Ercoli, germanii W.Pieck şi W.Florin, cehul K.Gottwald, bulgarul V.Kolarov, austriacul J.Kopplenig, finlandezul O.Kuusinen, ucraineanul D.Manuilski, francezii A.Marty şi Ivanocâv (Thorez) şi sovieticul A.Jdanov, care era în acelaşi timp reprezentantul Cominternului în Politbirou şi omul de încredere al lui Stalin. Propunerea a fost contrasemnată şi de alţi conducători comunişti: Bianco (Italia), Dolores Ibarruri (Spania), Lekhtinen (Finlanda), Ana Pauker (România) şi M. Rákóczi (Ungaria).

Al doilea moment a avut loc la 8 iunie 1943, când a avut loc o nouă şedinţă a Prezidiului, în cursul căreia 30 de partide comuniste aprobă în unanimitate rezoluţia din 15 mai. La sfârşitul acestei şedinţe, Prezidiul a desemnat o comisie de patru membri, care a fost însărcinată cu lichidarea Cominternului. Aceasta a fost formată din Dimitrov, Manuilski, Pieck şi Tolgiatti.

Aparenţele au fost salvate: propunerea de dizolvare a Cominternului a venit din partea conducătorilor Cominternului, o organizaţie democratică ce a votat în unanimitate propria sa dizolvare.

În realitate, după cum susţinea Dimitrov (neoficial), proiectul de dizolvare a Cominternului s-a născut în perioada anexării statelor baltice de către U.R.S.S. Era vorba să se regrupeze în jurul Uniunii Sovietice toate forţele politice pe care le controla. Dar pentru a nu lăsa impresia că decizia a fost luată sub presiunea Germaniei, a fost amânată pentru mai târziu.

În 1947, a fost format Biroul Comunist de Informaţii – Cominform, un înlocuitor al Cominternului. Acesta era o reţea formată din partidele comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. Nici Cominformul nu a avut o viaţă prea lungă, fiind dizolvat în 1956.


O frumoasă reuşită pirotehnică


„Pentru a dizolva Internaţionala Comunistă cu toate filialele ei ar fi trebuit să se întrunească un congres mondial, după ce ar avea loc congresele naţionale, ceea ce este imposibil în timp de război. De fapt, dizolvarea este un foc de artificii pentru galerie, o frumoasă reuşită pirotehnică. Conducerea noastră subzistă...

În situaţia actuală, partidele nu pot consulta Moscova pentru chestiuni care cer o luare de poziţie imediată. Nemaiputând juca rolul de centru director, era mai indicat să se lase o oarecare supleţe centrelor naţionale. Tactica va putea fi de acum înainte diferită, după ţări şi situaţii: aici comuniştii vor face parte din guvern, acolo îi vor combate, în alte locuri vor susţine chiar pe reacţionari, care luptă contra lui Hitler” – Manuiski.


Declaraţia oficială de dizolvare a Cominternului


„Trebuie să se constate că Internaţionala Comunistă, aşa cum a fost organizată la Congresul din 1919, răspundea foarte bine necesităţilor epocii, dar acum este depăşită de evenimente. Sarcina ce se impune azi mişcării internaţionale a muncitorilor nu mai este în concordanţă cu posibilităţile de organizare actuale ale Cominternului. Aceasta constituie un obstacol în faţa unei serioase consolidări a mişcării muncitorilor. Războiul mondial a accentuat diferenţele în ceea ce priveşte situaţia partidului comunist în diverse ţări. În prezent, sarcina esenţială a popoarelor şi în special a clasei muncitoare în Germania şi în ţările Axei este de a lupta pentru a face să dispară regimul actual...

Comuniştii nu au încetat niciodată să păstreze forme de organizare depăşite. Karl Marx nu a ezitat să dizolve Internaţionala I, când a considerat că era momentul. Ţinând cont de aceste fapte, Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste propune:

a) dizolvarea Internaţionalei Comuniste ca organ director al mişcării mondiale a muncitorilor:

b) eliberarea partidelor comuniste de obligaţiile care le legau ca membre ale Cominternului:

c) cheamă pe toţi partizanii Internaţionalei de a lua parte la luptă împotriva coaliţiei lui Hitler şi de a acţiona pentru căderea duşmanului clasei muncitoare: fascismul german şi aliaţii săi.”

70 de ani în nisipurile Saharei. Avion prăbuşit în Al Doilea Război Mondial, găsit aproape intact în inima deşertului

Orașul Etern sub bombele Aliaților: Roma în cel de-al...


În timpul celui de-al doilea război mondial, foarte multe orașe au
fost bombardate, unele chiar distruse complet. Cu toate acestea, Roma
– Orașul etern, centrul Bisericii Catolice, dar și capitala
fascismului – a rămas neatinsă de bombele Aliate până în iulie 1943.
De ce?

Într-un război în care distrugerea moralului inamicului era un scop în
sine, capitalele statelor inamice deveneau, evident, o posibilă țintă
în vederea unor atacuri. Spre exemplu, în cazul Marii Britanii,
aproape jumătate din numărul englezilor morți în urma unor raiduri
aeriene e reprezentat de londonezi. În 1943-1944, aviația britanică a
încercat să distrugă Berlinul. Chiar și Parisul, capitala Franței
ocupate, a fost bombardat în 1942. Și totuși Roma, capitala celui mai
nesigur dintre regimurile Axei, a fost lăsat neatins de Aliați timp de
trei ani. Abia în iulie 1943 aveau să cadă primele bombe Aliate asupra
Romei, iar în 1944 orașul a suportat 51 de raiduri aeriene. A fost o
schimbare bruscă în strategia Aliaților, pe care ne-o explică Claudia
Baldoli, istoric italian, în numărul curent al revistei HistoryToday.

Deși era capitala fascismului, Roma era și Orașul Etern, centrul lumii
creștine (din perspectivă catolică) și locul în care se găseau foarte
multe situri culturale și religioase unice în lume și extrem de
valoroase. Acest statut special al Romei a stat la baza ezitărilor
Aliaților în a bombarda orașul, dar reflectă și atitutinea ambivalentă
a italienilor față de propria capitală, cu atât mai mult atitudinea
romanilor față de propriul oraș.

Într-un film din 1960, La Ciociaria, în care acțiunea se petrece în
Roma anului 1943, în momentul în care Aliații încep bombardarea
orașului, un personaj jucat de Sophia Loren are o replică memorabilă,
utilă investigației noastre: sfătuită să plece din oraș din cauza
bombardamentelor, ea spune: „Nu, nu vor veni la Roma, pentru că Papa e
aici.” Filmul e bazat pe o carte scrisă de Alberto Moravia, soțul
scriitoarei Elsa Morante. Aceasta avea să scrie despre experiențele
din timpul războiului, când a părăsit Roma pentru a se adăposti în
provincie, și despre cum locuitorii capitalei au fost mult timp
convinși că Roma nu va deveni ținta bombardamentelor grație protecției
Papei. Romanii credeau că orașul lor era sacru și de neatins. Însă din
primăvara anului 1943, când raidurile din țară au devenit din ce în ce
mai frecvente și mai violente, până și lor a început să le fie frică,
mai ales după ziua de 14 mai, când în urma unui bombardament asupra
portului Civitavecchia, aflat în imediata apropiere a capitalei, au
murit aproape 300 de oameni.
În cartea lui Morante există un pasaj în care se spune că „toată lumea
știa că exista un aranjament secret între Churchill și Papa, prin care
Roma a fost declarat oraș sfânt, de neatins, și că bombele nu vor
cădea niciodată asupra sa”.

Această idee se regăsește și în unele rapoarte trimise lui Mussolini
de către informatori: mulți considerau „protecția Papei” rușinoasă și
doreau să aibă „onoarea” de a fi bombardați. Există un raport
informativ din decembrie 1941 prin care o sursă elvețiană informa
Foreign Office-ul că cercurile fasciste și pro-Axă din Italia sperau
că Roma va fi bombardată, în primul rând pentru că nu acceptau ideea
că romanii atribuiau imunitatea orașului protecției papale, dar și
pentru ca astfel populația orașului să fie trezită din letargia sa.

Informatorii fasciști consemnau în rapoarte că încrederea populației
Romei se bazează pe faptul că ei credeau că se bucură de protecția
Vaticanului. Această convingere că Papa era un mediator între Italia
și Aliați este, într-o oarecare măsură, susținută și de fapte
concrete. Într-adevăr, bombardarea Romei a fost un important și
constant subiect de dezbatere între americani și britanici și între
Aliați și Vatican până la eliberarea orașului din iunie 1944. Decizia
de a bombarda orașul a fost luată numai după lungi discuții privind
reacția nefavorabilă a Bisericii Catolice și teama că un scandal
internațional va izbucni dacă monumentele orașului ar fi distruse.

În opinia Foreign Office-ului, bombardarea Romei trebuia amânată până
în momentul în care moralul italienilor dădea mai multe semne de
slăbiciune, astfel încât atacul asupra Romei să nu fie altceva decât
lovitura de grație. O notă confidențială datată 9 octombrie 1941
spunea însă că „chiar dacă romanilor nu le plac bombardamentele,
napolitanii, milanezii și alții s-ar bucura, atât de mare este gelozia
între orașe la italieni.” Aprecierea este, în mare măsură, corectă.
Într-un roman publicat în 1950 și bazat pe experiențele din timpul
războiului, unul din personajele lui Carlo Levi spune clar că „La
Roma, la Roma ar trebui să meargă. Nu aici... și n-ar trebui să lase o
piatră neatinsă. Așa ne-ar elibera cu adevărat și pe noi. Roma e
dezastrul Italiei.”

Exista într-adevăr această idee în rândul italienilor, că Roma este de
vină pentru tot, fiind capitala guvernului fascist al lui Mussolini
care a dus Italia în război și astfel a atras și toate atacurile
aeriene din restul țării. După începutul atacurilor asupra Romei,
informatorii Aliați raportau că orașele din Nordul Italiei au primit
vestea cu o bucurie discretă. Peste tot în Italia oamenii au început
apoi să declare deschis că-și doresc ca orașul lui Mussolini să fie
bombardat, căci Roma era casa celor responsabili pentru toate
suferințele Italiei. Chiar și informatorii regimului îi spuneau lui
Mussolini că bombardarea Romei a provocat „un monstruos sentiment de
satisfacție” în rândul tuturor claselor sociale și că elita
conducătoare era privită cu mai multă ostilitate decât inamicii.

Chiar și în capitală, informatorii fasciști declarau că romanii se
comportau deplorabil, blestemându-i constant pe Hitler și Mussolini.
Dacă unii se întrebau de ce Il Duce nu vizita zonele afectate de
bombardamente, alții își dădeau seama că Mussolini realiza că mulțimea
era într-atât de ostilă încât l-ar fi linșat pe loc.

După căderea lui Mussolini s-a înregistrat o creștere a tentativelor
diplomatice inițiate de Vatican în vederea protejării orașului.
Vaticanul cerea ca Roma să fie declarat oraș deschis nonbeligerant,
scutindu-l astfel de alte atacuri. Churchill însă nu dorea să acorde
un asemenea statut special Romei, mai ales că – după cum îi spunea lui
Eden, în august 1943 – Milano, Torino și Genova, orașe ale căror
populații erau „cele mai favorabile Aliaților și cele mai
antigermane”, suferiseră bombardamente serioase. Americanii erau însă
mai precauți, Roosevelt spunându-i lui Churchill că Aliații „ar fi
într-o poziție dificilă” dacă refuzau propunerile Vaticanului.
Negocierile au continuat, dar problema nu a fost rezolvată nici până
în iunie 1944, când Aliații ajung în sfârșit la Roma.

În cele din urmă, decizia de a nu bombarda Roma s-a bazat în primul
rând pe nevoile strategice. Din perspectiva Aliată, orașul nu a
devenit important din punct de vedere strategic decât după invazia
Siciliei și a sudului Italiei. Iar după septembrie 1943 și
capitaluarea Italiei, Roma a rămas o țintă deoarece se afla în zona
operațiunilor germane. Cu toate acestea, a fost important și faptul că
Aliații s-au temut de reacția opiniei publice mondaile, tocmai de
aceea ei au încercat permanent să justifice raidurile astfel încât să
nu dea impresia că atacurile lor vizează întregul oraș, implicit și
Vaticanul, ci doar punctele strategice.

AP îi cere scuze jurnalistului pe care l-a concediat acum 67 de ani pentru că a dat știrea secolului


Agenția de știri Associated Press și-a prezentat scuzele postume unui reporter pe care l-a concediat pentru că a încălcat embargoul militar și a anunțat mai devreme știrea secolului: sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Ziaristul Edward Kennedy a sfidat embargoul impus de armată privind anunțul conform căruia armata nazistă a capitulat în noaptea de 7 mai 1945, în Franța. Marea Britanie și SUA stabiliseră să amâne cu o zi, importanta veste astfel încât Rusia să poată să marcheze victoria aliaților, printr-o ceremonie, la Berlin.

Pentru că a publicat știrea, pe lângă concedierea din agenția de presa, jurnalistul Edward Kennedy a fost expulzat și din armata americană, unde era acreditat.

"A fost o zi îngrozitoare pentru AP. Lucrurile au fost gestionate în cel mai rău mod cu putinţă", a declarat directorul agenţiei americane, Tom Curley, care recunoaște acum că reporterul a făcut ceea ce trebuia spărgând acest embargou.

Kennedy făcea parte dintr-un grup de 17 ziariști prezenți la Reims (estul Franței) în 7 mai 1945 pentru a acoperi reuniunea în cadrul căreia trupele germane semnau capitularea.

Uniunea Sovietică dorea ca victoria să fie anunțată la Berlin, oraș pe care Armata Roșie îl cucerise cu câteva zile înainte, iar ziariștii acceptaseră să aștepte ca o a doua ceremonie să fie organizată, înainte de a difuza informația.

Inițial, jurnaliștilor li s-a cerut să aștepte înainte de difuzarea informației câteva ore, dupa care 36 de ore, până în data de 8 mai 1945, ora 15,00. Reprezentantul AP nu a respectat însă decizia.

Kennedy a auzit că postul german de radio a anunțat capitularea naziștilor chiar în ziua de 7 mai, la ora 14.41, a încălcat angajamentul și a publicat informația cu o oră mai târziu, în aceeași zi.

El a explicat la vremea aceea că i-a cerut unui militar însărcinat cu cenzura să ridice embargoul. Acesta din urma a refuzat. Kennedy a folosit atunci un telefon militar nesupravegheat pentru a transmite informația biroului AP din Londra, care a difuzat-o în scurt timp.

"Atunci când războiul s-a terminat, nu puteai opri o asemenea informație. Lumea trebuia să știe", îi dă dreptate Tom Curley jurnalistului, dupa 67 de ani de la eveniment.

Edward Kennedy a murit într-un accident de maşină în 1963, însă fiica lui, Julia Kennedy Cochran, consideră că tatăl ei ar fi fost încântat de scuzele prezentate de AP, dacă ar mai fi fost în viață.

SECRETUL din spatele celei mai celebre imagini din Al II-lea Război Mondial


Anunţul capitulării Japoniei şi astfel al încheierii celui de Al II-lea Război Mondial a creat o bucurie imensă printre americani. Poza care a imortalizat sărutul dintre un marinar şi o asistentă medicală din Times Square, New York, a devenit celebră, însă protagoniştii ei nu au fost niciodată identificaţi.


Povestea din spatele celei mai celebre imagini din Al II-lea Război Mondial. Care au fost protagoniştii fotografiei


O nouă carte dezvăluie numele acestora: George Mendonsa şi Greta Zimmer Friedman, scrie dailymail.co.uk.

Poza, care a apărut pe coperta revistei LIFE, a devenit un simbol al acelei perioade. Cei doi nu erau un cuplu atunci când s-au sărutat iar marinarul, George Mendonsa, s-a căsătorit chiar cu fata care apare în poză în spatele umărului său stâng. Imaginea a devenit cea mai multiplicată a LIFE.

După ce poza a fost făcută, fotograful Alfred Eisenstaedt nu i-a întrebat pe cei doi cum se numesc, iar identitatea lor a rămas un mister.


Revista LIFE a lansat o investigaţie în anii '80 pentru a identifica cuplul şi mai mulţi veterani de război şi asistente medicale au pretins că ei se află în poză.

George Galdorisi, autorul lucrării "Marinarul care sărută", şi co-autorul Lawrance Verrie, susţin că au aflat în sfârşit cine erau cei doi, iar povestea nu pare atât de romantică pe cât aşteptau americanii.

Conform autorilor, Mendonsa avea întâlnire în acea zi cu iubita lui Rita Petry, la Radio City Music Hall. Marinarul era în permisie după ce supravieţuise bătăliilor din Pacific, unde văzuse cum asistentele medicale îngrijesc marinari.

Galdorisi a explicat cum s-au întâmplat evenimentele. "Emoţiile provocate de strigarea «Războiul s-a terminat» l-au determinat să iasă din clădire decis să sărute prima asistentă medicală pe care o întâlneşte. După sărut, cei doi nu au făcut cunoştinţă, şi-au văzut de vieţile lor separat", a spus Galdorisi.

Iubita de atunci a lui Mendonsa a devenit soţia lui mai târziu, în ciuda sărutului său cu altă femeie. Familia Mendonsa trăieşte în Rhode Island în prezent, iar Greta Friedman în Maryland.

Prizonierii de război germani în Anglia postbelică


În 1946, la un an după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, 400.000 de prizonieri de război germani erau încă ținuți în Marea Britanie, în lagărele de prizonieri de la marginea marilor orașe. Guvernul postbelic al lui Clement Attlee a ignorat cu bună știință Convenția de la Geneva refuzându-le germanilor dreptul de a se întoarce acasă cu mult timp după terminarea ostilităților.

În 1946, până la 1/5 din munca agricolă din Marea Britanie era efectuată de prizonierii de război germani. Aceștia munceau de asemenea la construcția de clădiri și drumuri. Practic, a fost vorba de folosirea muncii forțate, înțeleasă ca metodă de „reparații”. În plus, se dorea reeducarea politică a celor aflați în lagăre. În 1947, guvernul condus de Clement Attlee s-a opus repatrierii prizonierilor germani apți de muncă, pe care dorea să-i folosească pentru reconstrucții și munci agricole și în următorul an. Având în vedere situația prizonierilor germani, presa a contribuit la sensibilizarea opiniei publice, ziarele scriind despre „sclavii” germani, despre „munca forțată” sau „munca sclavilor”. În cele din urmă, guvernul a trebuit să ia măsurile necesare pentru eliberarea prizonierilor.

Fraternizarea dintre soldați și populația locală era strict interzisă de către guvernul britanic, iar repatrierea prizonierilor s-a dovedit a fi un proces extrem de încet. Ulterior, ordinul privind interzicerea fraternizării a fost anulat, cu puțin timp înainte de Crăciunul anului 1946. În orașele din țară, mulți britanici au ales să îngroape securea războiului și i-au invitat pe prizonierii germani să petreacă sărbătoarea Crăciunului împreună cu ei, în familie, lucru pe care soldații nu-l mai experimentaseră de ani de zile.

Crăciunul anului 1946 - englezii îi invită în casele lor pe prizonierii de război germani


În Oswaldtwistle, Lancashire, un preot metodist i-a întrebat pe enoriașii săi dacă ar dori să invite câte un german în casele lor în ziua de Crăciun, iar englezii i-au răspuns cu generozitate și căldură. În acea zi, 60 de prizonieri germani au fost primiți cu brațele deschise în case britanice.

Mary Clarke și familia ei au primit în casă doi germani. La fel a făcut și un anume Fred Haworth, întors de curând după șase ani petrecuți în slujba RAF. „Niciunul nu vorbea engleză, iar noi nu vorbeam germană. Dar am reușit [să ne înțelegem] prin semne. Limba poate uneori să nu fie o barieră.”

Unul dintre germanii invitați în acele zile în casele britanicilor, Heinz Hermann, își aduce aminte că „a fost minunat. După toți acei ani de război și captivitate, [a fost minunat] să fii într-o casă din nou. Primit de oameni buni. A fost o zi de Crăciun frumoasă, pe care nu o voi uita până în ziua morții.” Mama lui Heinz, care se afla în Germania, a fost teribil de surprinsă și emoționată atunci când a primit pachete cu alimente trimise de prietenii britanici pe care Heinz și-i făcuse la Oswaldtwistle.

Bert Trautman era, în acei ani, un tănâr soldat ajuns prizonier de război. După eliberare, el a rămas în Marea Britanie și a ajuns un foarte apreciat portar pentru echipa de fotbal Manchester City. El relata că „am crescut în timpul lui Hitler, și m-am oferit voluntar, ca mulți alții, la 17 ani. Când am ajuns prizonier de război, aveam 22 de ani. Nu eram încă un bărbat. Cred că educația mea a început în Marea Britanie, pentru că oamenii au înțeles situația dificilă în care eram. Cred că englezii ne-au acordat un soi de iertare. Știi, ceva de genul «războiul s-a terminat, voi sunteți prizonieri de război și înțelegem cum vă simțiți»”.

Până la sfârșitul anului 1947, circa 250.000 de prizonieri de război fuseseră repatriați, dar 24.000 de germani au ales să rămână în Marea Britanie. Hans Siegfried Vallentin s-a numărat printre aceștia. Ca mulți alții, el fusese un suporter al lui Hitler. Chiar mințise în privința vârstei sale pentru a fi primit în Aviație. Avea doar 17 ani când avionul lui a fost doborât și a fost luat prizonieri. Dar apoi, trei ani mai târziu, nu a mai vrut să se întoarcă acasă. Se îndrăgostise de Irene, o localnică din Oswaldtwistle. În 2011, cei doi erau încă în viață, având cinci copii, 11 nepoți și 2 strănepoți.

Ultimii prizonieri de război germani au fost repatriat în noiembrie 1948. Mulți ajunseseră în Marea Britanie ca naziști, iar după câțiva ani s-au întors acasă ca să ajute la construirea unei noi Germanii democratice.

AMINTIRI DESPRE BOMBARDAMENTELE DIN 4 APRILIE 1944
Ziua de 4 aprilie 2012. Uitasem sa intorc fila de calendar. Insa, in "Cuvantul liber”, am dat peste editorialul doamnei Mariana Cristescu, despre barbarul bombardament american asupra Bucurestiului, din 4 aprilie 1944. De fapt, in anii din urma, am scris articole pe aceasta tema, de trista amintire pentru mine si veteranii supravietuitori bucuresteni ale acelor teribile bombardamente anglo-americane, din perioada 4 aprilie – 15 mai 1944, in zona Bucuresti, Ploiesti, Campina, Valea Teleajenului – zona petroliera si rafinarii.

Aveam 12 ani si ce am vazut, ce am patimit nu pot sa uit. Ce speriat am fost, zile si nopti in sir, prin adaposturi, cu geamantanasul care continea trusa medicala, apa si ceva alimente, in caz ca ramaneam blocati sub daramaturi, cu familia refugiata din calea sovieticilor, care au spart frontul la Iasi, Pascani, Chisinau, armata romana si germana in retragere fortata, mii de refugiati din Moldova, pe sosele sau pe calea ferata… Am ajuns la tatal meu, la Bucuresti, pe 3 aprilie, iar pentru 4 aprilie era anuntat un exercitiu de apararea pasiva, asa ca unii cetateni isi vedeau linistiti de treburile lor. Cam pe la ora 10, s-a auzit din aer un zumzet de avioane grele, de bombardament, cu 4 motoare, celebrele superfortarete americane, aflate cam la 5.000 de metri inaltime. Erau argintii, in bataia razelor de soare, un val compact, fara avioane de vanatoare-protectie, cam 100 la un val, cam trei valuri. Ceea ce au facut prin atacul surpriza este greu de imaginat!

Editorialul de miercuri, 4 aprilie, il reda perfect, asa cum a fost si asa cum l-am trait. Si am scapat cu viata, apoi am fost evacuati la Beius – Bihor. Pe acolo, treceau la ore fixe alte valuri de avioane, cu armament, pe care il parasutau pentru partizanii lui Broz Tito, apoi faceau cale intoarsa peste Romania, pana la sovieticii din Ucraina, unde erau realimentate si, eventual, reparate.

Revenind la bombardamentul din 4 aprilie, trebuie spus ca plecarile valurilor de avioane se faceau de pe aerodromurile (bazele americane) de la Fiumo, Italia, iar pentru Tito (caravana) plecau de la Foggia.

Noaptea bombardau englezii, cu celebrele "Liberator” cu doua fuselaje, cu rachete luminoase si multe bombe explozive si incendiare. Obiectiv: Gara de nord, triajul CFR, Grivita – vagoane, locomotive, dar si prin alte zone. Atunci, a fost distrusa marea librarie "Cartea romaneasca”, de pe bulevardul Elisabeta. Hotelurile Athenee Palace si Splendid nu au fost atinse, insa au suferit, ca si Palatul Regal, la retragerea germanilor, la 23 august.

Dupa atacul din 4 aprilie, peste 100 de avioane nu s-au mai intors la baze, fiind doborate sau avariate de puternica artilerie antiaeriana romano-germana, cu tunuri cu tragere lunga si doua baterii germane. Din ordinul lui Antonescu, ofiterii aviatori americani si englezi au fost internati la Timisul de Jos, spre Predeal, in doua vile, fara paza exagerata, fara sarma ghimpata, deci lagar civilizat (ceea ce i-a suparat pe nemti), iar la 23 august au fost predati americanilor, vii si nevatamati, unii fiind chiar vindecati in spitalele romanesti, respectanduse Tratatul de la Geneva si prevederile Crucii Rosii Internationale. Mortii au fost ingropati la Straulesti, langa Bucuresti, intr-un frumos cimitir, ingrijit de statul roman, sub pavilioane american si englez. Cei peste 2000 de morti in urma bombardamentelor au fost transportati cu camioane si carute la gropi comune...

Un film ucrainean despre "meciul morţii" cu naziştii, amânat până după Euro 2012 pentru a nu stârni antipatii pentru echipa Germaniei

"Meciul morţii" este un eveniment pe care orice ucrainean îl cunoaşte. Este vorba de o partidă de fotbal între echipa oraşului Kiev, FC Start şi echipa soldaţilor nazişti, jucat în 1942 şi terminat cu victoria ucrainenilor.


Legenda spune că jucătorii care au îndrăznit să înfrângă naziştii au fost apoi torturaţi şi executaţi, deşi o anchetă a armatei germane a infirmat acest lucru.

Un nou film despre memorabila partidă este deja gata, în Ucraina, însă lansarea peliculei, intitulată "Meciul" a fost amânată. Motivul - Campionatul European de Fotbal din această vară, care se va desfăşura în Polonia şi Ucraina.

Autorităţile ucrainene se tem că filmul ar putea stârni un val de antipatie împotriva Germaniei, echipă care va fi prezentă la turneu.

Echipa FC Start a fost formată din jucătorii echipelor Dinamo Kiev şi Lokomotiv Kiev.

În 1942, ucrainenii au jucat mai multe meciuri cu echipele armatelor care ocupaseră teritoriul actual al Ucrainei, spulberându-le rând pe rând.

FC Start a jucat inclusiv cu o echipă a armatei române, învingând cu 11-0. În "meciul morţii", aşa cum este cunoscut în Ucraina, FC Start s-a impus în faţa echipei armatei germane cu 6-3. Meciurile au fost apoi interzise.

"Meciul morţii" a devenit subiect pentru numeroase cărţi şi filme. Printre peliculele inspirate de "meciul morţii" se numără şi "Escape to Victory", în care au jucat Sylvester Stallone şi Pele.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9344/8/

La 25 august 1944, guvernatorul militar german al Parisului, Dietrich von Choltitz (general de infanterie) s-a predat generalului francez Philippe Leclerc si liderului Rezistentei franceze Henri Rol-Tanguy, in gara Montparnasse. Odata cu nazistul Choltitz isi incetau operatiunile si cei 17 mii de militari germani. Tinut in captivitate de aliati pana in 1947, Choltitz a facut marturisiri si a dat declaratii "emotionante", sustinand ca el este salvatorul Parisului pentru ca nu a ascultat de ordinul personal al lui Hitler de a distruge capitala franceza, transformand-o intr-un al doilea Stalingrad. Führerul voia sa lase aliatilor doar ruinele imensului patrimoniu cultural.

Cel mai mare proces din istorie

Ultima conferinta a celor „TREI MARI”

La 17 iulie 1945, a inceput Conferinta de la Potsdam, intrunire organizata de Puterile Aliate invingatoare in al doilea razboi mondial in fostul palat al dinastiei Hohenzollern de la Potsdam, in afara Berlinului. Dupa Teheran si Yalta, aceasta a fost ultima conferinta din timpul celui de-al doilea razboi mondial a celor „Trei Mari” si a fost convocata pentru a decide noua ordine de dupa razboi. Uniunea Sovietica a fost reprezentata la Potsdam de catre experimentatul si brutalul Stalin, in timp ce Statele Unite erau reprezentate de noul presedinte, Truman. Dupa noua zile de dezbateri, la 28 iulie 1945, veteranul Churchill a fost inlocuit de Attlee, politician fara experienta, in calitate de reprezentant al Marii Britanii. Cei trei conducatori s-au intalnit la Cecilienhof, o casa de tara ca o hruba, in stil englezesc, asezata intr-un parc mare, care folosise drept rezidenta ultimului print german al coroanei. Potsdam fusese ales ca loc al confe-rintei deoarece se afla in zona de ocupatie sovietica, era accesibila pe calea ferata (Stalin ura zborul cu avionul) si putea fi protejata de fortele de securitate sovietice. Cand a sosit delegatia americana, ea era inca devotata vederilor din timpul razboiului in privinta noii ordini mondiale. Documentul de punere in tema a Departamentului de Stat, care a servit drept indreptar delegatiei americane, aprecia ca stabilirea sferelor de interes ar fi cea mai mare amenintare la adresa pacii mondiale. Invocand preceptele wilsoniene, documentul argumenta ca sferele de interes ar „reprezenta politica de forta insasi, cu toate dezavantajele concomitente... Obiectivul nostru principal trebuie sa fie mai degraba inlaturarea cauzelor care fac natiunile sa simta ca asemenea sfere sunt necesare pentru a-si construi securitatea, decat ajutarea unei tari sa-si consolideze fortele impotriva alteia.” Truman nu agrea persoanele care se lamenteaza, cu atat mai putin pe comunisti. Totusi, el a facut o incercare eroica. Initial, el apreciase stilul sec al lui Stalin mai mult decat elocinta lui Churchill. „Churchill vorbeste in- truna, in vreme ce Stalin doar maraie, dar stii ce vrea sa spuna”, ii scria Truman mamei sale. Conducatorii prezenti la Conferinta de la Potsdam au cautat sa evite pro-blemele de organizare care fusesera o pacoste pentru Conferinta de la Versailles. In loc sa se impotmoleasca in detalii si sa lucreze sub presiunea timpului, Truman, Churchill si Stalin aveau sa se limiteze la principiile ge-nerale. Ministrii lor de externe aveau sa elaboreze apoi detaliile acordurilor de pace cu puterile invinse ale Axei si cu aliatii lor. Chiar si cu aceste restrictii, conferinta avea o ordine de zi imensa, care includea reparatiile, viitorul Germaniei si statutul aliatilor germani, precum Italia, Ungaria si Romania, sau al asociatilor, precum Finlanda. Stalin a extins aceasta lista prezentand catalogul cererilor pe care Molotov i le inaintase lui Hitler, in 1940 le reiterase inaintea lui Eden, un an mai tarziu. Aceste cereri includeau conditii de tranzit imbunatatite prin stramtori, o baza militara sovietica in Bosfor si o parte a coloniilor Italiei. O agenda cu o asemenea intindere nu ar fi putut fi indeplinita de sefii de guverne hartuiti de multitudinea grijilor, intr-o perioada de doua saptamani. Conferinta de la Potsdam s-a transformat rapid intr-un dialog al surzilor. Stalin insista pentru a-si consolida sfera de influenta. Truman si, mai putin, Churchill cereau recunoasterea principiilor lor. Stalin a incercat sa negocieze recunoasterea de catre Occident a guvernelor impuse de sovietici in Bulgaria si Romania contra recunoasterea de catre Uniunea Sovietica a Italiei. In acelasi timp, Stalin ramanea surd ca un perete la cererile democratiilor pentru organizarea de alegeri libere in Europa de Est. In cele din urma, fiecare dintre parti pronunta veto de ori de cate ori avea puterea sa o faca. Statele Unite si Marea Britanie au refuzat sa fie de acord cu cererea lui Stalin de a se cere Germaniei 20 de miliarde de dolari ca reparatii de razboi (din care jumatate sa se indrepte spre Uniunea Sovietica) sau ca in acest scop sa fie disponibilizate bunurile existente in zonele de ocupatie. Pe de alta parte, Stalin continua sa intareasca pozitia partidelor comuniste din intreaga Europa de Est. Autoritatea poloneza asupra teritoriilor germane situate la est de Linia Oder-Neisse, pe care Stalin a acordat-o polonezilor ca o compensatie pentru teritoriile situate la est de Linia Curzon pe care le rapisera acestora, a fost acceptata, desi sub rezerva protestelor reprezentantului american si britanic. In acelasi timp, a fost acceptata si legalizata expulzarea germanilor din toate teritoriile negermane (Polonia, Cehoslovacia si Ungaria). In ceea ce priveste Germania, urmau sa fie luate masuri pentru a nimici nazismul si pentru a pregati poporul german pentru instaurarea unui regim democratic, astfel incat Germania sa nu mai poata reprezenta nicicand o amenintare pentru vecinii sai. Acest lucru insemna in particular dezarmarea Germaniei, distrugerea industriei de razboi, desfiintarea organizatiilor militariste sau fasciste, anularea legilor naziste, pedepsirea criminalilor de razboi si inlaturarea simpatizantilor nazisti din functiile publice sau privilegiate. Un aspect pozitiv a fost faptul ca erau prevazute un proces de descentralizare, restabilirea autonomiei locale, crearea partidelor democratice si innoirea sistemului juridic si educational. Avea sa fie mentinuta unitatea economica a Germaniei, desi acest lucru era afectat de faptul ca fiecare putere putea sa obtina reparatii din propriile teritorii ocupate. Aceste decizii au fost confirmate de Franta la 7 august 1945. Conferinta de la Potsdam a rezolvat putine. Multe dintre cererile lui Stalin au fost respinse: baza din Bosfor, apelul sau ca sovieticii sa devina administratori ai unora dintre teritoriile africane ale Italiei, precum si dorinta sa de instituire a unui control exercitat de patru puteri asupra zonei Ruhrului si recunoasterea de catre Occident a guvernelor instalate de Moscova in Romania si Bulgaria. Truman a fost si el contracarat in unele dintre propunerile facute – cele mai importante cu privire la internatio-nalizarea Dunarii. Cei trei sefi de stat au reusit totusi sa elaboreze unele acorduri. A fost pus la punct un mecanism format din patru puteri pentru a rezolva problemele Germaniei. Truman a reusit sa-l faca pe Stalin sa-i accepte punctul de vedere relativ la reparatii: ca fiecare putere sa-si ia reparatii din zona sa de ocupatie din Germania. In cele din urma, Stalin a promis sa dea ajutor in efortul de razboi impotriva Japoniei. „Au ramas multe lucruri ambigue si nefacute, asa cum se intampla adeseori cand sefii de stat nu pot cadea la intelegere, iar chestiunile oarecum clare au fost trecute in seama ministrilor de externe, pentru discutii ulterioare”, dupa cum afirma Henry Kissinger. In ceea ce priveste evolutiile ulterioare, Stalin a fost considerat in ge-neral invingatorul conferintei, pentru ca a reusit sa-si legalizeze controlul asupra unei jumatati din teritoriul Germaniei. In timp ce neexperimentatii Truman si Attlee nu au avut nici o contributie, s-a apreciat adesea ca URSS nu numai ca a creat un „fait accompli” eliberand cea mai mare parte din aceste teritorii de sub nazisti, dar si ca, alaturi de Polonia, a avut de suferit cele mai mari distrugeri si pierderi de vieti omenesti dintre toate tarile implicate in razboi. Conducatorii americani nu erau constienti ca Stalin, cu cat i se dadea mai mult timp pentru a crea state cu partid unic in Europa de Est, avea sa devina tot mai dificil de a-l determina sa-si schimbe cursul. La sfarsitul razboiului, publicul american era obosit de razboi si de confruntare si vroia mai presus de orice sa-i aduca acasa pe baieti. Nu era pregatit sa ameninte cu continuarea confruntarilor si inca si mai putin cu un razboi nuclear pentru pluralism politic in Europa de Est sau pentru frontierele acesteia. Unanimitatea in privinta opunerii la continuarea inaintarii comuniste era la fel de clara ca si unanimitatea in privinta neasumarii vreunui risc militar. Cel mai semnificativ incident „Probabil ca cel mai semnificativ incident petrecut la Potsdam a fost cu privire la o chestiune ce nu s-a aflat pe agenda de lucru oficiala. La un moment dat, Truman la- luat pe Stalin deoparte pentru a-l informa despre existenta bombei atomice. Stalin, desigur, stia deja de ea de la spionii sai sovietici; de fapt, el aflase despre ea cu mult inaintea lui Truman. Suferind de paranoia, fara indoiala ca el a considerat instiintarea lui Truman drept o incercare transparenta de intimidare. S-a prefacut a fi neinteresat de noua tehnologie si o desconsidera, nearatand vreo curiozitate deosebita. „Premierul rus”, a scris Truman in memoriile sale, „nu a aratat vreun interes deosebit. Tot ce a spus a fost ca era bucuros sa auda asta si ca spera ca noi sa facem uz cu folos de ea impotriva japonezilor”. Acestea aveau sa ramana tactica sovieticilor in pri-vinta armelor nucleare pana cand aveau sa-si dezvolte si ei pe ale lor.” - Henry Kissinger Declaratia de la Potsdam Declaratia de la Potsdam a reprezentat un ultimatum al guvernelor aliate adresat Japoniei, care se afla inca in razboi cu Marea Britanie si SUA, redactat la Conferinta de la Potsdam. Marea Britanie si SUA cereau capitularea neconditionata a Japoniei. Japonia urma sa fie deposedata de imperiul ei si ocupata pana la adoptarea unei politici pasnice. In cazul in care Japonia nu s-ar fi supus acestor prevederi, ar fi urmat sa fie distrusa. Declaratia a lasat insa ambigua situatia imparatului, care era considerat de japonezi un semizeu. Aceste pretentii au sporit neincrederea cercurilor mi-litare mai radicale din Japonia. In acelasi timp, au afectat factiunea pacifista mai moderata a politicienilor, care nu solicitase decat mentinerea statutului imparatului. Japonia nu a raspuns acestui ultimatum. Presedintele Truman a autorizat lansarea bombelor atomice la Hiroshima si Nagasaki, respectandu-si astfel promisiunea de a pune capat rapid razboiului. Ioan BOTIS

Pactul Ribbentrop - Molotov

Mai cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop – Molotov, dupa numele principalilor doi semnatari, ministrii de externe german si sovietic, Pactul Hitler – Stalin a fost semnat la 23 august 1939. Pactul Ribbentrop – Molotov prevedea ca Germania si URSS sa nu se atace una pe cealalta sau sa sustina o a treia putere care ar ataca-o pe una dintre ele. Pactul a fost o surpriza pentru contemporani, pentru ca era semnat de doi temuti oponenti ideologici. In vara anului 1939, Hitler a inceput sa dea primele semne de nerabdare; daca voia sa atace Polonia, trebuia sa stie care va fi pozitia lui Stalin. Abia la jumatatea lunii august Molotov a primit instructiuni sa stea de vorba cu ambasadorul german la Moscova si sa-i prezinte o lista de intrebari, pentru a stabili exact care era oferta germana. Presiuni asupra Japoniei ca sa nu ameninte Siberia? Un tratat de neagresiune? Un pact asupra tarilor baltice? O intelegere cu privire la Polonia? Intre timp, Hitler a ajuns sa se grabeasca atat de tare, incat, desi ii displacea profund acest lucru, a fost dispus sa cedeze la fiecare dintre ceste puncte. Ca raspuns la intrebarile lui Molotov, ambasadorul german von der Schulenburg la- informat ca Hitler era dispus sa-l trimita imediat la Moscova pe ministrul lui de externe, Joachim von Ribbentrop, si sa-l imputerniceasca sa discute rezolvarea tuturor problemelor importante. „Nevrand sa-si arate cartile inainte de a sti exact ce i se oferea, Stalin a sporit presiunea asupra lui Hitler cu inca o treapta. Molotov a fost instruit sa exprime apreciere pentru entuziasmul lui Ribbentrop, dar in acelasi timp sa declare ca era necesar un acord de principiu inainte de a se stabili rostul unei vizite. Hitler a fost invitat sa formuleze o propunere precisa, care sa includa un protocol secret asupra chestiunilor teritoriale specifice. Mai mult ca sigur ca pana si obtuzul Ribbentrop intelesese scopul cererii lui Molotov. Daca s-ar fi aflat ceva despre propunere, toata lumea ar fi stiut ca era vorba de un proiect avansat de germani; mainile lui Stalin ramaneau curate, iar esecul negocierilor putea fi explicat prin refuzul sovieticilor de a accepta expansionismul german”, arata Henry Kissinger. Intre timp, agitatia lui Hitler ajunsese la cote paroxistice. Decizia de invadare a Poloniei trebuia luata in cateva zile. Pe 20 august 1939, el i-a scris direct lui Stalin. Pe 21 august, Stalin i-a raspuns la scrisoare liderului nazist, exprimandu-si speranta ca „Pactul de neagresiune germano-sovietic va marca o cotitura decisiva pentru imbunatatirea relatiilor politice dintre tarile noastre.” Urmarea a fost ca Ribbentrop a fost invitat sa efectueze o vizita de patruzeci si opt de ore la Moscova. La 23 august 1939, Ribbentrop a ajuns la Moscova. Sovieticii nu i-au acordat nici macar o ora din momentul sosirii pana l-au chemat la o intalnire cu Stalin. Liderul sovietic nu s-a aratat foarte interesat de un tratat de neagresiune si nici din cale-afara de miscat de declaratiile de prietenie rostite protocolar de Ribbentrop. Punctul central al preocuparilor sale a fost protocolul secret de impartire a Europei de Est. Ribbentrop a propus ca Polonia sa fie impartita in sfere de influenta de-a lungul grantei din 1914, principala diferenta fiind aceea ca Varsovia avea sa ramana germanilor. Nu s-a decis daca Polonia avea sa pastreze o spoiala de independenta sau germania si Uniunea Sovietica aveau sa anexeze toate cuceririle. Cat despre tarile baltice, Ribbentrop a propus ca Finlanda si Estonia sa intre in sfera de influenta a sovieticilor (oferindu-i lui Stalin mult ravnita zona-tampon in jurul Leningradului), Lituania sa revina Germaniei, iar Letonia sa fie impartita. Documentele existente atesta ca, in anii 1934-1936, Stalin sprijinea ideea unei apropieri si chiar a realizarii unui acord cu Hitler. O cale pentru netezirea relatiilor bilaterale mai stranse a fost oferita de existenta ca stat a Poloniei. Polonia renascuse, in urma primului razboi mondial, dupa mai bine de 100 de ani de ocupație ruso-austro-germana. Din punct de vedere geografic, Polonia devenise stat tampon intre Rusia si Germania. Initiatorul unei apropieri germano-sovietice a fost ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop. Propunerile lui, acceptate de Hitler, au avut ecou la Moscova. Ca urmare, puterile occidentale au fost criticate aspru si etichetate drept „instigatoare la si profitoare de razboi”. Apropierea sovieto-germana din 1939 era urmarea unei conjuncturi favorabile statelor totalitare. Pentru Stalin, orientarea spre Hitler nu a fost determinata de doctrina, ci de considerente de circumstanta. Stalin se vedea in postura de realizator al vechiului Imperiu Rus, fapt care i-a umplut toata viata. Duplicitatea a fost caracteristica dominanta a tratativelor sovieto-germane; sovieticii tratau si cu Franta si Anglia – o masura de prevedere pentru a evita izolarea in fata unei eventuale agresiuni germane. Pe de alta parte, diplomatia nazista tatona constant posibilitatea unei intelegeri separate cu Marea Britanie si o reusita ar fi contracarat esecul lui Ribbentrop la Moscova. Cand Stalin a cerut toata Letonia, Ribbentrop i-a trimis o telegrama fulger lui Hitler, care a acceptat, la fel cum avea sa o faca si cand Stalin avea sa pretinda Basarabia de la romani. Momentul semnarii pactului a fost descris de istoricul Paul Johnson astfel: „Macelarii Europei, ametiti de bautura, isi jucau rolurile, imbratisandu-se cu tandrete si clatinandu-se pe picioare. In intregime, ei se infatisau ca un grup de gangsteri rivali, care avusesera si inainte de impartit ceva, si acum puteau sa o ia de la capat, fiind profesionisti ai acelorasi afaceri.” Regimurile instaurate in Rusia si in Germania erau, in general, antidemocratice si erau ostile si regimurilor democratice din Occident, in particular. O alta cauza a apropierii dintre cele doua regimuri totalitare este insusi Tratatul de pace de la Versailles, atat Germania, cat si Rusia considerandu-se victime ale tratatului. In aceste conditii, nemaivorbind de atractia greu explicabila dintre Hitler si Stalin, semnarea unui pact de neagresiune intre cele doua mari forte ale lumii a devenit posibila. Dupa semnarea pactului, Ribbentrop s-a intors imbatat de succes la Berlin, unde Hitler euforic l-a intampinat ca pe un „al doilea Bismarck”. Nu trecusera decat trei zile de la scrisoarea lui Hitler catre Stalin pana la incheierea unei revolutii diplomatice. Luand act de expansionismul german de dupa Anschluss, Stalin spera sa evite o confruntare cu Germania nazista. In schimb, pactul ii garanta lui Hitler mana libera pentru cucerirea Poloniei. In eventualitatea unei interventii a Marii Britanii si Frantei, pactul permitea Germaniei sa evite un razboi pe doua fronturi. Mult mai important decat actul oficial a fost protocolul secret. Acesta impartea Europa de Est si Europa Centrala intr-o sfera de influenta sovietica si una germana, in cadrul carora fiecare dintre cele doua puteri era libera sa actioneze militar fara a fi sactionata de cealalta putere. Uniunea Sovietica a negat existenta protocolului secret, care a fost completat cu alte doua protocoale secrete, care stabileau granitele dintre sferele de influenta germana si sovietica. Inca din ziua semnarii, protocolul a fost piedica ideologica pentru comunisti care s-au autodefinit drept antifascisti. Pactul a incetat sa fie valabil in momentul in care Hitler l-a surprins pe Stalin declantand Operatiunea Barbarossa, invadarea Uniunii Sovietice. Consecintele Pactului Ribbentrop-Molotov au fost practic continuate de acordul semnat de Churchill, Roosevelt si Stalin, care a propus la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in 1945, o noua reimpartire a sferelor de influenta in Europa, vestul urmand a se afla sub influenta Staleor Unite ale Americii, iar estul sub influenta Uniunii Sovietice. Multi istorici au sustinut ca, daca acest pact nu ar fi fost semnat, cel de-al doilea razboi mondial ar fi fost incheiat mult mai curand sau poate chiar nu ar fi avut loc. Joachim von Ribbentrop Omul politic german Joachim von Ribbentrop s-a nascut in 1893, la Wesel, in Renania. Ofiter de cavalerie in primul razboi mondial, apoi comerciant, a aderat la nazism in 1932. Cunoasterea de catre el a mai multor tari straine l-a impresionat favorabil pe Hitler, care i-a incredintat numeroase misiuni neoficiale in Franta, Marea Britanie si Japonia, in perioada 1935-1936. Numit ambasador la Londra, in 1936, a fost rechemat la Berlin pentru a i se incredinta ministerul de externe, la 4 februarie 1938. A fost un executor fidel al politicii agresive duse de Hitler, semnand Pactul de otel (22 mai 1939) cu Italia si pactul de neagresiune cu sovieticii (23 august 1939), care a lasat mana libera invadarii Poloniei, declansand al doilea razboi mondial. Odata cu atacarea URSS de catre germani, influenta lui Ribbentrop a scazut. Dupa razboi a fost judecat la N�rnberg, condamnat la moarte si executat. Viaceslav Mihailovici Skriabin Molotov a fost pseudonimul pentru Viaceslav Mihailovici Skriabin, important om politic sovietic, nascut in 1890, la Kubarka, Viatka. A detinut functia de presedinte al Consiliului comisarilor poporului (prim-ministru) intre 1930 si 1941, a supravegheat indeplinirea primelor planuri cincinale si i-a fost foarte fidel lui Stalin. In 1939 si-a asumat si ministerul afacerilor externe. In timpul celui de-al doilea razboi mondial a fost vicepresedinte sub Stalin la conducerea guvernului si Consiliului suprem de aparare si a participat la conferintele aliatilor de la Teheran, Ialta si Potsdam. In ultimii ani ai lui Stalin pozitia sa s-a deteriorat si in 1949 a fost inlocuit la ministerul afacerilor externe de catre Visinski. La moartea lui Stalin a revenit in functia ministeriala (1953). Opunandu-se destalinizarii si unei politici pasnice, a fost principalul exponent al asa-numitului „grup antipartid” care s-a opus lui Hrusciov. Demis de la ministerul de externe (1856), a fost exclus din PCUS in 1961. In 1984 a fost readms in partid. A murit in 1896, la Moscova. Ioan Botis

Pactul Tripartit

Pactul Tripartit, Pactul celor trei puteri, Pactul Axei, Pactul celor trei cai sau Tratatul Tripartit a fost semnat la Berlin, pe 27 septembrie 1940, de Saburo Kurusu (pentru Imperiul Japonez), Adolf Hitler (pentru Germania Nazista, si Galeazzo Ciano (pentru Italia Fascista), care a pus bazele unei aliante militaro-politice si a fost actul oficial de constituire a Axei Berlin-Roma-Tokyo, care s-a opus Aliatilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Regimul de autoritate personala impus de regele Carol al II-lea s-a prabusit la inceputul lunii septembrie 1940, iar monarhul, considerat direct raspunzator de amputarile teritoriale pe care Romania le suferise in vara acelui an, a abdicat in favoarea fiului sau, Mihai I. Puterea in stat a fost preluata de generalul Ion Antonescu, investit cu largi atributii de conducere si proclamat „Conducator al statului". Acesta si-a asociat la guvernare Garda de Fier, singura formatiune ce avea dreptul sa activeze legal, Romania fiind proclamata „stat national legionar”, la 14 septembrie 1940.Antonescu i-a cerut lui Hitler sa trimita in Romania o misiune militara germana, reinnoind solicitarile mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul acesteia era de a asigura securitatea zonei Vaii Prahovei, ale carei rezerve petroliere erau foarte importante pentru masina de razboi nazista si pentru pregatirea armatei romane in perspectiva razboiului cu Uniunea Sovietica. In realitate, era vorba de a mentine dominatia germana in Romania, si in Balcani, proces la care concura si Legatia Germaniei din Bucuresti, cu un personal tot mai numeros, si al carei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von Killinger. Inca din 10 octombrie 1940 se aflau in Romania peste 22.000 de militari germani. Numarul lor a sporit pana in primavara lui 1941 la 500.000, dintre care 130.000 au trecut apoi Dunarea cu prilejul ofensivei trupelor naziste contra Iugoslaviei si Greciei. In aceste conditii s-a ajuns la o deteriorare a relatiilor tarii noastre cu Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au blocat fondurile romanesti in bancile americane, pe motiv ca Romania era „o tara ocupata". Pactul punea intr-o forma oficiala parteneriatul Puterilor Axei si a fost considerat in epoca un avertisment trimis SUA pentru a ramane neutre in razboiul care se prefigura. Pactul celor trei natiuni prevedea ca pentru deceniul care urma sa coopereze intre ele in scopul principal al stabilirii unei ordini a lucrurilor, dar si pentru promovarea prosperitatii mutuale si bunastarea popoarelor lor. Cei trei isi recunosteau reciproc sferele de influenta si se obligau sa-si asigure ajutor reciproc din punct de vedere politic, economic si militar in cazul cand oricare din ele ar fi atacate de o putere cu care nu era deja implicata in razboi, cu exceptia URSS-ului.Pactul completa „Acordul germano-japonez” si Pactul Anticomintern din 1936 si a ajutat la depasirea diferendelor aparute intre cele doua puteri dupa semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, semnat de Germania si URSS in 1939. Pactul Tripartit a fost semnat mai apoi de Ungaria (20 noiembrie 1940), Romania (23 noiembrie 1940) si Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe 1 martie 1941, mai inainte de intrarea trupelor germane in tara.Cooperarea germano-japoneza din perioada de dinaintea izbucnirii razboiului si de-a lungul intregii perioade a celui de-al doilea conflict mondial a vizat doua planuri distincte. Primul privea lupta impotriva comunismului prin intermediul Pactului Anticomintern, iar al doilea privea cooperarea militara prin intermediul Pactului Tripartit. In timpul primului razboi mondial, cele doua puteri se aflasera in tabere diferite, iar acordurile amintite mai inainte au folosit la rezolvarea unor conflicte si animozitati dintre ele. Declaratia de razboi a Germaniei a intarit si mai mult relatiile germano-japoneze si a demonstrat solidaritatea germana cu Japonia si i-a incurajat pe niponi sa actioneze impotriva intereselor britanice. Atat Germania, cat si Japonia, aveau in vedere un parteneriat care sa se bazeze pe schimburi efectuate peste subcontinentul indian, care ar fi permis transferul de armament si materii prime si materiale. Revolta antibritanica esuata din India si deteriorarea pozitiilor Axei a facut ca toate schimburile germano-nipone sa fie facute prin transporturi navale prin marile deschise. Desi se pare ca germanii s-au asteptat ca Japonia sa declare razboi URSS-ului si sa atace Orientul Indeparatat sovietic, interesul major al nazistilor s-a concentrat asupra cooperarii impotriva intereselor britanice din India, Orientul Mijlociu si Marea Mediterana. Pentru a intari legaturile germano-nipone, guvernul nazist, dupa semnarea Pactului Anticomintern, a acordat poporul nipon statutul de „arian onorific”.Italia s-a alaturat Aliatilor occidentali in 1943, marcand inceputul sfarsitului Pactului Tripartit. In 1944, Bulgaria si Romania au trecut de partea Aliatilor (URSS). Ungaria a fost ultimul membru „minor” al Pactului, care a ramas alaturi de cei doi „mari” – Germania si Japonia, dar a fost ocupata la sfarsitul anului 1944.Pactul si-a pierdut practic orice semnificatie dupa capitularea Germaniei. UNGARIA Imperiul Austro-Ungar s-a aliat cu Imperiul German in timpul primului razboi mondial. Austro-Ungaria a fost in cele din urma infranta si imperiul s-a destramat. Dupa semanarea Tratatului de la Trianon, Ungaria a fost redusa la aproape jumatate din suprafata statului din componenta Imperiului Austro-Ungar. In randurile ungurilor, aceasta reducere teritoriala a cauzat numeroase resentimente. Pentru a diminua aceste resentimente, Germania si Italia au pus in aplicare Arbitrajele de la Viena din 1938 si 1940, (prin care Ungariei i se retrocedau o parte a teritoriilor pierdute la sfarsitul primului razboi mondial), ceea ce a facut ca Budapesta sa semneze Pactul Tripartit in noiembrie 1940. Obligatiunile asumate de Ungaria prin Pactul Tripartit au fost reinnoite in momentul in care puterea a fost preluata de Partidul Crucilor cu Sageti. BULGARIA Bulgaria s-a aflat in tabara celor invinsi la sfarsitul primului razboi mondial, pierzand teritorii in favoarea Serbiei si Greciei. Germania avea nevoie de teritoriul bulgar pentru atacul impotriva Greciei. Adolf Hitler a garantat tarului Boris al III-lea retrocedarea tuturor teritoriilor pierdute in timpul razboaielor balcanice si a primului razboi mondial, in cazul in care Sofia ar fi semnat Pactul Tripartit. Semnarea tratatului de catre Bulgaria a avut loc pe 1 martie 1941.Ar trebui amintit faptul ca Bulgaria nu a declarat niciodata razboi URSS-ului. Bulgaria a mentinut relatii atat de bune cu Uniunea Sovietica, incat Stalin s-a folosit de ambasadorul bulgar la Moscova pentru initierea unor tratative de pace cu Germania Nazista. Armata bulgara a fost implicata in lupte cu Aliatii occidentali dar nu si cu Uniunea Sovietica. Aviatia de vanatoare bulgara a aparat tintele din Balcani si din Romania vizate de bombardamentele aviatiei Aliate, dar nu s-a implicat in conflicte cu aparate rusesti. IUGOSLAVIA Pe 25 martie 1941, Printul Pavle, regentul Regatului Iugoslaviei, a semanat la Viena Pactul Tripartit. Pentru Hitler nu a fost o sarcina usoara sa convinga Iugoslavia sa semneze aceasta intelegere. Iugoslavii nutreau sentimente antigermane puternice, in special in randul populatiei sarbesti. Pe 27 martie, regimul regentului Pavle a fost rasturnat de o lovitura de stat militara, care s-a bucurat de sprijinul britanicilor, puterea fiind preluata de regele care nu implinise inca 18 ani, Petar al II-lea.Desi noul suveran avea sentimente antigermane, el se temea de asemenea de un atac nazist, in conditiile in care britanicii nu erau capabili sa acorde un ajutor real in cazul unui razboi. Pentru a asigura securitatea tarii sale, regele a declarat ca Iugoslavia va adera pana la urma la Pactul Tripartit. Trebuie subliniat faptul ca desi guvernul iugoslav a semnat pactul, intelegerile initiale nu prevedeau decat acceptarea de catre Belgrad a dreptului de liber tranzit a trupelor germane. Orice concesie pe care parea ca iugoslavii sunt dispusi sa o faca nu l-au potolit pe Hitler, care a hotarat sa invadeze Iugoslavia.Amanand Operatiunea Barbarossa, germanii au atacat simultan Grecia si Iugoslavia pe 6 aprilie. Luftwaffe a bombardat Belgradul timp de mai multe zile, iar trupele terestre au atacat puternic, Armata Regala Iugoslava capituland 11 zile mai tarziu, pe 17 aprilie. ROMANIA Romania s-a alaturat Aliatilor din primul razboi mondial si in 1918, Transilvania (aflata in componenta Ungariei pana atunci) s-a unit cu aceasta tara. Dupa ce Germania si Italia au acordat Transilvania de nord-vest Ungariei prin Dictatul de la Viena, Romania a pierdut Basarabia in favoarea Uniunii Sovietice si Cadrilaterul in favoarea Bulgariei.Romania a semnat Pactul Tripartit pe 23 noiembrie 1940, dupa venirea la putere a Garzii de Fier. Semnarea Pactului Tripartit de catre Romania a fost un act prin care se incerca protejarea tarii in fata unei noi agresiuni a Uniunii Sovietice. Ion Antonescu, seful statului roman intre 1940-1944, a semnat, la Berlin, adeziunea Romaniei la Pactul Tripartit. Planul Fugu Multa vreme, evreii au considerat ca Imperiul Japonez era unul dintre cele mai sigure locuri din lume pentru comunitatea lor. Prin asa numitul „Plan Fugu”, guvernul japonez a creat o schema pentru colonizarea in Japonia si in teritoriile de pe continentul Asiatic, aflate sub controlul sau, a evreilor care fugisera din Europa ocupata de germani. Pe intreaga perioada a razboiului, guvernul nipon a respins cererile germane de a promova o politica antisemita. Totusi, la sfarsitul razboiului, cea mai mare parte a comunitatii evreiesti a parasit Japonia, cei mai multi membri ai acestei comunitati stabilindu-se in SUA, iar o parte insemnata a lor devenind cetateni ai nou fondatului stat Israel. Cu toate acestea, japonezii erau adeptii teoriei superioritatii rasiale si au infiintat lagare de concentrare, asa cum a fost Unitatea 731 din China. In cadrul acestui lagar s-au facut experiente cu arma biologica pe prizonieri, ceea ce a dus la uciderea a aproximativ 200.000 dintre ei.Ministrul de externe japonez, Yosuke Matsuoka, a declarat pe 31 decembrie 1940 ca, desi era artizanul aliantei cu Hitler, nu s-a angajat in niciun fel sa urmeze politicile antisemite naziste. Mai mult, ministrul nipon afirma ca nu era vorba doar de o optiune personala, ci de politica oficiala a guvernului nipon fata de comunitatea evreiasca. In timpul Holocaustului, si Italia a primit numerosi evrei refugiati din Germania si teritoriile aflate sub ocupatie. Totusi, dupa crearea statului-marioneta, Republica Sociala Italiana, aproximativ 20% din evreii din Italia au fost ucisi. Ioan Botis

Condamnati la N�rnberg

In urma procesului de la N�rnberg, pe 1 octombrie 1946, Tribunalul International a condamnat la moarte prin spanzurare douasprezece dintre cele mai inalte personalitati ale celui de-al treilea Reich german. Doar Martin Bormann a fost judecat si condamnat in contumacie. Conducatorii nazisti au fost condamnati pentru „razboi de agresiune”, „crime de razboi” si „crime impotriva umanitatii”. Executarea pedepsei a fost fixata pentru data de 16 octombrie 1946. Dupa pronuntarea sentintelor de condamnare la moarte, ziua si ora hotarate pentru aplicarea pedepsei au fost strict secrete. Intre timp, o serie intreaga de cereri de gratiere au pornit spre Consiliul de control al Aliatilor. S-au facut si numeroase demersuri personale, scrisori adresate maresalului Montgomery, presedintelui Truman, presedintelui Consiliului de Ministri Attlee. Toate aceste demersuri s-au dovedit a fi zadarnice. Sentinta a ramas neschimbata. In jurul condamnatilor la moarte au fost luate masuri de securitate dintre cele mai severe: in celulele acestora lumina ramanea aprinsa si in timpul noptii, iar santinele au primit ordinul de a nu-i scapa din ochi pe detinuti. Cu cateva zile inainte de data stabilita pentru executie, in cladirea inchisorii au inceput sa patrunda zgomote nelinistitoare, care razbateau pana in celule. Se auzeau, undeva, in apropiere, lovituri de ciocan si fierastraie lucrand. In 15 octombrie, ultima zi de viata a condamnatilor de la N�rnberg, condamnatii si-au dat seama ca executia se apropie. Aproape toti au cerut sa li se aduca Biblia, in afara de Rosenberg, care nici nu a vrut sa auda de ea. G�ring a refuzat obisnuita plimbare de dimineata, ca si pe cea de seara. Ribbentrop s-a plans de insomnie si de dureri de cap. Cei mai multi si-au petrecut ultima zi citind si scriind scrisori. Frank, Kaltenbrunner si Seyss-Inquart, cei trei catolici din grupul condamnatilor, s-au spovedit in celulele lor si s-au cuminecat. La ora 22.45, G�ring s-a sinucis cu ajutorul unei fiole de cianura. Interventia rapida a gardienilor nu l-a putut salva. Ulterior, un sergent a gasit pe jos un mic cartus de cupru in care a fost ascunsa fiola cu cianura. Mai tarziu, medicul american al inchisorii, dr.Martin, a scos din cavitatea bucala a cadavrului cioburile fiolei. Ce l-a determinat pe G�ring sa aleaga otrava a explicat intr-o scrisoare adresata sotiei sale: „Moartea prin impuscare as fi acceptat-o oricand. Dar Reichsmarschallul Germaniei nu se poate lasa spanzurat.” Sinuciderea lui G�ring insa nu a schimbat cu nimic planul executiilor intocmit cu mare precizie, chiar daca a naucit complet, in acele ultime clipe, autoritatile inchisorii si pe cele de securitate. Cu cateva minute inainte de ora unu noaptea, pe data de 16 octombrie 1946, au zanganit zavoarele de la usa celulei lui Ribbentrop. Doi americani din politia militara, cu centiroane albe si casti de otel argintii, l-au flancat pe fostul ministru nazist. Drumul ducea afara, prin curte, spre sala de gimnastica. In sala iluminata orbitor se afla un esafodaj inalt de lemn, vopsit in negru. Treisprezece trepte de lemn duceau la o platforma, deasupra careia se ridicau spanzuratorile. Chipurile putinilor martori au ramas in penumbra: patru generali aliati, un colonel, opt reprezentanti ai presei, presedintele Consiliului de ministri bavarez si ministru al justitiei. Deasupra intregii scene pluteau mirosuri de whisky, nescafe si tigari Virginia. Totul a fost gandit pentru a termina foarte repede. Condamnatii au fost dusi pe rand in sala, le-au fost legate mainile la spate cu sireturi negre de pantofi, urcati apoi treptele esafodului, cu doi membri ai politiei militare tinandu-i de brate. Condamnatii ramaneau in fata trapei cateva secunde pentru a primi binecuvantarea preotului si pentru a rosti ultimele cuvinte la care aveau dreptul. Apoi gluga neagra se lasa peste capul condamnatilor. De indata trapa de sub picioarele candidatilor la moarte se deschidea trosnind. Condamnatii cadeau prin deschizatura pana la nivelul inferior. Acest subsol al spanzuratorii a fost drapat in panza, in asa fel incat tot ce s-a petrecut acolo sa ramana ascuns privirii. Stim insa ca doi medici militari i-au examinat acolo pe spanzurati si au constatat decesul acestora. La 01.14 a fost executat Ribbentrop. Au urmat Keitel, Kaltenbrunner, Rosenberg, Frich, Hans Frank, Streicher, Sauckel, Jodl si Seyss-Inquart. La ora 02.45 s-a consumat si ultimul act al dramei. Decesul lui Seyss-Inquart a fost constatat de medicii militari doua minute mai tarziu. „Majoritatea dintre ei au incercat sa fie curajosi. Nici unuia nu i s-au muiat picioarele”, avea sa relateze Kingsburry Smith de la Agentia de presa International News Service, care a asistat ca reprezntant al presei americane la executii. La 03.09, a fost dus in sala de gimnastica, pe o targa, si corpul lui G�ring. Acesta a fost depus in capul sirului celor spanzurati, chiar la picioarele spanzuratorii. A fost, cu siguranta, un act simbolic. Ultima sarcina in sala de gimnastica unde s-au petrecut executiile i-a revenit unui fotograf din armata americana. Acesta a trebuit sa fotografieze fiecare cadavru de doua ori, o data imbracat, asa cum a fost luat din streang, si o data dezbracat. Cu toate ca aceste fotografii au fost clasificate ca ultrasecrete, la scurt timp, o revista americana de mare tiraj a publicat fotografiile celor executati. Cativa dintre acestia prezentau plagi sangerande la nivelul nasului, fruntii sau cefei. Explicatia oficiala a fost ca deschizatura trapei a fost prea mica. Exact la ora patru dimineata, doua camioane ale armatei americane au oprit in fata salii de gimnastica a Palatului de Justitie de la N�rnberg. Cele doua vehicule erau escortate de un jeep si de o masina cu mitraliere la bord. Convoiul a fost condus de un general american si de unul francez. In cele doua camioane au fost incarcate unsprezece lazi, tip sicriu. La Erlander, masinile cu ziaristi care au urmarit convoiul militar au fost oprite. Un ofiter american aflat in jeepul cu mitraliera le-a declarat ziaristilor ca orice urmarire din acel moment le va pune viata in pericol. Dupa mai multi ani s-a aflat adevarul despre ce s-a intamplat cu cadavrele. Calaul de la N�rnberg ,Woods, a murit in 1951, electrocutat, pe cand incerca sa repare un scurt-circuit in locuinta sa. Argumentele acuzarii Inainte de pronuntarea sentintei, dupa ce vorbit despre maceluri, grozavii, orori, deportari ale popoarelor in sclavie si exterminari ale unor minoritati, Robert H.Kackson, acuzatorul american principal, a spus urmatoarele: „Grozavii le lui Torquemada palesc si ele in fata inchizitiei naziste. Toate faptele amintite aici sunt realitati sumbre, care nu vor lasa generatiile viitoare sa uite vreodata acest secol. Iar daca nu ne vom dovedi in stare sa eliminam cauzele care au generat atatea si atatea procedee barbare si sa impiedicam in felul acesta o eventuala repetare a lor, atunci cu siguranta teoria potrivit careia in secolul XX civilizatia se va prabusi sub loviturile destinului nu va mai putea fi considerata doar o prevestire lipsita de orice raspundere. De un lucru putem fi insa siguri. Si anume ca generatiile viitoare nu vor avea nici un motiv sa se intrebe ce argumente ar fi putut furniza nazistii in apararea lor. Istoria va sti ca nazistilor li s-a oferit posibilitatea sa spuna tot ce au avut de spus. Ca au avut parte de un gen de proces cum ei nu l-ar fi oferit nicicand vreunui om in zilele lor de glorie si de putere. Iar daca, inainte ca ei sa fi luat cuvantul, poate ca a mai existat o umbra de indoiala privind vinovatia lor, propriile lor depozitii au evidentiat de asa maniera atrocitatea si monstruozitatea crimelor comise de ei, incat au fost de natura sa spulbere pana si acea umbra de indoiala. Ei insisi au contribuit asadar la semnarea propriei lor condamnari.” Un mic arsenal al sinuciderii Cum a ajuns G�ring in posesia otravii? Unde a tinut-o ascunsa? Cum a putut s-o scoata din ascunzatoare si s-o inghita, fara sa fie observat? Raspunsurile la aceste intrebari au fost luate cu sine de sinucigas. La controalele regulate sau inopinate nu se observase niciodata nimic suspect. Obiectele de imbracaminte si celelalte obiecte personale ale fostului Reichsmarschall nu vadisera nici o urma suspecta. Nici pe trupul sau in corpul detinutului n-a putut fi gasit nimic la controalele medicale. In conditiile sistemului de securitate conceput era de-a dreptul imposibil de imaginat ca un detinut din pavilionul celulelor de la N�rnberg sa posede chiar si un ac de gamalie, fara ca el sa nu fie de indata descoperit. Dupa executii, s-a trecut la curatirea generala in celule. Spre surprinderea celor care au organizat si asigurat paza detinutilor, in celula lui Constantin von Neurath s-a gasit un surub de otel, in celula lui Joachim von Ribbentrop o sticla, in celula lui Wilhelm Keitel un ac mare de siguranta, patru piulite, doua bolturi de metal cu canturile ascutite si o sina de otel, ca o lama de cutit, in celula lui Hjalmar Schacht o funie de un metru lungime, in celula lui Alfred Jodl o bucata de sarma de treizeci de centimetri, mai multe creioane bine ascutite si un creion mecanic desfacut in bucati, in celula lui Karl D�nitz cinci sireturi de pantofi, legate unul de altul, in celula lui Fritz Sauckel o lingura franta in doua, cu marginile foarte ascutite. Toate la un loc formau un mic arsenal de instrumente adecvate sinuciderii. Destinul cadavrelor Dupa mai multi ani s-a aflat ce s-a intamplat cu cadavrele condamnatilor la N�rnberg. Acestea au fost duse pe cai ocolite la M�nchen si incinerate in aceeasi zi la crematoriul de la Ostfierdhof. Administratia militara americana preluase ea insasi conducerea crematoriului, iar cei doi angajati germani, la care nu s-a putut renunta, au fost legati prin juramant sa nu sufle o vorba despre cele intamplate pana la sfarsitul vietii lor. Anuntul oficial spunea in putine cuvinte ca cenusa celor executati „a fost imprastiata pe suprafata unui rau oarecare din germania”, intr-un anumit loc, care va ramane secret pentru vecie, „pentru a nu da prilejul ca vreodata sa fie ridicat in acel loc un monument funerar.” Astazi se stie despre ce rau este vorba – Conwentzbach, care strabate suburbia Sollon a orasului M�nchen, acolo unde incepe valea Isarului. Se cunoaste si locul unde cenusa a fost aruncata in apele raului. Ioan BOTIS

Anschluss, un alt fel de vals vienez

* In 1938, Hitler se simtea destul de puternic ca sa incalce granitele nationale stabilite la Versailles. Prima tinta a fost Austria sa natala, careia i se interzisese prin Tratatul de la Versailles sa realizeze unirea cu Germania – o clauza care sfida, evident, principiul autodeterminarii. Germania extinsa urma sa includa si tara sa natala, Austria. Dupa ce, in 1934, nazistii austrieci au incercat sa rastoarne guvernul dreptei moderate, partidul lor a fost scos in afara legii. Desi asa-numitul Anschluss cu Germania a ramas scopul multor politicieni austrieci, el a fost blocat din nou de Aliati, in 1930. „In acest fel, unirea Germaniei cu Austria avea acea doza de ambiguitate, atat de importanta pentru reusita primelor actiuni ale lui Hitler. Ea se conforma principiului autodeterminarii si totodata submina echilibrul de forte, pe care oamenii de stat erau din ce in ce mai putin dispusi sa-l invoce pentru a justifica folosirea fortei”, afirma Henry Kissinger. Infaptuirea Anschlussu-lui reprezenta primul pas al Germaniei in marsul spre estul si sud-estul Europei. Hitler a inceput campania de anexare in februarie 1938, cand, sub amenintarea unei invazii germane, a cerut cancelarului austriac Kurt von Schuschnigg sa permita reintrarea in legalitate a partidului si participarea nazistilor la guvernare. Schuschnigg s-a conformat acestor conditii, anuntandu-si insa intentia de a organiza un plebiscit in care austriecii sa decida daca doresc sau nu sa ramana liberi si independenti. Guvernul german a intreprins o serie de presiuni asupra guvernului austriac pentru a-l face sa renunte la ideea unui plebiscit; corolarul acestor presiuni l-a constituit actiunea detasamentelor strategice ale Vienei si inceperea marsului unitatilor Wehrmachtului peste frontiera austro-germana. La inceputul lui martie 1938, cancelarul austriac Schuschnigg a fost convocat la Berchtergarden si i s-a impus sa-l numeasca pe nazistul austriac Seyss-Inquart ministru de interne. Furios, Hitler s-a pregatit de invazie si i-a cerut lui Schuschnigg sa paraseasca postul de cancelar in favoarea lui Seqss-Inquart. In seara zilei de 11 martie 1938, cancelarul Schuscnigg a demisionat, iar presedintele republicii, Wilhelm Miklas, care care pana atunci se opusese aducerii la putere a partidului nazist, l-a insarcinat pe national-socialistul Seyss-Inquart cu formarea guvernului. Dupa o luna de amenintari naziste, concesii austriece si razgandiri de ambele parti, pe data de 12 martie 1938, trupele germane au patruns in Austria. Ele nu au intampinat nici o rezistenta, iar o veselie deliranta a parut sa creada ca, ramasa fara imperiu si neputinciosa in chiar centrul Europei, tara lor prefera un viitor in calitate de provincie germana rolului unui actor de mana a doua pe scena Europei Centrale. Anschluss-ul a fost ratificat de 97% din populatiile celor doua tari. Protestele cu jumatate de gura ale democratiilor occidentale impotriva anexarii germane a Austriei nu au facut dovada unei preocupari morale foarte mari, certificand in schimb refuzul de a lua masuri concrete. Desi inevitabilul parea a se produce, Liga Natiunilor nu a luat atitudine fata de inglobarea unuia dintre statele sale membre de catre un vecin puternic. Democratiile s-au cramponat si mai mult de pacifism, in speranta ca Hitler va pune capat marsurilor dupa ce-si va fi transportat toti etnicii germani inapoi in patrie. La 13 martie 1938, Hitler si-a facut intrarea in Viena, in timp ce forte armate, totalizand circa 259.000 de militari germani, sprijiniti de 400 de tancuri si circa 600 de avioane, continuau sa se instaleze in centrele vitale ale Austriei, transformata in provincia Ostmark a celui de-al treilea Reich. Anterior In perioada 1937-1938 situatia politica a Europei se afla intr-o criza si intr-un impas destul de mare, crizele erau provocate de contradictiile si disputele dintre statele totalitar-revizioniste cu cele democratice, dar si de crizele politice interne care au dus la o «absenta externa» a statului respectiv. Franta se confrunta cu o grava criza politica, in trei ani schimbase 4 guverne, foarte multi demnitari si oameni de stat, si lucrul cel mai important, ca acestia erau intr-o permanenta divergenta de idei. Situatia in cauza a facut ca prestigiul extern al Frantei sa scada enorm, si in unele cazuri sa nici nu fie luata in seama. Anglia, de departe cea mai activa dintre democratii, era statul care cauta aliante si colaborari cu toata lumea, dar era practic blocata, din moment ce nu avea partener comun de actiune (Spania era in razboi civil, Franta era paralizata politic, iar U.R.S.S. pentru un moment era exclusa din calcul). Cele 2 state cu regim fascist (Italia si Germania) aveau relatii de cooperare si prietenie din ce in ce mai bune, lucru evidentiat de viitoarele aliante si intelegeri. U.R.S.S., prin regimul comunist si prin practicile extreme ale lui Stalin, reusea sa atraga antipatia tuturor statelor, practic fiind exclus de la vreo alianta. Reactiile occidentale Guvernul american a declarat ca nu intentioneaza sa intervina in evenimentele respective. La Paris, cabinetul Chantemps, partizan al unor largi concesii facute Germaniei, s-a limitat la o condamnare pur verbala. Cand Franta si Anglia au refuzat sa-l sustina pe Schuschnigg, acesta a demisionat, iar Seyss-Inquart a preluat functia. Noul lider austriac a chemat trupe germane in Austria „ca sa refaca ordinea”. Argumentarea Doctrinele lui Hitler scoteau in evidenta planul nazist de constitire a unui mare nou imperiu (Reich) german. Al treilea din istorie. Potrivit afirmatiilor F�hrerului, cel de-al treilea Reich german urma sa conduca lumea si sa dureze o mie de ani. Implinirea acestui destin presupunea ca poporul german sa dispuna de un spatiu vital, in care sa isi poata duce existenta (Lebensraum). „Eliberarea” Austriei In primavara anului 1945, Austria a fost „eliberata” de Aliati, iar la 27 aprilie, 1945, a fost proclamata cea de a doua republica, Austria fiind insa impartita (la fel ca Germania) in patru zone de ocupatie. Tratatul de stat, semnat la Viena, la 15 mai 1955, a restabilit suveranitatea Austriei. N�rnberg, ultimul bal Procesul de la N�rnberg a stabilit ca Alfred Seyss-Inquart, Reichskommisarul pentru Olanda ocupata (nu pentru Austria), trebuie condamnat la moarte, pentru ca regimul sau de ocupatie in Olanda s-a caracterizat prin jafuri, munca fortata si deportari. Etapele Anschluss-lui 1918 – Republica austriaca proclama apartenenta la Reich-ul german. (18 noiembrie). 1919 – Tratatele de pace de la Versailles, cu Germania (28 iunie) si Austria (18 septembrie) interzic unificarea celor doua tari. 1931 – Cele doua tari semneaza (14 martie) un proiect de uniune vamala, la care renunta in septembrie din cauza opozitiei marilor puteri. 1934 – Tentativa esuata de puci nazist (25 iulie) in Austria, in asasinarea cancelarului E.Dolfuss. 1936 – Acordul austro-german (11 iulie) care, recunoscandu-i Austriei independenta, mareste totusi influenta nazista. 1938 – Ocuparea germana a Austriei (12-13 martie); un plebiscit (10 aprilie) confirma anexarea Austriei la Germania. Prevederi ale „Germaniei mari” Dupa ce a petrecut seara la Linz si s-a plecat asupra mormantului mamei sale, Hitler a sosit la Viena, pe 13 martie. Aici i-a ordonat lui Seyss-Inquart, care fusese proclamat cancelar pentru o zi, sa emita o lege care sa ratifice unirea cu Reichul si alipirea la Germania, constituind „Germania Mare”, lucruri care s-au si intamplat. Seyss-Inquart a urmat intocmai sfaturile primite si in aceeasi zi emitea legea care unea cele doua tari, din care am extras urmatorul citat: „In virtutea art. 3, alineatul 2, din legea Constitutionala federala, privind masurile extraordinare in materie constitutionala… Guvernul federal a decis: Art.1. Austria este o tara din Reich-ul German. Art.2. In ziua de duminica, 10 aprilie 1938, germanii si germanele din Austria, care au implinit varsta de 20 de ani, vor fi chemati sa se pronunte printr-un plebiscit liber si secret asupra intoarcerii la Reich-ul german. Art.3. La plebiscit, hotararea se va lua cu majoritatea voturilor exprimate…” Gestul dezinteresat „Indata dupa anexarea Austriei, lui Hitler i s-a adus o harta a Europei Centrale. Ele le-a aratat-o intimilor sai, care-l ascultau cu luare-aminte, ca acum Cehoslovacia era prinsa ca intr-un cleste. Cativa ani mai tarziu, Hitler inca mai vorbea de gestul dezinteresat al lui Mussolini, care-si daduse asentimentul la intrarea trupelor germane in Austria. Subliniind ca prin aceasta Ducele dovedise ca este un mare om de stat, el declara ca-i va ramane totdeauna recunoscator, caci, pentru Italia, solutia unei Austrii-tampon neutre ar fi fost preferabila. Prezenta trupelor germane la Brenner, cu timpul, risca sa greveze viata politica interna a Romei”, afirma Albert Speer. Anschluss-ul a adus trupele Wehrmachtului la frontierele vestice ale Cehoslovaciei, al carei teritoriu prezenta o mare importanta economica si strategica prin puternica sa industrie si prin pozitia sa geo-strategica in centrul Europei. Mussolini, care privea mai mult spre Africa si spre Mediterana, a declarat, in noiembrie 1937 ca „Italia a obosit sa mai pazeasca independenta Austriei.” Armata italiana fiind angajata in Spania si Etiopia, Hitler putea actiona. Ioan BOTIS

Capitularea Germaniei

In 7 mai 1945, la Reims, in Franta, a fost semnat actul capitularii Germaniei. Capitularea necondiționata a forțelor germane a fost semnata de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Inaltul Comandament al Forțelor Armate) �i de reprezentantul noului Pre�edinte al Reichului, Marele Amiral Karl Donitz.. Pe 25 aprilie, trupele sovietice �i americane au facut jonctiunea, taind practic Germania in doua. Primele unitati aliate care au intrat in contact au fost Divizia americana de infanterie a 69-a din cadrul Armatei americane �i Divizia sovietica a 69-a de Garda din cadrul Armatei sovietice a 5-a de Garda. Intalnirea s-a produs la Torgau, pe raul Elba. Pe 27 aprilie, in vreme ce fortele Aliatilor se apropiau de Milano, dictatorul italian Benito Mussolini a fost capturat de partizanii italieni. Mussolini incerca sa fuga in din tara �i calatorea in mijlocul unui batalion german de artilerie antiaeriana. Pe 28 aprilie, Mussolini, Clara Petacci, (amanta dictatorului) �i cativa oficiali fasci�ti italieni capturati odata cu el au fost du�i la Mezzegra, unde au fost executati. Trupurile celor uci�i au fost duse mai apoi in Milano, unde au fost spanzurate cu capul in jos in fata unei benzinarii. Pe 30 aprilie, in plina desfa�urare a Bataliei Berlinului, dictatorul german Adolf Hitler �i sotia lui Eva Braun s-au sinucis in bunkerul F�hrerului. Braun se casatorise cu Hitler cu doar cateva ore mai inainte de a se sinucide. In testamentul sau, Hitler il desemna pe Karl Donitz ca succesor �i nou Reichsprasident ("Pre�edinte al Reichului") iar pe Joseph Goebbels il numea Reichskanzler ("Cancelar al Reichului"). Goebbels s-a sinucis insa pe 1 mai 1945, lasandu-i lui Donitz toata responsabilitatea negocierii capitularii. Donitz l-a rugat pe Ludwig von Krosig sa accepte functia de Reichskanzler, dar acesta a acceptat numai cu conditia ca titulatura functiei lui sa fie aceea de "prim ministru al guvernului". Pe 1 mai, generalul SS Karl Wolff �i comandantul Armatei a 10-a germane, generalul Heinrich von Vietinghoff, au semnat cu Aliatii occidentali, dupa negocieri indelungate, secrete �i neautorizate, (care au fost considerate de Uniunea Sovietica o tentativa de semnare a unei paci separate), o intelegere de capitulare neconditionata a fortelor germane din Italia (2 mai). Batalia Berlinului s-a incheiat pe 2 mai. Pe aceasta data, generalul de artilerie Helmuth Weidling, comandantul Zonei defensive a Berlinului, a predat in mod necondiționat capitala generalului Armatei Ro�ii Vasili Ciuikov. In aceea�i zi, comandantii Grupului de Armate Vistula, Kurt von Tippelskirch �i Hasso von Manteuffel s-au predat alaturi de subordonații lor Aliatilor occidentali. Pe 4 mai 1945, feldmare�alul britanic Bernard Law Montgomery a primit din partea amiralului Hans-Georg von Friedeburg predarea neconditionata a fortelor germane din "Olanda, nord-vestul Germaniei, inclusiv din Insulele Frisiane �i Heligoland �i alte insule, din Schleswig-Holstein �i din Danemarca… inclusiv a tuturor vaselor maritime din aceste zone". Cum amiralul Karl Donitz era �i comandantul operational al unora dintre aceste forte, capitularea acestora a fost considerat un semnal al faptului ca razboiul european s-a incheiat. Pe 5 mai, Donitz a ordonat tuturor submarinelor germane sa inceteze operatiunile militare �i sa se reintoarca la bazele lor. La ora 14:30, generalul Hermann Foertsch a capitulat cu toate fortele dintre muntii Boemiei �i raul Inn in fata generalului Jacob L. Devers, comandantul Grupului al 6-lea de armate americane. La ora 16:00, generalul Johannes Blaskowitz, comandantul trupelor germane din Olanda s-a predat generalului canadian Charles Foulkes in prezenta printului Bernhard, comandantul Fortelor militare olandeze din interior. In Dresda, gauleiterul Martin Mutschmann a facut cunoscut faptul ca pe frontul de rasarit urma sa fie lansata o ofensiva de proportii. Doar doua zile mai tarziu, Mutschmann a fost luat prizonier de trupele sovietice in timp ce incerca sa fuga din fata inaintarii Armatei Ro�ii. Pe 6 mai la ora 18:00, generalul Hermann Niehoff, comandantul ora�ului fortificat Breslau, ora� asediat de mai multe luni, s-a predat sovieticilor. O jumatate de ora mai tarziu, generalul Alfred Jodl a sosit la Rheims �i, in conformitate cu ordinele primite de la Donitz, a anuntat intentia germanilor de a capitula in fata Aliatilor occidentali. Era aceea�i initiativa pe care o prezentase mai devreme �i von Friedeburg lui Montgomery �i, la fel ca �i Montgomery, Dwight D. Eisenhower a amenintat ca va reuza orice negociere, fiind dispus sa accepte doar o capitulare neconditionata. Eisenhower i-a spus in mod explicit lui Jodl ca va ordona fortelor americano-engleze sa ii impinga pe germani catre rasarit pentru a-i obliga sa se predea sovieticilor. Jodl l-a informat rapid pe Donitz, care se afla la Flensburg, despre pozitia lui Eisenhower. La scurta vreme dupa miezul noptii, Donitz a acceptat inevitabilul �i i-a transmis lui Jodl autorizatia privind capitularea totala �i necondiționata a tutror fortelor germane. La ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945, la sediul Cartierului general al Fortelor Expeditionare Aliate din Rheims, Franta, �eful OKW – Comandamentul Suprem al Armatei Germane, generalul Alfred Jodl, a semnat documentele capitularii neconditionate a tuturor fortelor germane in fata Aliatilor. Acest document includea fraza: "Toate fortele sub controlul german sa inceteze operatiunile active la orele 23:01 Ora Europei Centrale (OEC) pe 8 mai 1945." In ziua urmatoare, generalul Wilhelm Keitel �i alti reprezentanti ai OKW-ului au plecat la Berlin �i la scurta vreme dupa miezul noptii au semnat un document similar, capituland in mod explicit in fața fortelor sovietice, in prezenta generalului Gheorghi Jukov. Cum vestea incetarii luptelor in Europa a ajuns in Uniunea Sovietica in data de 9 mai datorita diferentei de fus orar, aceasta data a fost proclamata Ziua Victoriei. Acest act al capitularii se aplica tuturor tuturor fortelor armate terestre, aeriene �i navale care se aflau in acel moment sub controlul OKW-ului. In ciuda faptului ca marea majoritate a comandanților militari germani s-au supus ordinului de capitulare dat de OKW, au existat �i exceptii. Cea mai importanta forta care a refuzat sa capituleze a fost Grupul de Armate Centru de sub comanda mare�alului Ferdinand Schorner, care fusese promovat Comandant Suprem al Forțelor Armate (OKH) pe 30 aprilie prin testamentul lui Adolf Hitler. La fel ca �i in cazul altor institutii din Germania Nazista, controlul armatei era imparțita intre OKW �i OKH. Pana in 1945, OKW a controlat toate fortele germane de pe toate teatrele de lupta, cu excepția celor de pe frontul de rasarit, care, pana la sinuciderea sa, erau subordonate OKH-ului �i prin acesta direct lui Hitler. Astfel, era neclar daca Schorner se afla sau nu sub controlul OKW-ului pe 8 mai, sau daca era nevoie ca Donitz ori von Krosigk sa-i ordone lui Schorner sa capituleze. Aceasta dilema a fost rezolvata pe calea armelor. Pe 8 mai, Schorner a parasit postul sau de comanda �i a fugit in Austria. Uniunea Sovietica a organizat Ofensiva Praga, in timpul careia o cople�itoare forta sovietica a fost aruncata in lupta impotriva Grupului de Armate Centru, care a fost fortat sa capituleze pe 11 mai. (Trupele sovietice au intrat in Praga pe 12 mai). Dupa semnarea acestui act al capitularii, Inaltul Comandament a emis ordine catre toate fortele armate de sub comanda sa, cerandu-le sa inceteze toate operatiunile exact la ora 23:01, ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945. Acest act al capitularii legaliza capitularea neconditionata a tuturor fortelor germane, punand astfel capat razboiului in Europa. Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalul Ivan Susloparov, ofiterul de legatura al Armatei Ro�ii cu Aliatii occidentali. Sarcinile �i autoritatea generalului Susloparov nu erau prea clare �i el nu a avut la dispozitie mijloacele necesare pentru a lua legatura Kremlinul. Cu toate acestea, �i-a permis sa ri�te sa semneze din partea URSS-ului. El a facut o nota, conform careia acest act al capitularii poate fi inlocuit cu unul nou in viitor. Iosif Visarionovici Stalin a fost nemultumit de conditiile in care a fost semnat actul capitularii. El considera ca Germania trebuia sa capituleze doar in fata imputernicitului comandantului suprem al Armatei Ro�ii �i a insistat ca actul de la Rheims sa fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finala urmand sa fie semnata la Berlin, unde se afla cartierul general al mare�alului Gheorghi Jukov. Al doilea act al capitularii a fost semant la scurta vreme dupa ora 0:00 a zilei de 8 mai 1945, intr-o suburbie a Berlinului. Ceremonia semnarii a avut loc intr-o vila din Karlshorst, unde se afla in zilele noastre Muzeul Rus de razboi. Reprezentantii URSS, Regatului Unit, Frantei �i SUA au sosit la scurta vreme dupa miezul noptii. Dupa ce mare�alul Jukov a deschis ceremonia, reprezentantii germani au semant Actul final al capitularii neconditionate a Germaniei, care a intrat in actiune la ora 23:01 ora Europei Centrale. Karl Donitz a continuat sa actioneze ca �ef al statului german, dar guvernul de la Flensburg (numit a�a pentru ca functiona la Flensburg �i controla doar o mica zona din jurul ora�ului) nu a fost recunoscut de puterile aliate �i a fost dizolvat in momentul in care membrii lui au fost arestati de fortele britanice pe 23 mai 1945. Aliatii au descoperit ca au o problema, deoarece capitulasera neconditionat numai fortele armate germane, nu �i guvernul civil german. Aceasta a fost considerata o problema foarte importanta, deoarece in 1918 capitulase doar guvernul civil imperial german, nu �i armata imperiala. Acest fapt i-a permis lui Hitler sa se foloseasca de mitul „injunghierii pe la spate”. Aliatii nu au dorit sa ri�te ca un viitor regim german ostil sa se foloseasca de faptul ca autoritatile civile nu semnasera niciun act de capitulare. In cele din urma, puterile invingatoare au decis sa nu recunoasca guvernul lui Donitz �i in schimb au semnat un domument al celor patru puteri prin care se crea Comisia Aliata de Control. Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un document in Berlin, iar situația de facto a devenit de jure. Acest fapt era in conformitate cu art. 4 al primului act al capitularii semnat la Rheims. In perioada iulie – august 1945, liderii puterilor invingatoare au purtat discutii la Conferința de la Potsdam cu privire la formarea unui guvern postbelic, schimbarile frontierelor interbelice, demilitarizarea, denazificarea �i reparatiile de razboi ale Germaniei. Participantii la semnarea actului capitularii Uniunea Sovietica: Mare�alul Gheorghi Jukov din partea Comandamentului Suprem al Armatei Ro�ii. Regatul Unit: adjunctul Comandamentului Suprem al Fortelor Expeditionare Aliate mare�al al RAF, Arthur William Tedder. Franta: General Jean de Lattre de Tassigny, comandant al Armatei * franceze. Statele Unite: Generalul Carl Spaatz, comandantul Fortelor Aeriene Strategice ale SUA. Germania: amiralul Hans-Georg von Friedeburg, comandantul suprem al Kriegsmarine., general-colonel Hans-Jurgen Stumpff, reprezentant al Luftwaffe �i feldmare�alul Wilhelm Keitel, �eful Statului Major al Oberkommando der Wehrmacht. Uniunea Sovietica nu a fost de acord cu participarea reprezentantului Poloniei la ceremonia de semnare a capitularii. Ioan BOTIS

Masacrul de la Peșterile Ardeatine, ascuns de guvernele...


În primăvara lui 1944, trupele naziste au ucis sute de civili italieni în ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca masacrul de la Peșterile Ardeatine. După sfârșitul războiului, cele două guverne, de la Roma și de la Bonn, nu au luat nicio măsură pentru a da de urma ucigașilor, fiind mai interesate de problemele politice și nu de justiție.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, Peșterile Ardeatine erau exploatate pentru o rocă vulcanică folosită în producția de ciment. Dar la data de 24 martie 1944, producția încetase de mult. În acea zi, au fost aduse acolo mai multe camioane cu prizonieri – în total, 335 de italieni, dinte care cel mai tânăr avea doar 15 ani.

Ocupanții germani doreau să se răzbune pentru un atac pe care partizanii comuniști îl organizaseră cu o zi în urmă împotriva unei unități germane staționate la Roma. Victimele acestui act de răzbunare au fost alese la întâmplare; majoritatea erau prizonieri într-o închisoare Gestapo aflată la Roma. Nici unul dintre cei 335 de italieni nu fuseseră implicați în acțiunea comuniștilor. La 15.30, a fost adus primul grup de cinci bărbați. Un ofițer SS era acolo pentru a le cere numele și a-i tăia de pe o listă. Bărbații au fost obligați să îngenuncheze pe podeaua rece a uneia dintre peșteri și au fost împușcați. Apoi, următorii cinci bărbați au fost aduși. Pe măsură ce cadavrele se înmulțeau, ofițerii germani le-au adunat într-o grămadă pe care următoarele victime trebuiau să se cațere înainte de a fi de asemenea ucise. Din cauză că unii dintre ofițerii naziști au consumat mult alcool în timpul operațiunii și nu mai erau în stare să tragă cu arma, unele victime nu au murit imediat. Unii s-au sufocat sub greutatea morților de deasupra lor sau au murit în explozia ce a urmat – la sfârșit, naziștii și-au acoperit urmele detonând o mare cantitate de exploziv în peșteră.

Incidentul a rămas în istoria crimelor de război ca masacrul de la Peșterile Ardeatine. După război, a devenit un simbol al atrocităților germane comise în Italia în timpul celui de-al Treilea Reich. Acolo a fost construit un memorial în amintirea victimelor, unde politicienii italieni depun coroane de flori anual. Însă deși masacrul a fost comemorat anual începând cu primii ani postbelici, nici oficialii germani, nici cei italieni nu au avut niciun interes în aducerea responsabililor în fața justiției. Singura persoană pedepsită a fost Herbert Kappler, ofițerul SS responsabil cu poliția și serviciile de securitate germane de la Roma din timpul războiului. El a fost condamnat la închisoare pe viață în 1948.

Istoricul Felix Bohr a încercat să descopere motivele pentru care oficialii au fost atât de reticenți în a pedepsi aceste crime. Cercetând documente din arhivele ministerului de externe german, el a descoperit un set de documente impresionante. Este vorba de corespondența începută în 1959 între oficialii de la ambasada germană de la Roma și omologii lor din ministrul de externe de la Bonn. Documentele arată că diplomații germani și oficialii italieni au colaborat pentru protejarea soldaților aflați în subordinea lui Kappler, pentru ca aceștia să nu fie judecați. Ambele părți erau interesate ca toată povestea să rămână în trecut.

În cazul masacrului de la Peșterile Ardeatine, inițiativa de a lăsa în urmă incidentul a venit din partea guvernului italian. Primele încercări de a vedea crimele naziste pedepsite au fost abandonate destul de repede. Mulți dintre cei care trebuiau judecați trăiau în Germania postbelică, dar creștin-democrații ce conduceau guvernul italian doreau să evite un scandal pe seama cererilor de extrădare. După cum spunea un diplomat italian, „în ziua în care primul criminal german va fi extrădat, va avea loc un val de proteste în țări care cer la rândul lor extrădarea criminalilor italieni.” La urma urmei, Italia fusese alături de Germania nazistă până în 1943 și ocupase teritorii în Balcani, unde sute de mii de oameni au căzut victime regimului violent instalat de italieni.

Mai mult decât atât, creștin-democrații se temeau că desfășurarea unor noi procese pentru crime de război putea strica relațiile bune ale Italiei cu Germania, precum și relațiile cu Cancelarul Konrad Adenauer, membru fondator și lider al Uniunii Creștin-Democrate din RFG. În cele din urmă, creștin-democrații italieni nu doreau să reînvie amintirile rezistenței antinaziste de sorginte comunistă deoarece opoziția comunistă din țară ar fi putut fi avantajată.

A început așadar, în 1958, operațiunea de tăinuire la Parchetul Militar, unde mii de fișiere au fost închise în arhive. Un an mai târziu însă, procurorii civili au început să se intereseze de masacrul de la Peșterile Ardeatine. Acțiunea împotriva lui Kappler nu a putut fi însă niciodată finalizată oficial deoarece 12 suspecți nu au putut fi identificați.

În octombrie 1959, procurorul general Massimo Tringali a vizitat ambasada germană de la Roma. Conform documentelor, ambasadorul german Manfred Klaiber povestește că Tringali a spus clar că nu există niciun interes de partea italiană – din motive ce țin de politică internă – ca întreaga problemă a execuției ostaticilor în Italia, în special cazul Ardeatine, să revină în atenția publicului. De aceea, Tringali a declarat că ar fi recunoscător dacă oficialii germani ar putea să confirme că nici unul dintre cei 12 suspecți nu mai era în viață sau că nu există informații cu privire la locul unde se află. Ambasadorul Klaiber, care fusese membru al partidului nazist încă din 1934 și care lucrase în ministerul de externe pe timpul lui Hitler, nota că „înțelege cererea” italienilor.

Cererea italienilor a fost transmisă la Bonn, unui anume Hans Gawlik. Acest diplomat avea și el un trecut nazist: intrase în partid în 1933, fusese procuror la Breslau în timpul războiului, iar în timpul proceselor de la Nürnberg a fost avocatul apărării pentru mai mulți lideri SS. Abia mai târziu, în 1968, avea să iasă la iveală faptul că Gawlik se folosise de poziția sa în ministerul de externe pentru a-i avertiza pe foștii naziști să nu călătorească în anumite țări unde fuseseră condamnați in absentia. În lumina acestor detalii, nu ne surprinde faptul că Gawlik a scris ambasadei de la Roma că „locația actuală a unora dintre cei căutați nu a putut fi determinată”, adăugând că nici nu se poate ști exact dacă ei mai trăiesc.

Printre cei căutați se număra și Carl-Theodor Schütz, cel care comandase unitățile de execuție. Fostul căpitan SS lucra la momentul respectiv, în 1960, în cadrul Bundesnachrichtendienst, Serviciile de Informații Externe. O altă persoană de pe acea listă era Kurt Winden care, conform lui Kappler, fusese implicat în selectarea victimelor ce aveau să fie executate. El ar fi fost ușor de localizat: lucra la Frankfurt, în cadrul Deutsche Bank.

Procesele de la Roma s-au încheiat oficial, fără niciun rezultat, în ianuarie 1962. Ani mai târziu, când aproape toți din foștii naziști se retrăseseră din pozițiile ocupate după război, doar doi bărbați aveau să mai răspundă pentru faptele lor. Ambii au recunoscut că au luat parte la masacrul de la Peșterile Ardeatine. După război, ei au trăit sub numele lor adevărate: Erich Priebke în Argentina, iar Karl Hass în Germania, de unde mai vizita din când în când Italia. În 1998, cei doi au fost condamnați la închisoare pe viață. Între timp Hass a decedat, iar Priebke, în vârstă de 98 de ani, trăiește la Roma sub arest la domiciliu. El era ofițerul SS care tăia numele victimelor de pe listă înainte de a-i trimite la moarte.

FOTO: Cum ar arăta astăzi Al Doilea Război Mondial în Berlin, Paris, Sankt Petersburg şi Praga

Înţelegerea secretă care ar fi schimbat cursul istoriei: Un general englez negociase înarmarea ...
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un general britanic a
încercat să negocieze înarmarea regimului de la Vichy, se arată
într-un document recent descoperit, conform BBC News.

Relaţiile dintre Franţa şi Marea Britanie erau încordate încă din
1940, când premierul englez Winston Churchill, încercând să împiedice
ca navele franceze să încapă pe mâna germanilor, a dat ordin Marinei
Regale să scufunde mai multe nave franceze pe coasta Algeriei şi
provocând moartea a 1.300 marinari francezi. Ca răspuns, guvernul de
la Vichy a rupt relaţiile diplomatice cu englezii şi a bombardat
Gibraltarul.

În decembrie 1941, Churchill şi-a manifestat public dispreţul faţă de
aşa-zisul regim neutru de la Vichy, care colabora cu naziştii şi care,
în cele din urmă, a deportat voluntar evreii în Germania. Pe de altă
parte, nici generalul Charles de Gaulle (ulterior, după război,
devenit preşedinte al ţării) nu era privit cu ochi mai buni de
autorităţile de la Vichy, după ce a zburat în Marea Britanie şi a
organizat o rezistenţă, după căderea Franţei.

Iar Maresalul Petain, conducătorul regimului de la Vichy, încă era
privit ca un erou al Marelui Război- oamenii îl vedeau ca pe o pavăză
în calea regimului nazist.

Totuşi, nici unul nu ştia de întâlnirea secretă de la Londra, din
1941, dintre un militar din guvernul de la Vichy şi un general
britanic. Propunerea dscutată în '41 a fost aprobată un an mai târziu,
în mai 1942, de generalul Alan Brooke, şeful Statului Major Imperial.

Conform înţelegerii, Marea Britanie trebuia să înarmeze trupele de la
Vichy, care urmau să se alăture Aliaţilor care aterizau la Bordeaux şi
La Rochelle. La vremea aceea, Anglia nu avea legături militare cu
Vichy-ul, iar forţele ei se luptau cu trupele lui Petain în
Madagascar.

Profesorul Eric Grove, de la Universitatea din Salford, care a
descoperit documentele, spune că a fost uluit. "Noi ne luptam cu
trupele de la Vichy în 1941, în Siria şi în mai 1942, în Madagascar.
Şi acum vine vorba de înarmarea oamenilor în Franţa. Planul acesta a
fost sprijinit şi de şeful Statului Major francez şi de generalul
Weynard, care era un general francez cu o reputaţie foarte bună. Voiau
să înarmeze opt divizii franceze, care să participe la eliberarea
Franţei", a punctat istoricul Eric Grove.

Max Hastings, expert în Al Doilea Război Mondial, consideră că
Churchill nu ar fi reacţionat prea bine dacă ar fi aflat că i s-a
ascuns un plan atât de important. "Fără îndoială, cel mai fascinant
aspect al documentului este că se menţionează clar să nu i se spună
premierului", explică istoricul pentru BBC.

Cel mai probabil, nici Churchill, nici de Gaulle nu au avut vreodată
habar de existenţa acestui plan, consideră istoricii.

Totuşi, când americanii au aterizat în teritoriile din Africa de Nord,
ocupate de regimul de la Vichy, din noiembrie 1942, planul secret era
gata îngropat. Faptul că regimul de la Vichy nu s-a putut opune
Aliaţilor a determinat Germania să invadeze Franţa, iar regimul
Mareşalului Petain nu mai era în poziţia de a face înţelegeri cu
cineva.

Însă istoricii atrag atenţia asupra felului în care ar fi evoluat
istoria, dacă înţelegerea secretă din 1942 ar fi fost onorată:
generalul Giraud, al regimului de la Vichy, şi nu Charles de Gaulle ar
fi preluat conducerea forţelor franceze în Africa de Nord, în 1943.
Astfel, după război, soarta Franţei ar fi fost cu totul alta, explică
istoricii.

Porumbelul care a salvat patru vieți în timpul celui...


În urmă cu 70 de ani, un porumbel călător a primit, pentru actul său eroic, echivalentul pentru animale al Crucii Victoria, anume Medalia Dickin. Pasărea avea să fie prima din multe animale onorate de societatea veterinară caritabilă PDSA în timpul celui de-al doilea război mondial.

Pe 23 februarie 1942, un bombardier britanic s-a prăbușit în Marea Nordului. Echipajul aflat la bordul aeronavei se întorcea dintr-o misiune în Norvegia când avionul a fost lovit de focul inamic și s-a prăbușit în mare la mai bine de 160 de kilometri distanță de Anglia.

În apele înghețate ale Mării Nordului, neavând cum să transmită prin radio coordonatele geografice, cei patru bărbați riscau să moară în scurtă vreme. Dar înainte de prăbușirea avionului, echipajul a reușit să salveze arma lor secretă: un porumbel călător. Pasărea, pe nume Winkie, a fost eliberată în speranța că va putea zbura până acasă, în Broughty Ferry, în apropiere de Dundee, pentru a-i alerta pe cei de la baza militară de situația echipajului.

În timpul celui de-al doilea război mondial, porumbeii călători erau pasageri obișnuiți ai bombardierelor Royal Air Force tocmai pentru a putea fi folosiți în asemenea situații. În epoca dinaintea GPS-lui, salvarea echipajelor rătăcite era mult mai puțin probabilă, astfel că porumbeii călători erau practic ultima speranță în cazul unui accident.

Winkie a ajuns în cele din urmă acasă, după ce a zburat pe o distanță de aproape 200 de kilometri. Porumbelul, extenuat și acoperit de ulei, a fost descoperit de proprietarul său, George Ross, care a informat imediat autoritățile RAF. Porumbelul nu transporta niciun mesaj, dar experții din cadrul RAF au putut stabili poziția avionului prăbușit analizând diferența de timp dintre momentul pierderii legăturii cu echipajul și sosirea porumbelului, luând în calcul și impactul direcției vântului și al uleiului de pe penele păsării asupra vitezei sale de zbor.

Pe Medalia Dickin stă inscripționat mesajul „We also serve”.

Grație porumbelului, echipa de căutare i-a găsit pe cei patru bărbați în aceeași zi. Elaine Pendlebury, de la PDSA, a declarat că porumbelul călător a fost eliberat când echipajul și-a dat seama că nu aveau nicio altă opțiune.

Winkie a fost invitatul de onoare la baza aeriană, unde s-a ținut o cină în onoarea sa. Un an mai târziu, porumbelul a devenit primul animal care a primit Medalia Dickin (numită în cinstea fondatorului PDSA, Maria Dickin) pentru „transmiterea unui mesaj în ciuda unor dificultăți excepționale.” De atunci, peste 60 de animale au primit această medalie, inclusiv 18 câini, 3 cai și o pisică. Însă porumbeii se află în topul listei, primind 32 de medalii între 1942 și 1949.

Un reprezentant PDSA a declarat pentru BBC că „astăzi, nouă – având telefoane mobile, emailuri și alte lucruri de genul acesta – ne e foarte greu să ne imaginăm cum funcționa comunicarea în anii '40 în timpul războiului. Era foarte dificil, iar porumbeii au salvat cu siguranță foarte multe vieți zburând în condiții dificile.”

Un asemenea porumbel american, pe numele său GI Joe, a salvat peste 1000 de vieți când a transmis un mesaj despre un sat ce urma să fie bombardat de Aliați, dar care fusese deja recâștigat de forțele britanice. Altul – Mary din Exeter – era folosit pentru trimiterea de mesaje secrete și a trebuit să suporte 22 de copci după ce a fost rănit în cursul misiunilor.

Funcțiile naziștilor în Germania postbelică


După al doilea război mondial, Germania de Vest a cunoscut o tranziție
rapidă de la criminala dictatură nazistă la o democrație model. Dar
oare așa au stat lucrurile? Noi documente arată câți oficiali ai
regimului nazist și-au găsit, după 1945, slujbe la Bonn. Un număr
surprinzător de mare au ajuns chiar în poziții guvernamentale
importante.

Publicația Spiegel Online publică un vast material referitor la
evoluțiile recente din Germania privind raportarea la fostul regim
nazist. În urma unei inițiative parlamentare a partidului Die Linke,
au început noi cercetări asupra implicării foștilor oficiali ai
regimului nazist în instituțiile Germaniei postbelice.

Ministerul de Interne german și-a achitat o veche datorie publicând o
listă cu toți foștii membri ai guvernului german care avuseseră
legături cu naziștii. Pentru prima oară, un subiect care până acum
fusese conisderat tabu în guvernul german a fost făcut public: 25 de
miniștri, un președinte și un cancelar al Republicii Federale Germane
au fost membri în organizații naziste.

Cancelarul Kurt Georg Kiesinger, membru al partidului conservator
Uniunea Creștin-Democrată, care a guvernat Germania între anii
1966-1969, a fost membru al NSDAP încă de la venirea la putere a lui
Hitler. Conform listei publicate, și președintele Walter Scheel a fost
membru al partidului nazist în anii 1941-1942. Miniștrii de pe această
listă provin din diferite medii sociale și au făcut parte din mai
multe grupări politice. Unii, precum Erhard Eppler (ministru al
cooperării economice, membru al Partidului Social-Democrat), nu au
intrat în partidul nazist decât spre sfârșitul regimului (la vârsta de
17 ani, în cazul lui Eppler). Alții, precum conservatorul Richard
Jaeger (ministrul justiției), au făcut parte din organizația
paramilitară SA (în cazul lui Jaeger, încă din 1933). Hans-Dietrich
Genscher, ministru de interne și apoi de externe, care și azi neagă că
s-ar fi înscris în NSDAP cu bună știință, apare și el pe lista
membrilor de partid.

Fostul ministru de finanțe Kark Schiller a făcut parte din SA, iar
colegul său de cabinet Horst Ehmke era membru al NSDAP, precum și –
probabil – ministrul muncii Herbert Ehrenberg (din Partidul Social
Democrat) și Hans Leussink, fost ministru al educației. De partea
conservatorilor, apar pe listă, ca foști membri ai NSDAP, Gerhard
Schröder, Theodor Oberländer, Richard Stücklen și Friedrich
Zimmermann.

Aceste informații nu sunt noi. De foarte mulți ani, cetățenii,
intelectualii și media vorbesc despre relevanța pentru prezent a
trecutului întunecat al Germaniei. Faptul că partizanii regimului
nazist au putut pătrunde în structurile guvernamentale ale noii
republici federale și că au dat tonul într-o țară guvernată de
constituția postbelică în anii 1950-1960 îi preocupă de multă vreme pe
istorici.

Dar la șase decenii de la procesele de la Nürnberg, suntem în fața
unei noi încercări – prima încercare oficială– de acceptare și asumare
a trecutului nazist postbelic. În fosta Germanie de Vest au loc
anchete ce caută răspunsul la o întrebare extrem de importantă: ce rol
au jucat foștii nazișt în primii ani postbelici?

Ancheta de 85 de pagini făcută publică de guvern nu este decât un prim
rezumat al cercetărilor desfășurate în arhivele ministerelor și
agențiilor federale. Istoricii participă și ei la aceste efoturi,
revizuind mii de fișe de personal.

Până acum, nicio investigație nu a mers atât de departe. Ca un prim
pas, foarte controversatul studiu privind implicarea naziștilor în
ministerul de externe a stârnit multe discuții anul trecut. Istoricii
studiază acum vechi fișiere de la Ministerele Finanțelor și Economiei
și, în special, de la poliție și serviciile de informații. Scopul este
de a afla exact câți naziști au „contribuit” la reconstruirea
guvernului după război și cât de multă influență au avut suporterii
dictaturii naziste asupra organizării primei democrații funcționale
din istoria Germaniei.

O istorie ascunsă, negată, reprimată

Istoricii din orașul Bochum analizează acum vechi documente de la
Biroul Federal pentru Protejarea Constituției (BfV). Cercetarea vastei
arhive va putea determina câți naziști au intrat în serviciile de
informații interne în primii ani ai Republicii Federale și cum s-a
putut întâmpla asta. Oare protecția noii constituții stătea de fapt în
mâinile foștilor național-socialiști?

Problema acestor cercetări e delicată. Vorbim de o întreagă generație
de funcționari civili care, conform primului raport guvernamental,
aveau cel puțin 17 ani la momentul prăbușirii dictaturii naziste și nu
mai mult de 70 la momentul constituirii Republice Federale. Astfel,
sunt luate în vedere persoane născute între 1879 și 1928. Din toți cei
născuți între acești ani, circa 1 milion au lucrat în guvern în primii
ani ai republicii. Însă conform raportului, doar 200.000 de fișe de
personal din această perioadă mai există.

Cu toate acestea, istoricul Michael Wildt se așteaptă ca informații
substanțiale să iasă la iveală din fișele agențiilor guevrnamentale.
El e convins că va deveni clar că toate instituțiile guvernamentale
existente în timpul regimului hitlerist au fost implicate în crimele
naziste. Cât despre instituțiile noi organizate în baza constituției
postbelice, anume poliția și serviciile de informații, ele au primit
cu siguranță ca angajați foști membri ai organizațiilor naziste. În
opinia lui Wildt, ministerele și agențiile guvernamentale și-au
„ascuns, negat și reprimat” întunecata istorie.

Această acuză nu se aplică doar politicienilor și funcționarilor
publici, cel puțin nu pentru primii ani postbelici. Persoane
importante din media, incluisv la Spiegel, s-au dovedit a fi
incapabile – sau nu au dorit - să tragă alarma, fapt nu tocmai
surprinzător având în vedere numărul naziștilor care au ajuns în
birourile editoriale.

Noul val de revelații privind trecutul Germaniei nu oferă doar detalii
adiționale privind generația postbelică. În democrația de succes care
a reunificat Germania, oamenii își întorc atenția către rolurile celor
care i-au ajutat în mod conștient pe naziști sau au trecut vederea
anumite fapte atunci când politicieni, funcționari publici sau avocați
responsabili de crimele regimului și-au reluat pozițiile importante în
guvernele postbelice.

Atitudinea de a lăsa trecutul în pace, fie din cauza unei conștiințe
vinovate, fie doar de dragul unui nou început, a avut consecințe
dezastruoase. Tocmai această atitudine i-a făcut pe istorici să acuze
generația „fondatoare” de a fi pus în pericol noua Germanie, în care
demnitatea umană era tratată ca cea mai importantă valoare
constituțională.

Germania anilor '50 era „o națiune precară”, spune istoricul Wildt,
Deși anii '50 au fost considerați „epoca de aur”, perioada a fost și
bântuită de demonii trecutului, ale căror intrigi ar fi putut cu
ușurință să aducă Germania într-o nouă situație critică. Pentru mulți
specialiști, faptul că nu s-a ajuns la asta a fost doar un noroc, un
miracol al republicii de la Bonn.

Biologic vorbind, Germania și-a pierdut în mare măsură legătura cu
generația acuzată. Chiar și cei care au încercat să-și ascundă
trecutul nazist sunt acum, în mare parte, pensionați. Oportunitatea
este favorabilă. Acum e rândul nepoților să analizeze acest miracol
care poate servi drept lecție despre dificultățile de a construi o
democrație pe ruinele unei brutale dictaturi.

Și urmașii vor să cunoască povestea. O carte de istorie precum Das Amt
(Departamentul) nu s-a mai bucurat de un asemenea succes de mult timp.
Istoria ministerului de externe nazist s-a vândut deja în câteva zeci
de exemplare.

În 2005, Ministrul de Externe și Joschka Fischer, membru al Partidului
Verde, au însărcinat o comisie de istorici cu cercetarea noilor
activități ale foștilor naziști din acest minister. Pornind de la o
dispută cu privire la necrologurile diplomaților decedați, formulate
tradițional în termeni reverențioși, a devenit clar că spiritul
fostului regim a planat permanent asupra Ministerului de Externe, mai
ales când venea vorba de diplomații cu un trecut nazist.

Citește și Mitul Ministerului de Externe

Munca istoricilor coordonați de Fischer a distrus în final legenda
conform căreia diplomații au făcut parte dintr-o celulă secretă de
rezistență în timpul celui de-al treilea Reich. Povestea a apărut
pentru prima oară în anii de după război când, după procesele de la
Nürnberg, au fost judecați și oficialii din ministerul de externe. La
acel moment, Ernst von Weizsäcker, fost secretar de stat, a contestat
acuzația că ar fi ajutat cu bună știință dictatura. Unul din
suporterii cauzei sale a fost fiul său Richard, care a devenit
ulterior președinte al țării.

Vechea teorie era încă văzută ca fiind cvasi-oficială în 1979, când
ministru de externe era Hans-Dietrich Genscher. Într-o broșură
intitulată Politica externă astâzi, el declara că „ministerul de
externe a fost baza unei ferme și susținute rezistențe față de
planurile liderilor naziști, însă nu a fost capabil să prevină cele
întâmplate”.

Dimpotrivă, nu doar câțiva naziști implantați în minister au
participat la Holoacust prin așa-zisul Departament Evreiesc –
Judenreferat. De fapt, întregul minister a implementat politicile
dictate de regim cu eficiența dovedită a unei agenții guvernamentale
funcționale. Ministerul de externe „a fost parte a acestei monstruoase
dictaturi și și-a îndeplinit sarcinile”, a spus Norbert Frei, istoric
din Germania de Est și unul din autorul studiului rspectiv

Menținerea continuității tradiției Berlineze

După război, repunerea foștilor oficiali în pozițiile lor de la
Externe s-a desfășurat la scară surprinzătoare. Printre oficialii de
top existau 13 foști membri ai NSDAP, în timp ce 11 membri (din 17) ai
departamentului legal erau foști naziști. „Nu există alt minister
federal care păstrează continuitatea tradiției berlineze în aceeași
măsură ca Ministerul de Externe”, a declarat parlamentarul Fritz
Erler.

Restaurarea vechilor elite a avut și consecințe asupra politcii
externe, fapt negat și astăzi de diplomații veterani. Vechii naziști
erau, de regulă, trimiși America de Sud sau în țări arabe, unde au
construit imaginea noii republici „democrate”. Însă acești diplomați
au luat măsuri pentru protejarea naziștilor ascunși în străinătate,
dar și pentru protejarea criminalilor de război căutați. În anii '50,
ambasada germană de la Buenos Aires a emis documente de călătorie
familiei lui Adolf Eichmann fără a pune întrebări cu privire la locul
unde se afla acest căutat criminal de război.

După cum relata Spiegel în 1968, secția de protecție legală de la
ministerul de externe s-a transformat într-un „serviciu de avertizare”
pentru foștii naziști. Cu ajutorul Crucii Roșii, diplomații au
informat circa 800 de germani și austrieci că ar trebui să evite
călătorirea în Franța pentru că fuseseră condamnați de crime de război
și ar putea întâlni „dificultăți”.

Colaborarea lui Adenauer cu un nazist notoriu

Cazul ministerului de finanțe subliniază pragmatismul periculos
adoptat de fondatorii Germaniei de Vest cu privire la personalul
angajat. La scurtă vreme după intrarea în vigoare a noii constituții,
Konrad Adenauer, primul cancelar al Germaniei postbelice – care nu era
nici pe departe un simpatizant al nazismului – a cerut oprirea
procesului de „adulmecare” a naziștilor. „Nu poți construi un minister
de finanțe dacă nu ai cel puțin câțiva oameni în pozițiile cheie care
înțeleg ceva din istoria recentă”, spunea Adenauer Parlamentului
încercând să justifice sprijinul acordat menținerii continuității în
materie de personal.

Cancelarul Adenauer a încredințat poziții și atribuții importante în
cancelarie lui Hans Globke, fost oficial în ministerul de interne al
lui Hitler și unul din autorii legilor rasiale de la Nürnberg. Omul pe
care Adenauer îl numea „dragul meu Herr Globke” a fost la un moment
dat cel mai puternic oficial guvrnamental al statului, iar oricine ar
fi putut afla trecutul său consultând legile antisemite gândite de
acest avocat. El a fost responsabil cu desemnarea obligatorie a
numelor Israel și Sara pentru evreii germani. Posibilitatea de a
identifica rapid pe cineva drept evreu a fost una din precondițiile
pentru Holocaust.

Globke a devenit un important funcționar public într-o țară care vedea
în el un om foarte competent. Parte a acestei competențe avea de-a
face cu precizia cu care, la un moment dat, definise o clasificare a
evreilor (e vorba de clasificarea în funcție de originile – germane,
evreiești sau mixte ale părinților, bunicilor etc). Iar după război,
Globke a apărut la procesele de la Nürnberg atât ca martor al
acuzării, cât și al apărării.

La un moment dat însă, trecutul l-a ajuns din urmă pe secretarul lui
Adenauer. Odată ce a ieșt la iveavlă că Globke, pe vremea când lucra
în ministerul de interne, anunțase dizolvarea statului independent
Luxemburg ca rezultat al ocupațiee naziste, Luxemburgul a cerut ca
Globke să returneze decorația pe care i-o oferise în 1957. Însă
Adenauer n-a părut tulburat de acest eveniment: el a declarat atunci
că „nu știe pe nimeni care l-ar putea înlocui pe Globke”. „Sistemul
Globke” nu era doar o vastă rețea a cărui centru era Cancelaria. Era
și un sistem care asigura supraviețuirea tinerei republici. Gobke a
fost o forță definitorie în Germania de Vest, iar țara avea nevoie de
oameni ca el, flexibili și cu multă experiență, astfel că nu a stat pe
gânduri și nu a privit înapoi către trecutul său.

Instituții care, spre deosebire de Ministerul de Finanțe, erau
înființate în spiritul și în baza noii constituții, au angajat de
asemenea oameni afiliați regimului nazist. Conform unui studiu recent,
foști membrii SS cu experiență în Gestapo au fost angajați la Biroul
Federal pentru Protejarea Constituției ca experți în supravegherea
poștei și interceptarea convorbirilor, inițial ca „agenți
independenți”, „pentru că, la urma urmei, trebuiau să respecte faptul
că acești oameni erau pătați”, spunea președintele de atunci al
Biroului, Hubert Schrübbers. El însuși a fost ulterior îndepărtat din
funcție în baza unor acuzații privind propriul trecut nazist.

Nimeni nu putea privi înapoi atunci când sistemul Globke domina
întregul aparat de securitate. Chiar și contemporanii bănuiau că
experții din era nazistă au primit slujbe în serviciile de informații
ale noii republici și în Biroul Federal de Criminalistică (BKA). Presa
britanică protesta deschis din cauza „băieților Gestapo” ce lucrau în
organizația condusă de Reinhard Gehlen, precursoare a Serviciului
Federal de Informații (BND). Rețeaua de foști naziști constituia o
problemă și la Bonn. Liderul opoziției social-democrate, Kurt
Schumacher, l-a somat pe Adenauer să facă ceva în privința infiltrării
în serviciile de informații a celor ce făcuseră parte în SD, serviciul
de informații al SS-ului.

Astăzi, experții estimează că circa 1/10 din angajații lui Gehlen
provenea din imperiul SS al lui Himmler, adică în total câteva sute de
oameni. Aceste estimări nu iau însă în considerare pe cei care ar fi
putut fi implicați în politica criminală a naziștilor ca oficiali ai
regimului sau purtând uniforma Wehrmacht-ului.

Situația e încă și mai gravă în BKA. În anumite perioade, foști membri
ai diviziei SS Totenkopf ocupau mai mult de 2/3 din pozițiile de
conducere. Când agenția a început să investigheze trecutul angajaților
săi, în 1960, circa 100 de oficiali – un sfert din forța de muncă – au
fost supuși unor anchete.

În BKA, BND și BfV au lucrat oameni precum fostul membru SS Wilhelm
Krichbaum, cel care – ca șef al Poliției Militare Secrete
(Feldpolizei) – a torturat și ucis zeci de mii de oameni suspectați de
partizanat pe Frontul de Est.

Care e de fapt rolul acestor cercetări?

Totuși, se pare că vremea revelațiilor a trecut. Bernard Schlink,
avocat și scriitor – autorul faimoasei cărți Cititorul – crede că ora
adevărului, celebrată acum de istorici și miniștri, are și gustul
dulce-amărui al promovării propriei purități. El vorbește de o
„cultură a denunțării”.

Și istoricul Michael Wildt e critic vis-a-vis de noul val de expunere
a vechilor naziști. El vede setea pentru adevărul despre propria
istorie ca o obsesivă formă de autopurificare politică. O „societate
civilă relaxată”, crede el, ar aborda trecutul altfel. Nu am vorbi de
acces limitat la arhive, ci de o deschidere a fișelor bazată pe
modelul agenției care gestionează arhivele Stasi. „Toate agențiile
guvernamentale ar trebui să-și arhiveze vechile fișe, astfel încât
orice cetățean să poată vedea totul cu ochii lui.”